Reintruparea – A suprimat-o Biserica?

de Joseph P. Gaudel, Robert M. Bowman, Jr., şi Dan R. Schlesinger

Spre începutul acestui secol crezul în reîntrupare a fost restrâns la anumite grupări mici precum Şcoala Unităţii Creştinismului, Societatea Teosofică, şi Asociaţia Edgar Cayce pentru Cercetare şi Iluminare1. Prin anii 1980, totuşi, nu numai aceste grupări au câştigat peste un milion de urmaşi, dar celebrităţi precum Jeanne Dixon şi Shirley MacLaine au popularizat întruparea pentru mase. În timp ce acum 50 de ani în urmă în mod relativ puţini americani credeau în întrupare, astăzi aproximativ o pătrime din toţi americanii o acceptă, alături de circa un sfert din întreaga lume2.

În fond toţi propunătorii moderni ai întrupării din Apus pretind că aceasta „este în armonie completă cu adevăratul spirit al Creştinismului”. Biserica timpurie a învăţat întruparea, spun unii, până în secolul al 6lea când aceasta a fost suprimată la un conciliu al biserici. În acest articol vom examina această pretindere că biserica a suprimat doctrina întrupării.

Reîntruparea definită

Doctrina reîntrupării derivă din antichitate, avându-şi originea în Răsărit, dar se găseşte şi în Grecia antică. Aceasta „învaţă că sufletul intră în această viaţă, nu ca o creaţie proaspătă, ci după un curs lung de existenţă anterioară pe acest pământ şi în altă parte . . . şi că aceasta este singura sa cale către viitoarele transformări pe care şi le modelează pentru sine”3.

Conform conceptului Răsăritean de reîntrupare, omul care depinde de faptele sale din existenţa sa anterioară poate reveni înapoi în oricare tip de formă a vieţii, incluzând diferite animale, precum şi forma umană. Reîncarnaţioniştii din Apus, totuşi, susţin în general că bărbaţii şi femeile pot fi reîntrupate doar ca fiinţe umane. Tot aceştia se referă adesea la părerea Răsăriteană ca „transmigraţie” şi la părerea Apuseană ca „reîntrupare”. În mod tradiţional, totuşi, termenii „transmigraţie”, „reîntrupare” şi „metempsihoza” au fost folosite ca sinonime4. Pe de altă parte, reîntruparea trebuie să fie distinsă de preexistenţa sufletelor. În timp ce toţi cei care cred în reîntrupare trebuie să creadă că sufletele reîntrupate au preexistat, nu toţi cei care aderă la preexistenţa sufletelor acceptă reîntruparea. Un exemplu modern ar fi Mormonii.

Presupunerea fundamentală de care se vorbeşte ca reîntrupare este „monismul”, crezul că există doar o singură realitate. Din moment ce aceasta înseamnă că toate lucrurile sunt parte a unei realităţi esenţiale, nu există nici o distincţie între Dumnezeu, lume şi oameni – ei sunt cu toţii „una”. În acest sistem de gândire „Dumnezeu” este privit, nu ca un Creator personal, ci ca o forţă impersonală sau conştiinţă din care suntem cu toţii parte5. Astfel, Shirley MacLaine afirmă că „Dumnezeu” este „cuvântul pe care-l folosim pentru un concept de complex incredibil de energii spirituale”, şi sugerează că „tragedia rasei umane a fost că noi am uitat că suntem cu toţii Divini”6. Reîntrupările unui suflet, atunci, au fost înţelese în mod clasic ca o călătorie de le Dumnezeu la Dumnezeu, scopul fiind reabsorbţia în Unicul7.

Reîntruparea şi Biblia

Crezurile care formează contextul reîncarnaţionalismului Apusean cât şi cel Răsăritean sunt în mod clar incompatibile cu creştinismul biblic. Astfel, cazul împotriva reîntrupării fiind „creştin” trece dincolo de implicaţiile pentru viaţa de apoi, şi implică mult mai multe decât câteva texte dovadă din Biblie. Mai degrabă, întreaga revelaţie biblică în învăţătura sa despre Dumnezeu, lume, om, păcat şi mântuire, stă ca un întreg împotriva reîncarnaţionismului.

