Vag ca suflarea lui Dumnezeu
Modelul întreit al vorbirii despre Dumnezeu a existat de la creştinii cei mai timpurii şi Noul Testament pe care l-au făcut ei: Matei 28:19 (Marea Comisie); Galateni 3:11-14, 1 Petru 1:2. În aceste pagini modelul întreit nu a fost necesitat de context, şi nu avea nevoie să fie explicat sau „vândut” cititorului. Astfel, despre ele se spune în acest fel însăşi de la începutul Bisericii. Cu toate acestea din multele feluri în care este spus acesta, este de asemenea clar că nu aveau nici o înţelegere specifică a ceea ce se înţelegea prin ea. Deducea aceasta trei Dumnezei? Dacă ei erau o unitate, cum poate fi aceasta şi ce se înţelege prin aceasta? Unii au simţit că alte părţi ale Noului Testament, şi a Scripturilor Evreieşti, tratau Duhul ca o altă cale de a vedea ori pe Tatăl ori pe Fiul. Alţii au văzut Duhul ca o entitate distinctă în cadrul lui Dumnezeu, o Persoană care nu era mai prejos de Hristos. Creştinii timpurii nu se gândeau mult la Duhul; ei erau preocupaţi cu învăţarea şi spunerea la necredincioşi despre Isus. Dar pe măsură ce oamenii începeau să pună întrebări despre Isus, cum era El întotdeauna cu noi, şi cum poate credinciosul creştin să fie tot mai mult asemenea lui Hristos, urmaşii timpurii au descoperit că ei trebuiau să ia în considerare ceea ce spuneau despre Dumnezeu.
O probă a scrierilor cele mai timpurii confirmă acest sens vag de confuzie. Didache (probabil cea mai timpurie dintre scrierile nescripturale a bisericii) foloseşte întreitul Nume odată (Did 7.1.3); în alt locuri, Duhul nu este discutat. În Primul Clement, Numele Triunic este folosit ca un jurământ, şi stă în spatele a două alte pasaje. Ignatius a folosit Numele Triunic de câteva ori (în Magn. 13.2 şi Ef. 9.1), dar în părţile sale mai degrabă decât în formula din Matei. Martirajul lui Policarp raportează că Policarp a folosit Numele Triunic într-o doxologie. Cu toate acestea Păstorul lui Hermas şi 2 Clement nu au făcut distincţia clară dintre Fiul şi Duhul. Se pare a fi acelaşi dintre aceşti autori binitarieni, văzând Duhul ca o vrilă a lui Hristos sau prezenţa Tatălui. Sau, ei pur şi simplu nu au simţit nici o nevoie de a intra în acest fel de lucruri, accentuând scopul unit din Dumnezeu. Rugăciunile scrise ale creştinilor timpurii adesea lăudau pe Duhul Sfânt spre finalul lor, în acelaşi timp când îl lăudau pe Tatăl şi Fiul. Ei nu aveau nevoie să spună cum sau de ce era aşa pentru a face o astfel de lăudare. Acesta este Vântul Nevăzut de care vorbeau ei, şi chiar definiţiile vagi poate că nu erau încă văzute ca de dorit sau chiar înţelepte.
Aceşti autori timpurii nu apăreau pur şi simplu şi spuneau „Duhul Sfânt este Dumnezeu şi nu vreo entitate separată sau creată sau o ficţiune divină”. Oferit fiind faptul cât de clari să făceau pe ei cu privire la umanitatea şi divinitatea lui Isus Hristos şi despre învăţătura înşelătoare a gnosticilor, este surprinzător să vedem o astfel de lipsă a definiţiei, în special din momentul când gnosticii foloseau orice scame ale Bisericii pentru a se lăuda cu priceperea lor „interioară”. Cu cât se gândea Biserica mai mult la aceasta şi cu cât trăia în mai multe situaţii, cu atât mai important devenea faptul că ceva mai mult era spus despre Duhul. Unele idei despre Duhul îi seduceau pe oameni de la adevărul despre Isus; din moment ce sarcina principală a Duhului era de a-i duce pe oameni la Hristos, aceste idei trebuie să fie foarte greşite. Şi într-un anumit punct, ei ştiau că trebuiau să vină la o înţelegere în privinţa a ceea ce spunea Scriptura despre Dumnezeu, şi de ce se referă la Dumnezeu în aceste trei feluri.
