Al doilea Conciliu General al Bisericii, care s-a întâlnit la Constantinopole în anul 381, a fost convocat în principal ca o solemnă demonstrare a loialităţii neclintite a episcopilor răsăriteni faţă de credinţa exprimată la Nicea, o demonstraţie că biserica Răsăritului nu a trecut niciodată la Arianism, că Arianii nu erau decât o partidă eretică – nu au fost niciodată ceva mai mult, în ciuda puterii lor – şi acum fuseseră discreditaţi. De ce era o astfel de declaraţie necesară, la 56 de ani după ce episcopii din Răsărit, cu sprijinul entuziast al atot-puternicului imperiu, l-au condamnat pe Arius drept falsificator al adevărului şi a oferit, în homo-ousion, un criteriu sigur de a testa ortodoxia episcopilor viitori? Răspunsul la această întrebare este unul dintre cele mai ciudate şi mai implicate capitole din toată Istoria Bisericii. Calea cea mai simplă poate, de a afirma atât de mult cât este esenţial spre povestirea Conciliului General din 381, va fi de a lista punctele de întorsură ale povestirii, şi apoi încercarea unei explicaţii a „de ce” – ului acesteia.
În dimineaţa Conciliului de la Nicea trei episcopi şi-au revocat semnăturile lor pentru a condamna pe Arius – episcopi poziţiilor vecine din Nicea, Nicomedia şi Calcedon. Ei au fost în moc prompt izgoniţi de împărat, şi alţii au fost aleşi în locul lor (325). În 328 episcopul de Alexandria a murit, şi tânărul diacon Atanasie, care a fost principalul său sfătuitor la marele conciliu, a fost ales să-l urmeze, şi în ciuda ostilităţii active a partidei Maletiane, el a fost consacrat. În acelaşi ani Constantin a rechemat pe episcopi exilaţi şi i-a reinstalat – de ce, nu ştim; se prea poate doar pentru motive personale. Din acel moment şi până la moartea sa în 341, ex-Lucianistul Eusebius de Nicomedia, devine figura principală în mişcarea de a anula lucrarea de la Nicea. După ce împăratul şi-a fondat noua lui capitală, Constantinopole, Eusebius a devenit episcopul ei.
Eusebius nu a atacat niciodată în mod deschis realizarea de la 325. Linia sa era de a lucra spre distrugerea episcopilor principali care au spijinit homo-ousion, cu pretextul că ei erau eretici, dar de un fel diferit, adică, oamenii care nu credeau de fapt în trinitate, care prin cuvântul homo-ousion înţelegeau că Tatăl şi Logosul erau una. Prima victimă a campaniei acesteia a fost al doilea cel mai mare prelat din imperiu al Răsăritului, episcopul Antiohiei, Eustathius pe nume. Posibil ca el să fi fost cel care a prezidat la Nicea. Un conciliu atent ales de episcopi s-a întâlnit de acum la Antiohia, l-au condamnat şi l-au destituit. Şi, încă o dată, împăratul a urmat judecata eclesiastică printr-o sentinţă de exil. Nouă alţi episcopi principali au fost în mod similar înlăturaţi în cursul următorilor ani (330-32). În 332 intriga de a-l înlătura pe Atanasie începuse. Agenţii acesteia era Meletianii din Alexandria. Punctul de atac nu era ortodoxia crezului său ci loialitatea sa faţă de împărat. Atanasie a fost convocat la curte, şi i s-a clarificat uşor, revenind acasă cu o scrisoare de recomandare înaltă de la Constantin. Două încercări ulterioare de a-l degrada pe acesta, în următorii doi ani, au eşuat şi ele.
Apoi, în 334, Constantin a făcut cel mai uluitor lucru dintre toate – uluitor pentru noi care ştim, de fapt, atât de puţin de istoria de zi cu zi a acelor evenimente. El l-a rechemat pe Arius din expulzare, şi l-a primit la curte. Şi în timp ce un conciliu a fost ordonat pentru a „investiga” ceea ce noi am numi „problema Atanasie” – de ce oare cel mai mare oraş al lumii răsăritene era cel care nu a cunoscut niciodată pacea din clipa când acest prelat tânăr a fost preotul său – Arius l-a convins pe împărat că el era pe cât de bun de ortodox, şi pe tăria unei formule trasată de sine (în care homo-ousion nu apărea) el a fost primit înapoi în biserica, 335. Cât despre conciliu, acesta a fost ţinut la Tyre, şi acesta l-a destituit pe Atanasie; şi împăratul, după o ascultarea personală, l-a exilat la Trier, în Germania, pe atât de departe cât ar putea să călătorească un om din Alexandria şi încă să mai fie în imperiul împăratului. Acum erau deja 10 ani de la ceremoniile de rămas bun de la Nicea.