Cu toate acestea, aderenţii reîntrupării din Apus încearcă în mod invariabil să reconcilieze crezul lor cu Creştinismul. Noul Testament se spune că a fost scris de autori necunoscuţi la o vreme prea târzie t a fi de încredere în raportul lor despre învăţăturile lui Isus, şi astfel învăţăturile sale despre reîntrupare au fost în mare parte pierdute (Mulţi oameni resping Biblia în timp ce pretind a fi urmaşi ai lui Isus, deşi aparte de Biblie nu avem nici o cunoaştere reală a învăţăturilor lui Isus). De asemenea, despre textul Noului Testament se spune a fi pus în încurcătură cu ştergerile şi interpolările fraudulate asupra textului în secolul al 6lea şi mai târziu de către anti-reîncarnaţionalişti, care au scos chiar cărţi întregi, aşa încât textul în sine nu este demn de încredere. În final, în ciuda încercării presupuse din secolul al 6lea de a înlătura reîntruparea din Biblie anumite „vestigii” ale doctrinei se spune a fi detectabile în texte risipite (de exemplu, Matei 17:10-13; Ioan 3:3, 7; Ioan 9:1-3; Efeseni 1:4; Apocalipsa 3:12)8.

Nu este posibil în cadrul spaţiului acestui articol să oferim o respingere completă a fiecăruia dintre aceste argumente9. Chestiunile despre dată, autor şi transmitere textuală a documentelor Noului Testament au primit tratamentul definitiv din partea cercetătorilor evanghelici, la ale căror lucrări este îndrumat cititorul10. Aceşti cercetători au arătat că tot Noul Testament a fost scris în primul secol, de apostoli sau de asociaţii lor apropiaţi, şi că textul Noului Testament a fost transmis cu credincioşie de-a lungul secolelor. Cu privire la canonul (cărţile acceptate ca inspirate) Noului Testament11, nu înclinaţia contra reîntrupării a fost cea care a motivat acceptarea anumitor scrieri şi respingerea evangheliilor apocrife şi a altor scrieri care au fost excluse din canon. Mai degrabă, cărţile Noului Testament au fost acceptate deoarece au fost scrise de apostoli sau de asociaţii lor şi sunt de identificat în primul secol. Cărţile care au fost excluse nu erau apostolice, şi au fost scrise între secolul al 2lea şi al 9lea12. În plus, canonul Noului Testament s-a dezvoltat în secolele al 2lea şi al 3lea şi au primit forma finală în secolul al 4lea13, nu în secolul al 6lra, aşa cum pretind reîncarnaţionaliştii. Prin urmare, critica reîncarnaţionaliştilor despre Noul Testament este invalidă.

Argumente că vestigii ale crezului reîncarnaţionist pot fi găsite răspândite prin Noul Testament este esenţialmente incompatibil cu alte argumente deja discutate. Dacă cărţile Noului Testament au fost scrise de autori necunoscuţi prea târziu pentru a putea fi de încredere din punct de vedere istoric, şi dacă scribii din secolul al 6lea s-au atins de textul Noului Testament, de ce valoare mai sunt aceste presupuse „vestigii”? În orice caz, reîncarnaţionaliştii nu au nici un drept să citeze Biblia în apărarea crezurilor lor dacă în acelaşi timp ei argumentează faptul că Biblia este inconstantă.

O examinare detailată a acestor presupuse texte dovadă pentru reîntrupare nu este posibilă în acest articol. Totuşi, câteva studii ajutătoare a întrebării au fost publicate pentru creştini, arătând faptul că Biblia pur şi simplu nu conţine nici măcar o aluzie în favoarea reîncarnării, în timp ce învăţăturile sale cele mai centrale contrazic aceasta14.

