Origen Adamantius s-a născut din părinţi creştini, în Alexandria, 185 d. Hr. El a fost învăţat de timpuriu religia creştină, şi pe când era doar un băiat putea să recite pasaje lungi din Scriptură, din memorie. În timpul persecuţiei lui Septimus Severus, 2002 d. Hr., tatăl său, Leonides, a fost întemniţat, şi fiul i-a scris acestuia de a nu-l nega pe Hristos din blândeţe faţă de familia sa, şi a fost prevenit de la a se preda pe sine la martirajul voluntar de către mama sa, care i-a ascuns hainele. Leonides a murit ca un martir. În anul 203, pe atunci avea 18 ani, Origen a fost numit în preşedinţia şcolii teologice din Alexandria, o poziţie lăsată vacantă prin fuga lui Clement de persecuţia păgână. El s-a făcut competent în diferite ramuri de învăţătură, a călătorit în Orient şi a căpătat limba ebraică pentru scopul traducerii Scripturilor. Faima sa s-a extins în toate direcţiile. El a câştigat pe păgâni eminenţi spre creştinism, şi instrucţiunile sale erau căutate de oamenii din toate ţările. El a renunţat la toate în afară de cele mai goale necesităţi ale vieţii, mâncând rareori carne, niciodată nu bea vin, dormea pe podeaua goală, şi devota o mare parte din noapte pentru rugăciune şi studiu. Eusebius spune că el nu trăia din darurile acelora care ar fi fost bucuroşi să-l susţină în timp ce acesta era la lucru spre binele lumii, aşa că el s-a dispus de biblioteca sa valoroasă către una care îi va permite salariul derizoriu pentru patru oboluri (monede de argint); şi a acţionat în mod rigid asupra preceptului Domnului de a nu avea „două haine, sau să poarte papuci, şi să nu aibă nici o grijă pentru ziua de mâine”1. De Origen se spune că s-a şi mutilat pe sine (deşi încă se mai dispută aceasta) dintr-o construcţie eronată a poruncii Salvatorului (Matei 19:12), şi pentru a se păzi de calomnia care ar purcede din asocierea sa cu studente feminine. El a lamentat acest act în anii de mai târziu. Dacă o făcea din cele mai pure motive, şi era un act de mare sacrificiu de sine, căci, după cum era interzis de legea canonică, aceasta îl excludea de la promoţia clerică. El a fost ordinat prezbiter în anul 228 d. Hr., de doi episcopi din afara eparhiei lui, şi acest act neregulat îndeplinit de alţii decât diocezanul său au dat motive lui Demetrius din Alexandria, în a cărui jurisdicţie trăia el, să-şi manifeste invidia pe care a simţit-o întotdeauna faţă de reputaţia crescută a tânărului cărturar; şi în două concilii compuse şi controlate de Demetrius în 231 şi 232 d. Hr., Origen a fost destituit2. Multe din autorităţile bisericii au condamnat acţiunea. În această persecuţie Origen s-a dovedit pe sine ca mare în spirit precum şi în minte. Prietenilor săi el le-a spus: „Trebuie să-i compătimim pe aceştia mai degrabă decât să-i urâm (duşmanii lui), rugaţi-vă pentru ei mai degrabă decât să-i blestemaţi, căci am fost făcuţi pentru binecuvântare nu pentru blestem”. Origen a mers în Palestina în 230 d. Hr., a deschis o şcoală în Cezarea, şi s-a bucurat de o faimă ce creştea continuu. Persecuţiile de sub Maximinus din 235, l-au alungat. El a mers în Capodocia, apoi în Grecia, şi în final înapoi spre Palestina. Defăimat acasă el era onorat în afară, dar el a fost chemat în cele din urmă la Alexandria, unde elevul său Dionysius l-a succedat pe Demetrius ca episcop. Dar la scurt timp după aceea, în timpul persecuţiei de sub Decius, el a fost torturat şi condamnat să moară pe rug, dar el a zăbovit, şi mai apoi a murit de rănile şi suferinţele lui, un adevărat martir, în Tyre, anul 253 sau 254 d. Hr., la vârsta de 69 de ani. Mormântul său a fost cunoscut până în Evul Mediu.
Profesorul Schaff despre Origen
Istoricul Schaff declară: „Este imposibil de negat o simpatie respectuoasă faşă de acest om extraordinar, care, cu toate talentele sale strălucitoare, şi o oaste de prieteni entuziaşti şi admiratori, a fost scos din ţara sa, dezbrăcat de oficiul său sacru, excomunicat dintr-o parte a bisericii, apoi aruncat în temniţă, pus în lanţuri, controlat de tortură, sortit să-şi tragă cadrul său îmbătrânit şi mădularele dislocate în durere şi povară, şi la mult timp după moartea sa să aibă memoria sa întipărită, numele său anatemizat, şi mântuirea sa negată; dar care, cu toate acestea, a făcut mai mult decât duşmanii săi combinaţi pentru a avansa cauza învăţării sacre, de a respinge şi a converti pe păgâni şi eretici, şi de a face biserica respectată în ochii lumii. Origen a fost cel mai mare cărturar al vremii lui, şi cel mai învăţat şi mai amabil dintre toţi părinţii ante-Niceani. Chiar şi ereticii şi păgânii au admirat ori s-au temut de strălucitele sale talente. Cunoaşterea sa a îmbrăţişat toată imaginaţia strălucită. În calitate de adevărat preot el a consacrat toate studiile sale prin rugăciune, şi le-a emis, conform celor mai bune convenţii ale sale, spre serviciul adevărului şi al pietăţii”3.
În timp ce era înlănţuit în temniţă, picioarele sale în butuci, tema sa constantă era: „Pot totul prin Hristos care mă întăreşte”. Ultimul său gând a fost pentru fraţii lui. „El a lăsat memoria celor mai mari teologi şi sfinţi pe care i-a avut vreodată biserica. Unul dintre cuvintele sale loveşte nota cheie a vieţii sale: ‚Dragostea’, spune el din nou şi din nou, „este o agonie, o pasiune’; ‚Caritas est passio’. A iubi adevărul aşa încât să suferi pentru acesta în lume şi în biserică; a iubi omenirea cu o simpatie tandră; a extinde braţele de compasiune tot mai mult, aşa încât să treci dincolo de toate barierele de diferenţă dogmatică sub impulsul aşa de departe de atins al dragostei compătimitoare; a realiza că esenţa dragostei este sacrificiul, şi de a face din sine victima nerezervată şi voită, aşa cum era crezul, aşa cum era viaţa lui Origen”4.
