Împăraţi – Marcion şi Pulcheria (în Răsărit), Valentinian III (în Apus).
Papă – Leo I.
Introducere generală
Voi considera aceasta ca bucată de impertinenţă dacă voi încerca să adaug ceva la ceea ce s-a spus deja cu referire la Conciliul de la Calcedon. Literatura despre acest subiect este aşa de mare şi atât de polemic de amară încât cred că voi face bine prin a pune înaintea cititorilor Actele, în mod practic complete în toate punctele disputate, şi să-i las să tragă concluziile lor. Totuşi, nu voi fi supus acuzaţiei de nedreptate dacă voi cita într-o anumită lungime deducţiile lui Eagle de Meaux, faimosul Bossuet, din aceste acte; şi din moment ce poziţia sa oarecum izolată ca Galican îi oferă o potrivire singulară pentru a servi în aceasta şi alte întrebări similare ca un mediator între Catolici şi Protestanţi, remarcile sale despre acest Conciliu, cred eu, vor fi citite cu mare interes şi respect.
(Bossuet. Defensio Dec. Cleri Gallic. Lib. VII., cap. xvij. [Traducere de Allies])
Un punct important tratat la Conciliul de la Calcedon, adică, stabilirea credinţei, şi aprobarea scrisorii lui Leo, este după cum urmează: Deja aproape întregul Apus, şi majoritatea Răsăritenilor, cu însăşi Anatolius, Episcop de Constantinopole, au mers aşa de departe încât să confirme prin subscriere acea scrisoare, înainte ca conciliul să aibă loc; şi în însăşi conciliu Părinţii au strigat adesea, „Noi credem, ca Leo: Petru a vorbit prin Leo: noi toţi am subscris scrisorii: ceea ce s-a enunţat este suficient pentru Credinţă: nu se mai poate face nici o altă expunere.” Lucrurile au mers aşa de departe, încât ei ar fi permis din greu o definire pentru a se face de către conciliu. Dar nici subscrierile făcute privat înaintea conciliului, şi nici aceste strigăte vehemente ale Părinţilor în conciliu, au fost crezute drept suficiente pentru a calma minţile într-o stare aşa de tulburată a Bisericii, căci teama ca o materie aşa de importantă ar putea fi determinată mai degrabă de strigăte decât de discuţia corectă şi legitimă. Şi clerul de la Constantinopole a exclamat, „Puţini sunt cei ce strigă, nu întregul conciliu care vorbeşte”. Aşa că s-a determinat, ca scrisoarea lui Leo să fie examinată în mod legal de către conciliu, şi o definiţie a credinţei să fie scrisă de însăşi sinod. Aşa că actele conciliilor precedente au fost citite anterior, magistraţii au propus referitor la scrisoarea lui Leo, „După cum vedem Evangheliile divine puse înaintea Pietăţii voastre, fiecare dintre episcopii adunaţi să declare, dacă expunerea celor 318 Părinţi de la Nice, şi cei 150 care s-au adunat apoi în oraşul imperial, este de acord cu scrisoarea celui mai venerat Arhiepiscop Leo”.
După ce s-a pus în această formă întrebarea despre examinarea scrisorii lui Leo, ar fi vrednic să cântărim propoziţiile şi, aşa cum sunt numite ele, voturile Părinţilor, pentru a înţelege de la început de ce au aprobat ei scrisoarea; de ce au apărat-o mai apoi cu un zel aşa de mare; de ce, în final, aceasta a fost ratificată după o examinare aşa de exactă a conciliului. Anatolius îşi oferă prima sa sentinţă. „Scrisoarea celui mai sfânt şi mai religios – Arhiepiscop Leo este de acord cu crezul celor 318 Părinţi de la Nice, şi a celor 150 adunaţi mai apoi la Constantinopole, şi a confirmat aceiaşi credinţă, şi cu procedeele de la Efes de sub cel mai binecuvânta Cyril, care este printre sfinţi, de către Ecumenicul şi sfântul Conciliu, când acesta l-a condamnat pe Nestorius. Sunt de acord cu ea, şi gata să-i subscriu.” Acestea sunt cuvintele ale unuia clar deliberat, care nu subscria în mod orbeşte din ascultare. Restul spun în acelaşi efect: „Ea este în acord, şi îi subscriu”. Mulţi au declarat astfel. Unii adaugă, „Ea este în acord, şi îi subscriu, căci este corectă”, alţii „Sunt sigur că ea este în acord”; alţii, „După cum ea este concordantă, şi are aceiaşi ţintă, o îmbrăţişăm şi îi subscriem”. Alţii, „Aceasta este credinţa pe care am ţinut-o de mult: aceasta susţinem: în aceasta suntem botezaţi: în aceasta botezăm”. Alţii, şi o mare parte, „După cum văd, după cum simt, după cum am dovedit, după cum am văzut că este în acord, îi subscriu”. Alţii, „Sunt convins, instruit, informat, că toată este de acord, îi subscriu”. Mulţi şi-au expus dificultăţile lor, majoritatea reieşind dintr-un limbaj străin; alţii din materia subiectului, spunând, că ei au auzit scrisoarea, „şi că în foarte multe părţi au fost asiguraţi că ea era dreaptă; unele cuvinte le stăteau în calea lor, care păreau să indice spre o anumită diviziune în persoana lui Hristos”. Ei adaugă, că eu fost informaţi de Paschasinus şi de Împuterniciţi „că nu este nici o diviziune, ci doar un Hristos; prin urmare”, spun ei, „suntem de acord şi subscriem”. Alţii după ce au menţionat ceea ce Paschasinus şi Lucentius au spus, au concluzionat astfel: „De aceasta am fost satisfăcuţi şi, considerând că este în acord în toate lucrurile cu sfinţii Părinţi, suntem de acord şi subscriem”: În timp ce episcopi Illyriani şi alţii care înaintea examinării au exprimat exclamaţiile lor faţă de scrisoare, strigă din nou, „Noi spunem cu toţii acelaşi lucru, şi suntem de acord cu aceasta”. Aşa că, într-adevăr, este evident că în acest conciliu, şi înaintea acestuia acordul lor este bazat pe aceasta că, după ce au cântărit materia, ei au considerat, au judecat, au fost convinşi, că toţi au agreat cu Părinţii, şi au perceput că credinţa comună a fiecăruia a fost expusă de Leo. Aceasta este examinarea scrisorii lui Leo, făcută în mod sinodic la Calcedon, şi pusă între acte.
(Gallia Orthod., LIX.)
Nici Anatolius şi nici ceilalţi episcopi nu au primit aceasta, până ce ei au chibzuit, şi au descoperit că scrisoarea lui Leo era în acord cu conciliile precedente.
(Gallia Orthod., LX.)
Dar aici o discuţie singulară apare între eminenţii Cardinali Bellarmine şi Baronius. Cel de-al doilea, şi cu el un număr mare dintre teologii noştri, recunosc scrisoarea lui Leo ca Tipul şi Regula de credinţă, prin care toate Bisericile sunt legate: dar Bellarmine, alarmat la examinarea pe care nu a putut-o nega, răspunde astfel: „Leo şi-a trimis scrisoarea sa conciliului, nu ca conţinând sentinţa sa finală şi definitivă, ci ca o instrucţiune, ajutată prin care episcopii ar putea forma o judecată mai bună”. Dar, cel mai eminent om, daţi-mi voie să spun că Leo, după apelul lui Eutyches, şi la porunca lui Flavian, a compus această scrisoare pentru un sumar al credinţei, şi a trimis-o la fiecare Biserică în toate părţile, când nimeni nu se gândea la vreun conciliu. Prin urmare aceasta nu a fost o instrucţie faţă de conciliul pe care l-a oferit el, ci o sentinţă apostolică pe care a expus-o. Faptul este că din această încurcătură nu mai era o altă scăpare: Baronius nu va permite ca o scrisoare, confirmată de o autoritate aşa de mare a Eparhiei Apostolice, să fie atribuită la vreo altă putere decât ceea ce este suprem şi indefectivă: Bellarmine nu ar lua aceasta pentru a emana din autoritatea supremă şi indefectivă, care a fost supusă cercetării sinodică, şi deliberării. Care este, dar, problema acestui conflict, decât ceea ce este egal de evident că scrisoarea a fost scrisă cu întreaga autoritate a Eparhiei Apostolice, şi totuşi supusă, ca uzual, examinări unui Conciliu Universal.
(Ib. LXI.)
Şi în aceasta noi nu urmăm nici o altă autoritate decât pe Leo, care vorbeşte astfel în scrisoarea sa către Theodoret: „Ceea ce a decretat Dumnezeu înainte prin lucrarea noastră, el a confirmat prin aprobarea ireversibilă a întregii frăţietăţi, pentru a arăta că ceea ce s-a expus în formă de către Prima Eparhie a tuturor, şi apoi primită de judecata întregii lumi creştine, a purces într-adevăr de la el”. Aici este un decret, aşa cum spune Baronius, dar nu cum spune Bellarmine, o instrucţiune: aici este o judecată a întregii lumi asupra unui decret al Eparhiei Apostolice. El purcede: „Pentru ca consensul altor eparhii faţă de ceea ce a rânduit Domnul tuturor de a prezida peste restul nu ar apărea linguşire, şi nici vreo altă suspiciune adversă care se strecoară, persoane care erau găsite la început ca îndoindu-se de judecăţile noastre”. Şi nu numai ereticii, dar şi Părinţii conciliului, aşa cum aduc mărturie actele.
Aici Prima Eparhie arată o frică de linguşire, dacă se interzice judecăţile sale. Ba mai mult, „Adevărul în sine este mult mai clar de evident, şi mult mai puternic susţinut, când după examinare confirmă ceea ce a învăţat credinţa anterior”. Aici el vorbeşte clar de o examinare de către conciliu, de fide, nu prin sine, aşa cum au obiectat ei în mod mizerabil, dar de acea credinţă pe care scrisoarea decretată a expus-o. Şi în mare parte aceiaşi scrisoare este emisă ca Regulă, dar confirmată de acordul Conciliului sfânt universal, sau aşa cum a spus el anterior, după aceea este confirmat de acordul ireversibil al întregii Frăţietăţi. Din această expresie acelui mare Pontif, clerul Galican îşi deduce lucrurile sale, că în privinţa credinţei judecata este, aşa cum o numeşte Tertulian, „a nu se altera”; ceea ce Leo numeşte, „a nu se reconsidera”, doar atunci când acordul Bisericii este dat.
(Defens. Dec. Cleri Gall. VII. xvij.)
Aceasta cu certitudine că nimeni nu poate fi blamat că a susţinut cu el şi cu Părinţii de la Calcedon. Această formă este expusă de Eparhia Apostolică, şi totuşi trebuie primită cu o judecată, şi aceasta liberă, şi fiecare episcop individual este inferior faţă de Prima, aşa că toţi laolaltă acordă judecată şi asupra decretului său.
Ei nu au mai conceput nici o altă cale de eliminare a întregii îndoieli; căci, după concluzia sinodului, Împăratul proclamă astfel: „Fie ca toate contestaţiile profane să înceteze, căci el este într-adevăr profan şi sacrileg, care, după sentinţa atâtor de mulţi preoţi, nu lasă nimic pentru propria sa opinie pentru a considera-o”. El interzice apoi toată discuţia referitoare la religie; căci, spune el, „el face o rană faţă de judecata celui mai religios conciliu, care se încumetă să se deschidă proaspăt, şi să discute public, ceea ce s-a judecat odată, şi ordinat în mod drept”. Aici în condamnarea lui Eutyches este ordinea judecăţilor Eclesiastice în întrebările de credinţă. El este judecat de Episcopul său potrivit, Flavian: cauza este reascultată, reconsiderată de Papa Sf. Leo; este decis printr-o declaraţie a Eparhiei Apostolice: după declaraţie urmează examinarea, cercetarea, judecata Părinţilor sau episcopilor, într-un Conciliu General: după ce declaraţia a fost aprobată de judecata Părinţilor nu se mai lasă nici un loc pentru îndoială sau discuţie.
Extrase din acte
SESIUNEA I
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 93.)
Paschasinus, cel mai reverend episcop şi împuternicit al Eparhiei Apostolice, a sta în mijlocul celor mai reverenzi colegi şi a spus: Noi am primit direcţii din partea celui mai binecuvântat şi mai apostolic episcop al oraşului roman, care este capul tuturor bisericilor, direcţii care spun că Dioscorus nu trebuie permis să stea în această adunare, dar dacă el ar încerca să îşi ia locul el trebuie să fie dat afară. Această instrucţiune trebuie îndeplinită; dacă acum sfinţenia dumneavoastră porunceşte astfel fie ca el să fie exclus altfel vom pleca noi (1).
Cei mai glorioşi judecători şi întregul senat au spus: Ce acuzaţie specială preferaţi împotriva celui mai reverend episcop Dioscorus?
Paschasinus, cel mai reverend episcop şi împuternicit al Eparhiei Apostolice, a spus: Din moment ce el a venit, este necesar să i se aducă obiecţii acestuia.
Cei mai glorioşi judecători şi întregul senat au spus: În conformitate cu ceea ce s-a spus, fie ca acuzaţia sub care stă el, să fie făcută specifică.
Lucentius, cel mai reverend episcop, având locul Eparhiei Apostolice, a spus: Să dea el un motiv pentru judecarea sa. Căci el a asumat a da sentinţă împotriva unuia peste care nu avea nici o jurisdicţie. Şi el a îndrăznit să ţină un sinod fără de autoritatea Eparhiei Apostolice, un lucru ce nu a avut niciodată loc şi nici nu poate avea loc (2).
Paschasinus, cel mai reverend episcop, având locul Eparhiei Apostolice, a spus: Noi nu putem continua să confruntăm decretele celui mai binecuvântat şi apostolic episcop [„Papa” pentru „episcop” în latină], care guvernează Eparhia Apostolică, şi nici împotriva canoanelor eclesiastice şi nici a tradiţiilor patristice.
Cei mai glorioşi judecători şi întregul senat au spus: Este adecvat ca voi să enunţaţi specific în ce lucru a mers greşit. Lucentius, venerabilul episcop şi având locul Eparhiei Apostolice, a spus: Nu vom suferi o greşeală aşa de mare făcută faţă de noi şi voi, încât cel care a venit să fie judecat ar trebui să stea jos [ca unul care dă judecata]. Glorioşi judecători şi întregul senat au spus: Dacă deţii slujba de judecător, nu ar trebui să te aperi pe tine ca şi când ai fi judecat.
Şi când Dioscorus cel mai religios episcop al Alexandriei la liantul celor mai glorioşi judecători şi a sacrei adunări (ths ieras sugklhtou (3)) a stat în mijloc, şi cei mai reverenzi episcopi romani au stat în locurile lor adecvate, şi au făcut linişte, Eusebius, cel mai reverend episcop al oraşului Dorylaeum, păşind în mijloc a spus:
El a prezentat apoi o petiţie, şi Actele lui Latrocinium au fost citite. De asemenea şi Actele conciliului de la Constantinopole sub Flavian împotriva lui Eutyches (col. 175).
Şi când au fost citite acestea, cei mai glorioşi judecători şi adunarea imensă (uperfuhs sugklhtos) au spus: Ce spun cei mai reverenzi episcopi ai prezentului sfânt sinod? Când el a expus astfel credinţa oare Flavian, din memorie sfântă, a păstrat, religia ortodoxă şi catolică, sau a greşit în orice privinţă faţă de aceasta?
Paschasinus cel mai reverend episcop, reprezentând Eparhia Apostolică, a spus: Flavian din memorie binecuvântată a expus cu sfinţenie şi perfect credinţa. Credinţa şi expunerea sa este în acord cu epistola celui mai binecuvântat şi apostolic om, episcopul Romei.
Anatolius cel mai reverend episcop de Constantinopole a spus: Binecuvântatul Flavian a expus în mod frumos şi ortodox credinţa părinţilor noştri.
Lucentius, cel mai reverend episcop şi împuternicit al Eparhiei Apostolice, a spus: Din moment ce credinţa lui Flavian de memorie binecuvântată este în acord cu Eparhia Apostolică şi tradiţia părinţilor este drept ca sentinţa prin care el a fost condamnat de către eretici să se întoarcă asupra lor prin acest cel mai sfânt sinod.
Maximus, cel mai reverend episcop din Antiohia în Siria, a spus: Arhiepiscopul Flavian de memorie binecuvântată a expus credinţa în mod ortodox şi în acord cu cel mai iubit de Dumnezeu şi mai sfânt Arhiepiscop Leo. Şi aceasta noi primim cu toţii cu zel.
Thalassius, cel mai reverend episcop de Cezarea în Capodocia, a spus: Flavian de memorie binecuvântată a vorbit în acord cu Cyril de memorie binecuvântată.
[Şi aşa mai departe, episcopii şi-au exprimat opiniile lor. Citirea actelor Conciliului de la Constantinopole a fost continuată apoi.]
Şi la acest punct al citirii, Dioscorus, cel mai reverend Arhiepiscop de Alexandria a spus, primesc „din cele două”; „cele două” nu primesc (to ek duo dekomai to duo, ou dekomai). Sunt forţat să fiu obraznic, dar materia este una care îmi atinge sufletul meu.
[După câteva remarci citirea a fost continuată şi restul actelor ale lui Latrocinium din Efes au fost completate. Judecătorii au amânat apoi emiterea unui decret asupra credinţei dar a sugerat că Dioscorus şi asociaţii săi ar trebui să sufere pedeapsa la care ei l-au condamnat nedrept pe Flavian. Aceasta a întâlnit aprobarea tuturor episcopilor în afară de cei din Illyrica care au spus: „Noi am greşit cu toii, cu toţii să fim iertaţi” (col. 323).]
Cei mai glorioşi judecători şi întregul senat a spus: Fiecare dintre cei mai reverenzi episcopi ai prezentului sinod, să se grăbească să enunţe cum crede el, scriind fără frică, dar punându-şi frica de Dumnezeu înaintea ochilor lui; ştiind că cel mai divin şi mai pios domn al nostru crede conform ecthesisul celor 316 părinţi de la Nice, ci conform ecthesisului celor 150 de după ei, şi conform epistolelor Canonice şi a ectheselor ale sfinţilor părinţi Grigore, Basil, Athanasius, Hilary, Ambrozie, şi conform celor două epistole canonice ale lui Cyril, care au fost confirmate şi publicate în primul Conciliu de la Efes, el nu se depărtează în nici un punct de credinţa aceloraşi persoane. Căci cel mai reverend arhiepiscop al Vechii Rome, Leo, se pare că a trimis o scrisoare lui Flavian de memorie binecuvântată, cu referire la îndoiala necredincioasă a lui Eutyches care apărea împotriva Bisericii Catolice.
Sfârşitul primului Actio.
Extrase din Acte
SESIUNEA II.
(L. and C., Concilia, Tom. IV., col. 338.)
Când toţi s-au aşezat înaintea barelor celui mai sfânt altar, cei mai superbi şi mai glorioşi judecători şi marele (uperfuhs) a spus: La o întâlnire anterioară întrebarea a fost examinată despre condamnarea celui mai reverend episcop Flavian de binecuvântată memorie şi Eusebius, şi a fost evident pentru dumneavoastră toţi cu ce justeţe şi ce claritate s-a condus examinarea: şi s-a dovedit că ei au fost condamnaţi în mod crud şi nepotrivit. Ce curs vom urma noi în această materia a devenit clar după deliberatele dumneavoastră. Acum oricare întrebare ar mai fi pusă, studiată, şi decisă, este cum trebuie stabilită credinţa, care e scopul principal pentru care acest Conciliu s-a adunat. După cum ştim că trebuie să-i acordaţi lui Dumnezeu o relatare strictă nu numai pentru sufletele voastre în particular, ci şi pentru sufletele a toţi dintre noi care doresc de drept să fie învăţaţi toate lucrurile care aparţin religiei, şi să se elimine toată ambiguitatea, prin acordul şi consensul tuturor sfinţilor părinţi, şi prin expunerea şi doctrina lor unită; grăbiţi-vă dar fără teamă de a fi pe plac sau nu, spre a prezenta (ekqeqai) credinţa pură, aşa că cei care nu se par să creadă cu toţi ceilalţi să fie aduşi la unitate prin recunoaşterea adevărului. Căci dorim să ştiţi că cel mai divin şi pios domn al întregii lumi şi al nostru a susţinut credinţa ortodoxă prin cei 318 şi cei 150 de sfinţi părinţi, şi ceea ce s-a mai învăţat prin restul dintre cei mai sfinţi şi mai glorioşi părinţi, şi în acord cu aceasta este credinţa noastră.
Cei mai reverenzi episcopi au strigat: Orice altă declaraţie (ekqesin allhn) nu mai face nimeni, şi nici noi nu vom încerca, nici nu vom îndrăzni să emitem [ceva nou] (ekqesqai). Căci părinţii au învăţat, şi în scrierile lor sunt păstrate, lucrurile emise de ei, şi mai mult de aceasta noi nu putem spune nimic.
Cocropious, cel mai reverend episcop de Sebastopol a spus: Materiile referitoare la Eutyches au fost examinate, şi cel mai sfânt arhiepiscop din Roma a dat o formă (tupon) pe care noi o urmăm şi noi am subscris cu toţii [adică cei din vecinătatea sa] la scrisoarea sa.
Cei mai reverenzi episcopi au strigat: Acestea sunt părerile tuturor dintre noi. Expunerile (ektenquenta) deja făcute sunt destul de suficiente: nu e legiuit să mai facem altele.
Cei mai glorioşi judecători şi marele senat a spus: Dacă place reverenţei voastre, fie ca cel mai sfânt patriarh al fiecărei provincii, alegând una sau două din provinciile sale şi mergând la mijloc, şi să considere împreună credinţa, să facă cunoscut tuturor ceea ce s-a căzut de acord. Aşa că dacă, după cum dorim noi, toţi vor fi o singură minte, toată ambiguitatea să fie înlăturată: dar dacă cineva nutreşte opinii contrare (care nu credem să fie cazul) vrem să ştim opiniile lor.
Cei mai reverenzi episcopi au strigat, noi facem o nouă expunere în scris. Aceasta este lege [adică a celui de-al Treilea Sinod], care învaţă că ceea ce s-a spus este suficient. Legea vrea ca nici o altă expunere să nu se mai facă. Spusele Părinţilor să rămână ferme.
Florentius, cel mai reverend episcop de Sardis, a spus, din moment ce nu este posibil pentru cei care urmează învăţătura sfântului Sinod de la Nice, care a fost confirmat în mod drept şi pios la Efes, pentru a deduce brusc o declaraţie de credinţă în acord cu credinţa sfinţilor părinţi Cyril şi Celestine, şi a scrisorii celui mai sfânt Leo, ne rugam prin urmare ca magnificenţa dumneavoastră să fie dată nouă, ca noi să putem să ajungem la adevărul materiei cu un document potrivit, deşi pe atâta cât suntem noi preocupaţi, cei care au subscris scrisorii celui mai sfânt Leo, nimic altceva nu mai este nevoie.
Cocropious, cel mai reverend episcop de Sebastopol a spus, Această credinţă a fost bine definită de cei 318 sfinţi părinţi şi confirmată de sfinţii părinţi Athanasius, Cyril, Celestine, Hilary, Grigore, Basil, şi acum încă o dată de cel mai sfânt Leo: şi noi ne rugăm ca acele lucruri care au fost declarate de cei 318 sfinţi părinţi, şi de cel mai sfânt Leo să fie citite.
Cei mai glorioşi judecători şi marele Senat a spus: Să se citească expunerile (ekteqenta) celor 318 părinţi adunaţi la Nice.
Eunomius, cel mai reverend episcop de Nicomedia ca citit dintr-o carte [Expunerea de credinţă a celor 318 părinţi (1).]
Expunerea de credinţă a Conciliului susţinut la Nice. „În consulatul lui Paul şi Julian” etc.
„Noi credem într-un singur Dumnezeu”, etc. „Dar cei care spun”, etc.
Cei mai reverenzi episcopi au strigat, Aceasta este credinţa ortodoxă; aceasta credem cu toţii: în aceasta suntem botezaţi; în aceasta botezăm: Binecuvântatul Cyril a învăţat astfel: aceasta este adevărata credinţă: aceasta este sfânta credinţă; aceasta este veşnica credinţă: în aceasta suntem botezaţi; în aceasta botezăm: şi noi o credem, la fel şi Leo, Papa (o papas): Cyril a crezut astfel: Papa Leo a interpretat astfel.
Cei mai glorioşi judecători şi marele senat a spus, Să se citească ceea ce s-a expus de către cei 150 de sfinţi părinţi.
Aetius, reverendul diacon de Constantinopole a citit dintr-o carte [crezul celor 150 de părinţi (2).]
Sfânta credinţă pe care cei 150 de părinţi au expus-o ca armonioasă faţă de sfântul şi marele Sinod de Nice.
„Noi credem într-un singur Dumnezeu”, etc.
Cei mai reverenzi episcopi au strigat, Aceasta este credinţa tuturor: noi toţi credem astfel.
Reverendul arhidiacon Aetius a spus, Mai rămâne scrisoarea lui Cyril de sfântă şi binecuvântată memorie, odată episcop al marelui oraş Alexandria, pe care a scris-o lui Nestorius, care a fost aprobată de aproape toţi episcopii adunaţi la primul Conciliu de la Efes, chemat să-l condamne pe acelaşi Nestorius, şi care a fost confirmat prin subscrierea tuturor. Aceasta este o altă scrisoare al aceluiaşi Cyril, de binecuvântată memorie, pe care i-a scris-o lui John, de binecuvântată memorie, odată episcop al marelui oraş din Antiohia, care tot aşa a fost confirmată. Dacă se porunceşte astfel, voi citi acestea.
Cei mai glorioşi judecători şi marele senat a spus, Să se citească scrisorile lui Cyril de binecuvântată memorie.
Aetius, Arhidiacon din oraşul imperial Constantinopole a citit.
Către cel mai reverend şi mai religios preot-tovarăş Nestorius, Cyril trimite salutări în Domnul.
[katafluarousi mho k. t. l. Lat. Obloquuntur quidem, etc. Această scrisoare se găseşte printre actele Conciliului de la Efes.]
Acelaşi Arhidiacon Aetius a citit [scrisoarea aceluiaşi sfânt Cyril de binecuvântată memorie către John de Antiohia, în pace].
[Această scrisoare începe cu Eufraineqwsan oi ouranoi k. t. l.; iar în latină Laetentur caeli.]
SCRISOAREA LUI CYRIL CĂTRE JOHN DE ANTIOHIA
(Găsită în Labbe şi Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 343 and col. 164; and in Migne, Pat. Graece., Tom. LXXVII. [Cyrilli Opera, Tom. X.], col. 173. Aceasta este scrisoarea care este adesea numită „Crezul Efesean”.)
Cyril către domnul meu, frate preaiubit, şi tovarăş lucrător John, salutări în Domnul.
„Să se bucure cerurile, şi pământul să fie bucuros” căci zidul de mijloc de despărţire a fost înlăturat, şi durerea a fost liniştită, şi tot felul de diferenţe de opinie au fost înlăturare; Hristos Salvatorul nostru după ce a oferit pace bisericii sale, deşi fiinţa noastră striga după ea prin cei mai devotaţi şi mai iubiţi de Dumnezeu regi, care sunt cei mai buni imitatori ai pietăţii urmaşilor lor în tinerea credinţei drepte în sufletele lor în mod ferm şi fără de mişcare, căci ei îşi dau mintea lor către lucrurile sfintelor Biserici, ca ei să poată avea slava notată pentru totdeauna şi să-şi arate cea mai renumită împărăţie a lor, pentru care Hristos Domnul puterilor distribuie lucruri bune cu mână largă şi oferă pentru a predomina peste duşmanii lor şi a le oferi victorie. Căci el nu minte când spune: „După cum sunt viu spune Domnul, cel care mă onorează, îl voi onora şi eu”. Căci atunci când domnul meu, mult prea-iubitule de Dumnezeu, tovarăş de lucrare şi frate Pavel, a ajuns în Alexandria, am fost umpluţi cu bucurie, şi cel mai natural la venirea unui astfel de om ca un mijlocitor, care a fost gata să lucreze dincolo de măsură ca el să poată învinge invidia diavolului şi să ne vindece diviziunile noastre, şi care prin înlăturarea ofenselor răspândite printre noi, ar încorona Biserica voastră şi a noastră cu armonie şi pace.