Un semn timpuriu că Biserica se trezea faţă de aceasta provine de la Teofilos din Antiohia. El susţinea faptul că Duhul era preexistent (adică, Duhul exista înainte ca universul să fi fost creat), şi astfel în mod definit nu era o fiinţă creată. Teofilos a afirmat o Trinitate în termeni formalizaţi (Autol. 2:15), dar forma pe care a folosit-o el era Dumnezeu/Cuvânt/Înţelepciune.
Atenagoras din Atena a scris că Duhul Sfânt era o „influenţă a lui Dumnezeu, curgând şi întorcându-se la Dumnezeu ca o rază de soare” (Supp. 10). Primele aluzii ale unei explicaţii interne despre cum Duhul a ajuns să fie vine în Atenagoras; logica sa (nedefinită corect) ar duce pe cineva să se gândească în termenii unei doctrine care ave să apară cu o generaţie mai târziu, acea a esenţei Duhului „ce purcede” din Tatăl. Dar mai sunt şi alte ecouri ale acestei păreri astăzi, în scriitorii mai influenţaţi de New Age.
Irineu, episcop de Lyons (m. 202 d. Hr.) a petrecut aproape tot talentul său teologic considerabil pe modelarea unei înţelegeri a lui Isus Hristos ca Dumnezeu, dar el a atins aspecte şi despre Duhul Sfânt. Irineu a văzut Duhul ca fiind divin, pre-existent şi implicat în creaţie, deşi şi el a preferat să vorbească despre Înţelepciune, Duhul lui Hristos, şi imaginea Tatălui. El nu a folosit conceptul Trinităţii direct în teologia sa, deşi logica descrierilor sale despre Duhul şi Hristos, precum şi laudele sale, poate duce pe cineva la concluzia că el era în mod decisiv un Trinitarian.
Anumite clarificări
Până la Tertulian, care a trăit în Nordul Africii şi a murit în jurul anului 220 d. Hr., nici un teolog principal nu a oferit Bisericii o învăţătură ascuţită, la punct despre Duhul Sfânt ca Dumnezeu. Tertulian nu era unul care să împrejmuiască cuvintele sale. El a fost primul care avea să marcheze clar ceea ce credea că se întâmplă de cauza această Trinitate, pentru a ştii, Duhul era coordonat cu Tatăl şi Fiul, şi era unit cu ei în substanţă, venind de la Tatăl prin Fiul într-un fel. Dumnezeirea este trei în secvenţă (care a venit primul), aspect şi manifestare (cum s-au arătat pe sine), dar una în calitate (ei sunt perfecţi şi compleţi), substanţă (orice îl face pe Dumnezeu să fie dumnezeu, toţi trei sunt), putere (toţi trei pot face orice), şi scop (scopul lor referitor la universul creat este în mod precis acelaşi). El numeşte Duhul „al treilea nume din Divinitate, şi a treilea grad al Maiestăţii Divine”.