El a descris în scrisori care sunt pierdute acum, suferinţa pe care a îndurat-o fără de martirajul spre care a tânjit aşa de mult, şi totuşi în termeni de răbdare şi iertare creştină. Persecutat de păgâni pentru fidelitatea sa creştină, şi de creştini pentru erezie, scos din casă şi ţară, şi după moartea sa moralele sale puse la îndoială, memoria sa întipărită, numele său anatemizat, şi chiar mântuirea sa negată5. Nu există nici un caracter din analele Creştinismului care să fi fost mai nedrept tratat.
Eusebius relatează felul cum Origen a îndurat în bătrâneţea sa, precum şi în tinereţe, suferinţe de temut pentru fidelitatea sa faţă de Stăpânul său, şi a purtat rănile persecuţiei în mormântul său. nici o mărturie mai nobilă faţă de adevăr nu se găseşte în înregistrările de fidelitate creştină. Şi, de parcă persecuţiile teribile pe care le-a îndurat el în cadrul vieţii nu erau de ajuns, pentru 1500 de ani a purtat condamnarea, reproşul, şi denunţarea din partea pretinşilor creştinilor care erau nevrednici să-i dezlege curelele sandalelor lui. Majoritatea dintre aceştia care au defăimat în timpul vieţii sale, şi pentru un secol mai târziu, au fost oameni a căror caractere erau de o ordine inferioară şi mult mai joasă; dar candidul Nicephorus, la 150 de ani după moartea sa, a scris că el a fost „ţinut în mare slavă în toată lumea”.
Acest cel mai mare dintre apologeţii şi exegeţii creştini, şi primul om din Creştinism de la Pavel, a fost un Universalist distinctiv. El nu putea să fi înţeles greşit sau să interpreteze greşit învăţăturile Stăpânului său. Limba Noului Testament era limba sa maternă. El a derivat învăţăturile lui Hristos de la însăşi Hristos într-o linie directă prin învăţătorul său Clement; şi el a pus apărarea Creştinismului pe baze Universaliste. Când Celsus, în lucrarea sa „Adevăratul Discurs”, primul mare atac asupra Creştinismului, s-a opus Creştinismului pe motiv că acesta învăţa pedeapsa prin foc, Origen i-a răspuns că ameninţarea cu focul deţinea o calitate disciplinară, purificatoare care va consuma din păcătos orice rău material ce-l poate găsi în el.
Ghena denotă un foc purificator
Origen declară că Ghena este un analog al Văii Hinnom şi înseamnă un foc purificator6 dar sugerează că nu este prudent a se merge mai departe, arătând că ideea de „rezervă” îl controla pe acesta din a spune ceea ce nu ar fi discret. Faptul că focul lui Dumnezeu nu este material, ci remuşcarea spirituală care se încheie în reformare, Origen o învaţă în multe pasaje. El vorbeşte în mod repetat despre pedeapsă ca aionion (tradus greşit în Noul Testament „veşnic”, „eter”) şi stările şi apărările elaborate drept doctrina creştină universală de mântuire dincolo de toată suferinţa aionion şi păcat. Iată ce declară candidul istoric Robertson: „Marele obiect al acestui învăţător eminent a fost acela de a armoniza Creştinismul cu filozofia. El a căutat să combine într-o schemă creştină adevărurile fragmentare răspândite prin alte sisteme, pentru a stabili Evanghelia într-o formă care să nu prezinte obstacole spre conversia evreilor, sau a gnosticilor, şi a păgânilor cultivaţi; şi erorile lui apar dintr-o urmărire prea nerăbdătoare a acestei idei”7.
Efectul credinţei lui întinse asupra duhului său şi a tratării altora, este într-un contrast puternic cu amara şi cruda dispoziţie arătată de unii dintre creştinii timpurii faţă de eretici, precum Tertulian şi Augustin. În răspuns la acuzaţia că creştinii de crezuri diferite erau în duşmănie, el a spus, „Aceia dintre noi care urmează doctrinele lui Isus, şi care se încumetă să fie confruntaţi cu preceptele sale, în gândirile noastre, cuvinte şi acţiuni, fiind insultaţi, noi îi binecuvântam; fiind persecutaţi, noi o indurăm; fiind defăimaţi, noi o implorăm. Şi nici nu spunem lucruri injurioase despre cei ce gândesc diferit de noi. Aceia care consideră cuvintele Domnului nostru, Binecuvântaţi sunt făcătorii de pace, Binecuvântaţi sunt cei blânzi, care nu-i vor urî pe cei care corup religia creştină, şi nici nu vor aduce reproş dispreţuitor către cei care sunt în eroare”.
Pe când era un învăţător tânăr zelul şi fermitatea sa au răzbunat numele său de Adamantius, om de oţel sau implacabil. De Pressense spune: „Exemplul lui Origen a fost de multă forţă în susţinerea curajului ucenicilor săi. El ar putea fi văzut constant în temniţa unde cei pioşi sunt captivi aducându-le consolarea de care aveau nevoie. El a stat alături de ei până ce ultimul moment de triumf a sosit, şi le-a dat sărutul de despărţire în pragul arenei sau la piciorul rugului”. Într-o zi a fost dus la templul lui Serapis, şi i s-au pus ramuri de palmieri triumfători în mâna lui pentru a-i pune pe altarul zeului egiptean. Ameninţând cu sabia ramurile, el a exclamat, „Aici sunt palmierii triumfători, nu ai idolului, ci a lui Hristos”. Într-o lucrare de-a lui Origen care există acum doar în latină este gândul caracteristic: „Terenurile îngerilor sunt inimile noastre; fiecare din ei din terenul pe care-l cultivă acesta, oferă primele roade lui Dumnezeu. Dacă aş putea să produc astăzi anumite interpretări la alegere, vrednice de a fi prezentate către Supremul Mare Preot, ca din toate acestea pe care le rostim şi învăţăm, ar trebui să existe ceva considerabil care ar putea să-l încânte pe Marele Preot, s-ar putea ca îngerul care prezidă peste biserică, din toate cuvintele noastre, să aleagă ceva, şi să le ofere ca prime roade Domnului, din micul câmp al inimii mele. Dar ştiu că nu merit aceasta; şi nici nu sunt conştient faţă de mine însumi că vreo interpretare este descoperită de mine prin care îngerul care ne cultivă ar trebui să ne considere vrednici de a ne oferi Domnului, ca prime roade, sau primi născuţi”8.
