Introducere
În anul 380 împăratul Gratian şi Teodosius I s-au decis să convoace acest conciliu pentru a-i contracara pe Ariani, precum şi să judece cazul lui Maximus Cinicul, episcop de Constantinopole. Conciliul s-a întâlnit în următorul mai. 150 de episcopi au participat, toţi dintre ei ortodocşi răsăriteni, din moment ce partida Pneumatomachi plecase de la început.
După ce Maximus a fost condamnat, Meletius, episcop de Antiohia l-a rânduit pe Grigore Nazianzus ca episcop legitim al Constantinopolului şi la început a prezidat conciliul. Apoi la moartea bruscă a lui Meletius, Grigore a luat controlul conciliului până la ajungerea lui Acholius, care avea să servească cererile Papei Damasus: anume, ca Maximus să fie exclus în calitate de intrus, şi să fie evitată translatarea episcopilor. Dar când a sosit Timothy, episcop de Alexandria, el a declarat numirea lui Grigore invalidă. Grigore şi-a dat demisia din episcopat şi Nectarius, după botez şi consacrare, a fost instalat ca episcop şi a prezidat conciliul până la încheierea sa.
Nici o înregistrare a deciziilor doctrinare ale conciliului, intitulate tomos kai anathematismos engraphos (înregistrare a tomului şi anatemelor), nu a supravieţuit. Aşa că ceea ce este prezentat aici este scrisoarea sinodică a sinodului din Constantinopole ţinut în 382, care expunea aceste decizii doctrinare, ca mărturia părinţilor, în formă sumară: anume pe lângă liniile definite de conciliul de la Nicea, consubstanţialitatea şi coeternitatea celor trei persoane divine împotriva Sabellianilor, Anomoeanilor, Arianilor şi Pneumatomachi, care credeau că divinitatea era împărţită în câteva naturi; şi enanthropesis (discuţia despre umanitate) a Cuvântului, împotriva acelora care presupuneau că Cuvântul nu a luat în nici o formă un suflet uman. Toate aceste chestiuni erau în acord apropiat cu tomul pe care Papa Damasus şi un conciliu roman, ţinut probabil în 378, l-a trimis Răsăritului.
Scolasticii găsesc dificultăţi cu crezul atribuit conciliului de la Constantinopole. Unii spun că conciliul a compus un nou crez. Dar nu se face nici o menţiune a acestui crez de către martorii antici până la conciliul din Calcedon; şi conciliul de la Constantinopole se spunea simplu că a aprobat credinţa de la Nicea, cu câteva adăugiri despre Duhul Sfânt pentru a respinge erezia Pneumatomachiană. În plus, dacă tradiţia de mai târziu este acceptată, o explicaţie trebuie oferită pentru ce primele două articole ale aşa zisului crez de la Constantinopole diferă în mod considerabil de crezul Nicean.
J. Lebon, urmat de J. N. D. Kelly şi A. M. Ritter, cei care au lucrat la o soluţionare a acestei probleme. Lebon a spus că crezul Nicean, în special din moment ce el a fost adoptat spre a fi folosit la botez, a luat un număr de forme. Una dintre acestea au fost susţinute la conciliul de la Constantinopole şi s-au dezvoltat adăugiri referitoare la Duhul Sfânt. Toate formele, schimbate într-o anumită extindere sau alta, erau descrise de un titlu comun ca „credinţa Niceană”. Apoi conciliul de la Calcedon a menţionat conciliul de la Constantinopole ca sursă imediată a unora dintre ele, marcată cu un nume special „credinţa celor 150 de părinţi”, care din acea vreme înainte a devenit un titlu larg de cunoscut, şi citat alături de forma originală simplă a crezului Nicean. Textul grec al crezului Constantinopolitan, care este mai jos, este luat din actele conciliului de la Calcedon.
Conciliul de la Constantinopole a legiferat patru canoane disciplinare: împotriva ereziei Ariane şi a sectelor sale (can. 1), asupra limitării puterii episcopilor în cadrul graniţelor lor fixate (can. 2), în rangul eparhiei Constantinopolului secund Romei în onoare şi demnitate (can. 3), asupra condamnării lui Maximus şi a urmaşilor săi (can. 4). Canoanele 2-4 erau intenţionate să oprească extinderea din partea eparhiei Alexandriei. Următoarele două canoane, 5 şi 6, au fost formate la sinodul care s-a întâlnit în Constantinopole în 382. Al 7lea canon este un extras dintr-o scrisoare pe care biserica din Constantinopole a trimis-o lui Martyrius din Antiohia.
