Peter Toon despre un Conciliu al cărui probleme încă mai sunt printre noi
Un Sinod Răsăritean de 150 de episcopi s-au întâlnit în Constantinopole, ‚noua Romă’, din mai până în iulie 9, 381. original, erau 186, dar 36, care tindeau spre erezie, au plecat la scurt timp după deschiderea sesiunii. Cei 150 ‚părinţi sfinţi’ au venit din eparhiile civile ale jumătăţii răsăritene a Imperiului Roman – aceia din Răsărit, Pont, Asia şi Thrace – precum şi din Egipt şi Constantinopole. Mai târziu acest Sinod avea să fie recunoscut în Răsărit şi Apus drept Conciliul Ecumenic, al Doilea de acest fel, urmându-l pe cel din Nicea din 325.
Acesta a fost numit de Împăratul Răsăritului, Teodosius I (379-395), şi scopul său declarat era de a confirma deciziile Conciliului de la Nicea (325), de a expulza erezia şi de a găsi un nou episcop pentru Constantinopole (din moment ce pentru 40 de ani acesta fusese un oraş pro-Arian, unde Macedonius, Eudoxius şi Demofilus au îmbrăţişat în Biserica celor Doisprezece Apostoli punctul homoean (Arian) al Conciliului de la Ariminum din 359). Prin urmare, Sinodul a făcut apel la Teodosius când acesta şi-a încheiat ratificarea deciziilor sale. Edictul imperial emis pe 30 iulie 381, îi lista pe episcopi în fiecare eparhie civilă a jumătăţii răsăritene a Imperiului cu care alţii trebuiau să fie într-o comuniune eucharistică dar aveau să fie consideraţi ortodocşi. Nu a fost nici o menţionare a jumătăţii apusene a Imperiului în acest decret din moment ce Gratian, Împăratul Apusului, nu a avut nici o parte în numirea sau aprobarea acestui Sinod. De fapt, doar un singur episcop (Acholius de Thessalonica) din Apus a frecventat şi numai el pentru că el l-a botezat pe Teodosius când acesta fusese serios de bolnav în 380.
Crezul Ecumenic
Pentru sursele primare de informare referitoare la acest Sinod/Conciliu, istoricii sunt limitaţi. Actele originale ale acestui Sinod nu există şi nici Tomos, o declaraţie teologică, agreată de cei 150 de Părinţi, care enunţa adevărata şi ortodoxa Credinţă şi adresa ereziile vremii.
Ceea ce există sunt Scrisoarea din partea Sinodului/Conciliului către Teodosius, lista de membrii a Conciliului şi Canoanele care au fost emise. Mai sunt de asemenea şi referinţele la întâlnirea istoricilor timpurii a Bisericii (de exemplu, Socrate, Sozomen şi Theoderet); Scrisoarea către Papa Damasus a Conciliului care s-a întâlnit în Constantinopole în 382 şi care a fost frecventat de mulţi din aceleaşi persoane care au fost acolo şi în 381; şi referinţele autobiografice în lucrările lui Grigore Teologul, care pentru o scurtă durată de timp din cadrul Conciliului din 381 a fost episcop de Constantinopole dar care şi-a dat demisia când s-a făcut cunoscut faptul că traducerea sa către Constantinopole era opusă de Episcopii Romei şi ai Alexandriei.
În plus, şi de o mare importanţă, există atribuirea de către Conciliul de la Calcedon (451) către Conciliul de la Constantinopole (381) a Crezului, mai târziu acceptat de întreaga lume creştină drept ‚Crezul Nicean’ şi la care s-au referit anumiţi scolastici drept ‚Crezul Niceano-Constantinopolitan’.
Acest Crez din Constantinopole nu este identic cu cel produs de cel din cadrul Conciliului de la Nicea în 325. Astfel, acesta nu este Crezul Nicean, pe drept vorbind. Acesta aparţine, totuşi, aceleiaşi tradiţii de învăţătură a Credinţei că Fiul este homoousios (de aceiaşi, identică substanţă / divinitate) cu Tatăl. Acesta mai adaugă şi învăţătura despre Persoana Duhului Sfânt, că el trebuie adorat şi slăvit împreună cu Tatăl şi Fiul.
Originea imediată a Crezului de la Constantinopole pare a fi Crezul declarat de Nectarius, senatorul, în uimitoarea sa mişcare rapidă de la a fi un laic nebotezat la a deveni Episcop de Constantinopole în timpul procedeelor acestui Conciliu, după demisia lui Grigore. Înainte ca Nectarius să fi folosit acest Crez, acesta probabil că a fost folosit ca un crez de botez în diferite biserici ale Răsăritului din moment ce acesta apare într-o formă aproape identică la concluzia tratatului doctrinar, Ancoratus, de Sf. Epifanius în 374. Aparent, Crezul Nicean original din 325 a fost folosit într-o formă modificată peste tot în Creştinismul Răsăritean ca o declaraţie de botez şi astfel este foarte probabil că Crezul de la Constantinopole este o formă preferat, dezvoltată din acesta, folosit de Nectarius.