În 336 Arius a murit, în evenimentul unei solemne ceremonii de reabilitare pregătită în catedrala de la Constantinopole, şi în 337 Constantin a murit şi el.
Moartea lui Constantin a adus partidei Ariane o libertate mai mare de acţiune. El a fost urmat de cei trei fii ai săi tineri ca împăraţi uniţi, şi la nici unul dintre ei nu putea fi susţinerea de la Nicea chestiunea prestigiului personal care a fost pentru el. Pe cât de sigur pare în acest timp partida începe să propună alternative spre, sau înlocuiri pentru formula Niceană; mai multe sau mai puţine înlocuiri inofensive în primii ani – dacă nu erau expuse de cunoscuţi oponenţi ai homo-ousion, şi de oameni care erau declaraţi duşmani ai episcopului, Atanasie, care a devenit însăşi simbolul a tot ceea ce trecea de testul categoric.
Şi aici trebuie să spunem că au fost mulţi episcopi, precum micul Arian ca şi însăşi Atanasie, care, cu toate acestea, nu avea nici o dragoste pentru faimosul cuvânt Nicean – după cum au fost mulţi astfel de episcopi la Nicea. Aceşti episcopi catolici, sprijinind variate alternative ale tipului descris, au jucat jocul Arian de curs, deşi în mod inconştient. Displacerea lor a cuvântului test a apărut din faptul că, în Răsărit, aşa cum s-a spus deja, cuvântul homo-ousion avea o istorie rea. Prima sa folosire, de Clement din Alexandria şi de Origen (circa 230-50), a fost aparent în sens Nicean; şi când un episcop de Alexandria, răspunzând ereticilor, părea faţă de critici că apără distincţia persoanelor din Sfânta Treime, că el ascundea adevărul că există doar un singur Dumnezeu, se făcea un punct împotriva lui că el nu a spus în mod explicit că Logosul era homo-ousion cu Tatăl. ŞI acest episcop, Denis, explică omonimului său, papa, în apărarea sa, de ce nu a folosit cuvântul folositor: acesta era un cuvânt ce nu era găsit nicăieri în Sfânta Scriptură. Aceasta era în jurul anului 257, la circa 70 de ani mai devreme de Nicea. Dar numai 11 ani după această transbordare dintre cei doi Denis, când episcopul de Antiohia, Paul de Samosata, a fost condamnat (268) pentru erezia învăţării că Tatăl şi Logosul sunt o singură persoană, el a folosit de fapt cuvântul homo-ousion pentru a explica această unicitate, şi astfel condamnarea sa a dat cuvântului un sunet bolnav în Răsărit.
Oricine a propus primul folosirea termenului la Nicea, aceasta cu siguranţă că nu era un episcop din Răsărit. Pentru aceştia el suna a erezie, chiar de la conciliul din 268, chiar şi când acesta, să spunem aşa, a fost dezinfectat de Conciliul de la Nicea, şi atribuindu-se o utilizare ortodoxă categorică. Sabellianismul, negarea că există o Trinitate, a fost marea erezie de speriat a Răsăritului pentru generaţie în care a venit Arianismul, şi homo-ousion fusese erezia sibboletă, în urechile răsăritene1.
Din nou, există o latentă dificultate de primă clasă în condamnarea formală Niceană2 a acelora „care spun că Fiul este de un alt hypostasis sau ousia [substantia, în latină] decât Tatăl”; şi aceasta a fost exploatată pe deplin în anii turbulenţi de după moartea lui Constantin. Dificultatea latentă este că pentru greci aceşti doi termeni nu însemnau în mod necesar şi întotdeauna acelaşi lucru, aşa cum era pentru latini. Hypostasis pentru greci a ajuns să înseamnă ceea ce latinii numesc „persoană”; ousia însemna „natură” mai degrabă. Propoziţia „Fiul nu este de un alt hypostasis decât Tatăl”, un grec putea să o ia că înseamnă „Tatăl şi Fiul sunt o singură persoană”, în timp ce latinul o înţelegea „sunt de aceiaşi natură”.
