Ca rezultat al procedeelor Primului Conciliul de la Constantinopole, ţinut în 381, împăratul roman Teodosius I a ordonat predarea imediată a tuturor bisericilor către episcopii ortodocşi greco-romani. El a enunţat edictul său pe 30 iulie 381, autorizând preluarea sinagogilor iudeo-creştine şi prin urmare sfârşind orice acomodare a Iudeo-Creştinismului. Cu acest act perioada Marii Separări (135-381 d. Hr.) a ajuns la un final.
Pentru decade episcopii ortodocşi ai Ierusalimului şi urmaşii lor au căutat să deposedeze pe iudeo-creştini de sinagoga lor de pe Mt. Sion şi să devină singurii creştini de la Ierusalim. Bargil Pixner, cu privire la sinagogă, a scris că „părinţii bisericeşti (Eusebius, Epifanius, Jerome şi alţii) au numit-o ‚un bordei într-un câmp de castraveţi’” citând Migne Patrologia Graeca 22.43-44 şi Baldi, Enchiridion 733, 734 (Pixner 1990:60). Aceasta a avut răsunet pentru Hippolytus, scriind despre anul 225 d. Hr., care a spus despre Ierusalim „fiica Sionului va fi lăsată ca un bordei într-o vie şi ca o gheretă într-o grădină de castraveţi, ca un oraş asediat” (Hippolytus Works, Part II.30, Roberts and Donaldson 1986:mm).
Iudeo-creştinii de la Ierusalim şi-au fortificat combinarea lor de pe Mt. Sion pentru a se izola de adversarii dintre neamuri. Singura structură de importanţă de pe loc era sinagoga lor, numită Sfânta Biserică a lui Dumnezeu de Eusebius, şi în vremurile de mai târziu Biserica Apostolilor, Cenacle, şi în final Mormântul lui David (numele ei din prezent). „Deşi recunoşteau autenticitatea locului”, spunea Pixner, „creştinii dintre neamuri au privit cu suspiciune şi aproape sfidare la sinagoga iudeo-creştinilor de pe Mt. Sion, considerând felul lor de viaţă demodat, dacă nu eretic” (Pixner 1990:29-30).
Pixner a descoperit masivele praguri ale unei uşi antice care el o crede a fi poarta de la zidul Sionului. EL scria: „Noi credem că pragul din mijloc neprelucrat din poarta noastră a fost parte a unei intrări în acest primitiv ‚Zid al Sionului’, care a încercuit o comunitate sărăcită de creştini evrei evitaţi de creştini drept eretici pentru că ei refuzau să accepte decizia doctrinară a Conciliului de la Nicea (325 d. Hr.) (Pixner 1997:31).
În anul 333 d. Hr. pelerinul Bordeaux aparent a intrat în complexul iudeo-creştin al Mt. Sion prin zidul său prin intermediul acestei porţi de schimb din sud. El a părăsit complexul Mt. Sion printr-o poartă din nord unde din nou el a trebuit să „treacă prin zidul Sionului” (Pilgrim of Bordeaux 593; Wilkinson 1971:158, 157). Pelerinul a raportat că în timp ce el părăsea oraşul, aparent de prin zona Muntele Templului, pentru a urca în Sion putea să vadă, în timp ce privea în jos, scăldătoarea numită Siloam alături de izvor. Coborând la Scăldătoarea Siloamului el a început „să urce Sionul” unde „în cadrul zidului, poţi vedea unde şi-a avut palatul David” şi de asemenea şi o sinagogă (Pilgrim of Bordeaux 592; Wilkinson 1971:157-158). Bagatti spune că itinerarul pelerinului Bordeaux şi o istorie dezvoltată de Eutychius, scriind ca. 935 d. Hr., evidenţiază cearta religioasă din Ierusalimul timpuriu din secolul al 4lea (Bagatti 1971a:14; Migne Patrologia Graeca 111:1012-1013).
Că ar fi existat certuri între diferite ramuri ale credincioşilor se poate aduna atât din expresia anonimului pelerin de Bordeaux în 333, care spune că primele trei biserici au fost ridicate de creştinii dintre neamuri „la porunca lui Constantin”, adică, prin forţă, şi din relatarea de mai târziu a lui Eutychius (PG 111, 1012-13) că, în timpul său credincioşii în timp ce părăseau biserica în ziua de Paşte, au fost forţaţi să mănânce porc sub durerea morţii. Noi ştim acum că iudeo-creştinii au refuzat aceasta pentru a nu încălca legea mozaică faţă de care ei se ţineau legaţi (Bagatti 1971a:13-14; see Pilgrim of Bordeaux 594; Migne Patrologia Graeca 111.1012-13; Wilkinson 1971:158).