Reîntruparea şi Părinţii Bisericeşti timpurii

Reîncarnaţionaliştii din Apus argumentează în mod tipic că biserica timpurie susţinea un crez în reîncarnare până în secolul al 6lea, când acesta a fost suprimat de împăratul roman prin intermediul unui conciliu al bisericii. Pentru a respinge această pretenţie, trebuie să examinăm mai întâi înregistrările pentru a vedea dacă părinţii bisericeşti timpurii au învăţat reîntruparea. Examinarea noastră va dezvălui faptul că reîntruparea nu era un subiect de mare preocupare pentru părinţii timpurii, care au susţinut speranţa biblică a învierii15, dar că oricând ar fi discutat aceştia despre reîntrupare ei au condamnat-o în totalitate. Reîncarnaţionaliştii au fabricat o istorie falsă a bisericii timpurii bazat pe )1 o reconstrucţie premeditată a evidenţe care ignoră o majoritate vastă a mărturiei părinţilor; 2) citatele parţiale ale părinţilor, de obicei ieşite din context; 3) interpolările din citatele părinţilor; şi 4) citate fabricate.

Iustin Martirul (c. 100-165)

Iustin Martirul a fost unul dintre cei mai timpurii părinţi bisericeşti. El este pretins adesea ca „un reîncarnaţionalist creştin timpuriu”16. Referindu-se la capitolul IV din lucrarea lui Iustin Dialog cu Trypho, reîncarnaţionaliştii pretind că „el a învăţat că sufletele umane locuiesc în mai mult de un trup în cursul pelerinajului lor pământesc”17. Ce spune de fapt Iustin? El prezintă un dialog în care el discută cu Trypho întrebarea reîncarnării; la finalul discuţiei, dialogul conclude astfel (notaţi că „eu” este Iustin şi „el” este Trypho, evreul cu care dezbate el; Trypho vorbeşte primul):

„Prin urmare sufletele nici nu-l văd pe Dumnezeu şi nici nu transmigrează în alte trupuri; căci ele ar ştii căci astfel sunt pedepsite, şi că s-ar teme să comită chiar şi cel mai banal păcat după aceea. Dar apoi ele pot percepe că Dumnezeu există, şi că neprihănirea şi pietate sunt onorabile, sunt şi eu de acord cu tine”, a spus el.

„Eşti corect”, am răspuns eu18.

Clement de Alexandria (c. 155-220)

Un alt părinte al bisericii presupus adesea că a învăţat reîncarnarea a fost Clement de Alexandria, pe baza faptului că afirmaţia sa în primul capitol din lucrarea sa Îndemn către păgâni că „înaintea de întemeierea lumii suntem noi”19. Cel mult această afirmaţie ar putea fi construită (aparte de context) pentru a învăţa preexistenţa sufletelor. De fapt, totuşi, afirmaţia lui Clement din context nu merge deloc aşa de departe. Mai degrabă, el afirmă pur şi simplu preexistenţa lui Isus Hristos ca şi Cuvântul (sau Logos), şi preştiinţa şi scopul lui Dumnezeu de a ne crea şi a ne iubi înainte de creaţie:

Dar înainte de întemeierea lumii suntem noi, care, deoarece destinaţi a fi în El, am preexistat în ochiul de dinainte a lui Dumnezeu – noi creaturile raţionale ale Cuvântului lui Dumnezeu, a cărui relatare noi o datăm de la început; căci „la început a fost cuvântul”20.

Notaţi că Clement califică în mod atent afirmaţia sa că noi am existat la început în cuvintele „în ochiul lui Dumnezeu”, care înseamnă, de sigur, că „preexistenţa” noastră a fost o idee în mintea lui Dumnezeu, nu ca entităţi substanţiale.