Conciliul s-a încheiat pe 9 iulie 381, şi pe 30 iulie al aceluiaşi an, la cererea părinţilor conciliului, împăratul Teodosius a ratificat decretele sale prin edict.
Începând deja după 382 înainte, scrisoarea sinodică a sinodului care s-a întâlnit la Constantinopole, conciliului din Constantinopole i s-a dat titlul de „ecumenic”. Cuvântul denotă un conciliu general şi plenar. Dar conciliul de la Constantinopole a fost criticat şi cenzurat de Grigore Nazianzus. În anii ulteriori acesta abia dacă era menţionat. La final acesta şi-a realizat statutul său special atunci când conciliul de la Calcedon, la sesiunea a doua a sa şi în definirea credinţei, a legat forma crezului rostit la Constantinopole cu forma Niceană, ca fiind o mărturie complet de încredere a credinţei autentice. Părinţii de la Calcedon au recunoscut autoritatea canoanelor – cel puţin pe atât cât era preocupată biserica răsăriteană – la sesiunea a şaisprezecea. Autoritatea dogmatică a conciliului în biserica apuseană a fost clarificată de cuvintele Papei Grigore I: „Mărturisesc că accept şi venerez cele patru concilii (Nicea, Constantinopole, Efes şi Calcedon) în acelaşi fel cum o fac faţă de cele patru cărţi ale sfintei Evanghelii….”
Aprobarea episcopului Romei nu a fost extinsă la canoane, deoarece ele nu au fost aduse niciodată „la cunoaşterea eparhiei apostolice”: Dionysis Exiguus ştia doar pe primele patru – cele care aveau să fi descoperite în colecţiile apusene. Papa Nicholas I a scris despre cele şase canoane Împăratului Michael III: „Acesta nu se găseşte printre noi, dar se spune că este în vigoare printre voi”.
Traducerea în (şi din, n. tr.) engleză este din textul grecesc, care este versiunea cea mai autoritară.
Expunerea celor 150 de părinţi
Noi credem într-un singur Dumnezeu Tatăl atotputernic, făcătorul cerului şi al pământului, şi al tuturor lucrurilor atât văzute cât şi nevăzute. Şi într-un singur Domn Isus Hristos, singurul născut Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl înaintea tuturor anilor, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, consubstanţial cu Tatăl, prin care toate lucrurile au ajuns să fie; pentru noi umanii şi pentru mântuirea noastă el a venit din ceruri şi s-a întrupat din Duhul Sfânt şi fecioara Maria, a devenit uman şi a fost crucificat în locul nostru sub Pilat Pontius; el a suferit şi a fost îngropat şi a înviat a treia zi în acord cu scripturile; şi s-a ridicat la ceruri şi stă la dreapta mâinii Tatălui; el are să vină din nou cu slavă să judece pe cei vii şi pe cei morţi; împărăţia lui nu va avea nici un sfârşit. Şi în Duhul, cel sfânt, falnicul şi dătătorul de viaţă, care purcede de la Tatăl, co-adorat şi co-slăvit cu Tatăl şi Fiul, cel care a vorbit prin profeţi; într-una, sfântă, catolică şi apostolică biserică. Noi mărturisim un singur botez pentru iertarea păcatelor. Noi privim înainte la o înviere a morţilor şi viaţa din era ce va să vină. Amin.
O scrisoare a episcopilor adunaţi la Constantinopole [1]
Către cei mai onoraţi domni şi respectaţi fraţi şi tovarăşi de lucrare, Damasus, Ambrozie, Britton, Valerian, Acholius, Anemisus, Basil şi restul sfinţilor episcopi care s-au întâlnit în marele oraş al Romei: sinodul sacru al episcopilor ortodocşi care s-a întâlnit în marele oraş al Constantinopolului vă trimit salutări în Domnul.