Toată aceasta este aranjată pentru a exprima ceva din cauzele care ţin chiar minţile ortodoxe în îndoială cu privire la acţiunea lor practică din timpul acestor controverse – o stare de îndoială care pentru ani a jucat în mâinile neortodocşilor radicali. Aceasta era o condiţie special de periculoasă a lucrurilor, văzând că aceşti radicali – Arianii reali – erau cei care aveau o ureche către curte, şi care stătea pentru lumea oficialilor şi a administratorilor pentru tipul ideal de credincios creştin, tipul care trebuia să fie susţinut în mod oficial. Căci în această primă generaţia care a urmat după convertirea personală a lui Constantin, lumea oficială era foarte departe de la a fi creştinizată în crez. Deşi împăratul, în special după ce el a devenit singurul împărat, s-a întors spatele foarte definit la ritualurile păgâne, acestea nu au fost în nici un caz interzise. Întreaga viaţă a păgânismului oficial continua ca mai înainte. Şi cultul lui Sol Invictus şi Summus Deus încă mai aveau mulţi aderenţi. Pentru aceşti duşmani monoteişti iluminaţi ai politeismului, versiunea Ariană a ideii creştine despre Dumnezeu făcea un apel natural. La o primă privire acesta era mi simplu, mai logic – termenii însemnând ceea ce apăreau că înseamnă – limbajul său nemisterios, raţional3.
De sigur, nu este sugerat că a exista u plan bine lucrat, în toată privinţa, din partea oficialilor înalţi. Dar cele două tendinţe existau de fiecare pare în aceşti ani, şi această coincidenţă accidentală a făcut mult, aşa se sugerează4, pentru a face Arianismul ameninţarea înalt de periculoasă ce s-a dovedit că este, şi de a-i oferi acesteia o tenacitate din toată proporţia faţă de numărul aderenţilor săi reali.
În calitatea sa de pericol pentru Catolicism, să fie rechemată judecate lui Hernack, că Arianismul, dacă avea să fie victorios, trebuia să ruineze Creştinismul în moc complet, golindu-l de tot conţinutul religios, lăsându-l un simplu sistem de cosmologie şi etică. Acesta a fost, în circumstanţe, unul dintre cele mai mari pericole pe care adevărata religia a trebuit să-l confrunte vreodată, şi aceasta în ciuda faptului că, în criticul secol al 4lea, Arianismul nu a fost niciodată un lucru popular. „Laicii, ca un întreg, s-au răsculat din acesta în fiecare parte a Creştinătăţii. Era o epidemie de şcoli şi de teologi, şi pentru ei aceasta era în principal reţinut…. Clasele care au furnizat martiri în persecuţii nu erau în nici un sens scaunul ereziei”5.
Singurul dintre fiii lui Constantin care a favorizat într-adevăr partida anti-Niceană a fost Constantius II, şi odată ce a devenit singurul stăpân al imperiului (350) Radicalii şi-au scos masca, şi adecvatul Arianism – renunţarea explicită a doctrinei că Logosul este într-adevăr Dumnezeu – a fost de acum propus în concilii şi, cu mare violenţă şi persecuţii, impus de împărat. În cadrul acestor ani (350-61) erezia a fost pentru prima dată vârâtă peste episcopi din Apusul încă larg de păgână, din Illyricum, Italia şi Gaul. În conciliu după conciliu, în apus şi în răsărit, dacă era nedumerit de confuzia problemelor, dacă era îngrozit de ameninţările împăratului şi cunoaşterea faptului că episcopi care i s-au opus au fost ucişi, dacă era învins de aparentul argument că asta era tot, în realitate, o chestiune de debarasare de Biserica lui Atanasie, „care au fost învăţaţi să-l considere un om neliniştit, violent, cu duh de partidă, şi de formulă arbitrară a sa”6 – în conciliu după conciliu episcopi au dat cale liberă la Arles (353), Milano (355), Sirmium (357), şi cel mai spectacular, la simultane concilii din Rimini-Seleucia7 (359) despre dimineaţa în care Sf. Jerome a scris o celebrată frază, că întreaga lume s-a trezit într-o dimineaţă, plângând şi minunându-se să se descopere pe sine Ariană.