Origen (c. 185-254)

Origen s-a admis a fi cel mai strălucit şi mai inovator dintre teologii bisericii timpurii. El a fost, totuşi, şi mârşav pentru speculaţiile sale teologice. El este părintele bisericesc cel mai adesea citat de reîncarnaţionaliştii ca învăţând doctrina lor. Un pasaj citat în mod frecvent este următorul, din lucrare lui Origen Împotriva lui Celsus (I.32), exact cum este citat de reîncarnaţionaliştii Head şi Cranston:

Sau nu este aceasta mult mai în conformitate cu raţiunea, că fiecare suflet, pentru anumite motive misterioase (vorbesc acum conform opiniei lui Pitagora, Plato şi Empedocles, pe care Celsus îi numeşte frecvent), este introdus într-un trup, şi aceasta conform acţiunilor sale deşerte şi anterioare? Este probabil, prin urmare, că şi acest suflet, care a conferit mai mult beneficiu prin [fosta] sa reşedinţă în trup decât cea a multor oameni (pentru a evita prejudiciul, eu nu spun „a tuturor”), care a stat în nevoia unui trup nu doar superior faţă de alţii, dar şi investit cu toate calităţile excelente21.

Câteva comentarii referitor la acest pasaj trebuiesc făcute. Prima, Origen îşi califică declaraţia sa prin a spune, „Vorbesc acum conform opiniei lui Pitagora, şi Plato, şi Empedocles, pe care Celsus în numeşte frecvent”. Această calificare indică faptul că Origen argumentează în baza crezurilor lui Celsus şi nu în baza propriilor crezuri ale lui Origen. Un reîncarnaţionalist, Anthony J. Fisichella, a omis această clauză întreagă atunci când citează pasajul22.

A doua, inserţia cuvântului „fosta” în paranteze care precede fraza „rezidenţa în trup” de către Head şi Cranston în citatul de mai sus schimbă în moc complet înţelesul. Origen nu vorbeşte despre încarnarea anterioară distinsă de o încarnare ulterioară, ci despre o singură încarnare.

Al treilea, punctul pe care Origen încearcă să-l facă în context a fost ratat în mod complet. Origen nu vorbeşte despre naşterea naturală a unei fiinţe umane ordinare, ci despre concepţia miraculoasă a lui Isus în pântecul unei fecioare. În prima jumătate a capitolului Origen respinge explicaţia legendară a naşterii din fecioară care circula printre evrei (şi care a fost reluată de Celsus) că Maria a comis adulter cu un soldat roman. El pune apoi următoarea întrebare:

Este agreabil să motivăm, că cel care a îndrăznit să facă aşa de multe pentru rasa umană . . . să nu trebuiască să aibă o naştere miraculoasă, ci una dintre cele mai josnice şi mai dezonorante dintre toate [adică, o naştere ilegitimă]? Şi îi voi întreba pe greci, şi în particular pe Celsus, care ori susţine ori nu sentimentele lui Plato, şi îl citează cât de cât pe acesta, dacă Cel care trimite suflete în trupurile oamenilor, l-a degradat pe Cel care avea să îndrăznească astfel de fapte măreţe, şi să înveţe aşa de mulţi oameni, şi să reformeze pe aşa de mulţi din masa de nelegiuire a lumii, spre o naştere mai dezonorată decât oricare alta, şi mai degrabă nu l-a introdus pe El în lume printr-o căsnicie legală?23

Apoi urmează imediat citatul original produs mai sus, care apelează la filozofii greci aşa de respectai de Celsus, de a dovedi că conform învăţăturii lor cineva atât de nobil ca Isus în mod autentic nu putea să aibă o aşa de modestă naştere aşa cum a pretins Celsus. Cu acest context în minte, este evident faptul că Origen nu argumentează aici pentru reîntrupare, şi nici argumentul său nu implică aceasta. El argumentează asupra bazei preexistenţei sufletelor, o opinie pe care o susţinea el, deşi chiar şi aici el oferă ca sursă a acelei opinii păgâne filozofia greacă, nu doctrina creştină.