Tertulian a acordat multă atenţie materiilor despre Duhul Sfânt. Nimeni nu ştie ce experienţe personale l-au condus să facă aşa. Însă preocuparea sa profund înrădăcinată pentru chestiunile legate de Duhul Sfânt şi sfinţenie l-au dus să devină unul dintre marii teologi ai Bisericii. Aceasta l-a dus în mişcarea Montanistă, o mişcare ce accentua lucrarea Duhului întâmplându-se acum, nu doar ca un lucru trecut sau de viitor. Pe măsură ce timpul trecea, Montanus şi liderii Montanişti au pretins o mare statură veşnică pentru ei înşişi, şi au revendicat autoritate dincolo de episcopi şi tradiţii, chiar dincolo de Scriptură. În timp ce mişcarea a alunecat încet înspre erezie, unii care au fost atraşi de ea nu au ajuns acolo. Tertulian a ajuns să fie şi mai extrem în chestiuni de sfinţenie personală, până la punctul că şi-a oprimat sensul lui de libertate în Duhul.
În timp ce Montanismul nu a cauzat probleme directe pentru teologia Duhului, Arianismul a făcut-o în mod clar. Arius, începând în jurul anului 318 d. Hr., a învăţat că Isus nu era Dumnezeu ci o fiinţă creată, l-a făcut pe Dumnezeu să fie ca tine sau ca mine. Ideea în sine nu era nouă, însă Arius i-a dat acesteia un nivel provocator de adâncime, şi el a răspândit în mod viguros ideea, în special prin zona lui din Africa de Nord. Pentru o scurtă vreme, oraşele creştine principale ale Alexandriei şi Constantinopolului erau puternic influenţate de Arianism. Logica părerii lui Arius despre Isus duce la părerea că şi Duhul este o fiinţă creată şi nu Dumnezeu; aceasta a devenit o caracteristică centrală a învăţăturilor lui Macedonius. Atanasie raportează despre Arius că a scris că Duhul Sfânt, precum şi Tatăl şi Fiul, erau separaţi prin natură şi că nu aveau parte unul în altul – fiinţe discrete într-un anumit sens ca mine sau ca tine. Dacă Arianismul nu era o închinare la trei dumnezei, aceasta era doar pentru că Fiul şi Duhul erau văzuţi ca ceva mai puţin decât Dumnezeu.
Arius era un gânditor ce trebuia luat în considerare, şi lucrarea sa a forţat biserica în câteva degenerări de lungi, grele reconsiderări cu privire la Dumnezeu. Prima parte a provocării era de a afirma într-o formă de bază crezul Scriptural în Isus Hristosul. Aceasta s-a făcut la Conciliul de la Nicea, care a oferit un crez ce oferea un mare detaliu despre Isus ca uman şi ca Dumnezeu, atât în şi dincolo de istorie, trăind şi murind şi înviind şi reîntorcându-se. Dar crezul care a venit de la Conciliul din 325 spunea aproape mai nimic despre Duhul Sfânt (acea parte era la fel ca cea găsită în Crezul Apostolilor: „Noi credem în Duhul Sfânt”). Aceasta a fost lăsată lui Atanasie, episcop de Alexandria (m. 373) să o facă.
O învăţătură s-a născut
Atanasie, de asemenea, ezită să vorbească despre cum Duhul este Dumnezeu. Dar aceasta este în întregime o chestiune de înclinare a pălăriei lui către un mister de nepătruns al lucrărilor interioare a lui Dumnezeu. Atanasie este responsabil pentru preluarea structuri lui Tertulian şi pentru zidirea pe ea, oferind doctrina creştină a Trinităţii în forma în care este astăzi. El face clar faptul că Duhul este Dumnezeu prin ceea ce spune el despre Duhul, adică, aceleaşi lucruri de bază pe care le spune despre Tatăl şi Fiul. Duhul nu se schimbă, este prezent pretutindeni, şi este implicat în mod intim în toate faptele Tatălui şi ale Fiului.
Atanasie era în centrul învăţăturilor Arianiste, episcop al unui oraş în care a predat Arius. El a trebuit să se confrunte nu numai cu ideile ispititoare ale lui Arius, dar şi cu sectele care s-au dezvoltat din ele – precum Tropicii (Cei care se Întorc). Din moment ce abordarea Duhului era adesea mai degrabă dedusă decât directă, Biserica a preluat lupta cu aceasta după confruntarea cu noţiunile Arianiste despre Hristos.