De motivul de dezacord este inutil să vorbesc. Consider mult mai folositor să vorbesc şi să gândesc de lucrurile potrivite pentru timpul de pace. Am fost prin urmare încântaţi la întâlnirea cu acel distins şi cel mai pios om, care nu s-a aşteptat să aibă vreo luptă mică, înduplecându-ne că e necesar să formăm o alianţă pentru pacea Bisericii, şi să scoatem afară rasul heterodoxului, şi pentru acest scop să tocim întăritura încăpăţânării diavolului. El ne-a găsit gata pentru aceasta, aşa de parcă ar fi nevoie absolută de a nu ne strădui să se acorde nouă. Căci ne amintim de spusele Salvatorului: „Vă dau pacea mea, vă las pacea mea”. Am fost învăţaţi de asemenea să spunem în rugăciuni: „O Domnul Dumnezeul nostru dă-ne pace, căci tu ne-ai dat toate lucrurile”. Aşa că dacă cineva ar fi în participarea păcii oferite de Dumnezeu, lui nu-i lipseşte nici un bine. Că de fapt, dezacordul Bisericilor s-a întâmplat totodată în mod inutil şi inoportun, acum am fost pe deplin satisfăcuţi de documentul adus de domnul emu, cel mai pios episcop Pavel, care conţine o inatacabilă confesiune de credinţă, şi aceasta spune el că a pregătit-o, de sfinţenie voastră şi prin Episcopii preaiubiţi de Dumnezeu de acolo. Documentul este după cum urmează, şi este expus cuvânt cu cuvânt în această epistolă a noastră. Referitor la Fecioara Mamă a lui Dumnezeu, trebuie să ne gândim şi să vorbim astfel, şi despre maniera Întrupării Singurului Fiu Născut al lui Dumnezeu, în mod necesar, nu prin adăugare ci de dragul certitudinii, după cum am primit şi noi de la început din Scripturile divine şi din tradiţia sfinţilor părinţi, vom vorbi pe scurt, adăugând nimic ori la Tatăl expus de sfinţii Părinţi în Nice. Căci, aşa cum am spus anterior, aceasta e suficientă pentru toată cunoaşterea pietăţii şi respingerea întregii doctrine false a ereticilor. Dar noi vorbim, nu presupunând pe imposibil, ci cu mărturisirea slăbiciunii noastre, excluzându-i pe cei care voiesc ca noi să ajungem la acele lucruri care trec dincolo de consideraţia umană.
Noi mărturisim, prin urmare, pe Domnul nostru Isus Hristos, Singurul Fiu Născut al lui Dumnezeu, Dumnezeu perfect, şi Om perfect constând dintr-un suflet şi trup raţional; născut înaintea erelor de Tatăl conform Divinităţii sale, şi în ultimele zile, pentru noi şi mântuirea noastră, di Maria Fecioara conform umanităţii sale, din aceiaşi substanţă cu Tatăl său conform Divinităţii sale, şi din aceiaşi substanţă cu noi conform umanităţii sale; căci acolo a avut loc o uniune de două naturi. De aceea mărturisim un singur Hristos, un singur Fiu, un singur Domn. Conform acestei înţelegeri a acestei uniuni neamestecate, mărturisim sfânta Fecioară a fi Mama lui Dumnezeu; căci Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat şi a devenit Om, şi din această concepţie el a unit templul luat de la ea cu sine.
Căci ştim că teologii fac unele lucruri ale învăţăturii Evanghelice şi Apostolice despre Domnul comune ca aparţinând unei singure persoane, şi alte lucruri grabnice ei le divizează ca pentru două naturi, şi atribuie pe cele vrednice lui Dumnezeu pe seama Divinităţii lui Hristos, şi cele de mai jos pe seama umanităţii sale.
Aceste fiind vocile voastre sfinte, şi găsindu-ne pe noi că gândim aceleaşi lucruri ca ei („Un Domn, O Credinţă, Un Botez”), l-am glorificat pe Dumnezeu Salvatorul tuturor, salutându-ne unul pe altul ca bisericile noastre şi a voastre au Credinţa care este în acord cu Scripturile inspirate de Dumnezeu şi tradiţiile sfinţilor Părinţi.
De când am învăţat că anumiţi dintre aceştia s-au obişnuit să găsească greşeală şi mormăiau ca viespi vicioase, şi vomitând cuvinte mizerabile împotriva mea, că eu spun că sfântul Trup al lui Hristos a fost adus din cer, şi nu de sfânta Fecioară, cred necesar să spun câteva cuvinte referitoare la ei:
O nebuni, care ştiţi numai să interpretaţi greşit, cum aţi fost duşi să ajungeţi la o astfel de judecată, cum de aţi căzut într-o boală aşa de nebunească? Căci este necesar, fără îndoială, să înţelegeţi că aproape toată opoziţia faţă de noi referitor la credinţă, a ieşit din afirmarea noastră că sfânta Fecioară este Mama lui Dumnezeu. Dar dacă din cer şi nu din ea sfântul Trup al Salvatorului s-a născut, cum se înţelege dar că ea este Mama lui Dumnezeu? Ce a produs ea decât că e adevărat că a adus pe Emanuel conform cărnii? De ei trebuie să radem care spun astfel de lucruri de mine. Căci binecuvântatul profet Isaia nu minte când spune „Iată Fecioara va concepe şi va aduce un Fiu, şi îl veţi numi Emanuel, care tradus înseamnă Dumnezeu cu noi”. Într-adevăr şi sfântul Gabriel a spus Binecuvântatei Fecioare: „Nu te teme Maria, căci ai găsit favoare cu Dumnezeu. Şi iată, vei rămânea însărcinată, şi vei aduce un Fiu, şi îi vei pune numele Isus, căci El va salva pe poporul său de păcatele lor”.
Căci atunci când spunem că Domnul nostru Isus Hristos s-a coborât din ceruri, şi de sus, noi nu spunem aceasta de parcă de sus şi din ceruri a fost luat Sfântul său Trup, ci mai degrabă prin urmarea divinului Pavel, care declară în mod distinct: „primul om este din pământ, pământesc; al Doilea Om este Domnul cerului”.
Ne amintim de asemenea pe Salvatorul că spunea, „Şi nici un om nu s-a ridicat la ceruri în afară de cel care s-a coborât din cer, adică Fiul Omului”: Deşi el a fost născut după trup, aşa cum am spus, din sfânta Fecioară, cu toate acestea Dumnezeu Cuvântul a venit de sus şi din ceruri. El „s-a făcut pe sine fără nici o reputaţie, şi a luat forma unui rob”, şi a fost numit Fiul Omului, deşi a rămas ceea ce era el, adică Dumnezeu. Căci el este neschimbabil şi de neschimbat conform naturii; considerat deja ca unu cu propriul său Trup, de el se spune că a coborât din ceruri.
El este numit şi Omul din ceruri, fiind perfect în Divinitatea sa şi perfect în Umanitatea sa, şi considerat ca într-o singură Persoană. Căci unul este Domnul Isus Hristos, deşi diferenţa naturilor sale este necunoscută, din care spunem noi că uniunea infailibilă s-a făcut.
Va binevoi sfinţenia voastră să acorde tăcere acelora care spun că o crasă sau o amestecătură a avut loc între Cuvântul lui Dumnezeu şi trupul. Căci este probabil că anumiţi bârfesc despre mine că am spus sau gândit astfel de lucruri.
Dar sunt pe departe de a gândi astfel, şi îi consider în întregime că delirează cei care gândesc că o umbră de schimbare ar putea să se întâmple referitor la Natura Cuvântului lui Dumnezeu. Căci El rămâne ceea ce a fost întotdeauna, şi nu a fost schimbat, şi nici nu poate fi vreodată schimbat, şi nici nu este capabil de schimbare. Căci noi confesăm în plus faţă de aceasta, că Cuvântul lui Dumnezeu este impasibil, deşi atunci când el distribuie cel mai înţelept acest mister, el apare să-i atribuie lui însuşi suferinţele indurate în propriul său trup. Spre acelaşi scop atot-înţeleptul Pavel a spus atunci când a scris de Hristos că a „suferit în trup”, şi nu în natura dumnezeirii sale inefabile. Pentru ca el să fie crezut a fi Salvatorul tuturor, printr-o alocaţie economică faţă de sine, aşa cum am spus, el a asumat suferinţele propriului său Trup.
Asemenea acesteia este profeţia prin vocea profetului, ca din el, „Mi-am întors obrajii, şi mi-au smuls părul: nu mi-am ascuns faţa de ruşine şi scuipat”. Sfinţenia voastră să fie convinsă ca nimeni să nu fie îndoielnic că noi toţi urmăm învăţăturile sfinţilor părinţi, în special ale binecuvântatului şi sărbătoritului Părinte Athanasius, dezaprobând cea mai mică depărtate de aceasta.
Puteam să fi adăugat multe citate de la el stabilindu-mi cuvintele mele, dar as fi adăugat şi la lungimea scrisorii mele şi ar fi devenit plicticoasă. Şi noi vom admite Credinţa definită, simbolul Credinţei expus de sfinţii noştri Părinţi care s-au adunat acum ceva timp la Nice, ca să nu mai fie scuturat. Şi nici nu ne-am permite nouă sau altora să alterăm un singur cuvânt al acelora expuse, sau să adăugăm vreo silabă, amintindu-ne de spuse: „Nu îndepărtaţi punctul de reper pe care l-au pus părinţii voştri”, căci nu ei au vorbit ci Duhul lui Dumnezeu şi Tatăl, care purcede tot din El, şi care nu este străin de Fiul, conform esenţei sale. Şi acestea sunt cuvintele sfinţilor iniţiatori în mistere care sunt confirmate pentru noi. Căci în Faptele Apostolilor este scris: „Şi după ce au venit din Misia, ei au încercat să meargă în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie”. Şi divinul Pavel a scris: „Aşa că cei care sunt în trup nu pot să-i fie pe plac lui Dumnezeu. Dar voi nu mai sunteţi în trup, ci în Duh, dacă este aşa că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Acum dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al lui”.
Când unii dintre aceia care erau obişnuiţi să se întoarcă de la lucruri drepte, întorc vorbirea mea pentru părerile lor, mă rog ca sfinţenia ta să nu se mire; ci să fi bine asigurat că urmaşii oricărei erezii adună ocaziile erorii lor din Scripturile inspirate de Dumnezeu, corupând în minţile lor rele lucrurile spuse drept prin Duhul Sfânt, şi aducând asupra capetelor lor flacăra de nestins.
Din moment ce ne-am aplecat că anume, după ce au corupt aceasta, au expus epistola ortodoxă din cel mai distins Părinte Athanasius către Binecuvântatul Epictetus, astfel ca să-i rănească pe mulţi, prin urmare a apărut fraţilor a fi de folos şi necesar ca noi să vă trimitem sfinţeniei voastre o copie a acesteia din transcrierile corecte antice care există printre noi. Cu bine.
Extrase din Acte
SESIUNEA II (continuată)
Şi când aceste scrisori [adică scrisoarea lui Cyril către Nestorius kaGaFlnaronoi şi scrisoarea sa către John de Antiohia EuFraineoqwsan] au fost citite, cel mai reverenzi episcopi au strigat: Noi toţi credem aşa: Papa Leo crede astfel: anatema să fie cel care divizează şi cel care confundă: aceasta este credinţa Arhiepiscopului Leo: Leo crede astfel: Leo şi Anatolius cred astfel: noi credem aşa. Ca şi Cyril credem noi, toţi dintre noi: veşnică fie pomenirea lui Cyril: epistolele lui Cyril învaţă că astfel este mintea noastră, aşa a fost credinţa noastră: aşa este credinţa noastră, aceasta este minte Arhiepiscopului Leo, aşa crede el, aşa a scris el.
Cei mai glorioşi judecători şi marele senat a spus: Să se citească de asemenea şi epistola celui mai vrednic Leo, Arhiepiscop al Vechi Rome, Oraşul Imperial.
Beronician, cel mai devotat cleric al consistoriului, a citit din cartea dată lui de Aetius, Arhidiacon al sfintei Biserici din Constantinopole, scrisoarea enciclică sau sinodală a celui mai sfânt Leo, Arhiepiscop, scrisă lui Flavian, Arhiepiscop de Constantinopole.
Volumul Sf. Leo
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 343; also Migne, Pat. Lat., Tom. LIV. [Leo. M. Opera, Tom. I.] col. 756.) (1)
Leo [episcopul] către [cel mai] drag frate Flavian.
După ce am citit scrisoarea ta de Afecţiune, a cărei sosire târzie este o surpriză pentru noi, şi după ce am trecut prin înregistrarea procedeelor de episcopi, am dobândit acum, în final, o vedere clară a scandalului care s-a iscat printre voi, împotriva integrităţii credinţei; şi ceea ce mai întâi s-a dovedit a fi obscur acum s-a elucidat şi explicat. Prin acest intermediu Eutyches, care se pare că merită onoare sub titlul de Presbiter, se arată acum a fi extrem de nechibzuit şi trist de neexperimentat, aşa că şi lui i-am aplica cuvintele profetului, „El a refuzat să înţeleagă pentru a acţiona drept: el a meditat nelegiuit în patul lui”. Ce este, într-adevăr, mai nelegiuit decât să întreţii gânduri profane, şi să nu te supui persoanelor mai înţelepte şi mult mai învăţate?
Dar în această nebunie cad cei care, atunci când sunt ascunşi de vreo obscuritate faţă de priceperea adevărului, au recurs, nu la cuvintele Profeţilor, nu la scrisorile Apostolilor, şi nici la autoritatea Evangheliilor, ci la ei înşişi; şi au devenit învăţători de eroare, doar pentru că ei nu au fost ucenici ai adevărului. Ce învăţătură a primit el din paginile sacre ale Noului şi Vechiului Testament, aşa încât să nu înţeleagă aşa de mult însăşi începutul Crezului? Şi ceea ce este rostit de toată lumea prin vocile tuturor solicitanţilor pentru regenerare, încă nu este priceput de mintea acestui om bătrân. Dacă, deci, nu ştia ceea ce trebuia să gândească despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, şi nu era doritor, de dragul obţinerii luminii inteligenţei, de a face cercetare laborioasă prin întreaga extindere a Sfintelor Scripturi, el ar fi trebuit să primească cu atenţie precaută acea Confesiune generală comună tuturor, prin care întregul trup al celor credincioşi profesează că ei „cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernic, şi în Isus Hristos care este singurul Fiul Domnul nostru, care a fost născut prin Duhul Sfânt şi Fecioara Maria”. Prin care trei clauze motoarele aproape a tuturor ereticilor sunt zdrobite. Căci atunci când se crede că Dumnezeu este atât „Atotputernic” cât şi „Tată”, cu condiţia ca Fiul să fie etern împreună cu sine, fără să difere în nimic faţă de Tatăl, deoarece el a fost născut ca „Dumnezeu din Dumnezeu”, Atotputernic din Atotputernic, Coetern din Etern; nu mai târziu în timp, nu inferior în putere, nu deosebit de el în slavă, nu divizat de el în esenţă, ci acelaşi Singurul născut şi Veşnicul Fiu al unui Părinte Etern era „născut din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria”.
Naşterea în timp nu a diminuat, nu a adăugat în vreun fel, la acea divină şi veşnică naştere; ci s-a cheltuit în totalitate pe sine în lucrarea de restaurare a omului, care fusese înşelat; ca acesta sa poată şi învinge moartea, şi prin puterea sa „să distrugă pe diavolul care avea puterea morţii”. Căci el nu putea să fi învins pe autorul păcatului şi al morţii decât cel care nu putea fi contaminat de păcat, şi nici reţinut de moarte, a luat asupra sa natura noastră, şi a făcut-o a sa. Căci, de fapt, el era „conceput de Duhul Sfânt” în pântecul unei Fecioare Maria, care l-a purtat şi ea i-a dat naştere, fără pierderea virginităţii (2).
Dar dacă el (Eutyches) nu era capabil să obţină o adevărată concepţie din această fântână pură a credinţei creştine prin propria sa orbire el a întunecat pentru sine strălucirea unui adevăr aşa de care, el s-ar fi supus învăţăturii Evanghelistului; şi după ce citea ceea ce spunea Matei, „Cartea genealogiei lui Isus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam”, el ar fi căutat de asemenea instrucţiune din predicarea apostolului; şi după citirea Epistolei către Romani, „Pavel, un slujitor al lui Isus Hristos, chemat un apostol, separat pentru evanghelie conform cărnii”, el ar fi atribuit un anumit studiu devotat asupra paginilor Profeţilor; şi descoperind că promisiunile lui Dumnezeu au spus lui Avraam, „în sămânţa ta toate naţiunile vor fi binecuvântate”, pentru a evita toată îndoiala referitoare la înţelesul adecvat al acestei „sămânţe”, el ar fi luat aminte la cuvintele apostolului, „Lui Avraam şi sămânţei sale i s-a făcut promisiunea. El nu a spus, ‚şi seminţiilor’, ca în cazul multora, ci în cazul uneia, ‚şi sămânţei tale’, care este Hristos”. El trebuia să fi priceput în urechea sa declaraţia lui Isaia, „Iată, o Fecioară va rămânea însărcinată şi va avea un Fiu, şi îi vor pune numele Emanuel, care înseamnă Dumnezeu cu noi”; şi ar fi citiţi cu credinţă cuvintele aceluiaşi profet, „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii”. Şi el nu ar fi vorbit fără temei faţă de efectul că Cuvântul a fost făcut în acest sens trup, ca Hristosul care a fost adus prin pântecul Fecioarei să aibă forma unui om, şi nu avea un trup derivat din trupul Mamei sale. E posibil că motivul gândirii lui că Domnul nostru Isus Hristos nu era de natura noastră este acesta – că Îngerul care a fost trimis către binecuvântata şi veşnica Fecioară Maria a spus, „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”; ca şi cum, datorită conceperea Fecioarei a fost cauzată de un act divin, prin urmarea trupul lui pe care l-a conceput ea nu era de natura ei care l-a născut. Dar noi nu trebuie să înţelegem că „generarea”, neîntrecut de minunată şi minunat de neîntrecută, într-un sens ca cel al noutăţii modului de producere efectuat cu caracterul adecvat al acelui fel. Căci Duhul Sfânt a fost cel care a dat rodnicie Fecioarei, dar aceasta a fost dintr-un trup din care deriva un trup real; şi „când Înţelepciunea îşi clădea o casă”, „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, adică, în trupul pe care şi l-a asumat dintr-o fiinţă umană, şi pe care el a animat-o cu spiritul vieţii raţionale.
Prin urmare în timp ce distincţia ambelor naturi şi substanţe este păstrată, şi ambii oameni într-o singură Persoană, josnicia a fost asumată de maiestate, slăbiciunea de putere, mortalitatea de eternitate; şi, pentru a plăti datoria condiţiei noastre, natura sacră a fost unită cu cea pasibilă, ca remediu potrivit pentru rele noastre, unul şi acelaşi „Mijlocitor între Dumnezeu şi om, Omul Hristos Isus”, să poată fi capabil dintr-un element să moară precum şi din celălalt incapabili. Prin urmare în natura întreagă şi perfectă a fiecărui om s-a născut însăşi Dumnezeu, în întregime ceea ce era a lui, în întregime ceea ce era al nostru. Prin „al nostru” înţelegem că Creatorul a format în noi la început şi ceea ce a asumat el pentru a restaura; căci pentru ceea ce a produs înşelătorul, astfel înşelat, admis, nu exista nici o urmă în Salvator; şi faptul că el a luat asupra sa o parte din neputinţele noastre nu-l făcea un părtaş în nelegiuirile noastre. El şi-a asumat „forma unui rob” fără profanarea păcatului, îmbogăţind ceea ce era uman, fără să slăbească ceea ce era divin: datorită acelei „goliri de sine”, prin care Invizibilul s-a făcut pe sine vizibil, şi Creatorul Domnul tuturor lucrurilor a voit să fie unul dintre muritori, a fost un aplecat în compasiune, nu un eşec de putere.
Prin urmare, acelaşi care, rămânând în forma de Dumnezeu, s-a făcut om, a fost făcut om în forma unui rob. Căci fiecare dintre naturi reţine caracterul ei adecvat fără defect; şi după cum forma lui Dumnezeu nu retrage forma unui rob, tot aşa şi fora unui rob nu slăbeşte forma de Dumnezeu. Căci de când diavolul se bucura în faptul că omul, înşelat prin viclenia sa, a fost lipsit de darurile divine şi, fiind dezbrăcat de înzestrarea sa de nemurire, a ajuns sub dureroasă sentinţă a morţii, şi că el însuşi, în mijlocul ‚mizeriilor sale, a găsit un fel de consolare în a avea un păcătos drept companie, şi că Dumnezeu, conform cerinţelor principiului de dreptate, a schimbat rezoluţia lui cu privire la om, pe care l-a creat într-o poziţie aşa de înaltă de onoare; era nevoie de o dispensaţie a sfatului secret, ca Dumnezeul de neschimbat, a cărui voinţa nu putea fi depravată de bunăvoinţa sa, să împlinească printr-un mister mult mai secret planul său original de bunăvoinţă faţă de noi, şi ca omul, fiind dus în greşeală prin subtilitatea ticăloasă a diavolului, să nu piară conform scopului lui Dumnezeu.
Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu, coborând din locul său din ceruri, nu s-a depărtat de slava Tatălui, intră în această lume de mai jos, născut după o ordine nouă, printr-un nou mod de naştere. După o nouă ordine, deoarece acela care este în sfera sa este invizibil, a devenit vizibil în a noastră; Cel care nu putea fi inclus în spaţiu, a dorit să fie îngrădit; continuând să existe înaintea vremurilor, el a început să existe în timp; Domnul universului a permis maiestăţi sale infinite să fie umbrită, şi a luat forma unui rob; Dumnezeul impasibil nu s-a desconsiderat pentru a fi Om pasibil şi Cel nemuritor pentru a fi supus legilor morţii. Şi născut printr-o ordine nouă de naştere; deoarece virginitatea neprofanată, în timp ce era ignorantă de concupiscenţă, a oferit materia trupului său. Ceea ce a asumat Domnul de la mama sa a fost natura, nu greşeala; şi nici minunăţia naşterii Domnului nostru Isus Hristos, ca fiind născut dintr-un pântec de Fecioară, implică faptul că natura sa este deosebită de a noastră. Căci chiar acelaşi care este însăşi Dumnezeu, este şi om; şi nu este nici o iluzie în această uniune, în timp ce caracterul umil al omului şi măreţia Dumnezeirii s-au întâlnit. Căci după cum „Dumnezeu” nu este schimbat de compasiunea [arătată], tot aşa şi „Omul” nu este consumat de demnitatea [atribuită]. Căci fiecare „formă” înfăptuie faptele care îi aparţin, în comuniune cu cealaltă; Cuvântul, adică, îndeplinind ceea ce aparţine Cuvântului, şi trupul îndeplinind ceea ce aparţine trupului; una dintre acestea strălucesc în miracole, cealaltă se afundă în injurii. Şi după cum Cuvântul nu se retrage de la egalitate cu Tatăl în slavă, tot aşa şi trupul nu abandonează natura felului nostru. Căci, după cum trebuie să spunem adesea, el este unul şi acelaşi, într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, şi într-adevăr Fiul Omului. Dumnezeu, în măsura în care „la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”. Omul, în măsura în care „Cuvântul a devenit trup, şi a locuit printre noi”. Dumnezeu, în măsura în care „toate lucrurile au fost făcute prin el, şi nimic nu a fost făcut fără el”. Om, în măsura în care el era „făcut din femeie, sub lege.
Naşterea trupului este o manifestare a naturii umane; pruncul purtat de Fecioară este o indicare a puterii Divine. Pruncia Acestuia este arătată de umilirea scutecelor: măreţia Celui Prea Înalt este declarată de vocile îngerilor. Cel pe care Irod îl desemnează să-l ucidă este ca şi umanitatea în începuturile sale; dar cel pe care magii se bucură în a-l adora pe genunchii lor este Domnul tuturor. Acum când el a venit la botezul lui Ioan premergătorul său, ca nu cumva faptul că Dumnezeirea era acoperită cu un voal de carne să fie tăinuită, vocea Tatălui a vorbit în tunet din cer, „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea”: Prin urmare, cel care, ca om, este ispitit de subtilitatea diavolului, este acelaşi faţă de care, ca Dumnezeu, îngerii i-au slujit. A flămânzi, a înseta, a fi obosit, şi a dormi, este în mod evident uman. Dar a potoli cinici mii de oamenii cu cinci pâini şi de a-i da femeii samaritene acea apă vie, a aduce ceva aceluia ce bea din ea nu-i va mai fi sete din nou; a umbla pe suprafaţa mării cu picioarele şi a nu se scufunda, şi prin a mustra furtuna pentru a-şi potolii „valurile înălţate”, este fără îndoială Divin. Ca şi când – pentru a trece de multe puncte – nu aparţine aceleiaşi naturi a plânge cu sentimente de pietate la moartea unui prietene şi, după ce piatra a fost înlăturată după mormânt unde a stat patru zile, printr-o voce de poruncă de a se ridica din nou la viaţă; sau să stea atârnat pe lemn, şi să facă toate lucrurile să tremure după ce ziua s-a transformat în noapte; sau să fie străpuns cu cuie, şi să deschidă porţile paradisului către credinţa tâlharului; sau nu aparţine aceleiaşi naturi a spune, „Eu şi Tatăl una suntem”, şi să spună „Tatăl este mai mare decât Mine”. Căci deşi în Domnul Isus Hristos există o singură Persoană de Dumnezeu şi om, cu toate acestea prin care insulta se ataşează de ambele este una, şi slava care se ataşează de ambele este alta; căci din ceea ce ne aparţine nouă el are acea omenire care este inferioară faţă de Tatăl; în timp ce de la Tatăl el are Dumnezeire egală cu Tatăl.
Prin urmare, datorită acestei unităţi de Persoană care trebuie să fie înţeleasă ca existând în ambele naturi, noi citim, pe de-o parte, că „Fiul Omului a venit din ceruri”, în măsura în care Fiul lui Dumnezeu a luat trup de la acea Fecioară din care s-a născut el; şi pe de altă parte, despre Fiul lui Dumnezeu se spune că a fost crucificat şi îngropat, în măsura în care el a trecut prin aceasta, nu în Dumnezeirea sa actuală; unde Singurul-născut este coetern şi consubstanţial cu Tatăl, dar în slăbiciunea naturii umane. Prin urmare noi toţi, în Crez, mărturisim că „singurul-născut Fiu de Dumnezeu a fost crucificat şi îngropat”, conform acelei spuse a apostolului, „căci dacă ei ar fi cunoscut aceasta, ei nu l-ar fi răstignit pe Domnul Slavei”. Dar când Domnul şi Salvatorul nostru instruia prin întrebările sale credinţa ucenicilor, el a spus, „Cine spun oamenii că sunt Eu Fiul Omului?” Şi după ce au menţionat aceştia diferite opinii susţinute de alţii, el a spus, „Dar voi cine spuneţi că sunt?” adică „Eu sunt Fiul Omului, şi pe cine vedeţi voi în forma unui rob, şi în realitatea trupului, cine spuneţi voi că sunt eu?” La care binecuvântatul Petru, inspirat de Dumnezeu, şi spre beneficiul tuturor naţiunilor prin confesiunea sa, a spus, „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Nu pe nedrept, prin urmare, a fost el pronunţat binecuvânta de Domnul, şi a derivat din Stânca originală acea soliditate care aparţine atât virtuţii cât şi numelui său, care prin revelaţia Tatălui a confesat acelaşi a fie atât Fiul lui Dumnezeu şi Hristosul; deoarece unul dintre aceste adevăruri, acceptat fără de celălalt, nu ar fi de folos mântuirii, şi era egal de periculos a crede că Domnul Isus Hristos a fi simplu Dumnezeu şi nu om, sau doar om şi nu Dumnezeu. Dar după învierea Domnului – care a fost într-adevăr învierea unui trup real, căci nici o altă persoană nu a mai fost înviată decât cel care a fost crucificat şi a murit – ce altceva s-a realizat în timpul acelui interval de patruzeci de zile decât de a face credinţa noastră întreagă şi clarificată de tot întunericul?