Criticii lui sunt elogioşii lui
Criticii lui Origen sunt elogioşii lui. Gieseler remarcă: „Către larga influenţă extinsă a scrierilor sale ar trebui să se atribuie, că, în mintea acestor controverse furioase (din Secolul al Cincilea) a mai rămas ceva libertate de speculaţie teologică”. Bunsen: „Moartea lui Origen este finalul real al Creştinismului şi, în particular, a teologiei intelectuale libere”. Schaff spune: „Origen este părintele investigaţiei ştiinţifice şi critice a Scripturii”. Jerome spune că el a scris mai mult decât poate citi un om. Epiphanius, un oponent, afirmă numărul lucrărilor lui la şase mii. Cărţile lui care supravieţuiesc sunt în mare parte în latină, mai mult sau mai puţin mutilate de translatori.
Eusebius spune că viaţa lui e vrednică de a fi înregistrată încă din „frageda pruncie”. Chiar de copil „el a fost purtat de dorinţa de a deveni un martir”, şi a arătat un spirit atât de divin, şi o asemenea devoţiune faţă de religia sa, chiar de copil, încât tatăl său, în mod frecvent, „când se apleca la fiul său adormit, i-ar descoperi pieptul, şi ca un altar consacrat Spiritului Divin, l-ar săruta reverend pe pieptul odraslei lui favorite. Cum a fost doctrina sa aşa a fost şi viaţa sa; şi viaţa sa precum doctrina sa”. Episcopul său, Demetrius, l-a lăudat mult, până ce „văzându-l că face bine, fiind mare şi ilustru şi sărbătorit de toţi, a fost învins de infirmitatea umană”, şi l-a calomniat prin toată biserica.
Origen a fost urmat ca învăţător în şcoala Alexandriniană de elevul său Heracles, care mai apoi a fost succedat de Dionysius, un alt elev, aşa că de la Pantaenus, la Clemens, Origen, Heracles şi Dionysius, la Didymus, din circa anul 160 până în 390 d. Hr., mai mult de două secole, învăţătura din Alexandria, însăşi centrul învăţăturii creştine, a fost Universalistă.
Strădaniile unui astfel de spirit, cercetător, sfânt, filozof, trebuie să fi fost un martiraj, şi ilustrează puterea credinţei sale supreme, nu doar pentru a susţine în încercările straşnice prin care a trecut el, dar pentru a păstra spiritul pe care l-a manifesta întotdeauna – înrudit cu cel care a strigat pe cruce, „Tată, iartă-i, căci ei nu ştiu ce fac”.
Moartea lui Origen
Moartea lui Origen marchează o epocă în Creştinism, şi semnalizează începutul unei perioade de decadenţă. Republicanismul Creştinismului a început să facă loc înaintea tendinţelor monarhice care s-au copt cu Constantin (313 d. Hr.) şi conciliul Nicean (325 d. Hr.). Clement şi Origen au reprezentat libertatea de gândire, şi un crez raţionat fondat pe Biblie, însă schimbarea rea pe care Creştinismul avea să-l experimenteze la scurt timp, a fost clar văzută, spune Bunsen, în jurul morţii lui Origen. „Origen, care a făcut o ultimă încercare de a păstrat libertatea de gândire alături de crezul raţional în faptele istorice bazate pe înregistrările istorice, a eşuat în eforturile sale gigantice; el a murit de inimă frântă mai degrabă de rănile produse de torturatorii săi păgâni. Urmaşii săi au reţinut doar scolastica sa mistică, fără să posede nici geniul şi nici învăţătura sa, marea şi larga sa inimă, sau spiritul său liber, vorbitor de adevăr. Din ce în ce mai mult învăţătorii au devenit episcopi, şi episcopii guvernatori absoluţi, din a căror majoritate s-au luptat să stabilească drept lege speculaţiile lor asupra Creştinismului.
Mintea sa comprehensivă şi vasta simpatie, şi tendinţa sa intensă faţă de generalizare, l-a determinat pe Origen să întreţină ospitalitatea în sistemul său filozofic de multe idei care sunt văzute acum inconsistent şi ilogic; dar interpretarea sa fantastică, alegorică a Scripturii, capriciile sale referitoare la preexistenţă, şi dispoziţia sa de a include toate temele şi teoriile în sistemul său, nu l-au clătinat din adevărurile şi faptele revelaţiei creştine. Defectele sale erau doar ca petele din soare. Toate noţiunile sale extravagante nu erau în nici un caz în excesul acelora de rangul teologului mediu el vremii lui.
Un filozof creştin
Origen a considerat filozofia ca necesară pentru Creştinism aşa cum este geometria faţă de filozofie; dar că toate lucrurile esenţială mântuirii sunt clar învăţate de Scripturi, în cadrul înţelegerii minţii ordinare. „Origen era prinţul cărturarilor şi a profesorilor, atât de subtil precum Aquinas, atât de învăţat precum Routh sau Tischendorf. El este un om de o singură carte, într-un sens. Biblia, textul ei, expunerea ei, i-au oferit motivul pentru truda neîncetată” (Neoplatonism, by C. Bigg, D.D., London, 1895, p. 163.). Adevărurile învăţate în Biblie făcute de filozofi teme asupra cărora mintea poate să rătăcească indefinit; şi cei competenţi vor descoperi înţelesuri interioare, spirituale, tăinuite care nu se văd la suprafaţă. Cu toate acestea el a învăţat în mod constat „că o astfel de atracţie naturală şi asemănări există între Creştinism şi raţiunea umană, şi nu numai motivele ci şi formele, a tuturor doctrinelor creştine pot fi explicate de dictatele de filozofie. Aceasta este vast de important faţă de onoarea şi avantajul Creştinismului încât toate doctrinele sale să poată să fie deduse din sursele întregului adevăr, sau să fie arătate că se scurg din principiile de filozofie; şi prin urmare că un teolog creştin ar trebui să-şi exercite ingenuitatea sa şi sârguinţa sa în principal pentru a demonstra armonia dintre religie şi raţiune, şi de a arătat că nu este nimic învăţat în Scripturii decât ceea ce se găseşte în raţiune”.