Oricare ar fi precisa origine a Crezului Niceano-Constantinopolitan, acesta are o mare importanţă datorită dogmei sale a Sfintei Treimi, Trei Persoane fiecare posedând pe una, natură divină identică. Dincolo de claritatea cuvintelor, frazele şi propoziţiile sale stă lucrarea teologică a unor Părinţi precum Atanasie din Alexandria şi Capodocienii (Basil de Cezarea, Grigore Nazianus, şi Grigore de Nyssa) care au clarificat doctrina biblică într-un fel care nu a lăsat loc pentru formele variate şi periculoase ale ereziilor Ariane şi Sabeliane (Modaliste) care se păreau că se răspândesc ca focul între 320 şi 370 şi erau favorizate în locurile înalte.
Una în Credinţă: Constantinopole urmează Nicea
Nu este nici o îndoială decât că cei 150 de Părinţi ai Constantinopolului au crezut ceea ce au învăţat ei (în Tome a lor pierdută şi lucrarea pastorală) că era aceiaşi Credinţă ca ceea ce 318 Părinţii din Nicea au învăţat, căci primul lor Canon afirma:
Să nu submineze nimeni Credinţa celor 318 Părinţi adunaţi la Nicea în Bitinia, dar să rămână ferm şi neatins, şi fie ca oricare erezie să fie anatemizată; în particular, cea a Eunomianilor sau Anomeanilor, acea a Arianilor sau a Eudoxianilor, acea a Semi-Arianilor sau Pneumatomachoi, acea a Sabellianilor, acea a Marcelianilor, acea a Fotianşilor şi cea a Apollinarianismului.
Aici suntem confruntaţi cu diferitele erezii atât de tip subordinaţioniste (Fiul e mai puţin divin decât este Tatăl) cât şi modalistic (distincţia dintre Persoane este doar în Nume nu în realitate) care s-au dezvoltat între 325 şi 381, împreună cu erezia (Apollinarianismul) referitoare la Persoana Domnului Isus Hristos. Toţi dintre ei trebuiesc înlăturaţi din Biserica lui Dumnezeu.
Deşi nu avem lucrarea Tome din 381, avem Scrisoarea trimisă de Conciliul de la Constantinopole la un an mai târziu la Roma şi este raţional să presupunem că ceea ce declară referitor la adevăr şi erezie este cu mult asemenea lui Tome pierdut (din moment ce aparent aceiaşi episcopi au redactat ambele). Aici este un extras din Scrisoarea care spune necazul pricinuit de eretici precum şi indică natura ereziilor lor:
Pentru orice am îndurat persecuţii sau dureri, sau ameninţări imperiale sau cruzimi ale guvernelor, sau oricare altă judecată din partea ereticilor, noi ne opunem cu toţi de dragul Evangheliei Adevărului (Crezul) drept autentificat de cei 318 Părinţi la Nicea în Bitinia. Această Credinţă ar trebui să vă satisfacă pe voi şi pe noi, şi toţi cei care pervertesc cuvântul adevărului – căci acesta este cel mai antic, acesta este în acord cu crezul botezului nostru şi ne învaţă să credem în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt – crezând, a spune aşa, într-o singură Dumnezeire şi putere şi substanţă a Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, de demnitatea egală şi co-eternă maiestate, în trei Hypostases perfecte, adică trei Persoane perfecte.
Astfel nu se găseşte nici un loc pentru eroarea lui Sabellius în care Hypostases sunt confundate şi individualităţile lor luate, şi nici blasfemia Eunomianilor şi Arianilor şi Pneumatomoachi [= ‚luptători împotriva Duhului’] nu predomină, în care substanţa sau natura Dumnezeirii este distrusă şi o anumită natură mai târzie, creată şi de o substanţă diferită, este adăugată la necreata şi cosubstanţiala şi coeterna Trinitate.
Noi păstrăm de asemenea drept nepervertită doctrina întrupării Domnului, primind dispensaţia firii ca nici fără de suflet şi fără de minte şi nici incompletă, ci cunoscând că el a existat ca Dumnezeu perfect, Cuvântul, înaintea tuturor erelor, şi a devenit omul perfect în ultimele zile pentru mântuirea noastră.
În trecere putem nota o schimbare în folosinţa unui cuvânt important în Hristologie – hypostasis. La Conciliul de la Nicea acesta este folosit în anatema împotriva Arianismului ca un sinonim pentru ousia. Din punct de vedere literal, hypo-stasis este ‚ceea ce stă sub’ şi se referă la fiinţa permanentă care accentuează apariţia lucrurilor. Ousia are înţelesul similar dar mai abstract de esenţă sau fiinţă. Totuşi, datorită lucrării teologilor Capodocieni cuvântul hypostasis a ajuns să fie folosit pentru subzistenţa fiinţei, nu a fiinţei în sine, şi astfel ei au vorbit de hypostases, care este subzistenţa Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt în Sfânta Treime, un singur Dumnezeu. În acelaşi timp, cuvântul ousia a reţinut înţelesul ei general de esenţă şi fiinţă şi a fost folosit despre divinitate, Dumnezeirea, comun la fiecare dintre cei Trei. Astfel ultima declaraţie a ortodoxiei folosită de Părinţi – o ousia şi trei hypostases.