Căci în timp ce el conversa cu ucenicii său, şi a locuit cu ei, a mâncat cu ei, şi a permis să fie atins cu atenţie şi curiozitate de cei care erau în îndoială, pentru acest scop el s-a arătat ucenicilor când uşile erau închise, şi prin suflarea sa le-a dat Duhul Sfânt, şi a deschis secretele Sfintelor Scripturi după ce le-a dat lumina inteligenţei, şi din nou în aceiaşi persoană a sa le-a arătat rana din coastă, urmele cuielor, şi toate urmele trupului Suferinţei, spunând, „Priviţi mâinile mele şi picioarele mele, căci Eu sunt; pune-ţi mâna şi vedeţi, căci un duh nu are carne şi oase, aşa cum mă vedeţi pe mine”: ca proprietăţile naturii Divine şi umane să fie recunoscute a rămâne în el fără a cauza o diviziune, şi ca noi să ştim astfel că Cuvântul nu este ceea ce este trupul, pentru a confesa că singurul Fiu al lui Dumnezeu este atât Cuvânt cât şi trup. Despre care mister al credinţei acest Eutyches trebuie privit ca nefericit susţinător, care nu recunoaşte natura noastră a exista în Singurul-născut Fiu al lui Dumnezeu, ori prin înjosirea mortalităţii, ori a slavei învierii. Şi el nici nu a fost impresionat profund de declaraţia binecuvântatului apostol şi evanghelist Ioan, spunând, „Fiecare duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi fiecare duh care destramă faptul că Isus nu este de la Dumnezeu, şi aceasta este Antihristul”. Acum ce este de destrămat la Isus, decât a separa natura umană de el, şi de a face vid prin intenţii neruşinate acel mister prin care noi am fost salvaţi? Ba mai mult, fiind în întuneric referitor la natura trupului lui Hristos, el trebuie să fie implicat în aceiaşi orbire fără de sens şi faţă de Suferinţa sa. Căci dacă el nu crede că crucificarea Domnului este ireală, şi nu se îndoieşte că el chiar a acceptat suferinţa, chiar până la moarte, pentru salvarea lumii; după cum crede în moartea sa, aceasta să recunoască şi trupul său, şi să nu se îndoiască de faptul că cel care a fost recunoaşte că a fost capabil de suferinţă este şi Om cu un trup ca al nostru; din moment ce a nega adevăratul său trup este a nega şi suferinţele sale trupeşti.
Dacă el acceptă credinţa creştină, şi nu-şi întoarce urechea de la predicarea Evangheliei, să vadă el ce natură a fost aceia care a fost străpunsă de cuie şi atârnată pe lemnul crucii; şi să înţeleagă de unde a fost că, după ce coasta Crucificatului a fost străpunsă de suliţa soldatului, sânge şi apă au curs afară, ca Biserica lui Dumnezeu să fie împrospătată atât cu o Scăldare cât şi cu un Pahar. Să asculte el de binecuvântatul apostol Petru când declară că „sfinţirea prin Duhul” are loc prin „stropirea sângelui lui Hristos”, şi să nu aibă o citire pripită faţă de cuvintele aceluiaşi apostol, „ştiind că nu aţi fost răscumpăraţi cu lucruri pieritoare, ca argintul şi aurul, din felul vostru deşert de vieţuire primit prin tradiţia părinţilor voştri, ci cu sângele preţios al lui Isus Hristos ca al unui Miel fără cusur şi fără pată”. Să nu reziste acesta nici la mărturia binecuvântatului Ioan apostolul, „Şi sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne curăţeşte de tot păcatul”.
Şi din nou, „Aceasta este victoria care înfrânge lumea, însăşi credinţa noastră”; şi „cine este cel care învinge lume, decât cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? El este cel care a câştigat prin apă şi sânge, însăşi Isus Hristos; nu doar din apă, ci din apă şi sânge; şi Duhul este cel care aduce mărturie, deoarece Duhul este adevărul. Căci trei sunt cei care aduc mărturie – Duhul, apa şi sângele; şi aceştia trei sunt una”. Adică, Duhul sfinţirii, şi sângele răscumpărării, şi apa botezului; toate trei sunt una, şi rămân nedivizate, şi nici una dintre ele nu este despărţită de legătura cu celelalte; deoarece Biserica Catolică trăieşte şi avansează prin această credinţă, că despre Hristos Isus ar trebui să credem că nici omenirea nu exista fără adevărata Dumnezeire; şi nici Dumnezeirea fără adevărata omenire. Căci însăşi Eutyches, fiind întrebat despre el, a răspuns, „Mărturisesc că Domnul nostru a fost din două naturi înaintea uniunii, dar după uniune mărturisesc o singură natură”; sunt uimit că o astfel de profesiune absurdă şi perversă ca aceasta nu a fost mustrată de o condamnare din partea judecătorilor săi, şi că o exprimare extrem de nebună şi de hulitoare să fie neglijată, de parcă nu s-ar fi auzit nimic care să dea ofensă: văzând că este la fel de profan a spune că Singurul-născut Fiu al lui Dumnezeu avea două naturi înainte de Întrupare după cum e şocant să afirmăm că, din moment ce Cuvântul a devenit trup, exista în el doar o singură natură.
Dar ca nu cumva Eutyches să creadă că ceea ce a spus el era corect, sau tolerabil, pentru că nu a fost dezaprobat de declaraţia voastră, îndemnăm atenţia cea mai cinstită, dragă frate preaiubit, pentru a vedea că, dacă prin inspiraţia plină de milă a lui Dumnezeu cazul este dus la o chestiune satisfăcătoare, omul nechibzuit şi neexperimentat să fie curăţit şi de contagioasa lui noţiune; văzând ca, după înregistrarea procedeelor au arătat clar, el a început să-şi abandoneze opinia sa când a fost dus la un colţ de către cuvintele autoritare ale voastre, el a profesat că nu a spus cele de mai înainte, şi de a-şi da adeziunea sa acelei credinţe faţă de care a stat departe înainte. Dar când el nu va consimţi în a anatemiza dogma profană pe care aţi înţeles-o, frate, că el a continuat în necredinţa sa, şi merita să primească sentinţa de condamnare. Pentru care dacă el necăjeşte în mod sincer şi spre scopul bun, şi înţelege, chiar prea târziu, felul adecvat cum s-a pus în mişcare autoritatea Episcopală, sau dacă, pentru a face satisfacerea deplină, el va condamna viva voce, şi sub mâna sa, tot ceea ce el a susţinut greşit, fără compasiune, la oricare extindere, care i se poate arăta când a fost îndreptăţit, va fi vrednic de blamă, pentru Domnul nostru, adevăratul şi bunul Păstor, care şi-a dat viaţa pentru oile sale, şi care a venit să salveze sufletele oamenilor şi nu să le distrugă, care vrea ca noi să imităm bunătatea sa iubitoare; astfel ca justiţia să-i constrângă într-adevăr pe cei ce păcătuiesc, dar mila nu ar trebui să-i respingă pe cei care sunt convertiţi.
Căci apoi credinţa adevărată este cea care e apărată cu cele mai bune rezultate, când o opinie falsă este condamnată chiar de cei care au urmat-o. Dar ca întreaga problemă să fie rezolvată în mod pios şi cu credincioşie, i-am numit pe fraţii noştri, Julius, Episcop, şi Reatus, Presbiter (din titlul Sf. Clement) precum şi fiul meu Hilarus, Diacon, pentru a ne reprezenta; şi cu ei l-am asociat şi pe Dulcitius, Notarul nostru, de a cărui fidelitate avem dovadă bună: crezând că asistenţa Divină va fi cu voi, ca cel care s-a depărtat să poată fi salvat prin a-şi condamna propria sa opinie nesănătoasă. Fie ca Dumnezeu să vă ţină în sănătate bună, preaiubite frate. Dată în Ideile din Iunie, în Consulatul oamenilor iluştrii, Asterius şi Protogenes.
[Apoi s-a citit un şir lung de citate din Părinţi care susţinea învăţătura Volumului. (L. and C., Conc., Tom. IV., cols. 357-368.)]
Extrase din Acte
SESIUNEA II (continuată)
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 368.)
După citirea epistolei anterioare, cei mai reverenzi episcopi au strigat: Aceasta este credinţa părinţilor, aceasta este credinţa apostolilor. Aşa credem noi cu toţi, aşa cred ortodocşii. Anatema să fie cel care nu crede astfel. Petru a vorbit astfel prin Leo. Aşa au învăţat apostolii. În mod pios şi adevărat a învăţat Leo, precum şi Cyril. Veşnică să-i fie pomenirea lui Cyril. Leo şi Cyril au învăţat acelaşi lucru, anatema să fie cel care nu crede astfel. Aceasta este credinţa adevărată. Aceia dintre noi care sunt ortodocşi cred astfel. Aceasta este credinţa părinţilor. De ce nu s-au citit aceste lucruri la Efes [adică la sinodul eretic ţinut acolo]? Acestea sunt lucrurile pe care le-a ascuns Dioscorus.
[Unele explicaţii au fost cerute de către episcopii Illyriani şi răspunsurile s-au găsit a fi satisfăcătoare, dar s-a cerut o întârziere de câteva zile, şi unii episcopi au petiţionat pentru o iertare generală a tuturor care au fost evitaţi. Această propunere a făcut o mare confuzie, în mijlocul ăcreia sesiunea a fost dizolvată de judecători (Coloseni 371).]
SESIUNEA III
[Reprezentanţii imperiali se părea că nu sunt prezenţi, şi după aceea Aetius Arhidiaconul de Constantinopole a deschis Sesiunea.]
Paschasinus episcop de Lilybaeum, din provincia din Sicilia, susţinând locul celui mai sfânt Leo, arhiepiscop al eparhiei Apostolice a vechii Rome, a spus în latină ceea ce se interpretează astfel: Se cunoaşte către preaiubiţii de Dumnezeu de la acest sinod, că scrisorile divine (1) au fost trimise la binecuvântatul şi apostolicul papă Leo, invitându-l să condescindă să fie prezent la sfântul sinod. Dar din moment ce obiceiul antic nu a sancţionat aceasta, şi nici necesitatea generală a timpului nu a permis-o, lipsa noastră de însemnătate faţă de el (ta ths agias sunodou), şi prin urmare e necesar ca oricare lucruri sunt aduse în discuţie ar trebui să fie examinate în interferenţa noastră (dialalias). [În latină acolo unde am pus cuvintele greceşti scrie astfel, „a condamnat lipsa noastră de însemnătate pentru a prezida în locul nostru peste acest conciliu”]. Prin urmare să se prezinte cartea de către cel mai preaiubit de Dumnezeu frate, şi tovarăş-episcop Eusebius să fie primit, şi citit de preaiubitul de Dumnezeu arhidiacon şi primicerius dintre notari, Aetius.
Şi Aetius arhidiaconul şi primicerius dintre notari, a luat cartea şi a citit-o după cum urmează:
[În continuare urmează petiţia lui Eusebius patru petiţii et post nonnulla fiecare adresate „Către cel mai sfânt şi iubit de Dumnezeu arhiepiscop şi patriarh ecumenic al marii Rome Leo, şi către sfântul şi ecumenicul Sinod adunat la Calcedon, etc.” Primele două de către diaconii din Alexandria, a treia de un presbiter vechi al eparhiei şi a patra de un laic tot din Alexandria. După aceasta Dioscorus a fost din nou convocat şi, după cum el nu a venit, s-a dat sentinţă împotriva lui, care a fost comunicată lui într-o scrisoare cuprinsă în acte (L. and C., Conc., Tom IV., col. 418.). Episcopii şi-au exprimat opiniile lor pentru marea parte una după alta, dar Împuterniciţii Romani au vorbit împreună, şi în vorbirea lor au loc următoarele (Coloseni 426:)]
Pentru ce cel mai sfânt şi binecuvântat Leo, arhiepiscop şi mare al vechii Rome, prin noi, şi prin acest prea sfânt sinod prezent alături de (2) apostolul Petru de trei ori binecuvânta şi atot-glorios, care este stanca şi temelia Bisericii Catolice, şi a credinţei ortodoxe, l-a dezbrăcat de episcopat, şi a înstrăinat de la el toată vrednicia ierarhică. Prin urmare fie ca acest prea sfânt şi mare sinod să condamne pe menţionatul Dioscorus faţă de pedepsele canonice.
[Episcopii apoi, unul câte unul, au vorbit în favoarea destituirii lui Dioscorus, dar de obicei pe motivul refuzului său de a apărea când a fost convocat de trei ori.]
Şi apoi toţi cei mai sfinţi episcopi au vorbit despre subiect, au semnat ceea ce urmează.
Condamnarea trimisă de sfântul şi ecumenicul Sinod către Dioscorus
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 459.)
Sfântul şi marele şi ecumenicul Sinod, care prin harul lui Dumnezeu conform constituirii celor mai pioşi şi mai iubiţi de Dumnezeu împăraţi adunaţi laolaltă la Calcedon oraşul din Bitinia, în mucenicia celui mai sfânt şi victorios Martir Euphemia către Dioscorus.
Vrem să afli că în ziua a 13a a lunii octombrie au fost destituit din episcopat şi făcut un străin faţă de tot ordinul eclesiastic (qesmou) de către sfântul şi ecumenicul sinod, datorită neglijenţei tale faţă de canoanele divine, şi neascultarea faţă de acest sfânt şi ecumenic sinod şi pe baza crimelor de care ai fost găsit vinovat, căci şi atunci când ai fost chemat să răspunzi la acuzatorii tăi de trei ori faţă de acest sfânt şi mare sinod conform canoanelor divine tu nu ai venit.
Extrase din Acte
SESIUNEA IV
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 469.)
Cei mai măreţi şi mai glorioşi judecători şi marele Senat au spus:
Să declare acum reverendul conciliu ceea ce pare bine referitor la credinţă, din moment ce lucrurile care au fost deja înlăturate au fost enunţate. Paschasinus şi Lucentius, cei mai reverenzi episcopi, şi Boniface cel mai reverend presbiter, împuterniciţii Eparhiei Apostolice prin acel cel mai reverend om, episcopul Paschasinus a spus: După cum sfântul şi marele şi Ecumenicul Sinod susţine şi urmează regula de credinţă (fidei regulam în Faptele Latine) care au fost expuse de părinţii de la Nice, aceasta confirmă de asemenea şi credinţa de la Sinodul celor 150 de părinţi adunaţi la Constantinopole la cererea marelui Teodosius de binecuvântată memorie. În plus expunerea credinţei lor, a ilustrului Cyril de binecuvântată memorie expus la Conciliul de la Efes (în care Nestorius a fost condamnat) este primită. Şi în al treilea rând scrierile acelui om binecuvântat, Leo, Arhiepiscop al tuturor bisericilor, care a condamnat erezia lui Nestorius şi a lui Eutyches, a arătat ce este adevărata credinţă. După cum sfântul Sinod susţine această credinţă, aceasta o urmează – nu poate adăuga nimic şi nici lua din ea.
Când aceasta s-a tradus în greacă de Beronician, secretarul devotat al consistoriului divin, cei mai reverenzi episcopi au probat: Aşa credem şi noi, aşa am fost noi botezaţi, aşa botezăm, aşa am crezut, aşa credem.
Cei mai glorioşi judecători şi marele senat a spus: Din moment ce vedem că Sfintele Evanghelii au fost puse alături de sfinţenia dumneavoastră, fie ca toţi episcopii adunaţi aici să declare dacă epistola celui mai binecuvântat arhiepiscop Leo este în acord cu expunerea celor 318 părinţi adunaţi la Nice şi cu decretele celor 150 de părinţi adunaţi mai apoi în oraşul regal.
[La această cerere episcopii au răspuns unul câte unul, până s-au dat 161 de opinii separate, când restul episcopilor au fost întrebaţi de judecătorii imperiali să îşi dea votul lor într-un acord (col. 508.)]
Toţi episcopii cei mai reverenzi au strigat: Consimţim cu toţi, noi toţi credem aşa; suntem cu toţi de aceiaşi minte. Aşa suntem noi cugetaţi, aşa credem, etc.
Sesiunea V
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 555.)
Paschasinus şi Lucentius, cei mai reverenzi episcopi, şi Boniface un presbiter, vicari ai Eparhiei Apostolice a Romei, au spus: Dacă ei nu sunt de acord cu scrisoarea apostolicului şi binecuvântatului om, Papa Leo, să se dea direcţii ca să ni se nea scrisorile noastre de destituire, şi să se tină un sinod acolo [adică în Apus].
[A urmat o lungă dezbatere referitor la faptul dacă decretul emis şi prezentat să fie acceptat. Aceasta se pare să fi fost minte majorităţii episcopilor. În final comisionarii au propus un comitet de 22 care s-au întâlnit cu ei şi au raportat conciliului, şi Împăratul a impus cu ameninţare că altfel să fie trimişi cu toţii acasă şi un nou conciliu să fie numit în Apus. Chiar şi aceasta nu i-a făcut să cedeze (col. 560)].
Cei mai reverenzi episcopi au strigat: Să trăiască Împăratul! Ori laşi ca definiţia [adică cea prezentată la această sesiune] să stea ori plecăm. Mulţi ani împăratului!
Cecropius, cel mai reverend episcop din Sebastopol, a spus: Noi cerem ca definiţia să fie citită din nou şi că cei care i se opun, şi nu vor semna, să poată pleca în treaba lor; căci noi ne dăm consimţământul nostru la aceste lucruri care au fost aşa de minunat redactate, şi nu facem nici un criticism.
Cei mai binecuvântaţi episcopi din Illyria au spus: Cei care contrazic să se facă manifestaţi. Cei care contrazic sun Nestorianii. Aceştia să plece la Roma.
Cei mai măreţi şi mai glorioşi judecători au spus: Dioscorus a recunoscut că a acceptat expresia „celor două naturi”, dar nu că există două naturi. Dar cel mai sfânt arhiepiscop Leo spune că sunt două naturi în Hristos neschimbate, inseparate, de neconfundat unite într-un singur-născut Fiu Salvatorul nostru. Pe care l-aţi urma, pe cel mai sfânt Leo sau pe Dioscorus?
Cei mai reverenzi episcopi au strigat: Noi credem ca Leo. Cei care contrazic sunt Eutychianii. Leo a expus corect credinţa.
Cei mai măreţi şi mai glorioşi judecători au spus: Adăugaţi atunci la definiţie, conform judecăţii celui mai sfânt părinte al nostru Leo, că există două naturi în Hristos unite în mod neschimbător, inseparabil şi de neconfundat.
[Comitetul a stat în oratoriul celui mai sfânt martir Euphemis şi apoi au raportat o definiţie de credinţă care deşi învăţa aceiaşi doctrină nu era Volumul lui Leo (col. 562).]
Definiţia de credinţă a Conciliului de la Calcedon
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 562.)
Sfântul, marele şi ecumenicul sinod, adunat prin harul lui Dumnezeu şi la porunca celor mai religioşi şi mai creştini Împăraţi, Marcian şi Valentinan, Augusti, la Calcedon, metropola Provinciei Bitiniene, în locul de martir al sfântului şi victoriosului martir Euphemia, a declarat următoarele:
Domnul şi Salvatorul nostru Isus Hristos, când a întărit cunoaşterea Credinţei în ucenicii săi, cu scopul ca nici unul să nu fie în dezacord cu aproapele său referitor la doctrinele religiei, şi că proclamarea adevărului să fie expusă în mod egal la toţi oamenii, a spus, „Vă dau pacea mea, vă las pacea mea”. Dar, din moment ce cel rău nu renunţă de la semănarea neghinei printre seminţele evlaviei, ci inventează mereu devize noi împotriva adevărului, prin urmare Domnul, purtând de grijă, aşa cum o face întotdeauna, pentru rasa umană, a ridicat acest pios, credincios şi zelos Suveran, şi a chemat la sine din toate părţile pe conducătorii principali ai preoţiei; aşa că fiind inspiraţi de harul lui Hristos Domnul nostru comun, noi să putem să eliminăm orice plagă de falsitate din păstorirea lui Hristos, şi să hrănim turma cu frunzele tandre ale adevărului. Şi am făcut aceasta cu un consens unanim, eliminând doctrinele eronate şi reînnoind infailibila credinţa a Părinţilor, publicând pentru toţi oamenii Crezul celor Trei Sute Optsprezece, şi adăugând la numărul lor, ca egali ai lor, Părinţii care au primit acelaşi sumar al religiei. Aceştia sunt cei O Sută Cincizeci de Părinţi care s-au adunat mai apoi în marele Constantinopole şi au ratificat aceiaşi credinţă. Ba mai mult, observând ordinea şi fiecare formă referitoare la credinţă, care a fost observată de sfântul sinod adunat anterior în Efes, la care Celestine din Roma şi Cyril din Alexandria, de sfântă memorie, au fost lideri, noi declarăm că expunerea credinţei drepte şi fără de vină făcută de cei Trei Sute Optsprezece sfinţi şi binecuvântaţi Părinţi, adunaţi la Nice în domnia lui Constantin de memorie pioasă, va vi preeminentă: şi că acele lucruri vor de asemenea în vigoare.
Note
ANATOLIUS DE CONSTANTINOPOLE
(Ep. to St. Leo. Migne, Pat. Lat., Tom. LIV. [Leo. M., Opera, Tom. I.] col. 978.)
Din moment ce după judecata ce s-a emis referitor la el, era nevoie ca toţi să fie de acord cu credinţa dreaptă (pentru care scop cel mai pios împărat a avut cele mai mari dureri la adunarea sfântului Sinod) cu rugăciune şi lacrimi, sfinţenia dumneavoastră fiind prezentă cu noi în duh şi cooperând cu noi prin acei mult binecuvântaţi oamenii pe care ni i-aţi trimis, având ca protector al nostru cel mai sfânt şi mai plăcut Martir Euphemia, noi ne oferim pe noi în întregime acestei lucrări salutare, toate celelalte chestiuni fiind puse deoparte. Şi când criza cerea ca cei mai sfinţi episcopi adunaţi laolaltă să exprime o definiţie unanimă (sumfwnon oron) pentru explicarea şi clara înţelegerii a confesiunii Domnului nostru Isus Hristos, Domnul Dumnezeul nostru s-a văzut ca apărând acestora care nu l-au căutat, şi chiar la cei care nu l-au solicitat. Şi deşi unii s-au opus de la început în mod discutabil, el şi-a arătat cu toate acestea adevărul său şi a dispus fulgere încât o scriere unanimă şi necontrazisă a fost publicată de toţi dintre noi, care au confirmat sufletele staulului, şi invitarea la calea adevărului pe toţi acei care s-au depărtat de la ea. Şi când noi am subscris cu consens unanim, tabelul, toţi cu un singur consens, adică întregul sinod, a intrat în mucenicia celui mai sfânt şi mai triumfător martir Euphemia, şi la ruga celui mai pios şi mai preaiubit de Hristos Împăratul Marcian, şi a celei mai pioase şi credincioasă în toate privinţele Împărăteasa noastră, fiica noastră şi Augusta Pulcheria, cu bucurie, şi ilaritate am pus pe sfântul altar decizia pe care am scris-o pentru confirmarea credinţei părinţilor noştri în acord cu sfânta scrisoare pe care ne-aţi trimis-o; şi apoi am dat-o pietăţii lor, ca ei să poată primi aceasta după cum au cerut. Şi după ce au primit-o ei au dat slavă cu noi lui Hristos Domnul, care a înlăturat întunecime opiniei rele, şi a ilustrat cu cea mai mare unanimitatea cuvântul adevărului, etc. care au fost decretate de cei 150 de sfinţi Părinţi la Constantinopole, pentru dezrădăcinarea ereziilor care au apărut, şi pentru confirmarea aceleiaşi Credinţe Catolice şi Apostolice a noastră.
Crezul celor 318 Părinţi de la Nice.
Noi credem într-un singur Dumnezeu, etc.
Paragraf, Crezul celor 150 de sfinţi Părinţi care s-au adunat la Constantinopole.
Noi credem într-un singur Dumnezeu, etc.
Înţelepta şi salutara formulă a harului divin suficientă pentru cunoaşterea perfectă şi confirmarea religiei; căci ea învaţă [doctrina] perfectă referitoare la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi expune Întruparea Domnului acelora care o primesc cu credincioşie. Dar, întrucât persoanele care şi-au asumat să facă vidă predicarea adevărului şi-au gândit propriile lor erezii individuale au dat naştere la flecăreli goale, unii dintre ei încercând să corupă misterul întrupării Domnului pentru noi şi să refuze [să folosească] numele Mama lui Dumnezeu (Qeotokos) cu referire la Fecioară, în timp ce alţii, care aduc o confuzie şi un amestec, şi lucruri leneşe referitoare la faptul că natura trupului şi Dumnezeirea sunt una, susţinând că Natura divină a Singurului Născut este, prin amestec, capabilă de suferinţă; prin urmare acest sinod prezent sfânt, mare şi ecumenic, dorind să excludă fiecare deviză împotriva Adevărului, şi să înveţe ceea ce este neschimbat de la început, a decretat de la început că credinţa celor 318 Părinţi va fi păstrată neatinsă. Şi referitor la cei care se luptă împotriva Duhului Sfânt, aceasta confirmă doctrina eliberată mai apoi referitoare la substanţa Duhului de către cei 150 de sfinţi Părinţi care s-au adunat în Oraşul imperial; doctrină care au declarat-o la toţi oamenii, nu ca şi când ar introduce ceva care lipsea de la predecesorii lor, ci pentru a explica prin documentele scrise credinţa lor referitoare la Duhul Sfânt împotriva acelora care căutau să distrugă suveranitatea sa. ŞI, din acest pasaj se poate înţelege uşor că ei întunecă pasajul din scrisoarea Conciliului către Leo, unde se spune că definiţia a fost emisă de Sf. Euphemia drept confesiune a sa de credinţă. Vezi nota despre Ballerini de la epistola lui Anatolius.
HEFELE
(Hist. of the Councils. Vol. III., p. 348.)