Ar fi chiar inutil să instruim reverenţei voastre prin a descrie multele suferinţe care au fost aduse asupra noastră sub dominaţia Ariană, de parcă nu aţi ştii deja. Nici nu ne imaginăm că pietatea voastră consideră treburile noastre aşa de banale încât să fie nevoie să învăţaţi că trebuie să suferiţi împreună cu noi. Şi nici furtunile care au venit peste noi nu au fost în aşa fel ca să scape de notare voastră pe motive de inconsistenţă. Perioada persecuţiei este încă recentă şi garantează că memoria rămâne proaspătă nu numai printre aceia care au suferit ci şi printre cei care au iubit i-au făcut pe cei care au suferit să fie parte din ei. Aproape că era ieri sau ziua dinainte când unii erau eliberaţi din legăturile exilului şi întorşi la propriile lor biserici printr-o mie de încercări. Rămăşiţa celorlalţi care au murit în exil au fost readuşi înapoi. Chiar şi după întoarcerea lor din exil unii au experimentat o dospire de ură din partea ereticilor şi au trecut printr-o soartă mult mai crudă în propria lor ţară decât în afară, prin a fi ucişi cu pietre de aceştia ca în maniera binecuvântatului Ştefan. Alţii au fost sfâşiaţi prin diferite torturi şi încă mai poartă în trupurile lor semnele rănilor şi vânătăilor lui Hristos. Cine ar putea număra pedepsele financiare, amenzile impuse asupra oraşelor, confiscările de proprietăţi personale, comploturile, revoltele şi întemniţările? Într-adevăr toate durerile noastre au crescut dincolo de număr: probabil pentru că noi plăteam pedeapsa dreaptă pentru păcatele noastre; probabil şi pentru că un Dumnezeu iubitor ne disciplina prin mijlocul marelui număr de suferinţe ale noastre.
Aşa că mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta. El i-a instruit pe proprii săi slujitori prin greutatea suferinţelor lor, şi în conformitate cu numeroasele lui mile el ne-a readus înapoi la un loc de înviorare. Restaurarea bisericilor necesita o prelungită atenţie, mult timp şi muncă grea din părea noastă dacă trupul bisericii care fusese slab pentru aşa de mult timp avea să fie vindecat complet de tratamentul gradat şi adus la originala sa soliditate în religie. Am părea noi că suntem liberi de persecuţiile violente şi a fi în momentul de recuperare a bisericilor care au fost în strânsoarea ereticilor. Dar de fapt noi suntem oprimaţi de lupii care şi după expulzarea din ţarc merg să devasteze turmele, făcând-o atât de îndrăzneţ încât să ţină adunări rivale, activând revolte populare şi oprindu-se la nimic care ar putea să rănească bisericile. Aşa cum am spus, aceasta ne-a făcut să ne ia mai mult timp în rezolvarea problemelor noastre.
Dar acum voi v-aţi arătat dragostea voastră frăţească pentru noi prin a convoca un sinod la Roma, în conformitate cu voia lui Dumnezeu, şi invitându-ne şi pe noi la acesta, prin intermediul unei scrisori din partea împăratului celui mai iubit de Dumnezeu, de parcă eram chiar mădularele voastre, aşa că în timp ce în trecut noi am fost condamnaţi să suferim singuri, voi să nu domniţi acum în izolare de noi, datorită acordului complet al împăraţilor în domeniile religiei. Mai degrabă, conform cuvântului apostolului, noi ar trebui să domnim împreună cu voi. Aşa că a fost intenţia noastră ca dacă era posibil să părăsim bisericile noastre şi să ne consolăm dorinţele mai degrabă decât să plecăm urechea la nevoile lor. Dar cine ne va da aripi ca de porumbel, ca să putem zbura să venim să ne odihnim cu voi? Acest curs ar lăsa în întregime bisericile expuse, în timp ce ele îşi încep reînnoirea lor; şi aceasta este scos din discuţie pentru majoritate. Drept consecinţă a ultimei scrisori din anul trecut trimisă de reverenţa voastră după sinodul de la Aquileia la cel mai iubit de Dumnezeu împărat al nostru Teodosius, noi ne-am adunat în Constantinopole. Am fost echipaţi numai pentru această şedere în Constantinopole şi episcopii care au rămas în provincii şi-au dat singuri acordul pentru acest sinod. Noi nu au prevăzut nici o nevoie pentru a absenţă mai lungă, şi nici nu am auzit de ea în avans, înainte ca să ne adunăm la Constantinopole. În vârful acestei densităţi a programului propus nu se permitea nici o oportunitate de a pregăti o absentare mai lungă, şi nici de a-i pune în temă pe toţi episcopii din provincii care sunt în comuniune cu noi şi îşi primesc acordul lor. Din moment ce aceste consideraţii, şi multe altele în plus, ne-au prevenit pe mulţi dintre noi de la a veni, am făcut următorul lucru cel mai bun atât pentru a îndrepta lucrurile cât şi pentru a face dragostea voastră pentru noi apreciată: am aranjat să îi convingem pe cei mai venerabili şi mai reverenzi fraţi şi tovarăşi de lucrare, Episcopii Cyriacus, Eusebius şi Priscian de a fi doritori să preia călătoria greoaie până la voi. Prin ei dorim să arătam că intenţiile noastre sunt paşnice şi au unitatea ca scop al lor. Vrem să facem clar şi faptul că suntem zeloşi în a căuta credinţa sănătoasă.