Un universalist al Bibliei
El a susţinut „cel mai scrupulos Biblicism şi cea mai conştientă grijă pentru regula de credinţă, unită cu filozofia de religie”. El „a fost cel mai influent teolog din biserica Orientală, părintele ştiinţei teologice, şi autorul dogmaticelor eclesiastice. Un tradiţionalist ortodox, un puternic teolog al Bibliei, un pătrunzător filozof idealist care a tradus conţinutul de credinţă în idei, a completat structura lumii care este în interior, şi în final nu a lăsat să treacă nimic decât cunoaşterea lui Dumnezeu şi de sine, în cea mai apropiată uniune, care ne ridică deasupra lumii şi duce la edificare. Viaţa este o disciplină, un conflict sub permisiunea şi conducerea lui Dumnezeu, care se va încheia cu cucerirea şi distrugerea răului. Conform cu Origen, toate spiritele, în forma vieţilor lor individuale, vor fi în cele din urmă răscumpărate şi răscumpărate (apoktastasis)”9. Mosheim a considerat acestea erori fatale, în timp ce noi le-am privi ca principii valoroase. Faimosul istoric ne asigură de faptul că Origen era în întregime ignorant de doctrina sacrificiului de substituţie al lui Hristos. El nu avea nici un crez în ideea că Hristos a suferit în locul omului, ci a învăţat că el a murit în folosul omului.
Lucrările lui Origen
Lucrările cunoscute ale lui Origen constau din scurte „Note asupra Scripturii”, din care au mai rămas doar câteva fragmente; „Comentariile” sale, din care multe dintre ele se află în colecţia lui Migne; „Contra Celsum”, sau „Împotriva lui Celsus”, care este completă şi în greaca originală; „Stromata”, din care au supravieţuit doar trei fragmente într-o traducere latină; un fragment din „Învierea”; practicele „Eseuri şi Scrisori”, dar numai două scrisori mai sunt, şi „Despre Principii”, „De Prinicipiis”, sau aproape tot originalul grec al acestei mai lucrări a pierit. Traducerea latină de către Rufinus este foarte nedesluşită şi inexactă. Aceasta este în mod frecvent o simplă parafrazare. Jerome, a cărui traducere este mai bună decât cea a lui Rufinus, acuză scrisoarea de necredincioşie în traducerea ei, şi a făcut o versiune nouă, din care doar câteva porţiuni au ajuns până în vremurile moderne, aşa că nu putem judeca cu exactitate caracterul acestei mari lucrări. O comparaţie a lucrării greceşti a lui Origen „Împotriva lui Celsus” cu versiunea latină a lui Rufinus prezintă mari discrepanţe. Într-adevăr, Rufinus mărturiseşte că el a „netezit şi a corectat” astfel pentru a „nu lăsa nimic care să pară în conflict cu crezul nostru”. El a pretins, totuşi, că a făcut astfel deoarece „cartea sa (a lui Origen) a fost coruptă de eretici şi de persoane răutăcioase”, şi prin urmare el a suprimat sau a lărgit textul spre ceea ce a crezut el că ar fi spus Origen! Şi admiţând aşa de multe el porunceşte tuturor prin „credinţa lor în împărăţia ce va să vină, prin misterul învierii din morţi, şi prin focul veşnic pregătit pentru diavol şi îngerii lui” pentru a nu mai face alte alterări! El repetă confesiunea sa în altă parte, şi spune că el nu a tradus nimic ce i se părea lui că contrazice celelalte opinii ale lui Origen, ci a trecut de ele, drept „interpolate şi născocite”. De dragul „conciziei”, el spune că uneori a „scurtat”.
De Pressense spune: „Celsus a colectat în freamătul lui toate obiecţiile posibile de a fi făcute, şi din greu lipseşte una dintre toate săgeţile care în vremurile ulterioare au lovit împotriva supranaturalului din Creştinism”. La fiecare punct făcut de Celsus, Origen a făcut o replică triumfătoare, anticipând, de fapt, obiecţiile moderne, şi „a dat antichităţii creştine cea mai completă apologie a sa. Multe secole aveau să treacă înainte ca biserica să poată prezenta lumii vreo altă apărare a credinţei ei comparabil cu această carte nobilă”. „Mai rămâne capodopera apologiei antice, pentru soliditatea de bază, vigoarea argumentului, şi amploarea expoziţiei elocvente. Apologeţii fiecărei ere aveau să găsească în aceasta o mină inepuizabilă, precum şi modelul incomparabil al acelei metode regale, morale inaugurate de Sf. Pavel şi Sf. Ioan”.
O ilustrare a manierei sale poate fi dată în referinţa sa la atacul lui Celsus asupra miracolelor lui Hristos. Celsus nu le neagă, doar la o sută de ani după Hristos, şi spune: „Aşa să fie, noi acceptăm faptele ca autentice”, şi apoi purcede să le numească cu trucurile vrăjitorilor egipteni, şi spune: „A privit cineva vreodată la aceşti impostori ca ajutaţi divin, care pentru plată au vindecat bolnavii şi au înfăptuit lucruri minunate? Dacă Isus a înfăptuit miracole aceasta a fost prin vrăjitorie, şi merită prin urmare cea mai mare sfidare”. În replică Origen insistă asupra miracolelor, dar pune evidenţa mai înaltă a Creştinismului pe o bază morală. El spune: „Arată-mi magicianul care cheamă spectatori al minunilor lui pentru a le reforma vieţile, care să-şi înveţe admiratorii săi frica de Dumnezeu, şi caută să-i înduplece să acţioneze ca cei care vor apărea înaintea judecătorului lor. Magicienii nu fac nimic de acest fel, ori pentru că sunt incapabili de aceasta, ori pentru că nu au o astfel de dorinţă. Ei înşişi au acuzat cu crime pe cel mai ruşinos şi mai ticălos, cum ar încerca ei reformarea moralelor altora? Miracolele lui Hristos, din contra, poartă toate impresia sfinţeniei sale, şi el le foloseşte ca un mijloc de câştigare spre cauza evlaviei şi adevărului pe cei la care mărturisesc acestea. Astfel el şi-a prezentat viaţa sa ca modelul perfect, nu doar ucenicilor săi apropiaţi, ci la toţi oamenii. El şi-a învăţat ucenicii săi de a face de cunoscut acelora care l-au auzit, voia perfectă a lui Dumnezeu; şi el a dezvăluit omenirii, cu atât mai mult prin viaţa şi lucrările sale decât prin miracolele lui, secretul acelei sfinţenii prin care este posibil ca în toate să fi pe plac lui Dumnezeu. Dacă aşa a fost viaţa lui Isus, cum ar putea fi el comparat cu simplii şarlatani, şi de ce să nu credem că el era într-adevăr Dumnezeu manifestat în trup pentru mântuirea rasei noastre?”10
Istoricul Cave spune: „Celsus era un filozof epicurian contemporan cu Lucian, ateistul amuzant, un om de spirit şi de părţi, şi care avea toate avantajele pe care învăţatul, filozofia, şi elocvenţa ar putea să i le adauge acestuia; dar un sever şi incurabil duşman faţă de religia creştină, împotriva căreia a scris o carte numită „Adevăratul Discurs”, în care el a ispitit Creştinismul cu toate artele de insinuare, toate reflecţiile rele, calomnii amare, raţiuni plauzibile, în care scop un om de părţi şi de răutate era capabil să o atace. La aceasta Origen întoarce un răspuns deplin şi solid, în opt cărţi; unde, după cum el avea cauza mai bună, aşa a trata-o cu tărie de raţiune, claritate de argument, şi convingerea evidenţei adevărului, încât nu mai rămânea nimic de a mărturisi abilităţile acestui mare om, această singură carte era destul pentru a o face”.