Textul prezent din greacă are ek duo fusewn în timp ce vechea traducerea latină are, in duabus naturis. După ceea ce s-a spus în mod repetat în sesiunea aceasta despre diferenţa dintre „în două naturi” şi „a celor două naturi”, şi în opoziţie faţă de formula ultimă, nu poate fi nici o îndoială referitor la faptul dacă traducătorul vechi latin avea textul mult mai clar înaintea lui, şi că în original era en do fusesin. Aceasta, totuşi, nu este o presupunere simplă, ci este în mod extrem mărturisită de antichitate: (1) de faimosul Abbot Euthymius din Palestina, un contemporan al Conciliului de la Calcedon, a cărui ucenici erau prezenţi ca episcopi la Conciliul nostru (cf. Baron. ad. ann. 451, n. 152 sq.). Încă mai avem judecata sa căruia îi oferim respectul faţă de decretul de la Calcedon despre credinţă, şi în care el repetă doctrina principală în cuvintele Sinodului. În pasajul nostru el remarcă: en duo fusesi gnwrizes qnwrizesqai omologei ton ena Xriston k.. l. Fragmentul scrierilor sale despre acest subiect este găsit în Vita S. Euthymii Abbatis, scrisă de elevul său Cyril în Analecta Groeca a călugărilor din Sf. Maur, t. i., p. 57, tipărit în Mansi, t. vii., p. 774 sq. (2) Al doilea martor antic este Severus, din 513 d. Hr. patriarh Monofizit din Antiohia, care o reprezintă ca un mare reproş şi o ofensă de neiertat în părinţii de la Calcedon în ceea ce au decretat ei: en duo fusesin adiairetois gnwrizes qai ton Xriston (vezi Sententioe Severi in Mansi, t. vii., p. 839). (3) La mai mult de o sută de ani după Conciliul de la Calcedon, Evagrius a copiat decretele sale referitoare la credinţă în extenso în lucrarea sa Istoria Bisericii (lib. ii., 4), şi, de fapt, cu cuvintele en duo fusesiu asugkutws k.t.l. (ed. Mog., p. 294). (4) În conferinţa de religie susţinută între Severiani şi ortodocşi la Constantinopole, 553 d. Hr., cei dintâi au reproşat Sinodul de la Calcedon că au pus in duabus naturis în loc de ex duabus naturis, aşa cum Cyril şi părinţii vechi au învăţat (Mansi, t. viii., p. 892; Hardouin, t. ii., p. 1162). (5) Leontius de Bizantin susţine chiar o relatare a acelora care au îndrăznit că corupă misterul dispensaţiei [adică Întruparea] şi care pretind fără ruşine că cel care s-a născut din Fecioara Maria era un simplu om, aceasta primeşte scrisorile sinodale ale Binecuvântatului Cyril, Pastor al Bisericii din Alexandria, adresată lui Nestorius şi Răsăritenilor, judecându-i potrivit, pentru respingerea nebuniei foarte emancipate a lui Nestorius, şi pentru instruirea acelora care doresc cu ardoare sfântă după o cunoaşterea a simbolului salvator. Şi, pentru confirmarea doctrinelor ortodoxe, aceasta a adăugat acestora scrisoarea Preşedintelui marii şi vechii Rome, cel mai binecuvântat şi sfânt Arhiepiscop Leo, care era adresată Arhiepiscopului Flavian de memorie binecuvântată, pentru înlăturarea doctrinelor false a lui Eutyches, judecându-le a fi agreabile faţă de confesiunea marelui Petru, aşa cum era un stâlp comun împotriva necredincioşilor. Căci aceasta se opune acelora care rup misterul dispensaţiei într-o Pereche de Fii; aceasta respinge din adunarea sacră pe cei care îndrăznesc să spună că Dumnezeirea Singurului Născut este capabilă de suferinţă; aceasta se opune acelora care-şi imaginează un amestec de confuzie a celor două naturi ale lui Hristos; aceasta îi îndepărtează pe cei care îşi închipuie forma sa de rob că ar fi de vreo substanţă cerească sau alta decât cea care este luată de noi, şi îi anatemizează pe cei care vorbesc nebuneşte de cele două naturi ale Domnului nostru înaintea uniunii, imaginându-şi că după uniunea exista doar una.
Urmându-i pe sfinţii Părinţi noi învăţam cu o singură voce că Fiul [lui Dumnezeu] şi Domnul nostru Isus Hristos trebuie să fie mărturisit ca una şi aceiaşi [Persoană], că el este perfect în Dumnezeire şi în omenire, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, constând dintr-un suflet şi trup [uman] raţional, consubstanţial cu Tatăl referitor la Dumnezeirea sa, şi consubstanţial cu noi referitor la omenirea sa; făcut în toate lucrurile ca şi noi, cu excepţia păcatului; născut de Tatăl său înaintea lumilor conform Dumnezeirii sale; dar în zilele de pe urmă pentru noi oamenii şi mântuirea noastră s-a născut [în lume] din Fecioara Maria, Mama lui Dumnezeu conform umanităţii sale. Acest unul şi acelaşi Isus Hristos, singurul-născut Fiu [al lui Dumnezeu] trebuie mărturisit a fi în două naturi, (1) de neconfundat, imuabil, indivizibil, distinct, în anul 610, în lucrarea sa De Sectis, în care Sinodul a învăţat ena krioton en duo futesin asugkutws k.p.l.
Este clar că dacă a exista vreo îndoială referitor la citirea corectă, Leontius putea să se fi opus Monofiziţilor cu o astfel de certitudine. Pasajul adus de el este Actio iv., c. 7., in Galland. Bibliotheca PP., t. xii., p. 633. Gieseler (Kirchengesch. i., S. 465), şi după el Hahn (Biblioth. der Symbole, S. 118, note 6), citează incorect al patrulea în locul celui de-al cincilea Actio. Probabil că nici unul dintre ei nu a consultat pasajul în sine. (6) Nu trebuie ataşată o greutate mai mică faţă de faptul că toate traducerile latine, acea a lui Rusticus şi a celor dinaintea sa, au in duabus naturis; şi (7) că Sinodul Lateran, 649 d. Hr., avea aceiaşi citire a Actelor lor (Hardouin, t. iii., p. 835). (8) Papa Agatho, de asemenea, în scrisoarea sa către Împăratul Constans II, care a fost citită în al 6lea Sinod Ecumenic, aducea ca argument crezul de la Calcedon cu cuvintele in duabus naturis (în Actele celui de-al 6lea Conciliu Ecumenic, Actio iv.; in Mansi, t. xi., p. 256; Hardouin, t. iii., p. 1091). În consecinţă cu aceasta, majoritatea cercetătorilor din vremurile recente, de exemplu Tillemont, Walch (Bibloth. symbol veter., p. 106), Hahn (1. c.), Gieseler (1. c.), Neander (Abthl ii., 2 of Bd. iv., S. 988), au declarat en duo fusesin a fi citirea originală şi corectă. Neander adaugă: „Întregul proces al tranzacţiilor Conciliului arată că (că en duo) este citirea corectă). În mod evident crezul anterior, care era mult mai favorabil faţă de doctrina egipteană, conţinea ek duo fusewn şi favoarea arătată celeilalte partide a apărut în principal în schimbarea lui ek în en. Expresia ek duo fusewn în plus, nu-şi găseşte locul ei, verbul gnwrizomenon indică mai degrabă la originalul en. En duo fusesin sau ek duo fusewn era punctul de întorsură al întregii controverse dintre Monofizitism şi Diofizitizm.” Cf., pe de altă parte Baur, Trinitatslehre, Bd. i., S. 820, şi Dorner (Lehre v. der Person Christi, Thl. ii., S. 129), unde se susţine că ek este citirea corectă şi originală, dar că aceasta a fost de la început alterată intenţionat de către Apusenii implicaţi; mai mult, că ek se potriveşte mai bine cu gnwrizomenon, şi prin urmare că aceasta a fost admisă ca o concesiune faţă de Monofiziţi.
În plus, înţelesul lui ek şi en, spun ei, este în mod esenţial acelaşi, şi unul precum şi celălalt excludea Monofizitismul inseparabil de [unit], şi aceasta fără distincţia naturilor fiind luate de o astfel de uniune, ci mai degrabă proprietatea particulară a fiecărei naturi fiind păstrată şi unită într-o singură Persoană şi subzistenţă, nu separată sau divizată în două persoane, ci unul şi acelaşi Fiu şi singur-născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul nostru Isus Hristos, aşa cum au vorbit şi Profeţii din vechime referitor la el, şi după cum ne-a învăţat Domnul Isus Hristos, şi după cum ne-a fost transmis Crezul Părinţilor.
Aceste lucruri, prin urmare, fiind exprimate de noi cu cea mai mare acurateţe şi atenţie, sfântul Sinod Ecumenic defineşte că nimeni nu mai trebuie admis să aducă o credinţă diferită (eteran pistin), şi nici să scrie, nici să pună laolaltă, nici să născocească, nici să o înveţe altora. Dar cei care îndrăznesc să alcătuiască o altă credinţă, sau să producă ori să înveţe ori să transmită un Crez diferit (eteron sumbolon) de parcă ar dori să fie convertiţi la cunoaşterea adevărului, dintre neamuri, sau evrei sau oricare altă erezie, dacă ei sunt Episcopi sau clerici aceştia să fie destituiţi, Episcopii din Episcopat, şi clericii din cleric; dar dacă sunt călugări sau laici: aceştia să fie anatemizaţi.
După citirea definiţiei, toţi Episcopii cei mai religioşi au strigat: Aceasta e credinţa părinţilor: metropolitanii să subscrie de îndată acesteia; să o facă de îndată înaintea judecătorilor: fie ca tot ceea ce s-a definit bine să nu aibă nici o întârziere: aceasta este credinţa apostolilor: prin aceasta stăm cu toţi: aşa credem noi toţi.
Extrase din Acte
SESIUNEA VI
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 611.)
[Împăratul a fost prezent în persoană şi s-a adresat Conciliului după ce a sugerat legislaţia sub trei capi, a căror redactări au fost citite.]
După această citire, capitulele au fost înmânate celui mai sacru şi mai pios prinţ şi preaiubit de Dumnezeu Anatolius, arhiepiscop al Constantinopolului regal, care este Noua Romă, şi toţi episcopii cei mai iubiţi de Dumnezeu au strigat: Mulţi ani Împăratului şi Împărătesei noastre, piosul, creştinul. Fie ca Hristos pe care-l slujeşti să te păstreze. Aceste lucruri sunt vrednice de credinţă. Către Preot, Împăratul. Tu ai îndreptat bisericile, biruitor al duşmanilor tăi, învăţător al credinţei. Muţi ani pioasei Împărătese, iubitoare de Hristos. Mulţi ani ei care este ortodoxă. Fie ca Dumnezeu să salveze împărăţia ta. Tu ai eliminat pe eretici, ai păstrat credinţa. Fie ca ura să fie mult depărtată de imperiul tău, şi fie ca împărăţia ta să dureze veşnic!
Cel mai sacru şi mai pios prinţ al nostru a spus către sfântul sinod: Către onoarea sfântului martir Euphemia, şi a sfinţeniei voastre, declarăm că oraşul Calcedon, în care s-a ţinut sinodul sfintei credinţe, va avea onorurile de metropolă, în nume fie dată această onoare, demnitatea proprie a oraşului Nicomedia fiind păstrată.
Toţi au strigat, etc., etc.
DECRET ASUPRA JURISDICŢIEI IERUSALIMULUI ŞI ANTIOHIEI
Sesiunea VII
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 618.)
Cei mai măreţi şi mai glorioşi judecători au spus: . . . Aranjamentul a ajuns la finalul acordului celui mai sfânt Maximus, episcop al oraşului Antiohia, şi celui mai sfânt Juvenal, episcop de Ierusalim, după cum declară atestarea fiecăruia dintre ei, va rămâne ferm pentru totdeauna, prin decretul nostru şi sentinţa sfântului sinod; pentru a se învăţa, că cel mai sfânt episcop Maximus, sau mai degrabă cea mai sfântă biserică din Antiohia, va avea sub jurisdicţia ei cele două Fenicienii şi Arabia; dar cel mai sfânt Juvenal, episcop de Ierusalim, sau mai degrabă cea mai sfântă Biserică care este sub el, va avea sub puterea sa cele trei Palestine, toate activele şi scrisorile imperiale şi pedepsele fiind isprăvite conform poruncii celui mai sacru şi mai pios prinţ al nostru.
NOTĂ
Ballerini, în notele lor referitoare la Lucrările Sf. Leo (Migne, Pat. Lat., LV., col. 733 et seqq.), citează fragmente ale Actelor acestui conciliu, care dacă ar putea fi crezute, arată că această chestiune a drepturilor Antiohiei şi a Ierusalimului a fost tratată din nou la o sesiune ulterioară (pe 31 oct.) şi determinat în aceiaşi manieră. Aceste fragmente au fost primite în general ca autentice, şi au fost inserate de Mansi (Toni. vii., 722 C.) în Concilia a sa.
Notele lui Ballerini pot fi citite de asemenea cu beneficiu, în acelaşi volum al Patrologiei Latine a lui Migne, col 737 şu.
DECRETUL CU PRIVIRE LA EPISCOPUL DE Efes
SESIUNEA XII
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 706.)
Cei mai glorioşi judecători au spus: Din moment ce propunerea arhiepiscopului iubit de Dumnezeu al Constantinopolului regal, Anatolius, şi a celui mai reverend episcop Paschasinus, ţinând locul lui Leo, cel mai iubit de Dumnezeu arhiepiscop al vechii Rome, care ordonă aceasta datorită ambilor [adică, Bassianus şi Stephen] care au acţionat necanonic, ca nici unul din ei să nu conducă, şi nici să fie numiţi episcopi ai sfintei biserici din Efes, din moment ce întregul sinod sfânt a învăţat că ei au îndeplinit în mod necanonic aceste ordinaţii, şi au fost de acord cu discuţiile celor mai reverenzi episcopi; cel mai reverend Bassianus şi cel mai reverend Stephen vor fi înlăturaţi din cea mai sfântă biserică din Efes; dar ei se vor bucura de demnitatea episcopală, şi din veniturile bisericii anterior menţionate, pentru hrana şi consolarea lor, ei vor primi în fiecare an 200 de bucăţi de aur; şi un alt episcop va fi ordinat conform canoanelor pentru cea mai sfântă biserică (1).
Şi întregul sfânt sinod a strigat: Aceasta este o sentinţă dreaptă. Aceasta este o schemă pioasă. Sunt demn de privit aceste lucruri.
Cel mai reverend Bassianus a spus: Rog daţi ordin ca ceea ce s-a furat de la mine să fie restaurat.
Cei mai glorioşi judecători au spus: Dacă ceva ce aparţine celui mai reverend episcop Bassianus a fost luat în mod personal de la el, ori de către cel mai reverend episcop Stephen, sau de oricare alte persoane, aceasta vor fi restaurate, după dovada juridică, de cei care le-au luat sau au determinat să fie luate.
DECRET CU PRIVIRE LA NICOMEDIA
SESIUNEA XIII
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 715.)
Cei mai glorioşi judecători au spus [după ce citirea scrisorilor imperiale a fost terminată]: Aceste scrisori divine nu spun nimic referitor la episcopat, dar ambele se referă la onoarea care aparţine oraşelor metropolitane. Dar scrisorile sacre ale lui Valentinian şi Valens de memorie divină, care acordau pe atunci drepturi metropolitane asupra oraşului Nice, au spus că nu trebuie luat nimic din alte oraşe. Şi canonul sfinţilor părinţi a decretat că trebuie să existe o metropolă în fiecare provincie. Care este prin urmarea plăcerea sfântului sinod în această privinţă?
Sfântul sinod a strigat: Să se ţină canoanele. Canoanele să fie suficiente.
Atticus cel mai reverend episcop al vechii Nicepolis în Epirus a spus: Canonul defineşte astfel, că o metropolă trebuie să fie jurisdicţie în fiecare provincie, şi el ar trebui să fie constituit din toţi episcopii care sunt în acea provincie. Şi acesta este înţelesul canonului. Acum episcopul de Nicomedia, din moment ce acesta a fost de la început o metropolă, ar trebui să ordineze pe toţi episcopii care sunt în acea provincie.
Sfântul sinod a spus: Aceasta e ceea ce dorim cu toţi, pentru aceasta ne rugăm cu toţi, aceasta să fie observată pretutindeni, aceasta e pe placul nostru al tuturora.
John, Constantine, Patrick [Peter] şi restul celor mai reverenzi episcopi ai eparhiei Pentice [deşi John era unul din ei] au spus: Canoanele mai recunosc pe una mai antică drept metropolă. Şi este clar că cel mai religios episcop de Nicomedia are dreptul de ordinare, şi din moment ce legile (după cum a văzut şi măreţia voastră) au onorat Nice cu numele de metropolă, şi i-a făcut episcopii săi superiori faţă de restul episcopilor provinciei doar în onoare.
Sfântul sinod a spus: Ei au învăţat în acord cu canoanele, minunat au învăţat ei. Noi spunem cu toţi aceleaşi lucruri [Aetius, Arhidiacon de Constantinopole, a depus apoi un pretext de a salva drepturile tronului oraşului regal.]
Cei mai glorioşi judecători au spus: Cel mai reverend episcop de Nicomedia va avea autoritatea de metropolitan peste bisericile provinciei din Bitinia, şi Nicea va avea onoarea doar de rang Metropolitan, supunându-se conform exemplului celorlalţi episcopi ai provinciei din Nicomedia. Căci aceasta este plăcerea Sfântului Sinod.
Cele 30 de Canoane ale sfântului şi al Patrulea Sinod, din Calcedon
Canonul I
Am judecat drept că acele canoane ale Sfinţilor Părinţi făcute la fiecare sinod de până acum, să rămână în vigoare.
NOTE
REZUMETUL ANTIC AL CANONULUI I
Canoanele fiecărui Sinod al sfinţilor Părinţi vor fi observate.
HEFELE
Înaintea tinerii Conciliului de la Calcedon, în Biserica Greacă, canoanele câtorva sinoade, care au fost ţinute anterior, au fost adunate într-o singură colecţie şi oferite cu numere continue, şi o astfel de colecţie de canoane, după cum am văzut, stau înaintea Sinodului de la Calcedon. După cum majoritatea sinoadelor a căror canoane au fost primite în colecţie, de exemplu, cele din Neocesarea, Ancyra, Gangra, Antiohia, nu au fost cu siguranţă Concilii Ecumenice, şi au fost chiar într-o anumită extindere de autoritate îndoielnică, precum Sinodul Antiohian din 341, confirmarea Sinodului Ecumenic a fost dat acestora, pentru a le putea ridica la poziţia de reguli eclesiastice în mod universal şi necondiţionat. E remarcabil de admirat de către Împăratul Iustinian, în a 131a Nuvelă a sa, cap. j. „Noi cinstim decretele doctrinare ale primelor patru Concilii precum şi Sfânta Scriptură, dar canoanele date sau aprobate de ei ca oricare legi”.
Se pare chiar imposibil să determinăm ce concilii au fost incluse în această listă, Conciliul din Trullo a înlăturat în întregime această ambiguitate în al doilea canon al său.
Aceasta canon este găsit în Corpus, Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XXV., Qusest. 1, can. xiv.
Canonul II
Dacă vreun Episcop ar ordina pentru bani, şi ar pune spre vânzare un har care nu poate fi vândut, şi astfel ordinează pentru bani un episcop sau chorepiscopus, sau prezbiteri, ori diaconi, sau vreunul care este numărat printre clerici; sau dacă prin pofta de câştig el ar numi pentru bani un păstor, sau avocat, ori prosmonarius, sau oricare altul care este în sulul Bisericii, fie ca cel ce e convins de aceasta să-şi piardă rangului său; şi cel care e ordinat să nu-i fie de folos la nimic ordinarea cumpărate sau promovarea; ci să fie înlăturat din demnitate sau împuternicirea pe care şi-a ordinat-o pentru bani. Şi dacă s-ar găsi vreunul că negociază astfel de tranzacţii ruşinoase şi nelegiuite, şi acesta, dacă este un cleric, să fie destituit de rangul său, şi dacă e laic sau călugăr, să fie anatemizat.
NOTE
REZUMETUL ANTIC AL CANONULUI II
Cel ce cumpără sau vinde o ordinare, unui Prosmonarius, va fi în pericolul pierderii rangului său. Tot aşa va fi şi cazul cu mijlocitorii, dacă ei sunt clerici ei vor fi înlăturaţi din rangul lor, dacă sunt laici sau călugări, ei vor fi anatemizaţi.
BRIGHT
Un mare scandal în „eparhia Asiatică” a dus la intervenţia Sf. Chrysostom. Antoninus, episcop de Efes, a fost acuzat cu „facerea unei reguli de a vinde ordinările de episcopi la rate proporţionale cu valoarea eparhiilor lor” (Palladius, Dial. de vita Chrysost, p. 50). Chrysostom a ţinut un sinod la Efes, la care şase episcopi au fost destituiţi căci şi-au obţinut eparhiile lor în această manieră. Isidore de Pelasium a protestat cu episcopul său Eusebius asupra atrocităţii „vânzării darului” de ordinări (Epist. I., 26, 30, 37); şi îl numeşte pe Zosimus, un preot, şi Maron, un diacon, ca fiind astfel ordinaţi (ib. 111, 119). Cu câţiva ani înaintea conciliului, un tribunal din trei episcopi s-au adunat la Berytus ca să audă acuzaţiile aduse împotriva lui Ibas, episcop de Edessa, de clericii eparhiei sale. A treia acuzaţie a fost astfel rostită tăios: „Ba mai mult el primeşte şi pentru punerea mâinilor” (Mansi, vii. 224). Al 27lea canon Trullan a repetat acest canon de la Calcedon împotriva persoanelor ordinate pentru bani, fără îndoială faţă de o astfel de stare de lucruri aşa cum Grigore cel Mare auzise cu un secol înainte, „că în Bisericile Răsăritene nimeni nu vine la sfântul ordin decât prin plata de recompense” (Epist. Xi. 46, către episcop de Ier; compară declaraţia lui Evagrius că Iustin II a vândut în mod deschis eparhiile, v. 1). Este uşor să înţelegem felul cum scrupulele eclesiasticilor puteau fi abătute prin numirea curţii a mitelor „eulogiae” (Fleury, XXVI, 20), după cum cei şase prelaţi de mai sus şi-au privit plăţile lor ca un echivalent pentru acea „transferare de proprietate către Curia”, care era cerută de legea din 399 (Cod. Theod., xii. 1, 163, see notes in Transl. of Fleury, i. 163, ij. 16).
Ekdikos, „apărător”, era un Avocat oficial sau sfătuitor pentru Biserică. Forţa legală a termenului „defensor” este indicată de o lege a lui Valentinian I. „Nec idem in codera negotio defensor sit et quaesitor” (Cod. Theod., ii. 10, 2). În Răsărit oficiul era deţinut de eclesiastici; astfel, John, presbiterul şi „avocatul” a fost angajat, la Conciliul de la Constantinopole în 448, pentru a-l convoca pe Eutyches (Mansi, vii. 697). În jurul lui 497, Paul „Avocatul” de Constantinopole şi-a salvat arhiepiscopul de sabia unui ucigaş pe costul vieţii sale (Theodor., Lect. ii. 11). În lista funcţionarilor din Sf. Sophia, dată de Goat în Euchologion a sa (p. 270), Protecdicos este descris ca adjudecând, cu 12 evaluatori, în cazuri mai mici, în care el raportează apoi episcopului. În Africa, pe de altă parte, din 407 d. Hr. (vezi Cod. Theod., xvi. 2, 38), oficiul a fost susţinut de avocaţi pedanţi, în conformitate cu o cerere a episcopilor africani (Cod. Afric., 97; Mansi, iii., 802), care, la şase ani mai târziu, au cerut „defensori”, cu referire specială la opresiunea săracilor de către cei bogaţi (Cod. Afric., 75; Mansi, iii. 778, 970). „Defensorii” menţionaţi de Grigore cel Mare trebuia să aibă grijă în principal de cei săraci (Epist., v. 29), şi de proprietatea bisericii (ib, i. 36), dar să fie şi apărătorii clericilor răniţi (ib, ix. 64( şi să acţioneze ca evaluatori (ib, x. 1), etc.
Următorul oficiu este acela de Prosmonarius sau, conform unei citiri variate adoptată de mulţi (de exemplu, Justellus, Hervetus, Beveridge, Bingham), Paramonarius. Opiniile diferă după felul cum au fost intenţionate funcţiile. Isidore oferă simplu „paramonarius”: Dionysius (vezi Justellus, Biblioth., i., 134) omite cuvântul; dar în „interpretario Dionysii”, aşa cum este dat în Concilia, libertatea a fost luată pentru a se insera „vel mansionarium” într-o paranteză (vii. 373; vezi Beveridge, in loc.). Mansionarius este o atribuire literală; dar care era funcţia unui mansionarius? În vremea lui Grigore cel Mare aceasta era un sacristan care avea datoria luminării bisericii (Dial., i. 5); şi „ostiarium” în Prisca implică aceiaşi idee. Tillemont, fără a se decide între cele două citiri greceşti, crede că persoana intenţionată avea „anumite datorii care aparţineau însăşi bisericii, probabil ca şi portarii din prezent” (xv. 694). Aşa atribuie Fleury „portar” (xxviij. 29); şi Newman, citind „paramonarion”, ia o vedere asemănătoare (note in Transl. of Fleury, vol. iii., p. 392). Dar Justellus (i. 91) derivă „paramonarius” de la monh „mansio”, un loc de oprire, aşa că sensul ar fi al unui manager al uneia din fermele biserici, un „villicus”, sau, aşa cum îl prezintă Bingham, „un aprod” (iii. 3, 1). Beveridge e de acord cu Justellus, cu excepţia oferirii lui mmonh sensul de „mănăstire” (compară folosirea lui monh în Athan., Apol. c. Arion, 67, unde Valesius înţelege prin aceasta „o staţie” pe un drum, dar alţii ca o „mănăstire”, vezi Scrierile Istorice ale Sf. Athanasius, Introd., p. xliv.). Bingham se referă şi el la această interpretare. Reclamantul o ia ca o necesitate din partea „paramonarios” pe care-l tratează ca citirea adevărată: „prosmonarios” el crede că ar avea sensul de „sacristan”.
HEFELE
Conform cu Van Espen, totuşi, care susţine aici Du Cange, prin „prosmonarios” sau „mansionarius”, în acelaşi fel ca şi prin „oiconomos”, prin care se înţelegea un administrator al proprietăţii bisericii.
Canonul este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa I., Quaest. i., can. viii.
Canonul III
A ajuns la [cunoştinţa] sfântului Sinod că anumiţi dintre cei care sunt înrolaţi printre clerici au devenit, prin pofta de câştig, angajaţi a posesiunilor altor oameni, şi fac contracte ce aparţin problemelor seculare, estimând cu uşurinţă serviciul lui Dumnezeu, şi se vâră în casele secularilor, a căror proprietate ei o preiau prin lăcomie pentru a o administra. Prin urmare marele şi sfântul Sinod decretă faptul că pe viitor nici un episcop, cleric, nici un călugăr nu va întrebuinţa posesiuni, sau se va angaja în afaceri, sau să se ocupe cu treburile lumeşti, decât dacă va fi chemat de lege spre tutela minorilor, de la care nu este nici o scăpare; sau dacă episcopul oraşului se va dedica pe sine grijii afacerii eclesiastice, sau a orfanilor ori a văduvelor fără ajutor şi a persoanelor care stau în nevoia ajutorului Bisericii, prin frica de Dumnezeu. Şi dacă cineva va încălca în viitor aceste decrete, el va fi supus pedepselor eclesiastice.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI III
Aceia care-şi asumă grija caselor seculare ar trebui să fie corectaţi, doar dacă nu cumva legea l-a chemat spre administrarea acelora care nu au ajuns la maturitate, de la care nu este scutire. Doar dacă Episcopul lor le permite să aibă în grijă orfanii şi văduvele.
BRIGHT
Aceste două cazuri de excepţie, preluare de treburi seculare a fost făcută penală din punct de vedere eclesiastic. Cu toate acestea nu trebuie să fie interpretată ca interzicând clericilor să lucreze în comerţ ori (1) când fondurile bisericii erau insuficiente pentru a-i susţine, sau (2) pentru a avea pe mai mulţi pentru a atribui pomană, sau (3) ca un exemplu de sârguinţă sau umilinţă. Astfel, majoritatea clerului din Cezarea din Capodocia practica comerţul sedentar ca trai (Basil, Epist., cxcviii., 1); şi anumite canoane africane permiteau, sau chiar indicau, ca un cler să trăiască dintr-o meserie, cu condiţia ca îndatoririle sale de cler să nu fie neglijate (Mansi, iii., 955). La o dată anterioară Spiridon, faimosul episcop cipriot, încă unul dintre cei mai populari sfinţi din Levant (Stanley’s East Church, p. 126), reţinea, din umilinţă (atufian pollho, Soc. i. 12), ocupaţia sa de păstor; şi în partea de mai târziu a secolului al patrulea Zeno, episcop de Maiuma, ţesea pânză, în parte pentru a purta de grijă nevoilor sale, şi în parte pentru a obţine mijloacele de a ajuta pe săraci (Soz.‚ vii. 28). Sidonius menţionează un „cititor” care se susţinea pe sine prin tranzacţiile comerciale (Epist., vi. 8), şi în Biserica Anglo-Saxonă, deşi prezbiterilor le era interzis să devină “negotiorum saecularium dispositores” (C1. of Clovesho in 747, c. 8), sau să fie „negustori şi comercianţi lacomi” (canoanele lui Elfric, xxx), cu toate acestea canoanele domniei Împăratului Edgar poruncea fiecărui preot „să înveţe în mod sârguincios un meşteşug” (No. 11; Wilkins, i. 225). Pe scurt, aceasta nu era simplul fapt al implicării seculare, ci caracterul secular al motivului şi tonului care a fost condamnat.