O distinctă mentalitate „ei” şi „noi” a marcat această vreme. Eusebius, în referire la tronul lui Iacov păstrat de iudeo-creştini la Mt. Sion, se referea la ei ca „acei fraţi” (Eusebius Ecclesiastical History 7.19) tradus „fraţii în succesiune de acolo” în ediţia Loeb (Oulton 1986:177) sau „Creştinii de acolo” în ediţia Penguin (Williamson 1965:234). Jerome, referitor la pretinsa descoperire a trupului apostolului Iacov în partea de est a Kidronului, a afirmat că aceasta a fost făcută de unul dintre „noi” (Migne Patrologia Latina 23.643). Ambele referinţe se conectează cu apostolul Iacov, primul episcop de la Ierusalim, dar se distinge între „ei” şi „noi” (Bagatti 1971a:10).
Episcopul Cyril de Ierusalim (episcop, (348/50-386), s-a găsit pe sine deposedat ca episcop de trei ori (357, 360, 367) şi de trei ori restaurat (358, 362, 378) referitor la acuzaţiile pretinsei supuneri teologice faţă de superiorul său Arian Akakios, episcop de Cezarea, pe de-o parte, şi nutrirea de sentimente pro-Niceane pe de altă parte (Baldwin 1991:571-572). El a avut o serie de discursuri la noii convertiţi, c. 347 sau 348, în noua Biserică construită a Sfântului Mormânt. Pentru Cyril şi fraţii săi ortodocşi comunitatea iudeo-creştină a Ierusalimului nu era „creştină” ci mai degrabă „nazarineană”.
El spunea: „… Isus Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu ne-a dat demnitatea de a fi numiţi creştini. Dar cineva va spune, Numele de ‚Creştini’ este nou, şi nu era în folosinţa anterioară (1): şi frazele nou modelate sunt adesea respinse pe baza caracterului străin (2)” (Cyril Catachetical Lectures 10.16; Schaff and Wace 1989a:61). El a răspuns prin a cita Isaia 65:15 argumentând că poporul lui Dumnezeu ar avea numele nou de „creştini”. Implicaţia este că „comunitatea de la Ierusalim din prima jumătatea a secolului al 4lea nu a fost doar formată doar de creştinii dintre neamuri, dar că aceasta nu a reuşit în schimbarea caracterului ei evreiesc” (Bagatti 1971a:12-13).
|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Referitor la sinagoga iudeo-creştină de pe Mt. Sion, Cyril le-a spus catehumenilor lui că ar fi fost mult mai adecvat pentru el să vorbească despre Duhul Sfânt „în Biserica de Sus a Apostolilor” (Baldi Enchiridion, no. 730; Pixner 1990:28; Schaff and Wace 1989a:116). El nu putea, de sigur, în timp ce cele două comunităţi erau separate, şi clădirea era în mâinile iudeo-creştinilor. Clădirea, fiind în controlul iudeo-creştinilor pentru circa 3 secole, nu a fost construită ca o biserică de creştinii dintre neamuri, dar ca un loc de adunare iudeo-creştin care de fapt slujea ca o biserică (Murphy-O’Connor 1994:299).
În timpul acestei perioade păgânii au continuat să îi necăjească pe ortodocşii de la Ierusalim dar cauza lor a eşuat precum şi o încercare nereuşită a iudeilor de a reclădii Templul lui în timpul regimului împăratului Iulian Apostatul (361-363). Cel din urmă, deşi a fost privit ca un creştin ortodox convertit la păgânism undeva în jurul vârstei sale de 20 de ani, a căutat o trezire a păgânismului. Conform cu Jeffrey Broadd „motivul principat pentru proiectul Templului lui Iulian nu a fost doar prietenia faţă de evrei şi Iudaism, sau chiar ostilitatea faţă de Creştinism” ci mai degrabă „o parte importantă a unei reforme comprehensive de păgânism tradiţional” (Broadd 1995:33, 36). Lupta internă asupra chestiunii Ariane a necăjit şi congregaţia greco-romană de la Ierusalim.