Răspunsul final faţă de scepticism
Eusebius a declarat că Origen „nu numai că a răspuns la toate obiecţiile care au fost vreodată aduse, ci a oferit în anticipare răspunsuri la tot ceea ce s-au putea aduce vreodată împotriva Creştinismului”. Celsus, cel mai capabil dintre toţi atacanţii Creştinismului, a scris „Adevăratul Discurs” al său cu un secol înainte de vremea lui Origen. Aceasta este temelia pe care Creştinismul a obţinut materialele pentru atacurile lor asupra religiei creştine. În textele deformate, care uluiesc ereziile diferite cu forma acceptată de Creştinism, şi implică logica cea mai ascuţită, cel mai amar sarcasm, şi toate armele controversei celei mai realizate şi mai lipsită de scrupule, şi istoveşte învăţatul, argumentul, ironia, calomnia, şi toate resursele abile ale unuia dintre cei mai abili oameni în asaltul său asupra noii religii. Replica lui Origen, scrisă în anul 249 d. Hr., purcede pe motivul deja stabilit de Clement: relaţia esenţială dintre Dumnezeu şi om; operaţia universală a harului lui Dumnezeu; pregătirea pentru Evanghelie prin Păgânism; reşedinţa geniului divinităţii în fiecare suflet uman; învierea sufletului mai degrabă decât a trupului, şi puterea curativă a tuturor pedepselor divine. El îl întâmpină pe Celsus în fiecare punct, argument cu argument, denunţare cu denunţare, satiră cu satiră, şi prin toate insuflă un spirit suprem şi elevat, în mod nemăsurat de superior faţă de cel al oponentului său. El nu lasă nimic din sceptica mare nerăspunsă.
Printre punctele făcute de Celsus şi dispuse total de Origen au fost unele care în anii recenţi au fost prezentate: că nu există nimic în învăţătura creştină; că pretinsele miracole nu erau prin actul suprem al lui Dumnezeu; că profeţiile erau aplicate greşit şi neîmplinite; că Hristos a împrumutat de la Plato, etc.
Primul dintre teologii creştini
Primul sistem de teologie creştină structurat vreodată – să nu se uite niciodată aceasta – a fost publicat de Origen, anul 230 d. Hr., şi acesta declara restaurarea universală ca chestiune a guvernării divine; aşa că acest Universalist eminent a avut marea preeminenţă de a fi nu numai fondatorul teologiei creştine ştiinţifice, ci şi primul mare apărător al religiei creştine împotriva atacanţilor săi. „De Principiis” este o carte profundă, un element fundamental şi esenţial din care este doctrina restaurării universale a tuturor fiinţelor căzute la sfinţenia şi uniunea originală cu Dumnezeu.
Cea mai învăţată producţie a lui Origen a fost „Hexapla”. El avea 28 de ani când a produs această mare lucrare biblică. Prima formă era „Tetrapla”, conţinând în patru coloane „Septuaginta” şi textele lui Aquila, Symmachus şi Theodotion. El a lărgit aceasta în „Hexapla” cu textul evreiesc atât în scrisori greceşti cât şi evreieşti. Multe din cărţile Bibliei aveau două coloane adiţionale, şi unele o a şaptea versiune greacă. Aceasta a fost „Octapla”. Acest monument imens de învăţătură şi trudă consta din 50 de volume. Aceasta nu a fost niciodată transcrisă, şi a pierit, probabil distrusă de arabi în distrugerea librăriei din Alexandria11.
Origen era de un mediu înalt, dar de o asemenea vigoare şi rezistenţă fizică încât el a dobândit titlul de Adamantius, omul de oţel, sau adamant. Dar el a purtat în mod constant o atitudine de maiestate şi amabilitate, de bunătate şi cucernicie încât a câştigat pe toţi cei cu care intra în contact.
Citare a limbajului lui Origen
Următoarele afirmaţii din pana lui Origen, şi sumar al părerilor sale de eminenţi autori de crezuri diferite, vor prezenta ideile marelui cercetător al destinului uman. Mult mai mult decât sunt date aici ar putea să fie prezentate, dar sunt citate destule pentru a demonstra dincolo de îndoială că marele filozof şi preot, egalul mare cărturar şi sfânt, era un Universalist. Nu este nici o dificultate mică în a atinge opiniile lui Origen asupra unor topice – din fericire nu despre destinul final al omului – în consecinţa majorităţii lucrărilor lui existente în traducerile latine în mod mărturisit de incorecte. El s-a plâns de perversiuni în timp ce era în viaţă, şi a avertizat împotriva înţelegerii greşite12. Dar nici un credincios nu poate pretinde sancţiunea marelui său nume.
Cuvintele exacte ale lui Origen
El scrie: „Sfârşitul lumii, dar, şi consumarea finală va avea loc când fiecare va fi supus pedepsei pentru propriile păcate; un timp pe care numai Dumnezeu îl ştie, când el va da fiecăruia după merit. Noi credem, într-adevăr, că bunătatea lui Dumnezeu, prin Hristosul său, ar putea rechema pe toate creaturile sale la un scop, chiar şi duşmanii săi ce sunt învinşi şi supuşi. Căci astfel spune Sfânta Scriptură, ‚Domnul a spus Domnului meu, stai la dreapta mea până voi pune pe duşmanii tăi la picioarele tale’. Şi dacă înţelesul profetului ar fi mai puţin clar, l-am putea stabili de la apostolul Pavel, care vorbeşte şi mai deschis, astfel: ‚Căci Hristos trebuie să domnească până va pune pe toţi duşmanii săi la picioarele sale’. Dar chiar dacă acea declaraţie nemeritată a apostolului nu ne informează suficient ce se înţelege prin ‚duşmanii fiind puşi sub picioarele lui’, ascultaţi ce spune el în următoarele cuvinte: „Căci toate lucrurile trebuie puse sub el”. Care, dar, este „punerea sub” prin care toate lucrurile trebuie să fie supuse lui Hristos? Sunt de părere că este vorba de această supunere prin care noi care trebuie să-i fim supuşi, prin care şi apostolii au fost supuşi, şi toţi sfinţii care au fost urmaşi ai lui Hristos. Căci cuvântul ‚supunere’, prin care noi suntem supuşi lui Hristos, indică faptul că mântuirea care purcede din el aparţine supuşilor, în acord cu declaraţia lui David, ‚Să nu fie oare sufletul meu supus lui Dumnezeu? De la el vine mântuirea mea’”. „Văzând, dar, că acesta este finalul, când toţi duşmanii vor fi supuşi lui Hristos, când moartea – ultimul duşman – va fi distrusă, şi când împărăţia va fi predată de Hristos (la care se supun toate lucrurile) lui Dumnezeu Tatăl; să contemplăm, spun eu, de la un final ca acesta, la începutul lucrurilor”. „Învăţătura apostolică este că sufletul, având o substanţă şi viaţă a sa, după plecarea din lume, va fi reînnoit conform deşertăciunilor sale, fiind destinat să obţină ori o moştenire de viaţă veşnică şi binecuvântare, dacă acţiunile sale au lucrat pentru aceasta, sau să fie eliberat în focul cel veşnic şi pedepse, dacă vina crimelor sale îl va aduce jos la aceasta”. De Prin. I, vi: 1, 2.