Prin ceea ce am trecut noi – persecuţii, suferinţe, ameninţări imperiale, cruzime din partea oficialilor, şi oricare altă încercare din partea mâinilor ereticilor – noi ne-am ridicat de dragul credinţei evangheliei stabilită de cei 318 părinţi la Nicea în Bitinia. Voi, noi şi toţi cei care nu sunt plecaţi să răstoarne cuvântul adevăratei credinţe ar trebui să dea acestui crez aprobarea noastră. Acesta este cel mai antic şi este consistent cu botezul nostru. Acesta ne spune cum să credem în numele Tatălui şi al Fiului şi al sfântului Duh: crezând de asemenea, de sigur, că Tatăl, Fiul şi sfântul Duh au o singură Dumnezeire şi putere şi substanţă, o demnitate slujind aceleiaşi onori şi suveranităţi co-eterne, în trei hypostases cele mai perfecte, sau trei persoane perfecte. Deci nu este loc pentru teoria bolnavă a lui Sabellius în care hypostases sunt confundate şi astfel sunt distruse caracteristicile lor. Şi nici blasfemia Eunomianilor şi Arianilor şi Pneumatomachi nu va predomina, cu divizarea sa a substanţei sau a naturii Dumnezeirii, şi introducerea sa a vreunei naturi care a fost produsă în mod ulterior, sau a fost creată, sau era de o substanţă diferită, în necreata şi cosubstanţiala şi co-eterna Trinitate. Şi noi păstrăm nedenaturat relatările preluării umanităţii Domnului, acceptând aşa cum şi facem faptul că economia trupului său nu era sufletească şi nici mintală şi nici imperfectă. Pentru a rezuma, noi ştim că el a fost înaintea erelor în întregime Dumnezeu Cuvântul, şi că în zilele de pe urmă el a devenit în întregime om de dragul mântuirii noastre.
Cam atât, în sumar, despre credinţa care este predicată în mod deschis de noi. Puteţi lua la inimă mai multe referitoare la aceste chestiuni dacă credeţi ca potrivit să consultaţi tomul care a fost emis în Antiohia de sinodul care s-a întâlnit acolo precum şi cel emis anul trecut în Constantinopole de sinodul ecumenic. În aceste documente noi am mărturisit credinţa în termeni mai largi şi am emis o condamnare scrisă a ereziilor care au erupt recent.
Cu privire la formele particulare de administrare din biserici, obiceiul antic, aşa cum ştiţi voi, a fost în vigoare, alături de regula sfinţilor părinţii de la Nicea, ca în fiecare dintre aceste provincii, şi cu ele – dacă vor cele anterioare – vecinii lor, ar trebui să conducă ordinări pe măsură ce apare nevoia. În consecinţă, aşa cum sunteţi conştienţi, restul bisericilor sunt administrate, şi preoţii [= episcopii] din bisericile cele mai proeminente au fost numite, de noi. De aici conciliul ecumenic prin acordul comun şi în prezenţa celui mai iubit de Dumnezeu împăratul Teodosius şi tot clericul, şi cu aprobarea întregului oraş, l-am ordinat pe venerabilul şi cel mai iubit de Dumnezeu Nectarius ca episcop al bisericii noi fondate, aşa cum ar putea-o numi cineva, în Constantinopole – o biserică care prin mila lui Dumnezeu noi am înhăţat-o din blasfemia ereticilor ca din fălcile leului. Peste cea mai antică şi într-adevăr apostolică biserică de la Antiohia în Siria, unde preţiosul nume de „creştini” a ajuns să fie cunoscut pentru prima dată, episcopii provincial şi cei din eparhia Răsăritului s-au adunat şi au ordinat în mod canonic pe cel mai venerabil şi mai iubit de Dumnezeu Flavian ca episcop cu consensul întregii biserici, ca şi când ar da omului onoarea datorată cu o singură voce. Sinodul ca un întreg a acceptat ca această ordinare era legală. Vrem să vă informăm că cel mai venerabil şi mai iubit de Dumnezeu Cyril este episcop al bisericii din Ierusalim, mama tuturor bisericilor. El a fost ordinat în mod canonic acum ceva vreme de cei din provincie şi în diferite vremuri a combătut în mod viteaz pe Ariani.