Karen Armstrong, discutând opoziţia împăratului roman Iulian faţă de Creştinism, sugerează faptul că creştini au învăţat o lecţie mare din circa 362-363 într-o încercare evreiască nereuşită de a reclădi templul la Ierusalim sub porunca imperială şi protecţia sa. Ea declară că:
Creştinii nu au uitat că ei aproape că şi-au pierdut oraşul lor sfânt. Ei nu mai puteau să-şi ia deţinerea lor cu vederea şi au fost determinaţi să stabilească o prezenţă creştină aşa de puternică în Palestina în general şi în Ierusalim în particular încât ei nu mai putea fi vreodată goniţi din nou. Caracterul oraşului se schimbă pe măsură ce creştinii au început în mod gradat să realizeze o majoritate. Prin 390 oraşul era plin de călugări şi călugăriţe şi vizitatorii străini veneau în mare număr la Ierusalim, întorcându-se acasă cu povestiri despre Sfântul Oraş şi cu descrieri entuziaste ale liturghiei impresionante; alţii stăteau permanent (Armstrong 1996:197).
În Asia Mică, un centru de Iudeo-Creştinism Elenistic, Conciliul de la Laodicea care a avut loc în Frigia Pacatiană a adoptat interzicerea celui de-al 29lea canon de ţinerea Sabatului Evreiesc de către oricare creştin greco-roman din cadrul eparhiilor. În timp ce 364 apare adesea ca o dată a incertitudinilor locului de implicare cronologică a sinodului între Conciliul Sardican din 343 şi Conciliul de la Constantinopole din 381 (Schaff and Wace 1988:124). Legislaţia sinodului din Laodicea, un conciliu provincial, a fost o încercare de către episcopii neamurilor de a reprima adoptarea obiceiurilor iudeo-creştine de către creştinii greco-romani din Asia Mică (Bagatti 1971a:88). Canoanele adecvate sunt:
Canonul 6 interzicea ereticilor să între într-o biserică în timp ce ei continuau în erezie (Schaff and Wace 1988:127).
Canonul 7 cerea ca toate persoanele convertite din erezii, adică Novaţienii, Fotinianii şi Quartodecimanii, fie că erau catehumeni sau comunicanţi, să anatemizeze fiecare erezie, în special pe care pe care o susţineau ei (Schaff and Wace 1988:127).
Canonul 29 susţinea că „Creştinii nu trebuie să se iudaizeze prin a se odihni de Sabat, ci trebuie să lucreze în acea zi, mai degrabă să onoreze Ziua Domnului; şi, dacă puteau, să se odihnească atunci drept creştini. Dar dacă se găseşte careva a fi iudaizator, să fie acesta anatema pentru Hristos” (Schaff and Wace 1988:148).
Optatus de Mileve (m. c. 400) a fost un episcop şi polemic din secolul al 4lea. El a scris un document între 363 şi 376. Acestuia el i-a adăugat o a şaptea carte incompletă în 386, împotriva lui Parmenian, episcopul Donatist din Cartagina. Această ultimă carte e cunoscută drept Contra Parnenianum Donatistam (Stuiber 1967:706-707). Optatus, în jurul lui 370, a notat absenţa vreunei sinagogi a evreilor pentru Mt. Sion (De schismate Donatistarum 3:2; Vincent and Abel 1922:473; Murphy-O’Connor 1994:299). El ştia că Cenacle era un loc al adunării iudeo-creştinilor care de fapt slujea drept biserică.
Epifanius de Salamis în lucrarea sa Ancorarus, scrisă în anul 374 d. Hr. (Baus 1986:72), omite Mt. Sion în enumerarea sa a Locurilor Sfinte ale Suferinţei – Bethfagia, Betania, Templul, Olivet, Gheţimani, Pretorianul lui Pilat, Calvarul şi Mormântul Sfânt (Epiphanius Ancorarus 40, Migne Patrologia Graeca 43.89-90). Sensul materiei lui Bagatti era că „Din moment ce Cenacle, care nu este menţionat, este de o primă importanţă pentru instituţia Eucharistului, şi alte locuri menţionate sunt de puţină importanţă, trebuie să admitem că omiterea este intenţionată. Ghicim că el nu vroia să înregistreze aceasta deoarece susţinea că iudeo-creştinii sunt eretici” (Bagatti 1971a:11).
În Panarion, scrisă în anul 375-377, Epifanius clarifică faptul că nazarinenii, adică iudeo-creştinii din Ierusalim în particular şi din Palestina în general, nu erau creştini.
7,1 Dar aceşti sectanţi pe care îi schiţez ca neglijând numele lui Isus, şi nu s-au numit pe ei înşişi jessaeani, au păstrat numele de evrei, sau s-au numit pe ei înşişi creştini – dar „Nazarineni”, de la loc – cu numele „Nazaret”, vă rog! Totuşi ei sunt pur şi simplu evrei compleţi.