Fără îndoială că Origen, în greaca originală din care există doar traducerea latină, a folosit aici „aionion” (atribuit inexact la veşnic şi etern în Noul Testament) în sensul duratei limitate; şi focul, ca o emblemă de purificare, căci el spune:
„Când auzi de mânia lui Dumnezeu, să nu crezi că această mânie şi indignare sunt pasiuni ale lui Dumnezeu; ele sunt binevoiri de limbaj desemnate să convertească şi să îmbunătăţească pe copil. Astfel Dumnezeu este descris ca mânios, şi se spune că el este revoltat, pentru ca tu să te poţi converti şi să te îmbunătăţeşti, când de fapt el nu este mânios”13.
Origen îi condamnă în mod sever pe cei care nutresc gânduri nevrednice de Dumnezeu, cu privire la el, el spune, de parcă ar deţine o dispoziţie care ar fi o calomnie peste un om rău sălbatic. El insistă asupra faptului că scopul întregii pedepse, printr-un Dumnezeu bun, trebuie să fie lecuitor14.
Înţelesul lui Aionios
În argumentarea că aionios aşa cum este aplicat faţă de pedeapsă nu înseamnă nesfârşit, el spune că păcatul care nu este iertat în aeon sau aeonul ce va să vină, va fi într-unul din următorii aeoni. Argumentul său că vârsta (fără îndoială aion în original, despre care, din nefericire, noi avem doar traducerea latină) este limitată, este chiar completă în „De Principiis”. Acest cuvânt este o eră (saeculum, aion) şi o concluzie a multor ere (seculorum). El îşi conclude argumentul său prin a se referi la vremea când, dincolo de „o eră şi ere, probabil chiar mai mult decât erele erelor”, acea perioadă va veni, anume, când toate lucrurile nu mai sunt într-o eră, ci când Dumnezeu este totul în toţi15.
El citează fraza Scripturii „În vecii vecilor şi dincolo” (in saeculum et in saeculum et edhuc, în vecii vecilor) şi insistă asupra faptului că răul, fiind o negaţie, nu poate fi etern.
Dr. Bigg însumează părerile lui Origen: „Încet dar sigur schimbarea binecuvântată trebuie să vină, focul purificator trebuie să mănânce reziduul şi să lase aurul pur. Unul câte unul va intra în odihnă, să nu mai rătăcească din nou. Apoi când moartea, ultimul duşman, este distrusă, când povestea copiilor săi este completă, Hristos va ‚bea vin în împărăţia Tatălui său’. Acesta este sfârşitul, când ‚toţi vor fi una, aşa cum Hristos şi Tatăl sunt una’, când Dumnezeu va fi totul în toţi’.”
Origen nu dogmatizează niciodată; el se bazează în mare pe principiile generale; spune că „justiţia şi bunătatea sunt în cele mai înalte manifestări ale lor identice; că Dumnezeu nu pedepseşte, ci că l-a făcut pe om astfel că doar în virtute să poată găsi pace şi fericire, deoarece l-a făcut ca pe sine; că suferinţa nu este o taxă asupra păcatului, ci reacţia firească prin care sufletul bolnăvit se luptă să alunge otrava bolii sale; că, prin urmare, dacă am făcut rău e bine să suferim, deoarece chinul sănătăţii care se întoarce va înceta sănătatea este restaurată, şi nu poate înceta până atunci. Din nou, acel rău care este împotriva planului lui Dumnezeu, nu e creat de el ci de alţii; este prin urmare, vorbind cum trebuie, o negaţie, şi aşa ceva nu poate fi etern. Acestea sunt în principalele gândiri greceşti, iar sursa lor de bază este Gorgias de Plato; dar apelul său final este întotdeauna către Scriptură”.
Huet îl citează pe Leontius care spune că Origen a argumentat din faptul că aionion înseamnă durată infinită, durata limitată a pedepsei viitoare. Argumentul lui Origen pentru terminarea pedepsei a fost bazat pe înţelesul acestui cuvânt aionios16. Cu siguranţă că el, un Platonist în cunoaşterea sa a limbii greceşti, ar trebui să-i ştie semnificarea sa17.
Origen despre focul purificator
Despre 1 Corinteni 3:2, el spune (Ag. Cels. V. xv.): Focul ce va consuma lumea în ultima zi este un foc purificator, prin care trebuie să treacă toţi, deşi nu va împărţi nici o durere asupra celor buni. În exprimarea eternităţii Origen nu depinde de aion, ci califică cuvântul printr-un adjectiv, astfel: — ton apeiron aiona. Barnaba, Hermas, „Oracolele Sibylline”, Iustin Martirul, Policarp, Theophilus şi Irineu aplică cu toţi cuvântul aionios pedepsei, dar doi dintre aceştia au învăţat anihilarea, şi o mântuire universală dincolo de pedeapsa aionion.