Mai apoi în acelaşi tratat, Origen a făcut următorul comentariu:

Cu atât mai mult în aceste subiecte, precum şi cel de fel mistic, se poate spune, în a menţine ceea ce urmează: „este bine să menţinem îndeaproape secretul unui rege” – pentru ca doctrina intrării sufletelor în trupuri (nu, totuşi, cea a transmigraţiei dintr-un trup într-altul) nu poate fi aruncată sub înţelegerea comună, şi nici ceea ce e sfânt să se dea la câini, şi nici perlele înaintea porcilor24.

Afirmaţia clarifică faptul că Origen susţinea la doctrina eretică a faptului că sufletele umane au preexistat trupurile lor fizice, dar nu susţinea reîntrupările25.

Aproape în acelaşi timp când a scris Împotriva lui Celsus, în jurul anului 247 (şi prin urmare spre sfârşitul vieţii lui)26, Origen a scris un comentariu asupra lui Matei în care el a discutat pe larg dacă Ioan Botezătorul a fost reîntruparea lui Ilie. Răspunsul său la această întrebare a fost neechivoc:

În acest loc [Matei 17:10:13] nu îmi apare faptul că prin Ilie se vorbeşte de suflet, ca nu cumva să cad în dogma transmigraţiei, care este străină pentru biserica lui Dumnezeu, şi nici nu a fost transmisă de Apostoli, şi nici expusă în vreo altă parte în Scripturi. . . 27

Origen s-a lansat apoi într-o discuţie lungă a transmigraţiei, argumentând că este contrar cu doctrina biblică a judecăţii la sfârşitul anilor, şi că Ioan nu a avut „sufletul” ci „duhul şi puterea” lui Ilie (Luca 1:17)28. Nici o afirmaţie mai clară care respinge doctrina reîncarnării nu ar putea să fie imaginată.

Este adevărat că Jerome, un părinte al bisericii principal în cadrul secolului al 5lea, a argumentat că Origen a susţinut reîncarnarea. Scriind o scrisoare lui Avitus în jurul lui 409 sau 410, Jerome l-a acuzat pe Origen că susţine „transmigraţia sufletelor”, incluzând ideea că şi duhurile angelice şi cele umane „pot în pedeapsa pentru marea neglijare sau prostie să fie transformate în brute”, adică, să fie reîncarnate ca animale29. Totuşi, în aceiaşi scrisoare Jerome admite faptul că Origen a calificat declaraţiile sale asupra subiectului:

Apoi, ca nu cumva să fie vinovat de a menţine cu Pitagora transmigraţia sufletelor, el răsuceşte raţiunea rea cu care şi-a rănit cititorul său prin a spune: „Eu nu trebuie să fiu luat că aş face dogme din aceste lucruri; ele sunt aruncat drept ipoteze pentru a se arătat că ele nu sunt în totalitate trecute cu vederea”30.

Din moment ce critica lui Jerome a lui Origen este bazată pe scrierile mai timpurii ale lui Origen (în particular „Asupra Primelor Principii”, scrisă între 212 şi 215), şi în scrierile sale de mai târziu Origen a respins transmigraţia sufletelor, şi din moment ce însăşi Jerome admite că Origen a dorit să se oprească din a menţine acea doctrină, noi am putea conclude sigur că Origen nu a învăţat reîncarnarea.

Jerome (c. 345-419)

Aşa după cum am văzut, Jerome l-a condamnat pe Origen ca eretic în parte pe baza presupuselor înclinaţii ale lui Origen spre reincarnare. Este prin urmare surprinzător să învăţăm că câţiva reîncarnaţionalişti pretind că însăşi Jerome a crezut în reincarnare! Un reîncarnaţionalist a citat chiar şi scrisoarea lui Jerome către Avitus ca dovadă31 – însăşi scrisoarea în care Jerome l-a condamnat pe Origen că învăţa reîncarnarea!

Alţi reîncarnaţionalişti au atribuit lui Jerome următoarea afirmaţie din scrisoarea sa către Demetrius: „Doctrina transmigraţiei a fost învăţată în secret din vremurile antice la un număr mic de oameni, ca un adevăr tradiţional care nu trebuia să fie divulgat”32. O cercetare a acestei scrisori, totuşi, nu revelează nici o astfel de declaraţie. În schimb, îl descoperim pe Jerome încă o dată condamnând doctrina ca o „învăţătură profană şi rea” care „momeşte în secret ca vipera în gaura sa”33.