7,2 Ei nu folosesc doar Noul Testament dar şi Vechiul Testament, cum fac şi evreii. Spre deosebire de sectanţii anteriori, ei nu repudiază legislaţia, profeţii, şi cărţile pe care evreii le numesc „Scrierile”. Ei nu au idei diferite, dar mărturisesc totul exact cum Legea o proclamă şi în maniera evreiască – cu excepţia crezului lor în Hristos, vă rog! (3) Căci ei recunosc atât învierea morţilor cât şi creaţia divină a tuturor lucrurilor”, şi declară că Dumnezeu este unul şi că Fiul său este Isus Hristos.
7,4 Ei sunt pregătiţi cu o corectitudine în ebraică. Căci printre ei întreaga Lege, profeţii şi aşa zisele Scrieri – mă refer la cărţile poetice, Regi, Cronici, Estera şi toate celelalte – sunt citite în ebraică, căci cu siguranţă că sunt scrise de evrei. (5) Ei sunt diferiţi de evrei, şi diferiţi de creştini, doar în următoarele. Ei nu sunt de acord cu evreii deoarece au ajuns la credinţa în Hristos; dar din moment ce ei sunt încă protejaţi de Lege – circumcizia, Sabatul, şi restul – ei nu sunt în acord cu creştinii (Epiphanius 29:7.1-5; Williams 1987:117-118).
Epifanius declară de asemenea că Mt. Sion a fost „separat” drept eretic. În măsura în care acesta a fost separat, prin urmare şi coborât în importanţă şi semnificaţie. Mt Sion anatemizat nu mai era eminent în timp ce acea onoare a fost pusă Locului, adică la Calvar. În cuvintele lui Epifanius: „…deşi odată muntele Sion, acum coborât, era mai eminent decât Locul” (Epiphanius Panarion 41:843-6; see Williams 1987).
În tratatul său asupra greutăţilor şi măsurilor Epifanius declara că pe Mt. Sion erau: „… biserica lui Dumnezeu, care era mică, unde ucenicii, după ce s-au întors ei când salvatorul a fost luat de pe Muntele Măslinilor, s-au dus în camera de sus…. Care a rămas până în vremea lui Maximona episcopul şi Constantin regele…” (Epiphanius De Mensuris 14; Koester 1989:93). Faptul că el s-a oprit la episcopul Maximus din Ierusalim (episcop între 333-348 d. Hr.) arată că el nu a mai considerat Biserica Apostolilor, adică Cenacle, drept loc de întâlnire creştină ci mai degrabă din vremea lui Maximus un loc de heterodoxie. Din vremea lui iudeo-creştinii care controlau locul erau eretici (Bagatti 1971a:11).
Grigore de Nyssa, care a vizitat Ierusalimul în ruta spre Arabia a scris într-o scrisoare, referitoare la Cenacle, „Anume că acest loc a fost primul care să primească Duhul Sfânt acum era în dezordine, şi că un contra-altar a fost ridicat” (Pixner 1990:30; cf., Pasquali 1998:13-19; Gregory of Nyssa 1988a:544; cf. 1988b:382–383). În The Church from the Gentiles [Biserica de la Neamuri] Bagatti raportat că vizita lui Grigore la Ierusalim a avut loc în timpul domniei lui John, care este undeva după moartea episcopului Cyril în 386 (Bagatti 1971b:49). Apoi în The Church from the Circumcision [Biserica din Circumcizie] el declara mai întâi că vizita lui Grigore a avut loc în 381 (Bagatti 1971a:11) şi în al doilea rând că aceasta a avut loc în 379 în drumul lui din Antiohia spre Arabia pentru a restaura pace dintre două partide creştine în timp ce el era acuzat de un conciliu bisericesc la Antiohia (Bagatti 1971a:91). În fiecare caz Bagatti se referea la un eveniment şi a citat Migne’s Patrologia Graeca 46:1009-1024 de fiecare dată (vezi Migne’s Patrologia Graeca 46:1009-1024).
Chiar şi cu tehnologia de computere care confirmă micile amănunte ale două lucrări semnificative simultane de către un singur autor pentru publicare de către acelaşi autor, în acest caz Eugene Hoade, trebuie să fie chiar dificil. De mână aceasta trebuie să fi fost o sarcină aproape imposibilă. În oricare caz, în ce an a vizitat Grigore din Nyssa Ierusalimul? Bargil Pixner a pus-o în 381. Dacă este aşa, a fost înainte sau după Conciliul de la Constantinopole? Relatările Primului Conciliul de la Constantinopole îl prezintă pe Grigore din Nyssa printre cei prezenţi (Baus 1986:74).