Dumnezeu este un „Foc Consumator”, gândeşte Origen, deoarece „el consumă într-adevăr şi distruge total; că el consumă gândurile rele, acţiunile murdare, şi dorinţele păcătoase când ele îşi găsesc loc în minţile credincioşilor”. El învaţă că „Focul consumator al lui Dumnezeu lucrează atât faţă de bine cât şi faţă de rău, anihilând ceea ce îi răneşte pe copiii săi. Acest foc este unul pe care îl aprinde fiecare: combustibilul şi hrana este păcatele fiecăruia”18. „Care este înţelesul focului veşnic?” întreabă el: „Când sufletul a adunat laolaltă o mulţime de fapte rele, şi o abundenţă de păcate împotriva sa, la un timp potrivit toată acea adunare de rău aduce pedeapsă, şi este pusă în foc pentru pedepsire”, etc. La fel cum medicii folosesc medicamente, şi uneori „răul trebuie să fie ars de foc, cu atât mai mult trebuie înţeles că Dumnezeu Medicul nostru, dorind să înlăture defectele sufletelor noastre, ar trebui să aplice pedeapsa focului”. „Dumnezeul nostru este un ‚foc mistuitor’ în sensul în care am luat noi cuvântul; şi astfel el intră ca ‚focul unui curăţător’ pentru a rafina natura raţională, care s-a umplut cu plumbul de răutate, şi să-l elibereze de alte materiale impure care falsifică aurul şi argintul natural, ca să spunem aşa, al sufletului”. Spre concluzia replicii sale către Celsus, Origen are următorul pasaj: „Stoicii, într-adevăr susţin că atunci când cel mai tare dintre elemente predomină toate lucrurile vor fi puse pe foc. Dar crezul nostru este că Cuvântul va predomina peste întreaga creaţie raţională, şi va schimba fiecare suflet înspre perfecţia sa proprie; în care stare, prin simplul exerciţiu al puterii sale, va alege fiecare ceea ce doreşte, şi va obţine ceea ce alege. Căci deşi, în bolile şi rănile trupului, sunt unele pe care nici o îndemânare medicală nu le poate vindeca, cu toate acestea noi susţinem că în minte nu este nici un rău aşa de puternic încât acesta să nu poată fi învins de Supremul Cuvânt al lui Dumnezeu. Căci mai puternic decât toate relele din suflet este Cuvântul, şi puterea vindecătoare care este în el; şi el aplică această vindecare, conform voii lui Dumnezeu, oricărui om. Consumarea tuturor lucrurilor este distrugerea răului, deşi de parcă ne-am îndoi dacă va fi sau nu distrus astfel încât să nu se mai poată ridica din nou vreodată, aceasta este dincolo de scopul nostru prezent pentru a afirma. Despre multe lucruri se spune că sunt obscure în profeţiile despre distrugerea naturală a răului, şi restaurarea la neprihănire a fiecărui suflet; dar va fi destul pentru scopul nostru prezent să cităm următorul pasaj din Ţefania”, etc. (Ag. Cels. VIII. 1xxii.).
Astfel interpretează Origen „focul” în Biblie nu numai ca un simbol al suferinţei păcătosului ci şi al purificării lui. „Focul mistuitor” este un „foc al curăţătorului”. Acesta consumă păcatele, şi curăţă şi purifică pe păcătos. Acesta arde faptele păcătosului, „fân, lemn, trestie”, care rezultă din răutate. Tortura este reală, purificarea sigură; focul este un simbol al serviciului lui Dumnezeu, sigura, dar binefăcătoarea disciplină. „Mânia” lui Dumnezeu este aparentă, nu reală. Nu există vreo pasiune din partea sa. Ceea ce noi numim mânie este un alt nume pentru procesul său disciplinar. Dumnezeu nu ne-ar spune să lăsăm la o parte furia, mânia (spune Origen) şi apoi să fie vinovat să el ne-o interzice nouă. El declară că pedeapsa de care se spune că va fi prin foc se înţelege a fi aplicată cu obiectul vindecării, aşa cum este învăţat de Isaia, etc. (13:16; 47:14, 15; 10:17). „Focul veşnic” este curativ.
Origen despre Ghena
Ghena şi flăcările sale au aceiaşi semnificaţie: „Găsim ceea ce este denumit drept ‚Ghena’ sau ‚Valea lui Ennom’, a fost inclus în lotul tribului lui Beniamin, în care se afla şi Ierusalimul. Şi căutând să stabilim care ar fi interferenţa faţă de Ierusalimul ceresc care aparţine lotului lui Beniamin, şi Valea lui Ennom, descoperim o anumită confirmare a ceea ce se spune cu referire la locul de pedeapsă, intenţionat din purificarea unor astfel de suflete ce trebuiesc purificate prin torturi, în mod agreabil faţă de acelaşi scop – ‚Domnul vine ca focul unui curăţător şi ca săpunul unui piuar; şi el va sta ca un rafinator şi purificator de argint şi de aur’” Ag. Cels., VI. xxvi.
Păreri despre „creştinii nebuni” în foc
În replică faţă de acuzaţia lui Celsus că creştinii învaţă faptul că păcătoşii vor fi arşi de flăcările judecăţii, Origen răspunde că astfel de gânduri au fost susţinute de anumiţi creştini nebuni, care erau incapabili să vadă în mod distinct sensul fiecărui pasaj particular, sau refractară să se devoteze muncii necesare spre investigarea Scripturii. Şi probabil, după cum este potrivit copiilor că anumite lucruri ar trebui să le fie adresate lor într-o manieră adecvată condiţiei lor de pruncie, pentru a-i converti, astfel de idei la care se referă Celsus sunt învăţate”. Dar el adaugă că „cei care solicită administrarea pedepsei prin foc” o experimentează „cu o vedere spre un final care este potrivit pentru Dumnezeu să-l aducă peste cei care au fost creaţi după imaginea sa”. În replică faţă de acuzaţia lui Celsus că creştinii învaţă că Dumnezeu va acţiona partea unui bucătar în arderea oamenilor, Origen spune, — „nu ca un bucătar ci ca un Dumnezeu care este un binefăcător al acelora care au nevoie de disciplina focului” V. Xv. Xvi.
Origen declară că păcătoşii care sunt „incurabili” sunt convertiţi de ameninţarea pedepsei. „Referitor la pedepsele cu care sunt ameninţaţi cei neevlavioşi, acestea vor veni asupra lor după ce ei au refuzat toate remediile, şi au fost, aşa cum am spune noi, vizitaţi de o maladie incurabilă de păcătoşenie. Aşa este doctrina noastră despre pedeapsă; şi instrucţiunea doctrinei îi întoarce pe mulţi de la păcatele lor”19.
Pamphilus şi Eusebius în lucrarea lor „Apologie pentru Origen” citează aceste cuvinte ale lui: „Trebuie să înţelegem că Dumnezeu, medicul nostru, pentru a înlătura acele dezordini pe care la contractă sufletele noastre din diferite păcate şi josnicii, foloseşte acel mod dureros de cură, şi aduce acele torturi de foc peste cei care şi-au pierdut sănătatea sufletului, la fel cum un medic pământesc în cazurile extreme îi supune pe pacienţii săi la uscarea sau arderea ţesuturilor neobişnuite”.