Timpul sosise ca eforturile pentru Biserică să devină mai clare cu privire la Duhul Sfânt. Astfel lucrarea lui Atanasie, a Părinţilor Capodocieni (Basil cel Mare, Grigore de Nyssa şi Grigore de Nazianzus) şi Ambrozie episcop de Milano, au dus Biserica la a înţelege ceea ce se spunea prin „Duhul Sfânt”. De exemplu, Grigore de Nyssa (m. 394 d. Hr.) a indicat spre lucrarea Duhului Sfânt în Botez pentru a arata că Duhul este Dumnezeu. Basil (m. 379 d. Hr.) a argumentat faptul că Duhul trebuia să primească închinare ca Dumnezeu, bazat pe ceea ce ne dă Duhul, inclusiv adoptarea drept copiii ai lui Dumnezeu şi moştenirea binecuvântărilor de acum şi (pe deplin) a celor ce or veni, şi pentru că ne-a oferit motiv să ne bucurăm. Grigore de Nazianzus (m. 389 d. Hr.) a înţeles sarcina practică a conduceri bisericii din Constantinopole departe de Arianism. Un alt lider cheie, Hilary de Poitiers (m. 367 d. Hr.), a scris despre rolul Duhului în „divinizarea” credinciosului – influenţat de ideea bisericilor Răsăritene de „theosis”, în care urmaşul creştin este re-făcut de Dumnezeu pentru a fi ca Dumnezeu, într-un proces care nu este completat până ce nu vine Împărăţia.
Lucrarea acestor gânditori a dus la adăugări la Crezul Nicean care au apărut la Conciliul de la Constantinopole în 381. aceste schimbări au oferit Bisericii versiunea Crezului Nicean folosit acum în serviciile de închinare, cu excepţia unei mici schimbări de mai târziu care nu este folosită în bisericile ortodoxe. Crezul „Niceano-Constantinopolitan” declară:
„Noi credem în Duhul Sfânt,
Domnul şi Dătătorul vieţii,
Care purcede de la Tatăl,
Care este adorat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul,
Care a vorbit prin profeţi.”
Aceasta este a spune, Duhul Sfânt face lucruri divine ca dăruirea vieţii, este de origine divină, ne descoperă ceea ce vrea Dumnezeu, şi este adorat ca Dumnezeu. Ideea că Duhul Sfânt „este” Dumnezeu este declarată în mod indirect dar clar, de faptul că există o secţiune specifică pentru Duhul în Crez, sub care vine Biserica şi învăţăturile Bisericii despre ceea ce are să vină.
Astfel biserica timpurie ajunge în jurul unei priceperi a ceea ce se înţelege atunci când se face botezul în numele lui Dumnezeu, dar ei ne cer tuturor să o spunem cu tonuri liniştite. Acesta este un mister, şi astfel este periculos să mai spui prea multe.
Priviţi la această pagină despre câţiva teologi scriitori post-Niceani (material în limba engleză, n. tr.).
Referitor la clauza Filioque (a Crezului Nicean)
Prima ruptură teologică adevărată din Biserică a fost cu privire la misterul naturii Duhului Sfânt. Ruptura s-a produs atunci când bisericile Apusene (Romane) s-au decis să adauge o clauză la descrierea Conciliului Nicean a Duhului Sfânt, şi bisericile Răsăritene (acum Ortodoxe) au obiectat. Diferenţa persistă până astăzi, cu bisericile Catolice şi Protestante adăugând clauza, şi Ortodoxia Răsăriteană neadăugând-o. Fără să devenim prea complecşi, să privim pe scurt la aceste păreri.
(1) Apusul: „purcede de la Tatăl şi Fiul”. Accentuează ‚unul în trei’.