Conform cu Karl Baus, în comprehensiva sa History of the Church [Istoria Bisericii], episcopii ortodocşi s-au întâlnit în Antiohia pentru un sinod în toamna lui 379, unde ei au declarat unitatea lor de credinţă cu Roma. Aşa cum declară Baus: „În toamna lui 379, la iniţiativa lui Meletius, care a devenit liderul majorităţii ortodoxe de la moartea lui Basil pe 1 ianuarie 379, 153 de episcopi s-au întâlnit în Antiohia pentru un sinod la care ei au declarat unitatea lor de credinţă cu Roma. Un astfel de pas a fost în totalitate cu păstrarea a ceea ce era aşteptat din partea politicii religioase a Împăratului Teodosius I…” (Baus 1986:68; see Bardy 1933:196-213).
Bagatti a oferit suficiente detalii, în contextul sinodului din 379 de la Antiohia, care a ajutat la clarificarea ocaziei pentru vizita lui Grigore. El scrie:
În 379 episcopii, întâlnindu-se la conciliul din Antiohia, au atribuit Episcopului Sf. Grigore de Nyssa însărcinarea de a merge în Arabia pentru a restaura pavea dintre cele două partide creştine, care au ales doi episcopi în acelaşi oraş din Bostra. El s-a folosit de oportunitatea de a merge la Ierusalim În această vizită el a privit o impresie aşa de rea încât a crezut că era datoria sa să o facă cunoscută în două scrisori (PG 46, 1009-1024). Prima scrisoare este scrisă în Ierusalim la persoane care sunt acum necunoscute; a doua este adresată celor mai ilustre şi mai pioase surori Eustathia şi Ambrosia şi cea mai ilustră şi mai onorabilă soră Basilissa. Grigore nu neagă că vizita în Locurile Sfinte a fost o bucurie pentru mulţi, dar, el spune că a crezut în naşterea umană a lui Hristos înainte de a vedea Betleemul, în Înviere înainte să vadă Mormântul, şi în Înălţarea sa înaintea de a vedea Olivet. El spune apoi că a primit o impresie rea din partea creştinilor, pe care i-a găsit aşa de divizaţi de parcă ar avea atâtea „altare” pe câte puteau, „aşa că a rupt tunica fără cusătură a lui Hristos”. El a fost aşa de dezgustat de faptul găsirii creştinilor care spuneau implicit: „Nu te apropia, eu sunt pur”, crezându-se pe ei mai buni decât sine; care numea pe Fecioară mama unui om şi nu a lui Dumnezeu; care admiteau trei învieri şi credeau în restaurarea Templului cu sacrificii sângeroase. Toate acestea erau doctrine ale iudeo-creştinilor care erau până atunci, se pare, necunoscute pentru el. Faptul că Grigore în descrierea Sfintelor Locuri nu înregistrează Sionul, unde se găseau biserica mamă şi camera Cenacle, ne face să concludem faptul că exact acolo el nu şi-a găsit tihna (Bagatti 1971a:91-92).
În mod aparent iudeo-creştinii de pe Mt. Sion au clarificat pentru Grigore din Nica că el era persona non grata şi că ei nu-l considerau nici pe el un creştin real. Grigore a experimentat conflictul, tensiunea şi dizidenţa dezbinând oraşul.
Contextul listei lui Grigore, în drum spre Bostra capitala provinciei romane din Arabia, îl pune în toamna lui 379. El nu ar fi pornit într-o misiune de făcut pace la Bostra în evenimentul Primului Conciliu de la Constantinopole şi nici descrierea sa a acestei stări a lucrurilor nu se potriveşte cu Ierusalimul post-concilier. Ba mai mult, în calitatea de prim participant în Conciliu încercând să aducă unitatea la Biserica Universală el, se presupune, că s-ar fi pregătit pentru acesta nu prin a face turul locurilor sfinte din Ierusalim. Scrisoarea sa către Eustathia, Ambrosia şi Basilissa avertizând despre vizitarea Ierusalimului ar fi fost inutilă după izgonirea romană a iudeo-creştinilor.
Urmând bătălia de la Adrianopole din 378 d. Hr., în care goţii au înfrânt armata romană, împăratul roman din apus Gratian a devenit „un creştin aprins şi suporter al Ortodoxiei” (Gregory 1991:867). El l-a numit pe Teodosius I împărat în Răsărit în 379 care a devenit domnitorul unui imperiu nedivizat la moartea lui Gratian în 383. Teodosius I a urmat o politică de „unitate naţională” şi a fost „cel mai loial suporter al Ortodoxiei” (Gregory 1991:2050-2051).