Respingerea părinţilor a reîncarnării

Nu numai că nici unul din părinţii bisericeşti nu a îmbrăţişat reîncarnarea – nici chiar Origen, care susţinea preexistenţa sufletelor dar care a respins în mod explicit noţiunea ca întreg contrară faţă de credinţa creştină. Am văzut deja aceasta în cazul lui Iustin Martirul, Origen şi Jerome. Doar în perioada ante-Niceană (adică, înainte de Conciliul de la Nicea din 325), părinţii bisericeşti au respins reîncarnarea alături de Iustin Martirul şi Origen inclusiv Irineu, Minucius, Felix, Tertulian şi Lactantius34. Notabili părinţi bisericeşti din secolul al 4lea şi al 5lea alături de Jerome care au respins reîncarnarea l-a inclus şi pe Augustin şi pe Basil35. Apologeţii pentru reincarnare au admis că mulţi dintre aceşti părinţi bisericeşti s-au opus într-adevăr doctrinei reîncarnărilor36.

Adiţional faţă de această evidenţă, toţi părinţii bisericeşti au învăţat doctrine care erau incompatibile cu crezul reîncarnaţionalist. Părinţii au învăţat că mântuirea era un dar câştigat pentru noi de Hristos, şi că la sfârşitul anilor trupurile credincioşilor vor fi înviate la viaţă veşnică şi cei răi spre judecata veşnică. Scrierile părinţilor bisericii sunt astfel la fel de penetrant anti-reîncarnaţionaliste precum este Biblia.

Al Doilea Conciliu de la Constantinopole

Până în acest punct am arătat că nici unul dintre părinţii bisericeşti nu au recunoscut ca ortodox în timpul primelor 5 secole că biserica a susţinut reîncarnarea. Confruntaţi cu această evidenţă, anumiţi reîncarnaţionalişti au recurs la un argument al ultimului-şanţ calculat să submineze toată evidenţa documentară din Biblie şi a părinţilor bisericii împotriva doctrinei lor. Acest argument este o pretenţie că toată sau aproape toată evidenţa de credinţă în reincarnare a fost eliminată din Biblie şi scrierile părinţilor de către Al Doilea Conciliu de la Constantinopole (numit de asemenea şi al Cincilea Conciliu Ecumenic) din 553. Leslie Weatherhead, de exemplu, a pretins că reîntruparea „era acceptată de biserica timpurie pentru primii 500 de ani ai existenţei sale. Doar în 553 al Doilea Conciliu de la Constantinopole a respins aceasta şi doar aduci printr-o majoritate îngustă”37. Mulţi reîncarnaţionalişti pretind că acest conciliu a fost în mod specific numit de împăratul roman Justinian pentru a condamna reîncarnarea şi de a şterge toate referinţele către aceasta din Biblie38.

Sunt multe obiecţii care pot fi ridicate pentru această pretenţie. Prima, canonul Noului Testament aşa cum îl avem noi astăzi a fost finalizat, cel mai târziu, în secolul al 4lea, aşa cum am mai explicat. Într-adevăr, avem numeroase manuscrise ale Noului Testament care datează dintre secolele al 2lea şi al 5lea, precum şi altele de mai târziu. Textele manuscriselor Noului Testament care datează de dinainte de secolul al 6lea nu diferă în mod apreciabil de acelea care datează din secolul 6 şi mai târziu. Doar acest fapt este dovada că conciliul din 553 nu a alterat Biblia pentru a suprima reîncarnarea sau vreun alt crez.