Acest canon a fost al doilea dintre cele propuse de Împărat, şi este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars I. Dist. lxxxvi., C. xxvj.
Canonul IV
Fie ca cei care conduc în mod sincer şi într-adevăr viaţa monastică să fie socotiţi vrednici de a deveni onoare; dar, având în vedere că anumite persoane folosind pretextul de monasticism aduc confuzie atât asupra bisericilor cât şi în treburile politice prin a merge în mod întâmplător în oraşe, şi în acelaşi timp să caute să stabilească Mănăstirile pentru sine; se decretează că nicăieri unde s-a clădit sau fondat o mănăstire sau oratoriu contrar voii episcopului oraşului, şi că acei călugări din fiecare oraş şi district trebuie să fie supuşi episcopului, şi să îmbrăţişeze un curs liniştit de viaţă, şi să se dea pe sine postului şi rugăciunii, rămânând permanent în locurile în care ei erau puşi deoparte; şi ei vor umbla nici în treburi eclesiastice şi nici în cele seculare, şi nici nu-şi părăsesc mănăstirile lor pentru a lua parte la acestea; doar dacă, într-adevăr, ei s-ar folosi de o necesitate urgentă oferită de episcopul oraşului. Şi nici un sclav nu va fi primit în mănăstire să devină un călugăr împotriva voii stăpânului său. Şi dacă cineva va încălca această judecată a noastră, am decretat ca el să fie excomunicat, ca numele lui Dumnezeu să nu fie blasfemiat. Dar episcopul oraşului trebuie să facă provizia necesară pentru mănăstiri.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI
Oratoriile indigene şi mănăstirile nu trebuiesc să fie ridicate contrar judecăţii episcopului. Fiecare călugăr trebuie să fie supus episcopului său, şi nu trebuie să-şi părăsească casa decât la sugestia lui. Un sclav, totuşi, nu poate intra în viaţa monastică fără consensul stăpânului său.
HEFELE
Ca şi canonul anterior, acesta a fost emis de Împăratul Marcian în sesiunea a şasea, şi apoi ca numărul unu, şi sinodul a acceptat canonul propus de Împărat aproape în mod verbal. Ocazia pentru acest canon se pare că s-a dat de către călugării tendinţelor Eutychiane, şi în special de Barsumas Sirianul, aşa cum apare din sesiunea a patra. El şi călugării săi, ca şi Eutychianii, s-au retras din jurisdicţia episcopilor lor, pe care i-au suspectat de Nestorianism.
BRIGHT
Aici se observă (1) afirmaţia definită a autorităţii episcopale peste călugări, aşa cum este ea repetată pentru claritatea mai mare în ultimele cuvinte ale canonului, care nu sunt găsite în redactarea lui Marcian, „Este de datoria episcopului oraşului să facă proviziile necesare pentru mănăstiri” şi compară canonul 8, 24. Isidore spune că episcopul trebuie „să aibă grijă de neglijenţele călugărilor” (Epist., i. 149). Biserica Apuseană a urmat această urmă (vezi Conciliul de la Agde, canonul xxvii, că „nici o mănăstire nouă nu trebuie să fie completată fără aprobarea episcopului”, şi în primul de la Orleans, canonul xix, „Stareţii să fie sub puterea episcopului”, precum şi la al 5lea din Paris, canonul xii, Mansi, vii, 329, 354, 542, etc.), până când s-a instalat o reacţie împotriva zădufului de episcopi, ce a fost încurajată de Grigore cel Mare (Epist., i. 12; ii. 41), în al 4lea Conciliu de la Toledo (canonul li.), şi la Conciliul Englez de la Hertford (canon iij., Bede, iv. 5, and Bright’s Chapters of Early Engl. Ch. Hist., p. 244), şi culminat în sistemul de scutiri monastice, dintre care exemple eminente erau Monte Cassino, St. Martin’s of Tours, Fulda, Westminster, Battle (see Freeman, Norm. Conquest, iv. 409), şi St Alban.
Acest canon, distrus şi mutilat, este descoperit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decreturn, Pars II., Causa XVI., Quest. L, can. xij., and Causa XVIII., Quest. II., Canon X.
Am urmat citirea lui Prisca, şi a lui Dionysius, a lui Routh, şi a lui Balsamon, „ei au fost puşi aparte”, adică (aşa cum explică Balsamon) acolo unde şi-au primit tonsura monastică. Această citire înlocuieşte apetaxanto cu epetaxanto, care ar însemna „peste care ei au fost puşi în autoritate”, sau posibil (ca Johnson) „unde ei sunt numiţi”, sau ca Hammond, „în care au fost stabiliţi”. Isidore citeşte „ordinati sunt”.
Canonul V
Referitor la episcopii sau clericii care merg din oraş în oraş, se decretă ca acele canoane legiferate de Sfinţii Părinţi sa rămână încă în vigoare.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI V
Cei care merg din oraş în oraş să fie supuşi legii canonice din acest subiect.
Aventurile clerice şi păstoria scurtă nu sunt caracteristici specifice din nici un secol.
BRIGHT
Se presupune de Hefele că episcopii se gândeau la cazul lui Bassian, care, în sesiunea a 11a (29 oct.), au pledat ca el să fie în mod violent izgonit din eparhia din Efes. Stephen actualul episcop, a răspuns că Bassian nu a fost „ordinat” pentru acea eparhie, ci a invadat-o şi a fost de-a dreptul exclus. Bassian a răspuns că consacrarea sa originală pentru eparhia din Evasa a fost forţată chiar până la brutalitate; că el niciodată nu a vizitat Evasa, că prin urmare numirea sa la Efes nu era o translatare. În cele din urmă, Conciliul a tăiat nodul prin a porunci ca un nou episcop să fie ales, Basalan şi Stephen reţinând titlul episcopal şi primind alocaţiile din veniturile eparhiei (Mansi, vii. 273 et seqq.).
Acest canon se găseşte în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa VII., Quaest. I., can. xxij. (1)
Canonul VI
Nici presbiterul, diaconul, şi nici unul din ordinul eclesiastic nu trebuie să fie ordinat în libertate, doar dacă persoana ordinată este în particular numită către o biserică într-un oraş sau sat, sau mucenicie, sau într-o mănăstire. Şi dacă cineva a fost ordinat fără vreo îndatorire, sfântul Sinod decretă, către reproşul celui care ordinează, că o astfel de ordinare va fi fără efect, şi că nicăieri nu vor fi admis astfel de persoane să oficieze.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI VI
În Mucenicii şi Mănăstiri ordinările sunt strict interzise. Dacă e ordinat cineva acolo, ordinarea sa va fi celebră de nici un efect.
VAN ESPEN
Formularea canonului pare să insinueze că sinodul de la Calcedon susţinea ordinări de acest fel a fi nu doar ilicite dar şi invalide, irritis şi cassis. Nu e de mirare aceasta, dacă luăm în considerare primara şi antica disciplină a bisericii şi opinia multora dintre Scolastici (Morinus, De SS. Ordinat., Parte III., Exercit. V., cap).
HEFELE
Este clar că canonul nostru interzice aşa numitele ordinări absolute, şi cere ca fiecare cleric trebuie ca la vremea ordinării lui să fie desemnat de o biserică definită. Singurul titulus care este recunoscut aici este cel care a fost cunoscut mai târziu sub numele de titulus beneficii. Găsim aici variate tipuri ale acestui titlu (a) numirea către o biserică din oraş; (b) către o biserică de ţară; (c) acea către o capelă sau mucenicie; (d) numirea ca un capelan al unei mănăstiri. Pentru înţelegerea corectă a acestui ultim punct, trebuie să ne amintit că cei mai timpurii călugări nu erau deloc clerici, ci că obiceiul s-a introdus curând în mănăstirea de maici mai largă, acea de a avea cel puţin un călugăr ordinat ca presbiter, ca el să ofere serviciul divin din mănăstire.
Interziceri similare de ordinationes absolutoe au fost de asemenea emise în vremurile ulterioare.
Conform legii existente, ordinările absolute, aşa cum e bine cunoscut, sunt încă illicitoe, dar totuşi validoe, şi chiar Conciliul de la Calcedon nu le-a declarat de a fi corespunzător de invalidoe, ci doar fără de efect (prin suspendarea permanentă). Cf Kober, Suspension, S. 220, and Hergenrother, Photius, etc., Bd. ii., S. 324.
BRIGHT
Prin cuvântul marturiw („mucenicie”) se înţelege o biserică sau capelă ridicată peste mormântul unui martir. Aşa că Conciliul Laodicean interzice preoţilor să viziteze „muceniciile ereticilor” (can. ix.). Aşa vorbeşte Grigore de Nyssa despre „mucenicia” Sfinţilor Martiri (Op. ii., 212); Chrysostom de o „mucenicie” şi Palladius de „mucenicii” aproape de Antiohia (In Act. Apost. Hom., xxxviii. 5; Dial., p. 17), şi Palladius de „mucenicia Sf. Ioan” la Constantinopole (Dial., p. 25). Vezi Socrate, iv. 18, 23, despre „mucenicia” Sf. Toma de la Edessa, şi cea a sfinţilor Petru şi Pavel la Roma; şi vi. 6, despre „mucenicia” Sf. Euphenia de la Calcedon în care s-a întâlnit de fapt Conciliul. În sensul distinct al unei mărturii vizibile, cuvântul a fost aplicat bisericii Învierii de la Ierusalim (Eusebius, Vit. Con., iii. 40, iv. 40; Mansi, vi. 564; Cyril, Catech., xiv. 3), şi la Sfântul Mormânt (Vit. Con., iii. 28), Biserici ridicate peste resturile martirilor au fost numite în Apus „memorioe martyrum”, vezi Cod. Afric. lxxxiii. (compară Augustin, De Cura pro Mortuis, VI).
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars I., Dist. lxx., can. j.
Canonul VII
Am decretat că cei care s-au înrolat odată printre cleric, sau au fost făcuţi călugări, să nu accepte nici o îndatorire militară şi nici vreo demnitate seculară; şi dacă ei vor lua drept bun să facă astfel şi nu se pocăiesc prin a se întoarce din nou la ceea ce au ales ei la început pentru dragostea de Dumnezeu, ei vor fi anatemizaţi.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI VII
Dacă vreun cleric sau călugăr afectează militarul sau oricare altă demnitate, acesta să fie blestemat.
HEFELE
Ceva similar a fost ordinat de Canonul Apostolic lxxxiii (lxxxii.), numai că acesta ameninţă clericul care preia serviciul militar doar cu depoziţia din oficiul cleric, în timp ce canonului nostru îl supune spre excomunicare. Comentatorii greci, Balsamon şi Zonaras, cred că canonul nostru selectează o pedeapsă şi mai severă, decât excomunicarea, deoarece are în vedere pe acei clerici care nu au preluat încă serviciul militar, etc., dar în acelaşi timp au lăsat deoparte haina lor clerică şi au pus-o pe cea seculară.
BRIGHT
Prin strateian [pe care l-am tradus (sau, aşa cum crede Canon Bright, tradus greşit) „serviciu militar”], „militiam”, se înţelege aici, nu implicarea militară, ci serviciul public în general. Această folosire a termenului este o relicvă şi un însemn al bazei militare a monarhiei Romane. Curtea Împăratului era numită tabăra sa, statopedon (Cod. Theod., tom. ii., p. 22), ca în scrisoarea lui Constantin către John Archaph şi Conciliul din Tyre (Cod. Theod., tom. ii., p. 22), şi în al 7lea canon de la Sardica, la fel Athanasius vorbeşte de „tabăra” lui Constans (Apol. ad Constant, iv.), şi de cea a lui Constantius la Milano (Hist. Ari., xxxvij.); la fel şi Hosius foloseşte aceiaşi frază în scrisoarea sa către Constantius (ib. xliv.); la fel şi episcopii Semi-Ariani, când se adresează lui Jovian (Soz., vi. 4); la fel şi Chrysostom în domnia lui Teodosius I (Hom. ad Pop. Antioch, vi. 2). În mod similar, existau ofiţeri ai palatului numiţi Castrensiani (Tertull. De Cor., 12), ca fiind “milites alius generis–de imperatoria familia” (Gothofred, Cod. Theod., tom. ii., p. 526). Astfel strateusqai este folosit pentru susţinerea unui loc la curte, ca în Soc., iv. 9; Soz., vi. 9, în cazul lui Marcian, şi un pasaj foarte clar în Soc., v. 25, unde verbul este aplicat unui secretar imperial. Acesta apare în combinaţie cu stateia într-o petiţie a unui diacon Alexandrinian numit Theodore, care a fost citită în a 3a sesiune de la Calcedon: el spune, „’Es<S235]rateusamen pentru circa 22 de ani în Schola magistrianilor” (sub Magister oggicionum, sau magistratul şef al palatului), „dar eu am neglijat strateias tosutsn kronau pentru a intra în lucrare” (Mansi, vi. 1008). Vezi de asemenea Theodoret, Relig. Hist., xij., despre scrisorile de carieră ale împăratului. În acelaşi sens Honorius, printr-o lege din 408, interzice ne-catolicilor “intra palatium militare” (Cod Theod., xvi., 5, 42); şi regele Vandal Hunneric vorbeşte de “domusnostrae militiae” (Vic (4) r Vitens, iv. 2).
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars IL, Causa xx., Quaest. iii., Can. iij.
Canonul VIII
Clericii din casele de săraci, mănăstiri şi mucenicii să rămână sub autoritatea episcopilor lor în fiecare oraş conform tradiţiei sfinţilor Părinţi; şi nimeni să nu înlăture în mod arogant rolul episcopului său; şi dacă va încălca cineva acest canon în oricare fel, şi nu se va supune episcopului său, dacă sunt clerici, să se supună cenzurii canonice, şi dacă sunt călugări sau catolici, să fie excomunicaţi.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI VIII
Orice cleric dintr-un azil de binefacere sau mănăstire trebuie să se supună autorităţii episcopului din oraş. Dar cel care se împotriveşte acesteia să plătească pedeapsa.
VAN ESPEN
De la acest canon învăţăm faptul că sinodul de la Calcedon vroia ca toţi cei care erau sub astfel de instituţii pioase să fie supuşi episcopului, şi în facerea acestui decret sinodul urma doar tradiţia Părinţilor şi Canoanele. Deşi în prima sa parte canonul doar menţionează „clerici”, cu toate acesta în partea a doua călugării sunt numiţi, şi, aşa cum indică Balsamon şi Zonoras, ambii sunt incluşi.
BRIGHT
Ce era un ptwkeioo poate fi văzut din ceea ce Gibbon numeşte „fundaţia nobilă şi caritabilă, aproape un oraş nou” (iii, 252), stabilit de Sf. Basil la o distanţă mică de Cezarea, şi numită în consecinţă Basiliad. Grigore Nazianzen descrie aceasta ca un set larg de clădiri cu camere pentru cei bolnavi, în special pentru leproşi, şi pentru călătorii fără de casă; „o magazie de pietate, unde boala era purtată filozofic, şi simpatia era gustată” (Orat., xliii, 63, compară-l pe Basil, Epist., xciv, în personalul său de surori medicale şi doctori şi cl., 3). Sozomen o numeşte „cel mai celebru loc de odihnă pentru cel sărac”, şi numeşte Prapidius ca fiind custodele lui în timp ce acţiona ca „episcop peste mute sate” (vi. 34, see on Nic., viii.). Un alt ptwkotrofeion este menţionat de Basil (Epist., cxliij.) ca guvernat de un chorepiscopus.
Sf. Chrysostom, venind la eparhia din Constantinopole, a ordinat ca excesul de cheltuială episcopală să fie transferat către spital pentru cei bolnavi (nosokomeion), şi „a fondat alte spitale de acest fel punând peste ele doi prezbiteri pioşi, cu doctori şi bucătari. . . . aşa încât străinii ajungând în oraş, fiind atacaţi de boală, să primească ajutor, atât pentru că era o lucrare bună în sine, cât şi pentru slava Salvatorului” (Palladius, Dial., p. 19). La Efes Bassian a fondat un ptqkeitoo cu 70 de paturi pentru bolnavi (Mansi, vii., 277), şi existau astfel de case în Egipt (ib., vi, 1013); în următorul secol exista un spital pentru bolnavi la Daphne aproape de Antiohia (Evagr., iv., 35). „Tradiţia sfinţilor părinţi” este citată aici ca în afară de orice pretenţie din partea clericilor care oficiau în aceste instituţii, sau în mănăstirile sau muceniciile, pentru a fi scutiţi de jurisdicţia ordinării. Ei trebuie să „rămână sub aceasta”, şi să nu răsfeţe încăpăţânarea prin „a deveni nărăvaşi” împotriva autorităţii episcopilor lor” (afhnixw este în mod literal a primi muşcătură între dinţi, şi e folosit de Aetius pentru „a nu alege să asculte”, Mansi, vii, 72). Aceia care îndrăznesc să violeze această regulă clar definită (diatupwsin, comp. tupos in Nic., xix.), şi să refuze supunerea faţă de episcopul lor, trebuie, dacă sunt clerici, să suporte critica canonică, dacă sunt călugări sau laici, să fie excomunicaţi. Aluzia la laici indică spre aceştia ca fondatori sau binefăcători ai acestor instituţii.
Acest canon se găseşte în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XVIII., Q. II., canon x., 3.
Canonul IX
Dacă vreun Cleric are vreo problemă împotriva altui cler, el nu va trebui să-şi părăsească episcopul şi să fugă la curtea seculară; mai întâi să-şi arate deschis problema înaintea Episcopului său, sau fie ca problema să fie supusă unor persoane pe care o pot selecta, cu consensul Episcopului, ambele părţi. Şi dacă va încălca cineva aceste decrete, să fie supus pedepselor canonice. Şi dacă un cleric are o plângere împotriva sa sau a unui alt episcop, să se decidă de sinodul provinciei. Şi dacă un episcop sau cleric ar avea o diferenţă cu metropolitanul provinciei, acesta să aibă recurs la Exarhul Eparhiei, sau la tronul Oraşului Imperial al Constantinopolului, şi acolo să fie judecat.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI IX
Clericii litigioşi vor fi pedepsiţi conform canonului, dacă ei dispreţuiesc episcopatul şi recurg la tribunalul secular. Când un cleric are o discordie cu un episcop acesta să aştepte până se adună sinodul, şi dacă un episcop are o discordie cu metropolitanul său să ducă cazul său la Constantinopole.
JOHNSON
Cititorul să observe că aici există un privilegiu mai mare dat de un Conciliu General faţă de eparhia Constantinopolului decât a fost vreodată dat de vreun conciliu, chiar decât cel din Sardica, către episcopul Romei, anume, că oricare episcop sau cleric poate în prima instanţă să-şi aducă cauza sa înaintea episcopului de Constantinopole dacă pârâtul era un metropolitan.
HEFELE
Că acest canon al nostru s-ar referi nu numai la eclesiastic, dar şi la diferenţele civile ale clerului, în primul caz, faţă de episcop, este dincolo de orice îndoială. Şi acesta reiese clar din cuvântul proteron (= la început) că acesta nu exclude în mod absolut o referinţă la judecătorii seculari, ci o priveşte ca admis doar când prima încercare spre o ajustare a controversei de către episcop a dat greş. Aceasta era destul de clar recunoscut de Iustinian în cea de-a 123a Nuvelă a sa, c. 21: „Dacă cineva are vreun caz împotriva unui cleric, sau un călugăr, sau o diaconiţă, sau o călugăriţă, sau asupra unui ascetic, el va face mai întâi apel la episcopul oponentului său, şi el va decide. Dacă ambele părţi sunt satisfăcute cu această decizie, va fi pusă în aplicaţie de către judecătorul imperial al localităţii. Dacă, totuşi, una dintre partidele de luptă face un apel împotriva judecăţii episcopului în cadrul a 10 zile, atunci judecătorul imperial al localităţii va decide materia. Nu e nici o îndoială că expresia „Exarh” utilizată în canonul nostru, precum şi în canonul 17, înseamnă, în primul rând, acei metropolitani superiori care au câteva provincii eclesiastice sub ei. Dacă, totuşi, marii patriarhi, corespunzător numiţi aşa, trebuie să fie incluşi sub aceasta, poate fi îndoielnic. Împăratul Iustinian, în c. 22 al Nuvelei sale tocmai citate (l. c.) în textul nostru, fără vreo altă explicaţie, a înlocuit expresia Patriarhului pentru Exarh, şi în acelaşi fel comentatorul Aristenus a declarat ambele termene a adăuga în mod identic că doar Patriarhul de Constantinopole are privilegiul de judeca pe un metropolitan înaintea lui care nu aparţine patriarhatului său, ci este supus unui alt patriarh. În acelaşi fel canonul nostru a fost înţeles de Beveridge. Van Espen, din contra, cred că Sinodul avea aici în vedere doar pe exarhii într-un sens mai îngust (din Efes, Cezarea), dar nu Patriarhii, corespunzător numiţi aşa, de Roma, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, după cum ar fi o violarea prea mare a canoanelor antice, în particular cel de-al 6lea de la Nicea, care să fi pus deoparte pe patriarhul corespunzător şi a admis un apel către Episcopul de Constantinopole (cu aceasta Zonaras este de acord în explicaţia sa a canonului 17). Cel mai mic dintre toate, totuşi, ar fi ca Sinodul să fi făcut o astfel de regulă pentru Apus, adică, a admis ca oricine să îl lase pe Patriarhul Romei şi să apeleze la cel de la Constantinopole, din moment ce ei, în canonul 28, au desemnat primul loc în rang Romei.
Mi se pare mie că nici Beveridge, etc., nici Van Espen nu sunt pe deplin de corecţi, în timp ce fiecare este aşa în mod parţial. Cu Van Espen trebuie să ne asumăm faptul că Sinodul nostru, în producerea acestui canon, avea în vedere doar Biserica Greacă, şi nu şi cea Latină, în particular după cum nici împuterniciţii papali şi nici vreun episcop latin care ar fi fost prezent la emiterea acestor canoane. Pe de altă parte, Beveridge este de asemenea corect în susţinerea faptului că Sinodul nu făcea nici o distincţie între patriarhii adecvaţi şi exarhi (o astfel de distincţie trebuie să fi fost indicată în text), şi să fi admis ca certurile ce avea să apară printre episcopii altor patriarhii să fie judecate la Constantinopole. Doar că Beveridge trebuia să fi scos în afară Apusul şi Roma. Partea stranie a canonului nostru poate fi explicat în următoarea manieră. Au existat întotdeauna mulţi episcopi la Constantinopole din cele mai diferite locuri, care au venit acolo să-şi depună plângerile lor şi de asemenea înaintea Împăratului. Ultima se referea în mod frecvent la decizia episcopului de Constantinopole, care atunci, în uniune cu episcopii prezenţi din aproape cele mai diferite provincii, au ţinut un „Sinod Acasă” şi au dat sentinţa cerută la acesta. Astfel în mod gradat practica s-a format din controversele care au fost decise de episcopii altor patriarhate sau exarhate la Constantinopole, spre eliminarea metropolitanului adecvat superior, un exemplu pe care l-am văzut în acel Sinod faimos de la Constantinopole, 448 d. Hr., unde cazul lui Eutyches a fost adus înainte pentru prima dată.
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XI., Q.I., canon xlvj.
Canonul X
Nu va fi legal pentru un cler să fie în acelaşi timp înrolat în bisericile a două oraşe, în biserica în care a fost pentru prima dată ordinat, şi în alta faţă de care, deoarece este mai mare, el s-a mutat din pofta cinstei goale. Toţi cei care fac astfel vor fi întorşi în bisericile lor în care au fost ordinaţi în original, şi doar acolo vor sluji ei, nu muceniciilor, casele de pomană, şi căminelor care aparţin de aceasta. Şi dacă, după decretul acestui mare şi ecumenic Sinod, va îndrăzni cineva să facă vreunul din aceste lucruri interzise acum, sinodul decretă că el va fi degradat din rangul său.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI X
Nici un cler nu va fi înregistrat în lista de clerici a bisericilor din două oraşe. Dar dacă acesta s-a rătăcit, să se aducă la locul său anterior. Dar dacă el a fost transferat, să nu aibă nici o parte în chestiunile bisericii sale anterioare.
Van Espen, urmându-l pe Christian Lupus, remarcă faptul că acest canon este opus pluralităţilor. Căci dacă un cler a obţinut prin prezentare şi instituire două biserici, el este înrolat în două biserici în acelaşi timp, contrar cu acest canon; dar dacă aşa ar fi cazul cu siguranţă, cele două biserici trebuie să fie în două oraşe, şi că, în zilele lui Calcedon, însemnau două eparhii.
BRIGHT
Aici vine în atenţie o nouă instituţie, din care existau multe instanţe. Julian a condus ospicii păgâne (xenodokeia) pentru a fi stabilită după modelul creştin (Epist. xlix.). Basiliadul de la Cezarea era un xenodkeion precum şi un ptwkeion; aceasta conţinea katagwggia tois xenois, precum şi pentru marinari, şi cei care aveau nevoie de asistenţă în privinţa bolii, şi Basil distingea diferite clase de persoane angajate în administraţii caritabile, incluzând pe aceia care escortau călătorul în drumul său (tous parapempontas, Epist. xciv.). Jerome scrie lui Pammachius: „Aud că ai făcut un ‚xenodochion’ în portul Romei”, şi adaugă faptul că el însuşi a construit un „diversorium” pentru pelerinii spre Betleem (Epist. xvi., 11, 14). Chrysostom aminteşte auditoriului său la Constantinopole că „există o locuinţă comună pusă deoparte de Biserică”, şi „numită un xenon” (in Act. Hom., xlv. 4). Prietenul său Olympias era darnic spre „xenotrophia” (Hint. Lausiac, 144). Exista o xenodochion aproape de biserica aşezării monastice de la Nitria (ib., 7). Ischyrion, în memorialul său citit în a 3a sesiunea de la Calcedon, se plânge de patriarhul său Dioscorus pentru aplicarea greşită a fondurilor lăsate prin testament de o doamnă caritabilă xenewsi kai ptwkeiois în Egipt, şi spune că el însuşi a fost reţinut de Dioscorus într-un „xenon” pentru leproşi (Mansi, vi. 1013, 1017). Justinian menţionează xenodochia in Cod., i. 3, 49, şi administratorii lor în Novell 134, 16. Grigore cel Mare ordonă ca relatările despre xenodochia să fie revizuite de episcop (Epist. iv., 27). Charles cel Mare oferă pentru restaurarea stricăciunii “senodochia” (Capitul. of 803; Pertz, Leg., i. 110); şi Alcuin îşi îndeamnă elevul său, arhiepiscopul Eanbald, unde în eparhia din York ar stabili el “xenodochia, id est, hospitalia” (Epist. L.).
Acest canon se găseşte în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XXI., Q. L., canon jj., and again Causa XXI., Q. II., canon iij.
Canonul XI
Am declarat că cei săraci şi cei ce au nevoie de asistenţă vor călătorii, după examinare, cu scrisori papale simple de la biserică, şi nu cu scrisori de recomandare, în măsura în care scrisorile de acest gen ar trebui să fie date doar persoanelor care sunt deschişi faţă de suspiciune.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XI
Săracii care stau în nevoia de ajutor să-şi facă călătoriile lor cu scrisori de împăcare şi nu de recomandare: Căci scrisorile de recomandare trebui să fie date doar persoanelor care sunt deschişi faţă de suspiciune.
ARISTENUS
. . . Săracii care au nevoie de ajutor ar trebui să călătorească cu scrisori de pace din partea episcopului, aşa că cei care au abilitatea să-i ajute să aibă milă. Aceştia nu au nevoie de scrisori de recomandare, astfel de scrisori ar trebui să fie arătate, totuşi, de prezbiteri şi diaconi, şi de restul clericilor.