Teodosius I a convocat Primul Conciliu de la Constantinopole (Mai-Iulie 9, 381) cu 150 de episcopi ortodocşi greco-romani prezenţi deşi nu era nici un reprezentant apusean (Papadakis 1991:512). „Scrisorile Împăratului”, scrie Baus, „care îi invita pe episcopi la capitala Răsăritului în mai 381, trebuie să fi fost trimisă la câteva săptămâni după începerea anului, aşa că cei care aveau să participe ar fi putut avea timp pentru pregătiri şi călătorie” (Baus 1986:69). Conciliul a rezolvat întrebarea despre Trinitate afirmând teologia de la Nicea, şi a declarat pe deplin consubstanţialitatea şi divinitatea Duhului Sfânt (Baus 1986:74; Papadakis 1991:512). Editarea Împăratului din 30 iulie 381, poruncea predarea imediată a tuturor bisericilor către episcopii ortodocşi „care mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt de o maiestate şi putere, de aceiaşi onoare şi dominaţie” (Baus 1986:74; Hefele 1896:369).
Episcopul Cyril de Ierusalim acum avea autoritatea, motivul şi oportunitatea de a confisca Biserica Apostolilor de la iudeo-creştinii ascunşi pe Mt. Sion, care se presupune că a exercitat-o în vara lui 381. Acest act de scoatere a iudeo-creştinilor şi de luarea controlului asupra Bisericii Apostolilor a lor a încheiat, mai mult sau mai puţin, cearta din Ierusalim. Cineva poate anticipa capitularea completă iudeo-creştină în acest cadru crescut de ostil şi de represiv. După anexarea acesteia, episcopul de Ierusalim a privit spre deplina absorbţie a facilităţii în creştinismul greco-roman. Tradiţiile asociate cu Biserica Apostolilor au apărut în mod natural cu aceasta, în special tradiţia Camerei de Sus
Pelerina Egeria, sau Aetheria, o călugăriţă bogată care a vizitat Palestina de la Paşte la Paşte în 381-384, a lăsat o descriere destul de grafică a timpului ei petrecut în Ierusalim Ea înregistrează în mod explicit detaliile liturghiei Ţării Sfinte (Vikan 1991:679) şi în descrierea sa a liturghiei ea se referă în mod frecvent la închinarea la Anastasis şi la Sion. Grupe largi de ortodocşi s-au deplasat spre biserica Mt. Sion la care ea se referă pur şi simplu ca Sion, sau Biserica Sionului, unde îşi îndeplineau funcţia preoţii ortodocşi. Ea a menţionat apariţia unei noi biserici pe Mt. Sion cu lauda „acum mai este încă o biserica” (Bagatti 1971b:65; Egeria 43.3; Wilkinson 1971:141; cf. Duchesme 1912. Textul în Wilkinson scrie „pentru că Sionul – deşi acesta a fost de acum schimbat într-o biserică) este chiar locul….” (Wilkinson 1971:141).
Altarul opus al iudeo-creştinismului era dus. Teodosius I a determinat ca un memorial de biserică octogonal, ca un tip de portic, vestibul, sau foaier pentru a fi construit în faţa Bisericii Apostolilor. Mai rămâne întrebarea referitoare la timpul şi perioada construcţiei sale. Memorialul Octogonal Teodosian se pare să fi fost complet în 382 care a fost data preferată de Pixner (Pixner 1990:25). Construcţia aproape imediată a Memorialului Teodosian sugerează nu numai implicarea directă a Împăratului în izgonirea iudeo-creştinilor dar şi lărgimea sa pentru acest proiect.
Egeria, c. 384 d. Hr., se referă la mersul la Columna Flagelatului localizat pe Mt. Sion în Vinerea Mare. În vremea când autorităţile ortodoxe au restabilit Columna Flagelatului, o coloană din ruinele Casei lui Caiafa se crede să fi fost coloana literală de care soldaţii l-au legat şi l-au biciuit pe Isus la ordinul lui Pilat, la Memorialul Octogonal Teodosian. La circa 20 de ani după vizita lui Egeria, Jerome a descris această coloană ca „susţinând tinda bisericii [de pe Mt. Sion]; aceasta este pătată cu sângele Domnului” (Jerome Letter 108 at 9.4; Wilkinson 1971:231; 1977:49; Schaff and Wace 1989b:199).
Egeria a scris: „După aceasta, când s-a făcut respingerea Crucii, adică, înainte înaintea răsăritului soarelui, ei merg cu toţi cu ardoare la Sion, să se roage la columna pe care a fost biciuit Domnul. Şi când se întorc stau puţin în casele lor, şi în prezent cu toţii sunt gata” (Egeria 37.1; Wilkinson 1971:136; cf. Duchesme 1912).