În concluderea acestei secţiuni, se merită să remarcăm că în timp ce Crezurile de la Nicea şi de la Constantinopole, fiind confesiunea unită a adunării sfinţilor Părinţi, începea cu prima persoană plural, pisteuomen & credimus, când au fost folosite drept crezuri de botez ei foloseau forma de la persoana întâia singular. Şi când ei au introdus mai târziu Liturghia drept crezuri de botez ei au făcut-o la persoana întâia singular aşa că până astăzi Credo începe Crezul apusean şi Pisteuo Crezul Liturghiei răsăritene. Folosinţa lui „Noi credem” în liturghia engleză indică la un crez sinodic mai degrabă decât de botez şi este astfel impropriu.
Jurisdicţia şi disciplina
Al doilea Canon de la Constantinopole (381) începe:
Episcopii să se abţină de la a se interfera cu bisericile din afara limitelor unei eparhii şi din cauzarea de necaz în biserici… Dacă ei nu sunt invitaţi, fie ca episcopii să se reţină de la a merge în afara unei eparhii pentru o ordinare sau pentru oricare act eclesiastic…
Folosirea cuvântului eparhie de aici este o inovaţie pentru legea bisericii, căci la nici un Conciliu anterior (de exemplu, Nicea, Antiohia şi Sardica) nu au fost menţionate vreo eparhie. Evident că aceasta marchează tendinţa crescândă pentru a modela jurisdicţiile locale ale Bisericii pe aranjamente civile şi graniţe ale Imperiului Roman. Aparent, motivul particular pentru acest Canon a fost interferenţa repetată a Episcopului Alexandriei în Antiohia şi ale locuri.
Al treilea Canon este scurt dar important:
Cât despre Episcopul Constantinopolului, să aibă el prerogativele onorului după Episcopul Romei, văzând ca acest oraş este noua Romă.
Oraşul Constantinopole a fost clădit de Constantin cel Mare între 330 şi 336 alături de locul antic al Byzantium, pe coastă europeană a Bosforului. În calitate de capitală nouă imperială acesta a fost scutit de dependenţa de Heraclea şi nu a fost considerat a fi legat în mod administrativ de provincia Europei. Aceasta a avut efectele sale asupra statutului biserici şi a episcopului Constantinopolului. De fapt, Episcopul Alexander de Byzantium (314-336) şi apoi de Constantinopole (336-7) a fost numit la sfârşitul vieţii sale „episcop al noii Rome”.
Canonul pune în mod simplu în legea bisericii situaţia aşa cum era ea atunci în Imperiu şi Biserică. În ordinea priorităţii eclesiastice Episcopul de Constantinopole vine imediat după Episcopul Romei.
În sumar
Este cumpătat să reflectăm la faptul că Biserica din secolul al 21lea încă mai are de a face cu erezii serioase referitoare la Natura şi Numirea Sfintei Trinităţi şi a deplinei şi completei Identităţi şi Persoane a lui Isus din Nazaret. Astfel este nevoie să ne luptăm cu har şi zel pentru Credinţa dată sfinţilor odată şi de a o face în armonie cu Tradiţie şi Crezul de la Constantinopole şi într-un fel care poate fi înţeles azi. În mod regretabil astăzi noi admitem erezii în bisericii prin slaba traducere a însăşi Crezului Nicean!
În plus, este de un interes mai mult decât trecător să notăm faptul că întrebarea diaconilor care intrau în alte eparhii decât a lor este foarte mult o chestiune de dezbatere astăzi.
În final, în timp ce ochii lumii creştine s-au uitat la Poziţiile anticei şi noii Rome în 381 la fel şi astăzi continuă să facă la fel! Multe s-au schimbat în lume şi Biserică dar aceste două Patriarhate ale Apusului şi Răsăritului încă rămân proeminente de a sluji uneia, sfinte, catolice şi apostolice Biserici şi Sfintei Trinităţi.
(For further reading: NQ King, The Emperor Theodosius and the Establishment of Christianity, SCM, 1961; JND Kelly, Early Christian Creeds, Longman, 1991; Decrees of the Ecumenical Councils, ed NP Tanner, Vol 1, Sheed & Ward, 1990.) (For further reading: NQ King, The Emperor Theodosius and the Establishment of Christianity, SCM, 1961; JND Kelly, Early Christian Creeds, Longman, 1991; Decrees of the Ecumenical Councils, ed NP Tanner, Vol 1, Sheed & Ward, 1990.)