Îndemnăm reverenţa voastră să se unească cu noi în a se bucura asupra a ceea ce am legiferat legal şi canonic. Fie ca legătura dragostei spirituale să ne unească, şi fie ca frica de Domnul să reprime orice prejudiciu uman şi să pună clădirea bisericilor înaintea ataşamentului individual sau favorii. În acest fel, cu relatarea credinţei agreată între noi cu dragostea creştină stabilită între noi, noi vom înceta să declarăm ceea ce s-a condamnat de apostoli, „Eu aparţin lui Pavel, eu lui Apolo, eu lui Chifa”; dar noi vom fi văzuţi cu toţii că aparţinem lui Hristos, care nu a fost divizat printre noi; şi cu buna favoare a lui Dumnezeu, vom păstra trupul bisericii nedivizat, şi vom veni înaintea scaunului de judecată a Domnului cu confidenţă.
Canoanele
1
Declaraţia de credinţă a sfinţilor părinţi care s-au adunat în Nicea în Bitinia nu trebuie să fie abrogată, ci să rămână în vigoare. Fiecare erezie trebuie să fie anatemizată şi în particular cea a Eunomianilor sau Anomoeanilor, cea a Arianilor sau Eudoxianilor, cea a Semi-Arianilor sau Pneumatomachi, cea a Sabellianilor, cea a Marcellianilor, cea a Fotinianilor şi cea a Apllinarianilor.
2
Episcopii de eparhie nu trebuie să se amestece în bisericile de dincolo de graniţele lor şi nici să încurce bisericile: ci în acord cu canoanele, episcopul Alexandriei trebuie să administreze numai treburile Egiptului; episcopii Răsăritului să rămână la cele ale Răsăritului (în timp ce protejează privilegiile acordate bisericii Antiohiei în canoanele Niceane); ei episcopii eparhiilor Asiei să se ocupe numai de treburile Asiei; şi cei din Pontus doar pe cele din Pontus; şi cei din Thrace doar treburile din Thrace. Dacă nu sunt invitaţi episcopii nu trebuie să meargă în afara eparhiilor lor pentru a îndeplini ordinarea vreunei afaceri eclesiastice. Dacă se ţine scrisoarea canonului despre eparhii, este clar că sinodul provincial va rezolva problemele din fiecare provincie, aşa cum s-a decretat la Nicea. Dar bisericile lui Dumnezeu dintre popoarele barbare trebuie să fie administrate în conformitate cu obiceiul în vigoare din vremea părinţilor.
3
Pentru că aceasta este noua Romă, episcopul Constantinopolului trebuie să se bucure de privilegiile de onoare după episcopul Romei.
4
Referitor la Maximus Cinicul şi dezordinea care l-a încercuit în Constantinopole: el nu a devenit niciodată, nici nu este, un episcop; şi nici cei ordinaţi de el nu sunt clerici ar vreunui oarecare rang. Tot ceea ce s-a făcut lui sau de el trebuie să fie susţinut drept invalid.
5
Referitor la Tomul [2] Apusenilor: noi i-am recunoscut şi pe cei din Antiohia care mărturisesc o singură Dumnezeire a Tatălui şi Fiului şi sfântului Duh.
6
Sunt mulţi care sunt înclinaţi să confunde şi să răstoarne buna ordine a bisericii şi astfel să fabrice, dintr-o ură şi dorinţă de a calomnia, anumite acuzaţii împotriva episcopilor care sunt peste biserici. Intenţia lor nu este alta decât să întunece reputaţiile preoţilor şi să producă necaz în cadrul laicilor iubitori de pace. Pentru acest motiv sfântul sinod de episcopi adunaţi l-a Constantinopole s-a decis să nu admită pe acuzatori fără o examinare anterioară, şi să nu permită oricui să aducă acuzaţii împotriva administratorilor bisericii – dar fără să excludă pe nimeni. Aşa că dacă cineva aduce o plângere privată (care este personală) împotriva episcopului regiunii pe care a defraudat-o el într-un anumit fel nedrept de purtare din partea sa, în cazul acestui tip de acuzaţie nici caracterul şi nici religia acuzatorului nu va fi supusă examinării. Este în întregime esenţial atât ca episcopul să aibă o conştiinţă clară precum şi cel ce pretinde că i s-a greşit, oricare ar fi religia sa, ar trebui să primească dreptate.