„Pentru a intensifica atracţia clădirii Teodosiane”, argumentează Bargil Pixner, „presupusa columnă a flagelatului lui Isus, care a stat aşa de mult timp în ruine în casa lui Caiafa, a fost introdusă în portic” (Pixner 1990:34; cf., Baldi Enchiridion 732). Descrierea lui Egeria a liturghiei sugerează două sanctuare pe Mt. Sion – Memorialul Teodosian şi Biserica Sionului (fosta sinagogă iudeo-creştină).
Jerome, la scurt timp după moartea lui Paola în 404, a scris un necrolog (Wilkinson 1977:1-2) care conţinea o relatare a pelerinajului lui Paola în Ţara Sfântă în 386 şi vizita ei în locurile sfinte din Ierusalim (Jerome Letter 108; Schaff and Wace 1989b:195-212; Wilkinson 1977:47-49). Când el a părăsit Roma în august 385 pentru a merge în Palestina prietenul său Paola, sau Paula, şi fiica sa Eustochium a călătorit pe o altă rută. Întâlnindu-se la Antiohia ei au vizitat împreună Ierusalimul în 386 (Wilkinson 1977:47 note 2). În timp ce erau acolo au urcat pe Mt. Sion la Memorialul Octogonal Teodosian unde, Jerome a spus, „ei i s-a arătat stâlpul bisericii care sprijină colonada şi este pătat cu sângele Domnului” şi apoi Biserica Sionului (fosta sinagogă iudeo-creştină) descrisă de Jerome ca „locul în care Duhul Sfânt s-a coborât peste sufletele a mai mult de 120 de persoane” (Jerome Letter 108 at 9.4 in Wilkinson 1977:49; Schaff and Wace 1989b:199).
Relatarea lui Jerome sugerează faptul că prin vremea vizitei lui Paola autorităţile religioase au mutat Columna Flagelatului din Casa lui caiafa înspre interiorul unui noi edificiu cu colonade, Memorialul Octogonal Teodosian, în esenţă lăsând Biserica Apostolilor neatinsă. Aceasta este în mod precis imagina păstrată, în absida din circa 400 d. Hr. a Basilica de Sf. Pudentiana din Roma. În mozaicul Pudentiana sinagoga apare în dreapta, şi adiacent faţă de Memorialul Octogonal Teodosian (Mackowski 1980:146; Pixner 1990:29; Finegan 1992:235). Biserica lui Eleona, clădită sub Constantin cel Mare, apare mai sus şi în spatele Mamei Tuturor Bisericilor (Mackowski 1980:146; Finegan 1992:235).
Eleona „măslinilor”, era un memorial al locului Înălţării a căror constructori credeau că aceasta a avut loc în apropiere. Construcţia sa, direcţionată de Regina Helena, era peste Peştera Eleona, peştera-mormânt de lângă culmea Muntelui Măslinilor, vizitată atât de Pelerinul din Bordeaux în 333 (Pilgrim of Bordeaux 595; Wilkinson 1971:160) cât şi de Egeria în 384 (Egeria 24–49; Wilkinson 1971:123–147; cf. Duchesme 1912). Această peşteră-mormânt şi capătul de est al Basilica Constantiniană a lui Eleona stau dedesubtul Bisericii Pater Noster.
Bagatti a scris, referitor la Memorialul Teodosian, că „Calendarul Bisericii din Ierusalim când acesta indica comemorarea episcopului John ÎI (387-417) foloseşte fraza: ‚el a fost primul care să construiască pe Sion’” (Bagatti 1971b:65). Calendarul de la Ierusalim, sau mai specific Kalendarium Hierosolymitanum, cunoscut de asemenea şi sub numele de Calendarul Festival Gregorian, păstrat în numeroase manuscrise, listează bazele la care Biserica Gregoriană din Ierusalim a celebrat festivalurile în fiecare an înaintea invaziei musulmane din 638 (Finegan 1992:xx; Goussen 1923; see Kopp 1959, 1963). Acest calendar liturgic gregorian antic înregistrează în traducere: „Comemorarea lui Ioan, Arhiepiscopul de Ierusalim, care a clădit primul pe Sion şi a lui Modestos, care l-a reconstruit după foc” (Pixner 1990:60 note 44; Garitte 1958:187).