În 361 Constantius a dispărut, botezat (doar în timp) de un Arian. El a fost urmat de Iulian Apostatul, care a declanşat o trezire sistematică a Păgânismului. Apoi a venit Jovian, un catolic, şi după el Vanentinian, un „Liberal” cu Valens, fratele său, co-împărat pentru Răsărit. Valens (365-78) un adevărat Arian, de tip politic, s-a reîntors la politica lui Constantius, şi a urmat o reală persecuţie a catolicilor. Dar întunecimea perioadei timpurii fusese risipită. Problema era clasă acum pentru episcopi, că doar prin insistenţa asupra lui homo-ousion putea Biserica să se debaraseze de cripto-Ariani a căror influenţă însemna moartea. Şi când pentru Valens, într-un război cu Goţii (378), un general catolic, din Spania, a succedat – Teodosius – calea era la ultima deschidere spre o restaurare reală a credinţei tradiţionale. Nicea, pentru prima dată în 50 de ani, avea să vină în deplina operare în toate poziţiile Răsăritului.
Conciliul General din 381 este un epilog pentru o dramă tocmai încheiată. Acesta face puţin mai mult decât să înregistreze un fapt împlinit, şi importanţa sa esenţială este demonstrarea sa pentru lume că creştinii „Răsăritului”, după mai mult de 50 de ani de tulburări continue şi opresiune din partea conducătorilor lor, rămân catolici, şi nu Ariani; aceasta este o demonstraţie că conciliul de la Nicea nu era o simplă paradă eclesiastică, ci o sursă de conducere puternică şi sigură.
Nici un conciliu general nu urmează acelaşi model istoric – nici chiar când abia 50 de ani le separă, şi cant subiectul discuţiilor lor este acelaşi. În acest conciliu Roma, Apusul, nu a fost reprezentată deloc – nu fusese aşa de mult invitată. Aceleaşi probleme au ofensat acum pentru ani bisericile Apusului. Aceiaşi revoluţie politică – apariţia suveranilor care erau din toată inima catolici – avea să fie şi salvarea lor. Şi ei, de asemenea, au revendicat un conciliu, şi acesta a avut loc la Aquileia la câteva săptămâni după conciliul pe care-l tratam noi. Şi de ce conciliul care s-a întâlnit la Constantinopole a ajuns, în anii de mai târziu, să fie văzut ca un Conciliu General este ceva ce poate încurca pe legişti şi pe teologi8.
Episcopii care au stat la conciliu erau 150 cu toţii. Nu era nici unul din Egipt, doar jumătate din ei din Thrace şi Asia. Aproape o jumătate dintre episcopi veneau din eparhia vastă (civilă) numită Răsăritul, Orienii, a căror loc principal era Antiohia. Şi episcopul Antiohiei, Meletius, a fost cel care a prezidat conciliul.
Încă o dată contrapartidele şi neînţelegerile acestor mulţi ani tulburaţi au produs roadă bizară. La Antiohia era un pretendent rival la post, Paulinus. Şi Paulinus a fost cel pe care Roma (precum şi Alexandria) l-a recunoscut ca episcop legal. Dar Răsăritul Catolic era solid în spatele lui Meletius, şi aceasta a însemnat sprijinul (printre alţii) a celor trei mari episcopi Capodocieni, Sf. Basil, Sf. Grigore de Nyssa, fratele său şi Sf. Grigore Nazianzen, cel mai mare teolog al zilei şi unul dintre cei mai mari predicatori din tot timpul8a.
Meletius a murit la înainte ca conciliul să fie îndelung în sesiune, şi ultimul numit Grigore a fost ales să prezideze în locul său. Afacerea actuală dinaintea conciliului era neînsemnată, şi acum, cu supravegherea vacantului Antiohiei şi 71 de episcopi ai „jurisdicţiei” sale deja adunate (pentru a nu spune nimic despre nu mai puţin interesanţii 80 de episcopi din alte provincii), nu este surprinzător faptul că întrebarea succesorului lui Meletius a luat primul loc în minţile tuturor. Preşedintele conciliului a avut fericita idee ca episcopul pe care Roma şi Alexandria l-a recunoscut, Paulinus, să fie ales, şi astfel să se încheie schisma. Dar despre aceasta nu vroiau să audă episcopii. Şi atunci a sosit chiar episcopul Alexandriei, succesorul lui Atanasie, cu câţiva din adepţii săi, şi el a făcut un atac aşa de amar asupra preşedintelui pentru că el a consimţit, fiind deja episcop de Sasima, pentru a deveni episcop de Constantinopole9, încât Grigore, deja descurajat de revelaţia a ceea ce puteau fi politicile eclesiastice la un nivel înalt, şi-a dat demisia de la postura sa precum şi de la prezidat.