Criticism: tinde să-l subordoneze pe Duhul Sfânt faţă de Biserică şi restul Trinităţii, ducând la legalisme de crez, canon şi magisterium.
(2) Răsăritul: „purcede de la Tatăl”. Accentuează ‚tei în unul’.
Criticism: întrece misticismul mucegăit care slăbeşte legătura dintre Cuvânt şi Duh, schilodeşte majoritatea mijloacelor de discernământ, şi îi atribuie Fiului un rol mai tranzitiv în reconcilierea lui Dumnezeu cu noi.
Augustin, deşi era în mod clar Apusean, aparent a luat criticismul Răsăritului la inimă pentru a desemna pneumatologia sa. Aceasta ar trebui să ne ofere o indicaţie că poate exista o bază mai comună decât la prima vedere, mai multe corective ca de obicei recunoscute de ambele părţi.
Există o nerăbdare în noi modernii. Noi vedem problemele de azi ca fiind importante. Dezbaterea filioque, pentru ei, pare ca ‚discuţie teologică’ din care nu iese nimic care să merite osteneala şi se iroseşte multă suflare. Un exemplu al acesteia este ceea ce a scris Leonard Sweet în cartea sa *New Life In the Spirit* (Westminster, 1982) p.34 [Viaţa nouă în Duhul]:
„Dezbaterile sunt ceea ce limitează felul cum Dumnezeu ne vorbeşte nouă, precum cea despre filioque, perpetuată la mult timp după ce ea a încetat să mai aibă înţeles pentru viaţa de credinţă, care oferă teologiei un nume rău. Întreaga controversă referitoare la filioque ar trebui să fie retrasă într-o casă de odihnă teologică”.
Înţeleg punctul său, însă nu prea îl pot susţine. Nu simt că limitarea felului cum Dumnezeu ne vorbeşte este materia principală, ci mai degrabă descoperirea felului cum acţionează Dumnezeu printre noi. Dumnezeu a pus limite de sine în facerea acţiunilor, şi dacă Dumnezeu le respectă, cine are să facă altfel? Pentru a le respecta, noi trebuie să facem o pauză pentru a le nota; de aici, discuţia despre Duhul despre „purcedere”. Aceasta este o dezbatere despre felul cum Duhul lucrează în creaţie şi cu noi. Dacă simţeam că Duhul este irelevant, nu aş fi scris aceste pagini, şi dacă şi tu simţeai că Duhul era irelevant, nu ai fi citit aceste pagini.
Ba mai mult, doar pentru că nu putem vedea sau simţi în mod ordinar diferenţa directă nu înseamnă că nu este acolo. Adevărul face o diferenţă, doar prin a fi adevăr, astfel noi trebuie să-l căutăm cu o pasiune. Faptul (şi este fapt) că acest tip de războaie teologice ajută la îndepărtarea oamenilor de la a fi lideri de biserică sau chiar membri ai acesteia pur şi simplu înseamnă că noi care vorbim discuţia despre Dumnezeu am ales să ne luptam mai degrabă decât să ascultăm, şi să o discutam în loc să o traducem într-un fel de trăire.
Poate nu vom ajunge niciodată la baza lui Filioque, decât dacă vreun comitet teologic înfumurat sau de teologi crede că acesta are (la fel ca şi cu unele dezvoltări recente). Aceasta este, în cele din urmă, despre Dumnezeu, şi noi nu putem înţelege din ce este făcut Dumnezeu sau cum lucrează El. Noi trebuie să învăţăm să trăim cu ruperea, şi să nu o lăsăm să stea între noi. Întrebările încă se mai clatină acolo, chemând imaginaţia şi probele creştine din mintea creştină. Dumnezeu – Frontiera Finală. Eu cred că atunci când nu ne luptăm cu privire la aceasta, lui Dumnezeu îi place să ne încerce să înţelegem cum este Dumnezeu. Misterele există ca să fie probate.