A doua, al Doilea Conciliu de la Constantinopole nu a avut nimic de a face cu reîncarnarea. Articolul principal al agendei era preocuparea cu erezia Monofizită, care învăţa că Hristos cel întrupat avea o singură natură (în locul a două naturi de divinitate şi umanitate aşa cum este învăţat de Noul Testament şi de biserica timpurie). Ori la conciliu ori aproape la aceiaşi dată o listă de „anateme” sau condamnări a fost emisă împotriva (printre alte lucruri) noţiunii de preexistenţă a sufletelor (aşa cum s-a găsit în Origen şi în urmaşii săi), dar nu s-a făcut nici o menţiune cu privire la reincarnare, care era în mod evident nici măcar o chestiune vie39. Într-adevăr, alţi reîncarnaţionalişti au argumentat chiar pentru că există anumite îndoieli că la conciliul din 553 nu a avut de zis ceva relevant faţă de reincarnare, nu există nici un motiv de a privi reîncarnarea ca fiind oficial condamnată de biserică40! De sigur, ceea ce omite acest argument este faptul că creştinii nu cred în reincarnare deoarece acesta este antitetic faţă de Creştinismul biblic, nu pentru că ei cred (fie greşit sau nu) că aceasta a fost condamnată în 553.

În concluzie, reîncarnarea cu certitudine că nu a fost suprimată de biserică în secolul al 6lea sau în oricare alt timp. Aceasta s-a respins în mod explicit de către liderii bisericii încă de la mijlocul secolului al doilea, şi nu a fost niciodată luat în serios ca un crez care ar putea să fie adoptat de creştini. Crezul lui Origen în preexistenţa sufletelor a fost tratat ca o povestire de aberaţie de către părinţii bisericeşti şi conciliile care au urmat după el. Avocaţii reîncarnării au trebuit să inventeze texte inexistente, să interpoleze cuvinte în alte texte, să citeze pasaje anti-reîncarnaţionaliste de parcă ele ar susţine doctrina, şi în general prezintă o reconstrucţie mistică a istoriei bisericii timpurii, pentru a pretinde că biserica timpurie chiar a învăţat reîncarnarea. Teoriile care necesită astfel de apărare şubredă pot fi privite cu siguranţă ca false.