Dar dacă acuzaţia împotriva episcopului este de fel eclesiastică, atunci trebuie examinat caracterul celor care fac acuzaţia, în primul rând să-i oprească pe eretici de la a aduce acuzaţii împotriva episcopilor ortodocşi în materii de fel eclesiastic. (Noi definim „eretic” pe cei care au fost anterior exilaţi din biserică precum şi cei anatemizaţi mai târziu de noi: şi în adiţie aceia care pretindă că mărturisesc o credinţă care este sănătoasă, dar care au despărţit şi ţin adunări în rivalitatea cu episcopii care sunt în comuniune cu noi). În al doilea rând, persoanele condamnate anterior şi excluse din biserică pentru oricare motiv, sau cei excomunicaţi ori din cleric ori din oricare rang laic, nu trebuie să li se permită să acuze un episcop până ce ei nu şi-au ispăşit propria lor crimă. În mod similar, cei care sunt deja acuzaţi nu au permisiunea să acuze un episcop sau alţi clerici până ce ei nu-şi dovedesc propria inocenţă de crimele cu care sunt acuzaţi. Dar dacă personale care nu sunt nici eretice şi nici excomunicate, şi nici care să fi fost anterior condamnate sau acuzate de vreo încălcare sau alta, pretind că au o acuzare eclesiastică împotriva unui episcop, sinodul sacru porunceşte ca astfel de persoane sa pună mai întâi acuzaţiile înaintea tuturor episcopilor provinciei şi să dovedească înaintea lor crimele comise de episcopul în cauză. Dacă se ajunge că episcopii provinciei nu sunt capabili să corecteze crimele puse la uşa episcopului, atunci un sinod mai înalt de episcopi ai acelei eparhii, convocat să audă acest caz, trebuie abordat, şi acuzatorii nu trebuie să-şi expună acuzaţiile înaintea acestuia până ce nu s-a dat o promisiune scrisă de a se supune la pedepse egale dacă sunt descoperiţi de a face acuzaţii false împotriva episcopului acuzat, când este investigat subiectul.
Dacă arată cineva sfidare faţă de prescrierile referitoare la chestiunile de mai sus şi presupune să necăjească ori urechile împăratului ori a curţii autorităţilor seculare, sau să dezonoreze pe toţi episcopii eparhiei şi să necăjească un sinod ecumenic, nu ar trebui să fie nici o întrebare dacă sau nu să se permită unei astfel de persoană să îşi prezinte acuzaţiile, pentru că el a făcut o derâdere faţă de canoane şi a violat buna ordine a bisericii.
7
Aceia care îmbrăţişează ortodoxia şi se unesc numărului acelora care sunt salvaţi dintre eretici, noi îi primit în următoarea manieră regulară şi de obicei: Arianii, Macedonianii, Sabbatianii, Novatianii, cei care se numesc Cathari şi Aristae, Quartodeciman sau Tetradiţii, Apollinarianii – pe aceştia îi primim când ei ne oferă declaraţii şi anatemizează fiecare erezie care nu este de aceiaşi minte ca sfânta, catolica şi apostolica credinţă a lui Dumnezeu. Ei sunt mai întâi sigilaţi sau unşi cu mir sfânt pe frunte, ochi, nări, gură şi urechi. În timp ce îi sigilăm noi spune: „Sigiliul darului sfântului Duh”. Dar Eunomianii, care sub botezaţi într-o singură imersiune, Montaniştii (care sunt numiţi Frigieni aici), Sabellianii, care învaţă identitatea Tatălui şi Fiului şi fac anumite alte dificultăţi, şi alte secte – din moment ce sunt multe aici, nici cel puţin cei care îşi au originea în ţara Galatenilor – noi îi privim pe toţi care doresc să îi lase şi să îmbrăţişeze ortodoxia aşa cum facem noi cu grecii. În prima zi noi îi facem creştini, în a doua catehumeni, în a treia îi descântăm prin a sufla de trei ori în faţa şi urechile lor, şi astfel îi catehizăm şi îi facem să petreacă timp în biserică şi să asculte la scripturi; apoi îi botezăm.
NOTE DE SUBSOL
- Anume sinodul de la Constantinople din 382
- Acest tom nu a supravieţuit; probabil că îl apăra pe Paul din Antiohia.