Conciliul s-a încheiat pe 9 iulie. Ceea ce a realizat acesta a fost, mai întâi, de a enunţa o declaraţie de credinţă care reînnoia în mod explicit definiţia homo-ousion de la Nicea, şi apoi, numind multele varietăţi de Arianism, de a le condamna pe fiecare dintre ele drept eretice. Episcopii au publicat apoi (ceea ce s-a pierdut de mult) o declaraţie detailată a credinţei lor în consubstanţialitatea Logosului Divin cu Tatăl, în caracterul distinct al celor trei Persoane ale Sfintei Trinităţi, şi în realitatea Întrupării celei de-a Doua Persoane. Aceste declaraţii despre credinţă implicau condamnarea a alte două teorii relatate faţă de Arianism, anume, negarea, de către Macedonius şi urmaşii săi, că Duhul Sfânt este într-adevăr Dumnezeu, şi teoria lui Apollinaris, episcop de Laodicea, că în Logosul Întrupat – în omul-Dumnezeu, Isus Hristos – Logosul Divin funcţionează în locul unui suflet uman: Hristos, care este într-adevăr Dumnezeu, nu este într-adevăr un om. Această ultimă erezie avea să aibă o istorie faimoasă în următorii 70 de ani, pentru a fi ocazia a două Concilii Generale de mai târziu, şi, în cele din urmă, într-o formă sau lata, astfel să-i divizeze pe Catolicii Răsăritului încât să paralizeze asistenţa lor faţă de atacul Islamului.
Sunt patru canoane legiferate de acest conciliu10. Primul este declaraţia de reînnoire a lucrării de la Nicea, şi condamnarea acestor variate erezii. Al doilea, printre liniile căruia se poate citi mult din istoria de la acel conciliu, interzice episcopilor să treacă frontiera altor eparhii [civile], sau să se amestece în administraţia altui episcop. Episcopul de Alexandria, este în mod explicit enunţat, trebuie să se limiteze la Egipt; episcopii Răsăritului (adică Orienii) îşi vor limitat acţiunea lor unită în Răsărit, cu rezerva ca episcopul Antiohiei să păstreze drepturile recunoscute la Nicea; şi afirmaţii nu mai puţin explicite îi limitează pe episcopii Asiei, Pontului şi Thrace la acele trei eparhii [civile], respectiv. Episcopilor li s-a amintit de regula Niceană că treburile eparhiilor a oricărei provincii date trebuiesc să fie reglate de o întâlnire de două ori pe an a episcopilor.
Cam în vremea când Grigore Nazianzen a fost invitat să devină episcop de Constantinopole, eforturile episcopului Alexandriei, Peter II, au produs „alegerea” unui filozof alexandrinian, Maximus, şi a consacrării lui clandestine, nelegitime. Conciliul (canonul 4) declara acum că Maximus nu era un episcop, şi că oricare alte ordinări le-a efectuat el anterior erau fără de valoare, şi candidaţii „în adevăr nu erau deloc ordinaţi”.
Mai rămâne al treilea canon, cea mai faimoasă acţiune, în efectele sale istorice, a acestui conciliu: „Episcopul Constantinopolului va avea primatul de onoare după episcopul Romei, pentru că [Constantinopole] este Noua Romă”.
____________________
Note de subsol
1: Cf. Newman, Tracts (as before), p. 100 “We cannot be surprised then that the homoousion, which perplexed the Western bishops, should have irritated the Orientals, the only wonder is, that East and West had concurred in accepting it at Nicea.”
2: As a conclusion to the creed.
3: See Newman, Tracts (as before), p. 102: “It must be added that to statesmen, lawyers and military chiefs, who had lately been Pagans, a religious teaching such as Arianism, which was clear and intelligible, was more acceptable than doctrines which described the Divine Being in language, self-contradictory in its letter, and which exacted a belief in truths which were absolutely above their comprehension.”
4: See Msgr. Pierre Batiffol, La Paix Constantinienne et le Catholicisme (1914), p. 310.
5: Newman, as before, pp. 97-98.
6: Newman, as before, p. 100.
7: Rimini, on the Adriatic coast of Italy, for the bishops of the West; Seleucia, then the chief city of Isauria, is the modern Turkish port of Silifke on the Mediterranean.
8: The first stage in the development of its recognition as oecumenical was the unanimous vote of the General Council of Chalcedon, 4th session (451), taking as the rule of faith, “that fixed by the council of Nicaea, and which the 150 bishops of the council assembled at Constantinople by Theodosius the Great confirmed.”
8a: Barry, no. 17, prints a translation of his speech to the council.
9: A breach of the law enacted at Nicaea.
10: Schroeder, op. cit., prints the text and a translation.