Vezi notele de la canonul vii, viii şi xj din Antiohia; şi a canonului xlij din Laodicea.
HEFELE
Comentatorii medievali, Balsamon, Zonaras şi Aristenus, înţeleg că acest canon ar însemna că scrisorile de recomandare, sustatikai, commendatitioe litteroe erau date la acei laici şi clerici care erau supuşi anterior cenzurii eclesiastice, şi prin urmare erau suspectaţi de alţi episcopi, şi pentru acest motiv aveau nevoie de o recomandare specială, pentru a fi primiţi în altă biserică în numărul celor credincioşi. Scrisorile de pace (eirhnikai) din contra, erau date acelora care erau într-o comuniune netulburată cu episcopul lor, şi nu aveau nici cea mai mică reputaţie în afară.
Canonul nostru a fost înţeles chiar diferit de scriitorii latini vechi, Dionysius, Exiguus şi Isidore, care au tradus cuvintele en upolhyeiby personoe honoratiores şi clariores, şi învăţatul Episcop Gabriel Aubespine de Orleans a îndrăznit să dovedească, în notele sale la canonul nostru, că litteroe pacificoe erau date credincioşilor obişnuiţi, şi commendatitioe (sutatikai) din contra, doar clericilor şi laicilor distinşi; şi în favoarea acestei păreri este canonul xiii de la Calcedon.
Cu privire la mult disputatul punct, autorităţile sunt aşa de divizate încât nu se poate ajunge la nici o judecată absolută. Interpretarea pe care am urmat-o eu este că grecii şi Hervetus, care par să fie susţinuţi de Canonul Apostolic XIII, şi a fost cel adoptat de Johnson şi Hammond. Pe de altă parte Prisca, Dionysius, Isidore, Tillemont, Routh, şi faţă de aceştia Bright pare să se unească şi el prin a declara că acest „sens este mult mai natural”.
Canonul XII
A ajuns la cunoştinţa noastră că anumite persoane contrar legilor Bisericii, având recurs la puterile seculare, prin intermediul rescrierilor imperiale au divizat o Provincie în două, aşa încât există în consecinţă doi metropolitani într-o singură provincie; prin urmare sfântul Sinod a decretat că pentru viitor nu se va mai încerca un astfel de lucru de către un episcop, din moment ce acela care a preluat aceasta va fi degradat din rangul său. dar oraşele care au fost deja cinstite prin intermediul scrisorilor imperiale cu numele de metropolă, şi episcopii care le conduc, vor prelua simplul titlu, toate drepturile metropolitane fiind păstrate doar faţă de Metropola adevărată.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XII
O provincie nu va fi divizată în două. Oricine va face aceasta va fi alungat din episcopat. Astfel de oraşe ca cele ce sunt divizate prin rescrieri imperiale se vor bucura doar de onoarea de a avea un episcop pus în ele: dar toate drepturile ce aparţin adevăratei metropole vor fi ferite.
BRIGHT
Învăţăm din acest canon, că existau cazuri în care un prelat ambiţios, „prin a face apel la guvern” („puterile seculare”) a obţinut ceea ce se numeşte „scrisori pragmatice”, şi le-a utilizat pentru scopul „divizării unei provincii în două”, şi înălţarea sa ca un metropolitan. Numele unei „sancţiuni pragmatice” este mult mai familiar în privinţa istoriei medievale şi moderne; aceasta aminteşte de numele Sf. Louis, şi încă acela al Împăratului Charles VI, tatăl lui Maria Theresa. În mod corespunzător un „pragmatic” era un ordin deliberat promulgat de Împărat după auzirea deplină a sfatului, asupra anumitor chestiuni publice. Descoperim „pragmatici nostri statuta” în legea din 431 d. Hr. (Cod. Theod., xi. 1, 36); şi „pragmatici prioris” „sub hac pragmatica jussione”, în ordinaţele din Append. to Cod. Theod., pp. 95, 162; şi împărăteasa Pulcheria, cu un an înainte de Conciliu, l-a informat pe Leo că soţul ei Marian, a rechemat anumiţi episcopi ortodocşi “robore pragmatici sui” (Leon., Epist. lxxvij.). Justinian vorbeşte despre “pragmaticas nostras formas” şi “pragmaticum typum” (Novel., 7, 9, etc.). Fraza a fost adoptată din legislaţia sa de către Louis Piosul şi colegul fiului său Lothar (compare Novel. 7, 2 with Pertz, Mon. Germ, Hist. Leg., i., 254), şi de aici a ajuns să fie folosit de împăraţii germani (vezi, de exemplu, Bryce’s Holy Roman Empire, p. 212), şi de cei francezi (Kitchin, Hist. France, i. 343, 544). Augustin explică aceasta prin “praeceptum imperatoris” (Brev. Collat. cum Donatist. iii., 2), şi Balsamon în comentariul său foloseşte o frază echivalentă; la fel şi în înregistrarea celei de-a 4a sesiuni de la Calcedon avem qeia grammata („divinul” fiind practic, echivalent cu „imperialul”) explicat de pragmatkoustupous (Mansi, vii., 89). Trebuie să observăm faptul că ordinul imperial, în cazurile contemplate de canon, confereau doar titlul de „metropolă” unui oraş, şi nu profesa să divizeze o provincie pentru scopuri civile, cu atât mai mult eclesiastice. Valens, într-adevăr, a divizat provincia din Capodocia, când în 371 el a făcut Tyana o metropolă: şi prin urmare Anthimus, episcop de Tyana, când el a pretins poziţia de metropolitan, cu autoritate peste sufragani, făcea o inferenţă nu prea naturală în privinţa limitelor eclesiastice din rearanjamentele politice de teritoriu, aşa cum spune Grigore de Nazianzus (Orat. xliii., 58), în timp ce Basil „ţinea de obiceiul comun”, adică, la unitatea tradiţională a acestei biserici provinciale, deşi după un anumit timp el s-a supus spre ceea ce nu putea să ascundă (vezi Tillemont, ix., 175, 182, 670).
Dar în cazul lui Eustathius de Berytus, care era în mod clar în mintea Conciliului, provincia feniciană nu fusese divizată; aceasta era sprijinul unui simplu titlu atribuit asupra oraşului său, precum şi asupra ordonanţei sinodice presupuse care a fost emisă din aşa zisul „Sinod de Casă” că el s-a declarat pe sine independent de metropolitanul său, Photius de Tyre, şi a adus şase episcopate sub presupusa lui jurisdicţie. Astfel în timp ce provincia a rămas din punct de vedere politic aceiaşi, el a divizat-o de fapt din punct de vedere eclesiastic în două. Photius i-a cerut lui Marcian, care a adus cazul la Conciliul din Calcedon, şi a fost discutat în a patra sesiune. Împuterniciţii imperiali au anunţat că aceasta avea să fie rezolvată nu conform „formelor pragmatice”, ci conform celor care au fost legiferate de Părinţi (Mansi, vii., 89). Aceasta a încurajat Conciliul să spună, „Un pragmatic nu poate avea nici o forţă împotriva canoanelor”. Împuterniciţii au întrebat dacă era legal pentru episcopi, pe baza unui pragmatism, să ia drepturile altor biserici? Răspunsul a fost explicit: „Nu, este contra canonului”. Conciliul a purces să anuleze rezoluţia Sinodului de Casă în favoarea ridicării lui Berytus, a ordonat să se citească al 4lea canon Nicean, şi au susţinut drepturile metropolitane ale lui Tyre. Împuterniciţii s-au pronunţat de asemenea împotriva lui Eustathius. Cecropius, episcop de Sebastopolis, le-a cerut să pună capăt problemelor pragmatice făcute spre detrimentul canoanelor; Conciliul a repetat această cerere; şi împuterniciţii au oferit aceasta prin a declara că aceste canoane să trebuiască să stea pretutindeni ca bune (Mansi, vii., 89-97). Am putea conecta cu acest incident o lege a lui Martian datată în 454, prin care „toate sancţiunile pragmatice, obţinute prin mijloace de favoare în opoziţie faţă de canonul Bisericii, sunt declarate a fi lipsite de efect” (Cod. Justin, i., 2, 12).
Faţă de această decizie canonul prezent priveşte înapoi, când acesta interzice oricărui episcop, în durerea destituirii, să presupună să facă la fel ca şi Eustathius, din moment ce acesta decretează că „cel care încearcă să facă aşa va cădea din rangul său (baqmou) din Biserică. Şi oraşele care au obţinut deja titlul onorariu al unei metropole de la împărat trebuie să se bucure doar de onoare, şi episcopii să fie doar metropolitani onorifici, aşa încât toate drepturile adevăratei metropole să fie păstrate acesteia”. Astfel, la finalul celei de-a 6a sesiuni împăratul a anunţat că Calcedon avea să fie o metropolă titulară, cu excepţia drepturilor din Nicomedia; şi Conciliul a exprimat învoirea sa (Mansi, xii., 177; cf. Le Quien, i., 602). Un alt caz a fost discutat în a 13a sesiune. Anastasius de Nicea a pretins a fi independent de metropolitanul său Eunomius de Nicomedia, pe baza unei ordinări din Valens, recunoscând oraşul Nicea după vechiul obicei ca o „metropolă”. Eunomius, care s-a plâns de încălcarea lui Anastasius, a apelat la o ordonanţă de mai târziu, ce garanta faţă de capitala Bitiniei drepturile sale ca neafectate de onoarea conferită asupra lui Nicea: Conciliul şi-a exprimat părerea în favoarea lui Eunomius, şi disputa s-a încheiat printr-o decizie „ca episcopul de Nicomedia să aibă autoritate metropolitană peste bisericile din Bitinia, în timp ce episcopul de Nicea să aibă doar onoarea unui metropolitan, fiind supus, ca şi celelalte provincii, episcopului de Nicomedia (Mansi, vii., 313). Zonaras spune că acest canon nu mai era observat în vremea sa; şi Balsamon spune că atunci când primatele din Heraclea şi Ancyra au citat acesta pentru a-şi susţine pretenţia lor de a îndeplini consacrarea „metropolitanilor onoratorii”, ei au fost respinşi de un decret al lui Alexius Comnenus, „în prezenţă şi cu consens” al unui sinod (la Trullan, canon xxxviij).
Prima parte a acestui canon se găseşte în Corpus Juris Canonici, Grat Decretum, Pars I., Dist. ci., canon j.
Canonul XIII
Clericilor străini şi necunoscuţi fără scrisori de recomandare de la Episcopul lor, le este absolut interzis să oficieze în alt oraş.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XIII
Nici un cleric nu trebuie primit la comuniune într-un alt oraş fără o scrisoare de recomandare.
„Clericii necunoscuţi”. Am urmat aici citirea comentatorilor greci. Dar traducerea lui Prisca şi Dionysius şi Isidore citesc cu toţii anagnwstas (adică Cititori” în loc de agnwstous. Justellus, Hervetus şi Beveridge, precum şi Johnson şi Hammond, urmează citirea textului. Hefele sugerează că dacă „Cititorii” este citirea corectă probabil că aceasta înseamnă „toţi clericii chiar şi cititorii”.
Canonul XIV
Din moment ce în anumite provincii se permite cititorilor şi cantorilor să se căsătorească, sfântul Sinod a decretat că nu va fi legiuit pentru vreunul dintre ei să-şi ia vreo soţie care este heterodoxă. Dar cei care au deja copii dintr-o astfel de căsătorie, dacă şi-au botezat deja copiii lor printre eretici, trebuie să-i aducă în comuniunea Bisericii Catolice; dar dacă nu i-a botezat, ei nu-i mai pot boteza printre eretici, şi nici să-i dea spre căsătorie unui eretic, sau unui evreu, sau unui păgân, decât dacă persoana care se căsătoreşte cu copilul ortodox va promite că va trece la credinţa ortodoxă. Şi dacă va încălca cineva acest decret al sfântului sinod, să fie supus cenzurii canonice.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XIV
Un Cantor sau Lector străin faţă de credinţa sănătoasă, dacă este căsătorit, dacă are copii să-i aducă la comuniune, dacă au fost botezaţi acolo. Dar dacă nu au fost botezaţi încă ei nu trebuie să fie botezaţi mai apoi de către eretici.
ARISTENUS
Canoanele 10 şi 31 ale Sinodului de la Laodicea şi al doilea de la al Şaselea Sinod din Trullo, şi acest canon prezent interzice unui ortodox să se unească în căsătorie cu o femeie care este o eretică, sau vice versa. Dar dacă vreun Cantor sau Lector a luat o soţie dintr-o altă sectă înainte ca aceste canoane să fie emise, şi a avut copii cu ea, şi i-a botezat în timp ce acesta a rămas printre eretici, pe aceştia trebuie să-i aducă la comuniunea Bisericii Catolice. Dar dacă ei nu au fost încă botezaţi, el nu trebuie să se întoarcă şi să-i boteze printre eretici. Dar depărtându-se de acolo să-i ducă la Biserica Catolică şi să-i îmbogăţească cu botezul divin.
HEFELE
Conform traducerii latine a lui Dionysius Exiguus, care vorbeşte doar de fiicele lectorilor, etc., înţelesul poate fi cu Christian Lupus, că doar fiicele lor nu trebuie să se căsătorească cu ereticii sau evreii ori păgânii, ci că fiii cititorilor pot să-şi ia soţii care sunt eretice, etc., deoarece aceştia sunt mai uşor de depărtat de la credinţă decât bărbaţii. Dar textul grec nu face aici nici o distincţie între fii şi fiice.
BRIGHT
Lui Victor îi datorăm cele mai uimitoare anecdote despre cititori. În tipul fostei persecuţii de sub Genseric (sau Geiseric), Arianii au atacat o congregaţie catolică în Duminica Paştelui; în timp ce un cititor stătea singur la amvon, şi cânta „melodia Aleluia” (cf. Hammond, Liturgies, p. 95), o săgeată i-a pătruns gatul, „codexul” a căzut din mâinile lui, şi a căzut mort (De Persec. Vand., i., 13). La 5 ani înainte de Conciliu, un băiat de 8 ani numit Epiphanius a fost făcut un cititor în biserica din Pavia, şi în procesul timpului a devenit faimos ca episcopul său. Justinian a interzis cititorilor să fie numiţi sub 18 ani (Novel., 134, 13). Oficiul este descris în Euchologion grec ca „primul pas spre preoţie”, şi este acordat cu eliberarea cărţii ce conţine Epistolele. Isidore de Sevilia, în secolul al 7lea, ne spune că episcopul a ordinat un cititor prin a-i da acestuia „coram plebe”, „codexul” Scripturilor; şi după ce i-a dat direcţii precise referitor la pronunţare şi accentuare, spune că cititorii erau de mult numiţi „mesageri” (De Eccl. Offic., ii., 11). (b) Cantorii sunt pus de cel de-al xliij canon apostolic dintre subdiaconi şi cititori, dar ei îl pun pe cititor mai jos în Laodic., c. 23, în Liturghia Sf. Marcu (Hammond, p. 173), şi în canoanele greşit atribuite celui de-al 4lea Conciliu de la Cartagina, care permite unui prezbiter să numească un „psalmist” fără cunoştinţa episcopului, şi îl pune chiar mai jos de uşieri (Mansi, iii, 952). Pasajul principal referitor la „cântăreţii” antici este Lodic., xv.
Prima partea a canonului acesta este găsită în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars I, Dist. xxxii. c. xv.
Canonul XV
O femeie nu trebuie să primească punerea mâinilor ca diaconiţă sub 40 dea ni, şi doar după căutarea examinării. Şi dacă, după ce ea a primit punerea mâinilor a continuat pentru o vreme să slujească, ea va dispreţui harul lui Dumnezeu şi se va căsătorii, ea va fi anatemizată precum şi bărbatul unit cu ea.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XV
Nici o persoană nu trebuie ordinată diaconiţă decât dacă are 40 de ani. Dacă ea îşi va dezonora lucrarea ei prin a se căsători, ea va fi anatemizată.
Acest canon trebuie citiţi cu atenţie în legătură cu ceea ce este spus în Excursus despre diaconiţe faţă de canonul ix de la Nice.
Acest canon se găseşte în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XXVII, Quaest. I., Canon xxiij.
Canonul XVI
Nu este legitim pentru o fecioară care s-a dedicat Domnului Dumnezeu, nici pentru călugări, să se căsătorească; şi dacă sunt găsiţi că au făcut aceasta, să fie excomunicaţi. Dar decretăm că în fiecare loc episcopul va avea puterea de indulgenţă faţă de ei.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XVI
Călugării şi călugăriţele nu trebuie să contracteze căsătoria, şi dacă o fac ei să fie anatemizaţi.
VAN ESPEN
Din moment ce acest canon nu spune nimic de separare în legătură cu o căsătorie făcută contrar unui jurământ, ci doar ordonă separarea din comuniune, se pare foarte verosimil că jurămintele de acest fel la vremea sinodului nu erau considerate anulate ci doar piedici faţă de care episcopul eparhiei ar putea distribui cel puţin pedeapsa canonică în această privinţă.
HEFELE
Ultima parte a canonului dă autoritate episcopului în anumite circumstanţe de a nu produce excomunicare care este ameninţată în prima parte, sau din nou să o înlăture. Astfel toţi traducătorii latini vechi au înţeles textul nostru; dar Dionysius Exiguus şi Prisca au adăugat confitentibus, care înseamnă, „dacă o astfel de fecioară sau călugăr mărturiseşte că s-a pocăit de greşeala sa, atunci episcop poate fi bun cu ei”. Faptul că mariajul unui călugăr este invalid, aşa cum s-a declarat printr-o lege eclesiastică de mai târziu, canonul nostru nu ne spune; din contra, aceasta asumă validitatea sa, precum şi căsniciile contrazise de preoţii până la începutul secolului al 12lea erau privite ca valide.
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa xxvii., Quaest. I., canon xxii., din versiunea lui Isidore; el este găsit şi în versiunea lui Dionysius drept canonul xij al aceleiaşi Quaestio, Causa, şi Part, şi se spune că a fost luat „ex Concilio Triburiensi”.
Canonul XVII
Parohiile îndepărtate sau rurale vor rămâne în fiecare provincie supuse episcopilor care au acum jurisdicţie peste ele, în particular dacă episcopii au guvernat cu pace şi în mod continuu acestea pentru 30 de ani. Dar dacă în cadrul a 30 de ani a existat, sau este, vreo dispută referitoare la ele, este legitim pentru cei care se simt îndureraţi să-şi aducă cauza lor înaintea sinodului provinciei. Iar dacă i s-a greşit cuiva prin acest metropolitan, materia să fie decisă de exarhul eparhiei sau de tronul din Constantinopole, aşa cum s-a spus mai înainte. Şi dacă vreun oraş a fost, sau dacă va fi astfel ridicat nou prin autoritate imperială, fie ca ordinul parohiilor eclesiastice să urmeze exemplul politic şi municipal.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XVII
Parohiile de sat şi rurale dacă au fost posedate pentru 30 de ani, aşa vor continua ele. Dar dacă în acest timp, materia va fi supusă adjudecării. Dar dacă prin porunca Împăratului un oraş este reînnoit, ordinul parohiilor eclesiastice va urma formele politice şi civile.
BRIGHT
Adjectivul egkwrious este probabil sinonim cu agroikikas (“rusticas,” Prisca), deşi Dionysius şi Isidorian îl utilizează ca „situat pe moşii”, cf. Routh, Scr. Opusc., ii., 109. Era de conceput că unele din aceste districte ar putea forma, din punct de vedere eclesiastic, o ţară de frontieră, nu ar fi uşor să fie atribuite în mod definitiv acesteia sau aceleia eparhii. Într-un astfel de caz, spune Conciliul, dacă episcopul care este acum în posesia acestor biserici rurale poate arăta o prescripţie de 30 de ani în favoarea eparhiei lui, fie ca ele să rămână netulburate în ascultarea sa (Aici abiastws poate fi ilustrat din biasamenos din Efes viii, şi pentru folosirea lui oikomein vezi I. Const., ij.). Dar ţara de frontieră ar putea fi un teren „de dezbătut”: cei doi episcopi vecini s-ar putea disputa cu privire la dreptul de a conduce aceste „oi în pustie”; şi aşa cum citim în Cod. Afric., 117, “multae controversiae postea inter episcopos de dioecesibus ortae aunt, et oriuntur” (see on I. Const., ij.); după cum arhiepiscopul Thomas de York şi Remigius de Dorchester, erau în dezbateri pentru ani „cu referire la Lindsey” (Raine, Fasti Eborac., i. 150). Prin urmare, canonul admite că dacă o astfel de dispută a avut loc în cadrul a 30 de ani, sau ar apărea, prelatul care s-ar considera a fi ofensat ar putea apela la sinodul provincial. Dacă el este întristat de decizia metropolitanului său din sinod, el poate apela pentru restabilirea către eparhie (sau prefect, un înlocuitor pentru exarh) al „eparhiei”, sau la eparhia Constantinopolului (în maniera oferită de canonul ix). Este curios faptul că „în Rusia toate eparhiile erau divizate în eparhii ale primei, a doua şi a treia clase” (Neale, Essays on Liturgiology, p. 302)..
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XVI., Quaest. iii., can. j., in Isidore Mercator’s version. (1)
Canonul XVIII
Crima de conspiraţie sau banda unită este absolut interzisă de legea seculară, cu atât mai mult ar trebui să fie interzisă de Biserica lui Dumnezeu. Totodată, dacă este vreuna, fie că vreun cler sau călugăr ar fi detectat în conspiraţie sau într-o bandă unită, sau urzirea de comploturi împotriva episcopilor lor sau tovarăşi clerici, ei trebuie să fie cu orice preţ destituiţi din rangul lor.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XVIII
Clericii şi Călugării, dacă au îndrăznit să aibă întruniri secrete pentru a conspira împotriva episcopului, vor fi alungaţi din rangul lor.
BRIGHT
Pentru a aprecia acest canon, trebuie să considerăm cazul lui Ibas episcop de Edessa. El a fost atacat de Nestoriani, dar după reuniunea dintre Cyril şi John de Antiohia a reintat în comuniune cu Cyril pe motiv că Cyril şi-a explicat anatemele sale (Mansi, vii., 240), sau, aşa cum a scris el Mariei (într-o scrisoare faimoasă a „Celor Trei Capitole”) că Dumnezeu „a înmuiat inima egipteană” (ib. 248). Patru din episcopii său (Samuel, Cyrus, Maras şi Eulegius), au stimulat, spune Fleury (xxvij. 19) prin Uranius episcop de Himeria, l-au acuzat pe Ibas de Nestorianism înaintea patriarhului său Domnus de Antiohia, care a ţinut un sinod, dar pentru că Samuel şi Cyrus nu au apărut, i-a pronunţat faliţi şi a pus deoparte cazul (Mansi, vii. 217). Ei au mers la Constantinopole, şi l-au convins pe Teodosius şi arhiepiscopul Flavian să numească o comisie pentru cercetarea problemei. Două sesiune, să spunem astfel au fost ţinute de trei prelaţi astfel numiţi, una la Berytus alta la Tyre. La Berytus, conform puţinelor detalii existente (Mansi, vii. 212 şu), cinci acuzatori noi s-au alăturat de cei patru originali, şi s-au adus acuzaţii care au afectat caracterul lui Ibas precum şi a ortodoxiei lui. Acuzaţia că a folosit o vorbire „blasfemiatoare” care implica faptul că Hristos era doar un om divinizat, a for respinsă de o declaraţie semnată de circa 60 de clerici din Edessa, care conform acuzatorilor, au fost prezenţi când Ibas a rostit aceasta. La Tyre judecătorii episcopali au reuşit în a face pace, şi acuzatorii şi acuzatul au luat din comuniune laolaltă (ib. vii, 209). Secvenţa acestor proceduri nu pot fi în întregime stabilite, dar Hefele (sect. 169) este de acord cu Tillemont (xv, 474 şu) în datarea judecăţii la Berytus cu puţin mai devreme decât la Tyre, şi atribuindu-le pe ambele în februarie lui 448 sau 449. Fleury inversează această ordine, şi crede că, „fără a lua în considerare reconcilierea” la Tyre, cei patru acuzatori şi-au înnoit acuzarea lor a lui Ibas (xxvij, 20); dar el avea să supună două aplicaţii din partea lor faţă de Teodosius şi Flavian, care pare improbabil. „De Conciliu se crede”, spune Tillemont (xv., 698), „că a avut acest caz în minte când a emis acest canon prezent”: şi cuiva i-ar fi greu să se gândească la faptul că, într-o zonă din vederea Constantinopolului, ei au rechemat suferinţele tergiversate pe care acuzatorii răi le-au pricinuit lui Sf. Chrysostom.
Acest canon se găseşte în parte în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., I Causa XI., Quaest. I., canons xxj. and xxiij.
Canonul XIX
Întrucât a ajuns la urechile noastre că în provincii nu se ţin Sinoadele Canonice ale Episcopilor, şi că pe această bază multe chestiuni eclesiastice care au nevoie de reformare sunt neglijate; prin urmare, conform canoanelor sfinţilor Părinţi, sfântul Sinod decretează faptul că episcopii fiecărei provincii se vor aduna de două ori pe an unde va aproba episcopul Metropolei, şi vor rezolva atunci orice probleme ar apărea. Şi episcopii, care nu frecventează, ci rămân în propriile lor oraşe, deşi sunt într-o sănătate bună şi liberi de orice afacere inevitabilă şi necesară, vor primi o mustrare frăţească.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XIX
De două ori în fiecare an Sinodul va fi ţinut oriunde episcopul Metropolei va desemna, şi toate materiile de interes presant vor fi determinate.
Vezi notele de la Canonul V de la Nice, şi de la Canonul XX de la Antiohia, şi compară canonul VIII al conciliului de la Trullo.
BRIGHT
Hilary de Arles şi adepţii săi, adunaţi la Riez, au oferit deja în 439 clauza pentru cele două prin a adăuga în mod semnificativ că „dacă vremurile sunt liniştite” (Mansi, v., 1194). Cuvintele au fost scrise la încheierea războiului de 10 ani, în care Vizigoţii din Septimania „au îndrăznit să preia Arles şi Narbonne” (Hodgkin, Italy and her Invaders, ii., 121).
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars I., Dist. XVIII., canon vj.
Canonul XX
Nu va fi legal, aşa cum am decretat deja, pentru clericii care oficiază într-o biserică să fie numiţi în biserica unui alt oraş, ci ei ar trebui să se lipească de ceea ce au fost aduşi ei pentru prima dată să slujească; aceştia, totuşi, fiind exceptaţi, au fost conduşi din necesitate din ţara lor, şi s-au mutat într-o altă biserică. Şi dacă, după acest decret, vreun episcop va primi vreun cler ce aparţine unui alt episcop, se decretă ca ambii să fie excomunicaţi până ce clericul care s-a mutat se va întoarce la biserica sa.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XX
Un cleric dintr-un oraş nu trebuie să i se dea tratament într-un alt oraş. Dar dacă el a fost dus din locul său nativ şi va merge intr-altul el va fi fără vină. Dacă vreun episcop primeşte clerici din afara eparhiei lui el va fi excomunicat precum şi clericul pe care-l primeşte.
Este chiar îndoielnic referitor la ceea ce înseamnă „excomunicarea” în acest canon, probabil nu anatemizare (aşa cred comentatorii) decat separare de comuniunea altor episcopi, şi suspendarea din îndeplinirea funcţiilor clerice.