Bagatti susţinea că „fraza intransigentă folosită de Calendar ‚care o zidit primul Sionul’ ne oferă înţelegerea că, la fel ca Epifanius, că şi acest autor anonim nu a luat în considerare pe primii locuitori drept creştini autentici (Bagatti 1971a:12). Era oare Memorialul Teodosian atribuit lui John II? Pixner a oferit o rezoluţie însemnată a acestui subiect.
Referinţa la activitatea lui John II poate fi la clădirea Teodosiană, din moment ce toţi ştiau că sinagoga apostolică stătea deja pe Mt. Sion pentru secole. Activitatea lui John este probabil aşa de puternic accentuată deoarece el nu era doar episcopul Ierusalimului când Teodosius a construit vestibulul bisericii, ci şi omul care l-a lărgit în marea dreptunghiulară biserică a Hagia Sion. (În prima Biserică Bizantină din Sion, Columna Flagelatului era parte a arhitecturii porticului; în al doilea, acesta stătea în centrul bisericii. Vezi Baldi, Enchiridion, nos. 732, 734, 739, 740, 741, 745, 746.). (Pixner 1990:60 note 44).
Episcopul John de Bolnisi, care a înregistrat că festivalul dedicării „Sfântului şi Gloriosului Sion” a avut loc pe 15 septembrie, care îl credita pe Teodosius I ca ziditor al Memorialului Teodosian octogonal pe Mt. Sion. Clădirea la care se referea el trebuia să fie Memorialul şi nu Basilica Hagia Sion de mai târziu în timp ce această construcţie a avut loc după moartea lui Teodosius I în 395 ci în timpul episcopiei lui John II din Ierusalim. În cuvintele episcopului: „Şi în 15 al aceleiaşi luni era dedicarea Sfântului şi Gloriosului Sion, care este mama tuturor bisericilor, care a fost fondată de apostoli, pe care împăratul Teodosius cel Mare a clădit-o, lărgit-o şi glorificat-o, şi în care Duhul Sfânt s-a pogorât în sfânta zi a Rusaliilor” (Esbroeck 1975:314-315 as translated and quoted by Pixner 1990:31; cf., Pixner 1991:317). Când a avut loc ceremonia de dedicare? Dacă episcopul Cyril a murit devreme în 386 înaintea ceremoniei de dedicare atunci creditul mergea la Teodosius I.
Mai târziu Episcopul John II a binecuvântat altarul, kapporet, al iudeo-creştinilor pe atunci în Memorialul Teodosian, în Ziua Ispăşirii (15 septembrie) posibil 394 în care el l-a lăudat pe Porfyrius israelitul (Pixner 1990:31; 1991:317; see Esbroeck 1984:99-133). Porfyrius, care şi-a început carierea sa drept călugăr în desertul palestinian (372-382), a mers la Ierusalim în 392 unde a ordinat un preot. El a devenit episcop de Gaza în 395. Pixner îi atribuie lui Porfyrius o reconciliere inutilă între iudeo-creştini şi creştinii dintre neamuri din Ierusalim datorită activităţilor de prozelitism a lui Porfyrius (Pixner 1990:31; see Esbroeck 1984:99-133).
În timp ce iudeo-creştinii şi-au pierdut libertatea lor religioasă în Iudea şi Biserica Apostolilor a lor, iudeo-creştinii din Galilea au continuat să reziste împotriva ortodocşilor pentru încă un secol (Bagatti 1971b:71-72). Pe la finalul secolului al 5lea, totuşi, iudeo-creştinismul apare să se fi şters fără nici o urmă.
Unii iudeo-creştini se presupune că au devenit refugiaţi, scăpând de aspra îmbrăţişare Antaeană a ortodocşilor, mutându-se în regiuni din afara imperiului Roman unde puteau să-şi practice liber religia lor. Alţii fără îndoială că i s-au opus. Eventual mulţi, dacă nu majoritatea, dintre aceşti creştini din turma evreiască au devenit tot mai mult ca vecinii lor neamurile încât se pare să şi-au pierdut identitatea lor distinctă. Pe măsură ce ortodocşii i-au asimilat numerele lor s-a micşorat. Incapabili să se recupereze şi să se regrupeze din neînduplecatul asalt ortodox se pare că ei s-au amesteca cu populaţia dintre neamurile imperiului. Această interpretarea poate fi oarecum iluzorie. Din vreme în vreme literatura de mai târziu a marii Biserici ortodoxe înregistrează eruperi ocazionale în 14 Nisan al sărbătorii Paştelui Creştin şi de ţinere a Sabatului, pe care ei îl condamnă ca Iudaizator, prin urmare insinuând că diferiţi iudeo-creştini la o anumită extindere pur şi simplu s-au ascuns de tirania ortodoxă.