Note de subsol

  1. Mark Albrecht,Reincarnation: A Christian Appraisal(Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1982), 9.
  2. E. D. Walker,Reincarnation: A Study of Forgotten Truth(New Hyde Park, NY: University Books, 1965), 14.
  3. Walker, 11.
  4. The Encyclopedia of Philosophy, s.v. “Reincarnation,” by Ninian Smart.
  5. On monism as it relates to the New Age movement, see Elliot Miller, “What Is the New Age Movement?”Forward8 (1985), 16-23.
  6. Shirley MacLaine,Out on a Limb(New York: Bantam Books, 1983), 279, 347.
  7. See Norman L. Geisler and J. Yutaka Amano,The Reincarnation Sensation(Wheaton, IL: Tyndale House Publishers, 1986), for a thorough analysis and critique of the several varieties of reincarnationist belief.
  8. For all of these arguments, see, e.g., Joseph Head and S.L. Cranston (eds.),Reincarnation: The Phoenix Fire Mystery(New York: Julian Press, 1977), 134-40; Quincy Howe, Reincarnation for the Christian (Philadelphia: Westminster Press, 1974), 92-97; James Dillet Freeman, The Case for Reincarnation (Unity Village, MO: United School of Christianity, 1986), 75-77.
  9. A discussion of these questions as they relate to reincarnation is found in Albrecht, 36-43.
  10. See especially F. F.. Bruce,The New Testament Documents: Are They Reliable?(Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Co., 1960), Norman L. Geisler and William Nix, A General Introduction to the Bible, rev. ed. (Chicago, IL: Moody Press, 1986), and Donald Guthrie, New Testament Introduction (Downers Grove, IL: Intervarsity Press, 1970).
  11. E.g., R. Laird Harris,The Inspiration and Canonicity of the Bible(Grand Rapids, MI: Zondervan Publishing Co., 1973).
  12. Bruce M. Metzger,An Introduction to the Apocrypha(New York: Oxford University Press, 1957), 249.
  13. See any standard Bible or theological dictionary or encyclopedia on this point.
  14. E.g., Geisler and Amano, 133-54; see also Albrecht, 36-40.
  15. On the church fathers and the resurrection, see especially Joanne E. McWilliam Dewart (ed.),Death and Resurrection, Message of the Fathers of the Church, Vol. 22 (Wilmington, DE: Michael Glazier, 1986).
  16. Geddes MacGregor,Reincarnation in Christianity: A New Vision of the Role of Rebirth in Christian Thought(Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1978), 25.
  17. MacGregor, 36.
  18. Justin Martyr,Dialogue with Trypho, IV. All citations from the church fathers can be found inThe Ante-Nicene Fathers, eds. Alexander Roberts and James Donaldson, and A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, eds. Philip Schaff and Henry Wace (Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Co., 1983 reprint).
  19. Head and Cranston, 141-42; MacGregor, 48.
  20. Clement of Alexandria,Exhortation to the Heathen,
  21. Origen,Against Celsus,32, as cited in Head and Cranston, 147.
  22. Anthony J. Fisichella,Metaphysics: The Science of Life(St. Paul, MN: Llewellyn Publications, 1986), 134.
  23. Against Celsus, I.32.
  24. Against Celsus, V.29.
  25. See also Origen,De Principiis(“On First Principles”) III.5, cited in Head and Cranston, 147; this passage proves that Origen taught preexistence of souls, but not reincarnation.
  26. See the editorial notes inThe Ante-Nicene Fathers, Vol. X, 411.
  27. Origen,Commentary on Matthew, XIII.1.
  28. Ibid., XIII.1-2.
  29. Jerome,Letter CXXIV, To Avitus, 4, 15.
  30. Ibid., 4.
  31. David Christie-Murray,Reincarnation: Ancient Beliefs and Modern Evidence(London: David and Charles, 1981), 59, cited in Albrecht, 47.
  32. Joseph Head and S. L. Cranston (eds.),Reincarnation: An East-West Anthology(Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1968), 38.
  33. Jerome,Letter CXXX, to Demetrius, 16.
  34. Irenaeus,Against Heresies, II.33.1.5; Tertullian,Apology, 48; A Treatise on the Soul, 28-35; Minucius Felix, Octavius, 34; Lactantius, The Divine Institute, 18-19.
  35. Augustine,The City ofGod, X.30; Basil, The Hexaemeron, VIII.2.
  36. Head and Cranston,Phoenix Fire Mystery, 142-43, 149-51.
  37. Leslie Weatherhead,The Christian Agnostic(Nashville, TN: Abingdon Press, 1972), 209-10, cited in John Hick, Death and Eternal Life (San Francisco, CA: Harper & Row, 1976), 392.
  38. Noel Langley,Edgar Cayce on Reincarnation(New York: Warner Books, 1967), 179; Leoline L. Wright, Reincarnation: A Lost Chord in Modern Thought (Wheaton, IL: Theosophical Publishing House, 1975), 67; etc.
  39. See, for example, the articles on “Constantinople, Second Council of,” and “Origenism,” inThe New International Dictionary of the Christian Church, ed. J.D. Douglas, 2d ed. (Grand Rapids, MI: Zondervan Publishing Co., 1978): 257, 734.
  40. Head and Cranston,Phoenix Fire Mystery, 158.

Permisiunea este oferită pentru reproducere din partea editorului de la Christian Research Journal (1987, Summer, pages 8-12).

Referinţe Biblice

Matei 17:10-13

10  Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” 11  Drept răspuns, Isus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie, şi să aşeze din nou toate lucrurile. 12  Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” 13  Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul.

Ioan 3: 3, 7

3  Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” 7  Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.”

Ioan 9:1-3

1  Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere. 2  Ucenicii Lui L-au întrebat: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” 3  Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

Efeseni 1:4

În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui.

Apocalipsa 3:12

Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.

Luca 1:17

Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor la copii, şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.”

Print Friendly, PDF & Email