BRIGHT
Acesta este al 3lea canon propus în original de Marcian la finalul sesiunii a şasea, după cum erau de dorit o astfel de sancţiune sinodică (vezi Canoanele de mai sus iii şi iv). Aceasta a fost după ce ele au fost eliberate de mâna Împăratului către Anatolius de Constantinopole când Conciliul a izbucnit în aplauze, care sunt înfiorătoare, tw ierei, tw basilei (Mansi, vii., 177). Transcrierea imperială este în acest caz foarte puţin alterată. Se face o referinţă la o determinare anterioară (adică la canonul x) împotriva pluralităţilor clerice, şi se ordonă ca „clericii înregistraţi care aparţin unei biserici să nu fie puşi ca aparţinând unei altei biserici dintr-un alt oraş, ci trebuie să fie mulţumiţi cu cea în care ei au fost admişi în original să slujească, cu excepţia acelora care, dacă şi-au pierdut ţara lor, au fost constrânşi să migreze spre o altă biserică” – o excepţie destul de inteligibilă la o astfel de perioadă. Cu 11 ani înainte, Vandal Gaiseric a expulzat episcopii catolicii şi preoţii Africii de Vest din biserici: Quodvultdeus, episcop de Cartagina cu mulţi din clericii său, au „pus în conducere câteva vase în stare proastă de navigaţie”, şi totuşi, „prin mila Divină, au fost duse cu siguranţă la Naples” (Vict. Vitens., De Persec. Vandal., i., 5: el menţionează alţi episcopi ca fiind aduşi în exil). Ceva mai târziu, supratensiunea invaziei hunilor l-a înspăimântat pe episcop de Sirmium spre a trimite vasele de biserică la secretariatul lui Attila Gaulish şi a continuat până în 447 la o scurtă distanţă faţă de „Noua Romă” (Hodgkin, Italy and her Invaders, ii., 54-56). Anul Conciliului era cel mai important din întreaga istorie a mişcării „Barbare”. Episcopii care s-au adunat în octombrie la Calcedon trebuie să fi auzit în acea vreme de masacrul clerului Metz în Ajunul Paştelui, a unui episcop de Rheims înjunghiat la altarul său, despre eliberarea din Orleans la ruga Sf. Anianus, a „supremei bătălii” în câmpul din Chalons, care s-a întors spre Attila şi l-a salvat pe Gaul creştinul (Hodgkin, ii., 129-152; Kitchin, Hist. France, i. 61).
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars I., Dist. lxxi, c. iv.
Canonul XXI
Clericii şi laicii care aduc acuzaţii împotriva episcopilor sau a clericilor nu trebuie să fie primiţi în genere şi fără examinare, ca acuzatori, dar mai întâi caracterul lor va fi investigat.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XXI
Un cler sau laic care aduce acuzaţii aspre împotriva episcopului său nu va fi primit.
Comparaţi cu acest canon pe al 4lea dintre cele creditate la Primul Sinod din Constantinopole, al doilea ecumenic.
Acest canon se găseşte în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa II., Quest. VII., canon xlix., în prima versiune a lui Isidore.
Canonul XXII
Nu este legitim pentru clerici, după moartea episcopului lor, să ia ceea ce-i aparţine acestuia, după cum a fost interzis şi de canoanele antice; şi cei care fac astfel vor fi în pericolul degradării din rangul lor.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XXII
Oricine preia bunurile episcopului său mort va fi alungat din rangul său.
Este curios faptul că textul grec pe care îl produc Zonaras şi Balsamon, şi care l-a tradus Hervetus, a insista asupra tois palai kanosi, tois paralambanousin. Van Espen crede că comentatorii greci au încercat fără succes să ataşeze vreun sens acestor cuvinte, acceptând argumentele Episcopului Beveridge (care eparhie). Citirii adoptate în text nu-i lipseşte autoritatea MS., şi este cea tipărită de Justellus în lucrarea sa „Codexul Canoanelor Bisericii Universale”.
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XII., Quest. II., canon xliii., în versiunea lui Isidore.
Canonul XXIII
A ajuns la urechea sfântului Sinod dă anumiţi clerici şi laici, care nu au nici o autoritate de la episcopul lor, şi uneori, într-adevăr, în timp ce se află sub sentinţa de excomunicare prin el, recurg la Constantinopolul imperial, şi rămân acolo ceva vreme, producând tulburări şi necăjind starea eclesiastică, şi întorc casele oamenilor cu susul în jos. Prin urmare sfântul Sinod a determinat că astfel de persoane să fie notificate mai întâi de către Avocatul celei mai sfinte Biserici din Constantinopole pentru a se depărta din oraşul imperial; şi dacă ei vor continua fără ruşine în aceleaşi practici, ei să fie expulzaţi de acelaşi Avocat chiar împotriva voii lor, şi să se întoarcă în locurile lor.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XXIII
Clericii sau călugării care petrec mult timp la Constantinopole contrar voii episcopului lor, şi produc revolte, vor fi alungaţi din oraş (1).
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XVI, Quaest. I., canon xvij., dar ultima parte rezumată după cum indică corectorii romani.
Canonul XXIV
Mănăstirile, care au fost odată consacrate cu consensul episcopului, vor rămâne pentru totdeauna mănăstiri, şi proprietatea lor să fie păstrată, şi ele să nu mai devină niciodată locaşuri seculare. Cei care admit ca aşa ceva să se facă vor fi răspunzători de pedepse eclesiastice.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XXIV
O mănăstire ridicată cu consensul episcopului va fi de neclintit. Şi orice aparţine acesteia nu va fi înstrăinat. Oricine îşi va asuma să facă altfel nu va fi nevinovat.
Joseph Aegyptius, punând aceasta în arabă, citeşte: „şi oricine va face dintr-o mănăstire o casă de locuit pentru sine … să fie blestemat şi anatema”. Cititorul curios este trimis la acest subiect către lucrarea lui Sir Henry Spelman Istoria şi Soarta Sacrilegiului (History and Fate of Sacrilege), sau către cartea mai disponibilă din acest subiect de către James Wayland Joyce, The Doom of Sacrilege (2) – Soarta Sacrilegiului.
BRIGHT
Secularizarea mănăstirilor era un rău care creştea odată cu bogăţia şi influenţa. La un Conciliu ţinut de patriarhul Photius în biserica Apostolilor de la Constantinopole, s-a adus o plângere că anumite persoane ataşează numelui de „mănăstire” proprietatea lor proprie, şi în timp ce spun că o dedică lui Dumnezeu, se scriu pe ei înşişi ca domni a ceea ce a fost astfel consacrat, şi nu sunt ruşinaţi să pretindă după o astfel de consacrare aceiaşi putere peste ea pe care au avut-o înainte. În Apus, găsim acest abuz ca atrăgând atenţia lui Grigore cel Mare, care scrie unui episcop că „rationalis ordo” nu ar admite unui laic să pervertească o temelie a unei mănăstiri spre foloasele sale (Epist. vii, 31). În Scoţia antică, dispersarea ocazională a comunităţilor religioase, şi mai mult, a principiului de clan care desemna drepturi principale asupra mănăstirilor către descendenţii fondatorului, au lăsat la Dunkeld, Brechin, Abernethy, şi în altă parte, „nimic altceva decât un nume de titlu aplicat acelor terenuri, şi de stareţ purtat de domul secular pentru acea vreme” (Skene’s Celtic Scotland, ii., 365; cf. Anderson’s Scotland in Early Christian Times, p. 235). Astfel, după ce marea mănăstire irlandeză din Bongor în Down a fost distrusă de Nordici, „non defuit” spune Sf. Bernard, “qui illud teneret cure possessionibus suis; ham et constituebantur per electionem etiam, et abbates appellabantur, servantes nomine, etsi non re, quod olim exstiterat” (De Vita S. Malachioe, vj.). Astfel în 1188 Giraldus Cambrensis a găsit un stareţ laici în posesiunea unei venerabile biserici la Llanbadarn Vawr; un „obicei rău”, spune el, „a apărut, prin care laicii puternici aleşi mai întâi de clerici să devină ‚oeconomi’ sau ‚patroni et defensores’, au uzurpat ‚forum jus’, au potrivit terenurile, şi nu au lăsat clericilor nimic decât altare, cu zeciuieli şi oferte (Itin. Camb. ii., 4). Acest abuz trebuie distins faţă de devizul corup prin care, în anii de mai târziu în Bede, nobilii Northumbriani au reuşit să câştige ca moşii ale lor rezistenţele terenurilor mănăstirilor prin a profesa că fondează mănăstiri, pe care le-au umplut cu călugări dezordonaţi, care trăiau acolo în sfidare faţă de toată regula (Bede, Ep. to Egbert, vij.). În anul naşterii lui, primul sinod englezesc a interzis episcopilor să strice mănăstirile consacrate (Bede, iv, 5).
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XIX., Quaest. III., canon iv.
Canonul XXV
Având în vedere că anumiţi metropolitani, aşa cum am auzit noi, neglijează turmele încredinţate lor, şi întârzie ordinările episcopilor sfântul Sinod a decis că ordinările episcopilor vor avea lor în cadrul a trei luni, doar dacă vreo necesitate inevitabilă va cere ca termenul de răgaz să fie prelungit. Şi dacă el nu va face aceasta, el va fi răspunzător de pedepsele eclesiastice, şi venitul bisericii văduvite va fi ţinut în siguranţă de către administratorul aceleiaşi Biserici.
NOTE
SUMARUL ANTIC AL CANONULUI XXV
Ordinarea episcopi să fie făcută în cadrul a trei luni: necesitatea ar putea face din timp să fie mai lung. Dar dacă cineva va ordina contra acestui decret, el va fi supus pedepsei. Venitul va rămâne cu oeconomus.
BRIGHT
„Administratorul Bisericii” trebuia „să se îngrijească de veniturile bisericii văduvite” la moartea episcopului să, care a fost privit ca reprezentându-l pe Cel care s-a căsătorit cu Biserica sa (vezi Efes v. 23 şu). Astfel în „ordinea sfintei şi marii biserici” din Sf. Sophia, „Marele Administrator este descris ca preluând supravegherea bisericii văduvite” (Goar, Eucholog., p. 269); aşa spune Hincmar: „Si fuerit defunctus episcopus, ego … visitaterem ipsi viduatae designabo ecclesiae”; şi fraza „viduata per mortem N. nuper episcopi” a devenit comună în Apus (F. G. Lee, Validity of English Orders, p. 373). Inelul episcopal era un simbol al aceleiaşi idei. Astfel la restaurarea Sf. Chrysostom Eudoxia a pretins „să fi dat înapoi mireasa” (Serm. post redit., iv.). Astfel Episcopul Wilson a spus Reginei Caroline că el „nu şi-ar lăsa soţia la bătrâneţe deoarece ea era săracă” (Keble’s Life of Wilson, ii., 767); şi Peter Mongus, după ce a invadat eparhia Alexandriniană în timp ocupantul împuternicit al ei, Timothy Saophacious, era în viaţă, a fost alungat drept un „adulter” (Liberatus, Breviar., xviij.).
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars I., Dist. LXXV., C. ij.(1)
Canonul XXVI
Având în vedere că am auzit că în anumite biserici episcopii au administrat treaba bisericească fără administratori, s-a părut bine ca fiecare biserică care are un episcop să aibă şi un administrator din clerul său, care va conduce afacerea bisericii sub sancţiunea episcopului său; astfel ca administrarea bisericii să nu poată fi fără o mărturie; şi că astfel bunurile bisericii să nu poată fi risipite, şi nici să se aducă reproş asupra preoţimii; şi dacă el [adică Episcopul] nu va face aceasta, el va fi supus canoanelor divine.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXVI
Economus-ul din toate bisericile trebuie ales din cadrul clerului. Şi episcopul care neglijează să facă astfel nu este nevinovat.
BRIGHT
Pe măsură ce ofertele devin mai depline, lucrarea de dispensare a lor devine mai complexă, până ce arhidiaconii nu ar mai avea timp pentru aceasta, şi era atribuită unui ofiţer special numit „oeconomus” sau administrator (Bingham, iii, 12, 1; Transl. of Fleury, iii., 120). Astfel Conciliul de la Gangra, la mijlocul secolului al 4lea, interzice ca ofrandele bisericii să fie dispuse fără consimţământul unui episcop sau persoana numită, eis oikonomian eupoiias (canon viij.); şi Sf. Basil menţionează pe oeconomii bisericii sale (Epist., xxiij. 1), şi „tamiai al bunurilor sacre” ale fratelui său la Nyssa (ib. 225). Şi deşi Grigore Nazianzen s-a creditat pentru declinarea în a numi un „străin” în a face o estimare a proprietăţii care aparţinea de drept bisericii din Constantinopole, şi de fapt, cu o confuzie stranie între obligaţiile personale şi oficiale, a oferit depăşirea faţă e întreaga întrebare (Carm. de Vita sua, 1479 ff.), succesorului său, Nectarius, fiind un om de afaceri, care a avut grijă să numească un „administrator bisericesc”; şi Chrysostom, venind la eparhie, a examinat socotelile lui şi a descoperit cheltuieli inutile (Palladius, Dial, p. 19). Theofilus de Alexandria i-a silit pe cei doi Fraţii Înalţi să preia oikonomia bisericii Alexandriniene (Soc., vi. 7); şi într-una din directivele lui observă că clerul de la Lyco doreşte un alt „oeconomus”, şi că episcopul a consimţit, pentru ca fondurile bisericii să poată fi cheltuite corespunzător (Mansi, iii, 1257). La Hippo Sf. Augustin avea un „praepositus domus” care acţiona ca un administrator bisericesc (Possidius, Vit. August., xxiv.). Isidore de Pelusium denunţă pe Martinianus ca un „oeconomus” escroc, şi îi cere lui Cyril să numească unul corect (Epist. ii., 127), şi într-o altă scrisoare îl îndeamnă să pună un stop la lăcomia necinstită a acelora care acţionau ca administratori ai aceleiaşi biserici (ib. v. 79).
Înregistrările Conciliului de la Efes menţionează pe „oeconomus” din Constantinopole, cel din Efes (Mansi, iv., 1228-1398), şi cel din Philadelphia. Conform unei scrisori existente a lui Cyril, „oeconomii” din Perrha în Siria erau neîncrezuţi de cler, care voia să scape de ei „şi să-i numească pe alţii după autoritatea lor” (ib. vii, 321). Ibas de Edessa a fost deplâns pentru administrarea sa a proprietăţii bisericii; el a fost acuzat, de exemplu, pentru ascunderea unui potir ornat cu bijuterii, şi acordarea veniturilor bisericii, şi de cruci de aur şi argint la fraţii şi verişorii lui; el a preluat rolul mai apoi de a numi „oeconomi” după modelul din Antiohia (Mansi, vii., 201). Proterius, mai târziu patriarh de Alexandria şi un martir pentru ortodoxia Calcedoniană, a fost „oeconomus” sub Dioscorus (ib., iv, 1017), cum a fost şi John Talaia, un om acuzat de mituire, sub succesorul său (Evag., iii, 12). Se poate să fi fost multe cazuri în care nu existau nici un „oeconomus”, sau în care administrarea era în mâinile agenţilor privaţi ai episcopului, în care Biserica nu-şi putea pune nici o încredere; şi Conciliul, făcând aluzie la oficiul de „oeconomus” în canoanele ij şi xxv, observă acum că anumiţi episcopi îşi administrau proprietatea bisericii lor fără „oeconomi”, şi prin urmare „fiecare biserică ce are un episcop trebuie să aibă şi un oeconomus” din clerul său, pentru a administra proprietatea bisericii sub directivele propriului ei episcop; astfel încât administrarea proprietăţii bisericii să nu fie necertificată, şi prin urmare să rezulte irosiri, şi episcopatul să atragă reproşuri asupra sa”. Orice episcop care ar neglija să numească un ofiţer ar trebui să fie pedepsit sub „divinele” (sau sacrele) „canoane”.
La circa 3 ani după Conciliu, Leo a văzut un motiv pentru a-i cere lui Marcian de a nu admite judecători civili, „novo exemplo”, pentru a audia relatările „oeconomilor bisericii din Constantinopole”, care trebuiau “secundum traditum morem”, să fie examinate doar de episcop (Epist. cxxxvij. 2). În zilele ce au urmat „marele administrator” din Sf. Sophia era întotdeauna un diacon; el era o figură evidentă la sărbătorile Patriarhului, stând la dreapta altarului, îmbrăcat în alb şi cu eşarfă, şi care ţinea evantaiul sacru (ripidion); datoria sa era de a introduce toate intrările şi ieşirile venitului bisericii într-o cartă, şi să o prezinte trimestrial, sau la jumătatea anului, la patriarhi; şi el guverna biserica în timpul unui loc vacant din eparhie (Eucholog., pp. 268, 275). În Apus, Isidore de Sevilia descrie îndatoririle de „eoconomus”; el trebuie să supravegheze repararea şi construirea bisericilor, grija terenurilor bisericii, cultivarea viei, plata salariilor clericilor, de pomana pentru văduve şi săraci, şi de hrana şi îmbrăcămintea pentru servitorii bisericii, şi chiar de purtarea costumelor de lege bisericească – toate “cure jussu et arbitrio sui episcopi” (Ep. to Leudefred, Op. ii., 520); şi înaintea morţii lui Isidore al 4lea Conciliu de la Toledo se referă la acest canon, şi le porunceşte episcopilor să numească „din clerul lor pe aceia pe care grecii numesc oeconomi, hoc est, qui vici episcoporum res ecclesiasticas tractant” (canon xlviij., Mansi, x, 631). Era un ofiţer care era numit „oeconomus” în vechile mănăstiri irlandeze; vezi ediţia lui Reeves despre Adamnan, p. 47.
Acest Canon este găsit de două ori în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XVI., Q. VII, Canon xxi., şi din nou în Pars I., Dist. LXXXIX., c. iv.(1)
Canonul XXVII
Sfântul Sinod a decretat că cei care îndepărtează cu forţa pe femei sub pretextul căsătoriei, şi aninii sau stârnitorii unor astfel de răpiri, vor fi degradaţi dacă sunt clerici, iar dacă sunt laici vor fi anatemizaţi.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXVII
Dacă un cler fuge cu o femeie, fie ca el să fie exclus din Biserică. Dacă e un laici, să fie anatema. La fel va fi cu restul care îl asistă pe acesta.
Acest canon este găsit în Corpus Juris Canonici, Gratian’s Decretum, Pars II., Causa XXXVI., Q. II., canon j.
În multe colecţii vechi acesta este ultimul canon al acestui Conciliu, de exemplu, Dionysius Exiguus, Isidore, Prisca, cel grec al lui John de Antiohia şi cel arab de Joseph Aegiptyus. Cititorul familiar cu subiectul va avea doar puţină dificultate în explicarea spre propria sa satisfacere a omisiunii canonului xxviii din aceste instanţe.
Canonul XXVIII
Urmând în toate lucrurile deciziile sfinţilor Părinţi, şi recunoscând canonul, care tocmai a fost citit, despre cel 150 de Episcopi iubiţi de Dumnezeu (ce s-au adunat în oraşul imperial din Constantinopole, care este Noua Romă, în timpul Împăratului Teodosius de fericită memorie), noi legiferăm de asemenea şi decretăm că aceleaşi lucruri referitoare la privilegiile celei mai sfinte Biserici din Constantinopole, care este Noua Romă. Căci Părinţii au acordat de drept privilegii tronului vechii Rome, deoarece acesta era oraşul regal. Şi cei 150 dintre cei mai religioşi Episcopi, determinaţi de aceiaşi consideraţie, au dat privilegii egale (isa presbeia) către cel mai sfânt tron al Noii Rome, judecând drept că oraşul care este cinstit cu Suveranitate şi Senat, şi se bucură de privilegii egale cu vechea Romă imperială, ar trebui să fie şi în materiile eclesiastice mărit aşa cum este, şi pus în rang după ea; aşa că, în Ponticul Asian, şi eparhiile Trace, metropolitanii doar şi acei episcopi ai Eparhiei menţionate anterior ce sunt printre barbari, ar trebui să fie ordinate de tronul cel mai sfânt numit anterior al celei mai sfinte Biserici din Constantinopole; fiecare metropolitan al eparhiilor de mai sus, împreună cu episcopii provinciilor sale, ordinându-şi proprii lor episcopi, aşa cum s-a declarat prin canoanele divine; dar că, aşa cum s-a spus mai sus, metropolitanii Eparhiei menţionate anterior ar trebui să fie ordinaţi de arhiepiscopul de Constantinopole, după ce alegerile corespunzătoare au fost ţinute conform obiceiului şi i s-au raportat lui.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXVIII
Episcopul Noii Rome se va bucura de aceiaşi onoare ca episcopul Vechii Rome, pe baza mutării Imperiului. Pentru acest motiv [metropolitanii] din Pontus, din Asia şi din Tracia, precum şi episcop Barbari vor trebui să fie ordinaţi de episcopul de Constantinopole.
VAN ESPEN
Este sigur că acest canon a fost în mod expres reînnoit de canonul xxxvi al Conciliului din Trullo şi din acea vreme a fost numărat de greci printre canoane; şi cel puţin acesta a fost recunoscut şi de anumiţi colectori latini, şi a fost pus de Gratian în Decretum al său, deşi în mod clar cu un sens diferit (Pars I., Dist. xxii., C. vj.).
BRIGHT
Aici este o mare adăugire a canonului din 381, atât de ingenios legat de acesta încât să pară la prima vedere o parte din acesta. Cuvintele kai wste sugerează că ceea ce urmează este de fapt implicat în ceea ce a precedat: în timp ce un nou punct de plecare este luat aici, şi se insistă asupra unui simplu „onorariu a pre-eminenţei” episcopul de Constantinopole capătă o jurisdicţie vastă, autoritatea independentă a celor trei exarhe fiind anulată pentru a-l face patriarh. Anterior el avea proedria şi acum câştigă prostasia. După cum am văzut, o serie de extinderi de fapt au pregătit pentru această avansare în lege; şi diferiţi metropolitani din Asia Mică şi-au exprimat satisfacţia lor văzând aceasta înfăptuită. „Este într-adevăr mult mai probabil că auto-declararea Romei a produs gelozia rivalului ei din Răsărit”, şi astfel „episcopii Răsăriteni au simţit în mod secret faptul că cauza Constantinopolului era a lor” (Gore’s Leo the Great. p. 120); dar gratificarea ambiţiei Constantinopolului nu era o mai mică noutate, într-un sens canonic, şi încercările de a îmbrăţişa autoritatea sa a Conciliului din 381 a fost mai degrabă vicleană decât candidă. Adevărata scuză, oricare ar fi valoarea ei, era că Conciliul avea de a face cu un fapt împlinit, care era înţelept deodată să-l legalizeze şi să-l reguleze; că „graniţele exarhatelor respective … erau aranjamente eclesiastice făcute cu o privire la bunul şi pacea generală a Bisericii, şi supuse spre a varia cu dispensaţiile faţă de care Biserica a fost supusă în mod providenţial”, aşa încât „prin confirmare lui ek pollou krathsan eqos” cu privire la ordinarea anumitor metropolitani (vezi Ep. of Council to Leo, Leon. Epist. xcviij., 4), „ei acţionau în duh, în timp ce violau scrisoarea, a faimoasei reguli de la Nicea, ta arkeia eqh krateito” (cp. Newman, Transl. of Fleury, iii., 407). Se observă faptul că Aristenus (1) şi Symeon, Logothetes recunosc acest decret ca cel de-al XXIX –lea canon (Justellus, ii., 694, 720).
După reînnoirea acestui canon de Conciliul de la Trullo, Gratian adaugă „Al 8lea Sinod ţinut sub Papa Hadrian II, canonul xxi” (Decretum Pars I., Diet. xxij., C. vii.). „Noi definim că nici o putere seculară nu va dezonora astfel pe cineva de cei care conduc eparhiile noastre patriarhale, sau încearcă să le mute din tronul lor adecvat, ci îi vom considera vrednici de toată reverenţa şi onoarea; în principal cel mai sfânt Papă al Vechii Rome, şi apoi Patriarhul de Constantinopole, şi apoi cei din Alexandria, şi Antiohia, şi Ierusalim”.
Unele codice greceşti au următorul paragraf la acest canon.
„Decretul aceluiaşi sfânt Sinod publicat referitor la privilegiile tronului celei mai sfinte Biserici din Constantinopole”.
TILLEMONT
Acest canon se pare că nu recunoaşte nici o autoritate particulară în Biserica Romei, decât ceea ce au oferit Părinţii, ca loc al imperiului. Şi acesta atribuie în cuvinte clare atât Constantinopolului cât şi Romei, cu excepţia primului loc. Cu toate acestea eu nu observ faptul că Papii au luat un lucru aşa de injurios faţă de demnitatea lor, şi a unei consecinţe de un asemenea pericol faţă de întreaga Biserică. Căci ceea ce citează Lupus din scrisoarea lui Leo a lxxviij. (civ), se referă mai degrabă la Alexandria şi Antiohia, decât la Roma. Sf. Leo este mulţumit să distrugă temelia pe care ei au clădit ridicarea Constantinopolului, susţinând că un lucru aşa de eclesiastic ca episcopatul nu ar trebui să fie regulat de demnitatea temporală a oraşelor, care, cu toate acestea, au fost întotdeauna urmate în stabilirea metropolei, conform Conciliului de la Nicea.
Sf. Leo se plânge de asemenea că Conciliul de la Calcedon a rupt decretele Conciliului de la Nice, practica antichităţii, şi drepturile Metropolitanilor. Cu siguranţă că aceasta a fost o inovaţie odioasă a vedea un Episcop făcut şef, nu al unui departament ci a trei; pentru care nu se putea găsi nici un exemplu decât în autoritatea pe care Papii au preluat-o de la Illyricum, unde, totuşi, ei nu au pretins puterea pentru a ordina vreun Episcop.
Digresiune a istoriei de mai târziu a canonului XXVIII
Printre episcopii care au dat răspunsul lor la ultima sesiune faţă de întrebarea dacă subscrierea canoanelor era voluntară sau forţată a fost Eusebius, episcop de Doryloeum, un episcop asiatic care a spus că el a citit canonul de la Constantinopole către „sfântul papă al Romei în prezenţa clericilor din Constantinopole, şi că el l-a acceptat” (L. and C., Conc., iv. 815). Dar destul de posibil este că această evidenţă e de mică valoare. Ceea ce contează mai mult este că împuterniciţii Papali cel mai probabil au recunoscut deja la acest conciliu dreptul Constantinopolului la rang imediat după Roma. Căci la prima sesiune când Actele de la Latrocinium au fost citite, s-a descoperit că lui Flavian, Arhiepiscop de Constantinopole, i s-a dat numai locul al 5lea. Împotriva acestui lucru episcopul a protesta şi a întrebat, „De ce nu şi-a primit Flavian poziţia sa?” şi împuternicitul Papal Paschasinus a răspuns: „Voim, dacă place lui Dumnezeu, să recunoaştem pe episcopul prezent Anatolius de Constantinopole ca primul [adică după noi], dar Dioscorus l-a făcut pe Flavian al cincilea”. Se pare a fi în zadar a încerca să se scape de forţa acestor cuvinte prin compararea cu ele a afirmaţiei făcute în ultima sesiunea, într-un moment de căldură şi indignare, de către Lucentius delegatul papal, că canoanele de la Constantinopole nu se găseau în cadrul Codului Roman. Se prea poate ca această declaraţie să fie adevărată, şi totuşi nu micşorează importanţa faptului că la prima sesiune un lucru foarte diferit faţă de al 16lea, Paschasinus a admis că Constantinopole s-a bucurat de al doilea loc. S-ar părea că Quesnel a dovedit punctul său, în ciuda încercărilor lui Ballerini de a contracara şi a răsturna argumentele lui.
Ar fi statura absurdităţii pentru oricine care încearcă să nege că canonul de la Constantinopole era în întregime în vigoare şi în execuţie practică, în ceea ce-i priveşte pe cei mai interesaţi, cu mult înaintea întâlnirii conciliului de la Calcedon, şi în 394, la doar 13 ani după adoptarea canonului, găsim că episcopul de Constantinopole prezidă la un sinod în care atât episcopul de Alexandria cât şi cel din Antiohia erau prezenţi.
Sf. Leo a făcut, în legătură cu această chestiune, anumite afirmaţii care nu mai au nevoie să fie comentate, dar nici nu trebuiesc uitate. În epistola sa către Anatolius (număr. cvi) vorbind despre al treilea canon de la Constantinopole el spune: „Acel document al anumitor episcopi nu a fost adus niciodată de predecesorii voştri la cunoaşterea Eparhiei Apostolice”. Şi scriind Împărătesei (Ep. cv., ad Pulch.) el face următoarea afirmaţie, straniu de contrară faţă de ceea ce ştia ea cel puţin a fi faptul, „Faţă de această concesiune un curs lung de ani nu au oferit nici un efect!”
Nu trebuie să ne oprim din a considera întrebarea de ce a respins Leo canonul al xxviii de la Calcedon. Este sigur că el l-a respins şi cei ce vor să vadă motivul acestei respingeri considerate în lungime sunt trimişi la Quesnel şi la Ballerini; primul afirmă că aceasta nu a fost datorită încălcărilor sale a prerogativelor propriei sale eparhii, ultimul îndemnând că a fost doar din zelul lui de a ţine în vigoare deplină decretul Nicean.
Leo nu poate fi acuzat niciodată cu slăbiciune. Respingerea sa a canonului a fost absolută şi precisă. Scriindu-i Împăratului el spune că doar Anatolius a primit Eparhia de Constantinopole prin consimţământul său, că el ar trebui să se poarte modest, şi că nu e nici o cale prin care el să poată face din Constantinopole „o Eparhie Apostolică” şi adaugă că „doar dragostea de pace şi pentru restaurarea unităţii credinţei” el s-a „abţinut de la anularea acestei ordinări” (Ep. civ.).
Împărătesei el a scris cu mai mare violenţă: „Referitor la rezoluţia episcopilor are e contrară cu decretul de la Nicea, în uniune cu pietatea dumneavoastră credincioasă, declar că acesta este invalid şi îl anulez prin autoritatea sfântului Apostol Petru” (Ep. cv.).
Anularea papală nu apare a avea prea mare forţă, căci însăşi Leo mărturiseşte, într-o scrisoare scrisă la circa un an către Împărăteasa Pulcheria (Ep. cxvi.), că episcopii Illyriani au subscris de la conciliu la canonul al xxviii.
Papa a citit scrisoarea sa în care el a anunţat acceptarea sa a decretelor doctrinare de la Calcedon de a merge mai departe şi a-şi exprima respingerea sa a canoanelor. Această parte a scrisorii a fost lăsată necitită în întregul imperiu grec, şi Leo se plânge de aceasta lui Julian de Cos (Ep. cxxvii.).
Leo nu a renunţat niciodată la opoziţia sa, deşi ruptura a fost făcută între el şi Anatolius de o scrisoare aparent nesinceră din partea ultimului (Ep. cxxxii.). Succesorii lui Leo au urmat exemplul lui în respingerea canoanelor, atât al celui de-al 3lea de la Constantinopole cât şi celui de-al 28lea de la Calcedon, dar aşa cum spune atât de admirabil M. l’abbe Duchesne: „Mais leur voix fut peu ecoutee; on leur accorda sans doute des satisfactions, mais de pure ceremonie” (1). Dar Justinian a admis rangul Constantinopolitan şi Calcedonian de la Constantinopole în Nuvela sa a CXXXI (cap. j), şi Sinodul din Trullo în canonul xxxvi a reînnoit în mod exact canonul xxviii de la Calcedon. În plus al Şaptelea Ecumenic cu aprobarea Împuterniciţilor Papali au dat o sancţiune generală la toate canoanele acceptate de Sinodul Trullan. Şi în final în 1215 al Patrulea Conciliu de la Lateran în al 5lea Canon a recunoscut rangul lui Constantinopole ca imediat după Roma, dar aceasta a fost când Constantinopole era în mâinile latinilor! În consecinţă la Florenţa al doilea rând, în acord cu canonul I Constantinopole şi de la Calcedon (care a fost o lovitură prin Leo) a fost dată Patriarhilor Greci din Constantinopole, şi opoziţia Romei şi-a făcut drum după şapte secole şi jumătate, şi Canonul Nicean pe care Leo l-a declarat ca „inspirat de Duhul Sfânt” şi „valid până la sfârşitul vremii” (Ep. cvi.), a fost pus în nulitate de succesorul lui Leo în Eparhia Apostolică.
Din Actele aceluiaşi Sfânt Sinod referitoare la Photius, Episcop de Tyre, şi Eustathius, Episcop de Berytus.
Cei mai măreţi şi mai glorioşi judecători au spus: Ce este determinat de Sfântul Sinod [în materia Episcopilor ordinaţi de cel mai religios Episcop Photius, dar înlăturaţi de Episcopul Eustathius şi ordinaţi a fi Prezbiteri după (ce au susţinut) Episcopat]?
Cei mai religioşi Episcopi Paschasinus şi Lucentius, şi Preotul Boniface, reprezentativi ai Bisericii (1) Romei, au spus:
Canonul XXIX
E o profanare să degradezi un episcop la rangul de prezbiter; dar, dacă ei sunt din cauză dreaptă înlăturaţi din funcţiile episcopale, ei nu ar trebui să aibă nici poziţia unui prezbiter; şi dacă ei au fost transferaţi fără vreo acuzaţie, ei vor fi restauraţi la demnitatea lor episcopală.
Şi Anatolius, cel mai reverend Arhiepiscop de Constantinopole a spus: Dacă cei care se pretinde că au fost înlăturaţi din demnitatea episcopală către ordinul de prezbiter, au fost într-adevăr condamnaţi pentru oricare cauze suficiente, în mod clar ei nu sunt vrednici de onoarea unui prezbiter. Dar dacă ei au fost forţaţi spre un rang mai de jos fără o cauză dreaptă, ei sunt vrednici, dacă apar nevinovaţi, să primească înapoi atât demnitatea cât şi preoţia Episcopatului.
Şi cei mai reverenzi Episcopi au strigat: Judecata Părinţilor este dreaptă. Noi spunem cu toţi la fel. Părinţii au declarat drept. Să predomine sentinţa Arhiepiscopilor.
Şi cei mai măreţi şi glorioşi judecători au spus: Să se stabilească plăcerea Sfântului Sinod pentru tot timpul.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXIX
Este profan cel care degradează un episcop către rangul de prezbiter. Căci cel care e vinovat de crimă este nevrednic de preoţie. Dar cel care a fost destituit fără cauză, acesta să continue să fie episcop [încă].
Ceea ce purcede şi urmează aşa numitul canon este abreviat din a 4a sesiune a Conciliului (L. and C., Conc., Tom. IV., col. 550). Eu am urmat o metodă greacă uzuală de tipărire a acestuia.
HEFELE
Acest aşa-zis canon nu este nimic altceva decât un pasaj din minutele sesiunii a 4a în materia lui Photius din Tyre şi Eustathius din Berytus. Mai mult, acesta nu posedă forma specifică pe care o găsim în toate canoanele autentice de la Calcedon, şi aproape în toate canoanele eclesiastice în general; din contra, la acesta aderă o porţiune a dezbaterii, din care acesta este un fragment, în care Anatolius e introdus ca vorbind. În plus se vrea ca în toate colecţiile de canoane greceşti vechi, precum şi în cele latine, precum şi în ale lui John de Antiohia şi ale lui Photius, şi s-a adăugat la cele 28 de canoane autentice de la Calcedon din faptul că o persoană care transcrie mai târziu a crezut ca potrivit să adauge la canoanele autentice principiul general şi important conţinut în locul din întrebarea celei de-a 4a sesiuni. Prin urmare, acest aşa-zis canon este cu certitudine o regulă eclesiastică declarată la Calcedon, şi pe departe un kanwn, dar nu a fost adăugat ca un canon adecvat la celelalte 28 de către Sinod.
Din a Patra Sesiune a aceluiaşi Sfânt Sinod, având referinţă la materia Episcopilor Egipteni.
Cei mai măreţi şi glorioşi judecători, şi întregul Senat, au spus:
Canonul XXX
Din moment ce cei mai glorioşi episcopi din Egipt au amânat pentru prezent subscrierea lor la scrisoarea celui mai sfânt Arhiepiscop Leo, nu pentru că se opun Credinţei Catolice, ci pentru că ei declară că este obiceiul eparhiei egiptene că nu facă un astfel de lucru obositor fără consensul şi ordinul Arhiepiscopului lor, şi să ceară să fie scuzaţi până la ordinarea noului episcop al metropolei din Alexandria, ni s-a părut rezonabil şi bun ca această concesiune să se facă lor, ei rămânând în obiceiul lor oficial în oraşul imperial până ce Arhiepiscopul Metropolei din Alexandria va fi ordinat.
Şi cel mai religios Episcop Paschasinus, reprezentativ al tronului Apostolic pentru Roma (1), a spus: Dacă autoritatea dumneavoastră sugerează şi porunceşte ca orice indulgenţă să fie arătată faţă de ei, să ofere aceştia garanţii că nu se vor depărta din acest oraş până ce oraşul Alexandria nu primeşte un Episcop.
Şi cei mai măreţi şi glorioşi judecători, şi întregul Senat au spus: Să se confirme sentinţa celui mai sfânt Paschasinus.
Şi fie ca aceştia [adică, cei mai glorioşi episcopi din Egipt] să rămână în obiceiul lor oficial, ori oferind garanţii, dacă pot, sau să fie legaţi prin obligaţia unui jurământ.
NOTE
SUMAR ANTIC AL CANONULUI XXX
Este obiceiul egiptenilor ca nici unul să nu subscrie (2) fără permisiunea Arhiepiscopului lor. Prin urmare ei nu trebuie blamaţi că nu au subscris Epistolei sfântului Leo până ce se va numi un Arhidiacon pentru aceştia.
Şi în cazul aşa-numitului „canon” am urmat o metodă grecească uzuală, formulare se depărtează doar puţin faţă de cea din acte (Vide L. and C., Conc., Tom. IV., co]. 517).
HEFELE
Paragraful, ca şi cel anterior, nu este un canon adecvat, ci o repetare verbală a unei propuneri făcute în a 4a sesiune de către împuterniciţii imperiali, îndreptată de trimisul Paschasinus, şi aprobată de Sinod. Mai mult, acest aşa-zis canon nu este găsit în colecţiile antice, şi s-a adăugat probabil la cele 28 de canoane în aceiaşi manieră şi pentru aceleaşi motive ca cel precedent.
BRIGHT
Conciliul putea insista cu toată simplitatea asupra datoriei de ascultare dinaintea condamnării (vezi Canonul XXIX); cu toate acestea în această ocazie episcop după episcop au dat uşurare la absolutism aspru nesimţitor, singura scuză pentru care constă în faptul că revoltele de la Latrocinium erau proaspete în minţile lor, şi că trei dintre rugătorii egipteni, pe care ei erau aşa de doritori să-i îngrozească sau zdrobească, l-au suportat de fapt pe Dioscorus în tragicul 8 august, 449. Nu era în natura umană să se uite aceasta; dar rezultatul este o pată asupra istoriei Conciliului de la Calcedon.
Extrase din Acte. Sesiunea XVI
(Labbe and Cossart, Concilia, Tom. IV., col. 794.)
Paschasinus şi Lucentius, cei mai reverenzi dintre episcopi, având loc în Eparhia Apostolică, au spus: Dacă măreţia dumneavoastră astfel ordonă, avem ceva de adus înaintea dumneavoastră.
Cei mai glorioşi judecători au spus: Spuneţi ce doriţi. Cel mai sfânt Paschasinus episcopul, ţinând locul Romei, a spus: conducătorii lumii, având grijă de credinţa sfântă Catolică, prin care împărăţia şi slava lor a crescut, au binevoit să definească aceasta, pentru ca unitatea printr-o pace sfântă să poată fi păstrată prin toate bisericile. Dar cu o grijă şi mai mare clemenţa lor a fost garantată pentru a purta de grijă în viitor, ca să nu apară nici o dispută împotriva episcopilor lui Dumnezeu, nici vreo schismă, şi nici vreun scandal. Dar ieri după ce a plecat excelenţa dumneavoastră şi umilinţa noastră, se spune că s-au făcut anumite decrete, pe care le estimăm că au fost făcute contrar faţă de canoane, şi contrar faţă de disciplina eclesiastică. Cerem ca măreţia dumneavoastră să ordone ca aceste lucruri să fie citite, ca toţi fraţii să ştie dacă lucrurile făcute sunt sau nu drepte.
Cei mai glorioşi judecători au spus: Dacă s-a făcut ceva după plecarea noastră să se citească.
Şi înaintea citirii, Aetius, Arhidiaconul Bisericii din Constantinopole a spus: Este sigur că materiile referitoare la credinţă au primit o formă potrivită. Dar este de obicei ca la sinoade, după ce aceste lucruri sunt cel mai principale dintre toate au fost definite, că alte chestiuni care sunt necesare trebuiesc să fie examinate şi puse în formă. Noi, adică cea mai sfântă Biserică din Constantinopole are, lucruri la care să se facă referire în mod manifestat. Am cerut domnilor episcopi (knriois tois episkopois) din Roma, să se unească cu noi în aceste materii, dar ei au declinat, spunând că ei nu au primit nici o instrucţiune în acest subiect. Am referit materia măreţiei voastre şi aţi oferit sfântului Sinod să considere însăşi acest punct. Şi când măreţia dumneavoastră a continuat, de parcă problema era una de interes comun, cei mai sfinţi episcopi, ridicându-se, s-au rugat ca acest lucru să se facă. Şi ei au fost prezenţi aici, şi nu s-a făcut aceasta în nici un fel secret sau ascuns, ci în cursul de datorie şi în acord cu canoanele.
Cei mai glorioşi judecători au spus: Să se citească actele.
[Canonul (numărul XXVIII), a fost apoi citit, şi semnăturile, în toate 192, incluzând pe episcopi din Antiohia, Ierusalim, şi Heraclea, dar nu şi Thaiassius de Cezarea care a aprobat mai apoi. Cu doar o săptămână înainte 350 au semnat Definiţia credinţei. Când s-a citit ultimul nume a urmat o dezbatere după cum urmează (Coloseni 810)].
Lucentius, cel mai reverend episcop şi împuternicit al Eparhiei Apostolice, a spus: În primul rând excelenţa dumneavoastră să noteze că s-a trecut prin împiedicarea sfinţilor episcopi aşa că ei au fost forţaţi să semneze drept canoane nescrise, de care au făcut ei menţiune. [În greacă apare puţin diferit (eu am urmat latina aşa cum se presupune de critici a fi mult mai pură decât greaca pe care o avem acum): Excelenţa dumneavoastră a perceput cum s-au făcut multe concedieri în prezenţa episcopilor, pentru ca nici unul să nu fie forţat să semneze canoanele menţionate anterior; definind prin necesitate.]
Cei mai reverenzi episcopi au strigat: Nu a fost forţat nimeni.
Lucentius, cel mai reverend episcop şi împuternicit al Eparhiei Apostolice, a spus: Este clar că decretele celor 318 au fost puse deoparte şi că s-a făcut menţiune doar la cei 150, care nu sunt găsiţi a avea vreun loc în canoanele sinodice, şi care au fost făcute aşa cum recunosc ei 80 de ani în urmă. Dacă prin urmare ei s-au bucurat de acest privilegiu în aceşti ani, ce mai caută ei acum? Dacă nu l-au folosit niciodată, de ce să-l cauţi? [În greacă apare: „Este clar că decretele prezente au fost adăugate la decretele celor 318 şi la a celor 150 după ele, decrete ce nu au fost primite în canoanele sinodice, aceste lucruri ei pretind a fi definite. Dacă prin urmare în aceste vremi ei au folosit acest beneficiu ce caută ei acum care nu l-au folosit ei după canoane?]
Aetius, arhidiaconul celei mai sfinte Biserici din Constantinopole, a spus: Dacă în acest subiect au primit ei anumite porunci, să fie enunţate acestea.
Bonifacius, un prezbiter şi vicar al Eparhiei Apostolice a spus: Cel mai binecuvântat şi Apostolic Papă, printre alte lucruri, ne-a dat această poruncă. Şi noi citim din cartă, „Regulile sfinţilor părinţi nu trebuiesc să fie violate sau diminuate cu asprime. Fie ca demnitatea persoanei noastre în toate căile să fie păzită de voi. Şi dacă este vreunul, influenţat de puterea oraşului său, ar prelua să facă uzurpări, se opune acestei fermităţi potrivite”.
Cei mai glorioşi judecători au spus: Fiecare partidă să citeze canoanele.
Paschasinus, cel reverend episcop şi reprezentativ, a citit: Canonul Şase al celor 318 sfinţi părinţi, „Biserica Romană a avut întotdeauna întâietatea. Egiptul să se menţină astfel că episcopul de Alexandria are autoritate peste toate, căci acesta este şi obiceiul în ceea ce priveşte episcopul Romei. Tot as şi la Antiohia şi în alte provincii bisericile din oraşe mai largi au întâietatea. [În geacă „fie ca întâietatea să se menţină bisericilor”; o propoziţie pe care nu o înţeleg, decât dacă înseamnă că pentru avantajul bisericilor drepturile de primat ale Antiohiei trebuiesc susţinute. Dar un astfel de sentiment s-ar aştepta să găsească cineva mai degrabă în latină decât în greacă.] Şi un lucru este abundent de clar, că dacă cineva a fost ordinat episcop contrat voii metropolitanului, acest mare sinod a decretat că o astfel de persoană nu ar trebui să fie episcop. Dacă totuşi judecata tuturor ai lui [tovarăşi] este rezonabilă şi conform canoanelor, şi dacă doi sau trei se deosebesc prin persistenţa lor, atunci votul majorităţii să predomine. Căci un obicei a predominat, şi aceasta e o tradiţie antică, ca episcopul de Ierusalim să fie onorat, el să aibă onoarea consecventă, dar drepturile metropolei sale trebuiesc păstrate”.
Constantine, secretarul, a citiţi dintr-o carte dată lui de Aetius, arhidiaconul; Canonul Şase al celor 318 sfinţi Părinţi. „Fie ca obiceiurile antice să predomine, acele din Egipt.
NOTE
S-a făcut o încercare de a arăta că această declaraţie a actelor este o simplă gafă. Că nu s-a citit nici o copie corectă a canoanelor Nicene, şi că conciliul a acceptat versiunea produsă de împuterniciţii Romani ca autentică. Opoziţia apare în sine a fi ridicolă pentru mine, şi luată în legătură cu faptul că actele au arătat că adevăratul canon de la Nice a fost citit imediat apoi, nu pot să cred că ipoteza este într-adevăr vrednică de consideraţia serioasă. Dar aceasta este cel mai abil apărată de Ballerini în ediţia lor la lucrările Sf. Leo (Tom. iii., p. xxxvij. et seqq ) şi Hefele se pare că a acceptat concluziile (Vol. III., p. 435). Bright, totuşi, cred eu, ia o părere cea mai justă a cazului, pe care o voi cita prin urmare.
BRIGHT
Dacă ne punem pentru un moment în poziţia eclesiasticilor de la Constantinopole când ei l-au auzit pe Paschasinus citind „versiunea” sa, pe care Ballerini o descrie gentil ca „diferind puţin” de textul grec, vom vedea că a fost imposibil de simplu pentru ei să nu citeze acel text care a fost păstrat în arhivele lor, şi a fost tradus corect de Philo şi Evarestus în versiunea lor de început „Antiqui mores obtineant”. Nu este înregistrat nici un comentariu faţă de diferenţa dintre acesta şi „versiunea” Romană pentru a fi făcută: şi, în adevăr, nici una nu era necesară. Pentru a confrunta simplu pe cele două, şi pentru a trece la următorul punct, era acela de a combate încât episcopul de Alexandria să aibă jurisdicţie peste toţi, din moment ce acesta e şi obiceiul Romei. De asemenea la Antiohia şi în restul provinciilor, fie ca rangul (presbeia) să fie păstrat pentru biserici. Căci este absolut de clar că dacă e ordinat cineva episcop contrar voii metropolitanului, un astfel de om marele sinod îl declară a nu fi un episcop. Dacă totuşi votul comun al tuturor, rotunjit prin raţiune, şi conform canoanelor, doi sau trei să fie încăpăţânaţi, făcând opoziţie, votul majorităţii să stea”.
Acelaşi secretar a citiţi din acelaşi codex determinarea celui de-al Doilea Sinod. „Aceste lucruri au decretat episcopi care s-au adunat prin harul lui Dumnezeu la Constantinopole din depărtatele provincii, … şi episcopii nu trebuie să meargă la biserici care sunt în afara limitelor eparhiilor lor, şi nici să confunde bisericile, ci conform canoanelor episcopul Alexandriei va lua conducerea problemelor doar din Egipt, şi episcopii din Orient vor guverna doar eparhia Orientală, onorurile datorate Bisericii din Antiohia fiind garantate conform canoanelor Nicene, şi episcopii Asiatici se vor ocupa doar de eparhia Asiei, şi cei din Pontus doar de treburile din Pontus, şi cei din Thrace doar pe cele din Thrace. Dar episcopii nu vor intra nechemaţi într-o altă eparhie pentru ordinare, sau oricare altă funcţie eclesiastică. Şi canonul menţionat anterior referitor la eparhiile observate, este evident că sinodul fiecărei provincii va administra problemele acelei provincii particulare aşa cum s-a decretat la Nice. Dar bisericile lui Dumnezeu din naţiunile păgâne trebuiesc guvernate conform obiceiului care a predominat din vremea Părinţilor. Episcopul de Constantinopole va avea totuşi prerogativa de onoare alături după episcopul Romei, deoarece Constantinopole este noua Romă”.
Paschasinus cel mai respectat şi cel mai expresiv deodată: Ar trebui adăugat că Ballerini îşi bazează teoria lor în principal pe autoritatea MS. Latin, Codexul Julianus, numit acum Parisiensis, în care această citire a adevăratului text al canonului de la Nice nu e conţinut, aşa cum avea să indice primul Baluzius.
Cei mai glorioşi judecători au spus: Cei mai sfinţi Asiatici şi Pontici episcopi care au semnat volumul tocmai citit să spună dacă şi-au dat semnăturile lor a judecăţii lor sau au fost constrânşi din necesitate. Şi când aceştia au ajuns la mijloc, cel mai reverend Diogenes, episcopul de Cyzicum, a spus: Îl chem pe Dumnezeu ca martor că am semnat din propria mea judecată [Şi aşa, unul după altul].
Restul au strigat: Noi am semnat de bună voie.
Cei mai glorioşi judecători au spus: După cum este clar că subscrierea fiecăruia dintre episcopi a fost dată fără vreo necesitate ci din propria voinţă, fie ca cei mai sfinţi episcopi care nu au semnat să spună ceva.
Eusebius, episcop de Ancyra, a spus: Voi vorbi doar în dreptul meu.
[Vorbirea lui este o explicaţie personală a acţiunii sale cu privire la consacrarea unui episcop pentru Gangra.]
Cei mai glorioşi judecători au spus: Din ceea ce s-a făcut şi s-a adus de fiecare parte, noi percepem că întâietatea tuturor (pro pantwn ta prwteia) şi onoarea principală (thn exaireton timhn) conform canoanelor, trebuie să fie păstrată pentru cel mai iubit de Dumnezeu arhiepiscop al Vechii Rome, dar că cel mai reverend arhiepiscop al oraşului regal Constantinopole, care este noua Romă, trebuie să se bucure de onoarea aceleiaşi întâietăţi, şi să aibă puterea de a ordina metropolitani în eparhiile Asiatice, Pontice şi Trace, în această manieră: să fie aleşi de cler, şi substanţial (kthtorwn) şi cel mai distins om din fiecare metropolă şi în plus de către cei mai reverenzi episcopi ai provinciei, sau o majoritate a lor, şi că el să fie ales de ceea ce cei înainte menţionaţi cred a fi vrednic de episcopatul metropolitan şi că el să trebuiască să fie prezentat de toţi cei care l-au ales spre cel mai sfânt arhiepiscop al regalului Constantinopole, ca să fie întrebat dacă [adică, Patriarhul de Constantinopole] a voit ca el să fie ordinat, sau prin mandatul său în provincia în care a primit votul către episcopat. Cei mai reverenzi episcopi ai oraşelor ordinare ar trebui să fie ordinaţi de cei mai reverenzi episcopi ai provinciei sau de o majoritate a lor, metropolitanul având puterea sa conform canonului stabilit al părinţilor, şi de a se face cu referire la astfel de ordinări nici o comunicare către cel mai sfânt arhiepiscop al regalului Constantinopole. Astfel materia apare că stă înaintea noastră. Fie ca sfântul Sinod să garanteze în a-şi învăţa părerea sa despre caz.
Cei mai reverenzi episcopi au strigat: Aceasta e o sentinţă dreaptă. Aşa spunem noi cu toţi: Aceste lucruri ne plac tuturor. Aceasta este o determinarea dreaptă. Stabiliţi propusa formă a decretului. Acesta e un vot drept. Totul s-a decretat cum trebuie. Vă rugăm să ne lăsaţi să plecăm. Prin siguranţa Împăratului lăsaţi-ne să plecăm. Vom rămâne cu toţi în această opinie, noi spunem cu toţi aceleaşi lucruri.
Lucentius, episcopul, a spus: Eparhia Apostolică a dar ordina ca toate lucrurile să se facă în prezenţa noastră [Această sentinţă apare în latină aşa: Eparhia Apostolică nu ar trebui să fie umilită în prezenţa noastră. Nu ştiu de ce Canon Bright în notele sale asupra canonului XXVIII a urmat această citire]; şi prin urmare orice s-ar fi făcut ieri către prejudiciul canoanelor în timpul absenţei noastre, îndemnăm înălţimii dumneavoastră să comande să fie abrogat. Dar dacă nu, opoziţia noastră să fie pusă în minute, şi rugaţi-vă să ştim clar [în latină, ca noi să putem ştii] ceea ce trebuie să raportăm celui mai apostolic episcop care e conducătorul întregii biserici, ca el să poată să ia acţiune cu privire la ofensa adusă Eparhiei lui şi la punerea în nulitate a canoanelor.
[John, cel mai reverend episcop de Sebaste, a spus: Noi vom rămâne cu toţi de părerea exprimată de măreţia dumneavoastră (1)].
Cei mai glorioşi judecători au spus: Întregul sinod a aprobat ceea ce am propus noi.
NOTE
HEFLE
(Hist. Counc., Vol. III., p. 428.)
Adică, prerogativa desemnată Bisericii din Constantinopole este, în ciuda opoziţiei împuternicitului roman decretat de Sinod. Astfel s-a încheiat Conciliul de la Calcedon după ce a durat trei săptămâni.
Acum este posibil după citirea precedentelor procedee să vă imaginaţi pentru o clipă că episcopii acestui Conciliu au considerat drepturile pe care ei le-au discutat a fi de origine Divină, şi că ocupantul Eparhiei Romei era, jure divin, suprem peste toate pontifele pe care nu le pot înţelege. Este chiar posibil, de sigur, să afirmăm, aşa cum au făcut unii, că actele, aşa cum le avem noi, au fost mutilate, dar disputa implică nu numai multe dificultăţi dar şi câteva absurdităţi; şi totuşi nu pot să cred că această extremă ipoteză e de preferat faţă de orice încercare de a reconcilia actele aşa cum le avem noi acum cu acceptarea părţii membrilor conciliului a doctrinei unui jure divin de Supremaţie Papală aşa cum este susţinut acum de Biserica Latină.
Din Cele Şapte Concilii Ecumenice ale Bisericii Nedivizate, The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church, trans H. R. Percival, in Nicene and Post-Nicene Fathers, 2nd Series, ed. P. Schaff and H. Wace, (repr. Grand Rapids MI: Wm. B. Eerdmans, 1955), XIV, pp. 244-295
____________________
Acest text este parte a unui Manual de Sursă Medievală de pe Internet [Internet Medieval Source Book]. Manualul este o colecţie din domeniul public şi texte care se permit a fi copiate referitor la istoria medievală şi bizantină.
Dacă nu este indicat în alt fel forma electronică specifică a documentului este protejat de copyright. Permisia se oferă pentru copierea electronică, distribuirea în format tipărit pentru scopuri educaţionale şi folos personal. Dacă recopiaţi documentul, indicaţi sursa. Nu este oferită nici o permisiune pentru folos comercial.
© Paul Halsall Feb 1996 halsall@murray.fordham.edu