Dar Origen face întotdeauna mântuirea ca depinzând de voia consimţământului; el spune (De Prin. II, i:2), „Dumnezeu Tatăl tuturor lucrurilor, pentru a asigura mântuirea unor astfel de creaturi prin planul indescriptibil al Cuvântului şi înţelepciunii sale, a aranjat fiecare dintre acestea, ca fiecare spirit, fie că este suflet sau existenţă raţională, oricum s-ar chema, să nu fie constrânsă prin forţă, împotriva libertăţii voii sale proprii, la oricare alt blestem decât la cele la care motivele minţii sale îl duc”.
Origen învaţă că în starea finală a fericirii umane universale vor exista diferite grade de binecuvântare. După ce citează 1 Tesaloniceni 4:15-17, el spune: „O diversitate de traducere şi o slavă diferită vor fi date fiecăruia conform meritelor acţiunilor sale; şi fiecare va fi în acea ordine pe care meritele lucrării sale le-a procurat pentru el”.
Mosheim şi Robertson
Mosheim exprimă astfel părerile lui Origen: „După cum toate pedepsele sunt remedii şi folositoare, tot aşa ceea ce justiţia divină a produs asupra sufletelor corupte, deşi este un mare rău, este cu toate acestea desemnată pentru îmbunătăţirea tendinţei sale, şi ar trebui să-i ducă la binecuvântare. Căci conflictul obosit al înclinaţiilor opuse, începuturile pasiunilor, durerile şi suferinţele şi alte rele care cresc din legătura minţii cu trupul, şi cu o minte perceptivă, ar putea şi ar trebui să stârnească sufletul captiv să dorească recuperarea fericirii sale pierdute, şi să o ducă spre a-şi concentra toate energiile sale pentru a scăpa din mizeria sa. Căci Dumnezeu acţionează ca un medic, care utilizează remedii aspre şi amare, nu doar pentru a vindeca boala, ci şi pentru a-i provoca să-şi păstreze sănătatea lor pentru a evita orice ar putea să o deterioreze”20.
Candidul istoric Robertson oferă o declaraţie clară a escatologiei lui Origen, cu referiri la lucrările sale, după cum urmează: „Toată pedeapsa, susţine el, este doar pentru corectare şi remediu, fiind ordinată pentru ca toate creaturile să fie restaurate la perfecţiunea lor originală. La înviere toată omenirea va trebui să treacă printr-un foc; spiritele curăţate vor intra în Paradis, un loc de pregătire pentru consumare; cei răi vor rămâne în ‚foc’, care, totuşi, nu este descris ca material, ci ca o mizerie mintală şi spirituală. Materia şi hrana ei, spune el, sunt păcatele noastre, care s-au umflat în statură, sunt inflamate pentru a deveni pedeapsa noastră; şi întunericul exterior este întunericul ignoranţei. Dar condiţia acestor spirite nu este fără speranţă, deşi mii de ani au trecut înainte ca suferinţa lor să-şi fi produs efectul meritat peste ei. Pe de altă parte, cei care sunt admişi în Paradis ar putea să abuzeze de voinţa lor liberă, ca la început, şi pot să fie sortiţi prin consecinţă la o reînnoire a sejurului lor în carne. Fiecare creatură raţională – chiar şi satana – poate fi întoarsă de la rău spre bine, aşa încât să nu fie exclus de la mântuire”21.
În pofida îndoielii lui Robertson, exprimată şi în altă parte în istoria sa, fie că Origen a învăţat sau nu salvarea „diavolilor”, limbajul lui Origen este clar. El spune: „Dar dacă oricare dintre aceste ordine care acţionează sub guvernarea Diavolului vor fi într-o lume viitoare convertite la neprihănire sau dacă persistenta şi adânc înrădăcinata răutatea ar putea fi schimbată de puterea obiceiului în natură, este un rezultat pe care tu însuţi, cititorule, poţi să o aprobi”; dar el continuă să spună că un lumile eternă şi cea invizibilă, „toate aceste lucruri sunt aranjate conform unui plan regulat, în ordinea şi gradul meritelor lor; aşa că unele dintre ele sunt primele, altele secunde, unele chiar ultimele, după ce au trecut prin pedepse mai grele şi mai severe, au îndurat pentru o perioadă lungită, şi pentru multe ere, ca să spunem aşa, îmbunătăţiţi de această metodă severă de pregătire, şi s-au restaurat la început prin instruirea îngerilor, şi apoi prin puterile unui grad mai mare şi astfel avansând prin fiecare stagiu la o condiţie mai bună, ajunge chiar la ceea ce este invizibil şi etern, călătorind destul, printr-un fel de pregătire, prin fiecare oficiu al puterilor cereşti. Din care, cred eu, aceasta va părea că urmează ca o inferenţă că fiecare natură raţională poate, prin trecerea de la un ordin la altul, să treacă de toate, şi să avanseze de la toate la fiecare, în timp ce sunt făcute subiect al variatelor grade de competenţă şi eşec conform propriilor sale acţiuni şi strădanii, afişate în bucurarea de puterea sa de libertate a voinţei”22.
„Dicţionarul Biografiei Creştine”
„Dicţionarul Biografiei Creştine” spune: „Origen proclamă deschis crezul său că bunătatea lui Dumnezeu, când fiecare păcătos îşi va primi pedeapsa pentru păcatele sale, prin Hristos va conduce întregul univers la un final”. „El este dus să examineze în natura focului care încearcă lucrarea fiecărui om, şi este pedeapsa răului, şi el o găseşte în mintea sa – în memoria răului. Viaţa păcătosului stă înaintea lui ca un sul deschis, şi priveşte la acesta cu ruşine şi chin de nedescris. Medicul sufletelor noastre poate folosi procesele sale de vindecare. ‚Întunericul exterior’ şi Paradisul sunt doar stagii diferite în educarea marii şcoli a sufletelor, şi progresul lor exterior şi în sus depinde de puritatea şi dragostea lor de adevăr. Cel care e salvat e salvat prin foc, aşa că dacă are în el vreun amestec de plumb focul l-ar topii, aşa încât totul să fie făcut ca aurul curat. Cu cât mai mult plumb, cu atât mai mare va fi arderea, aşa că şi dacă este puţin aur, acel puţin va fi purificat. Focul ultimei zile, va fi, se prea poate, deodată o pedeapsă şi un remediu, arzând lemnul, paiele, trestia, conform meritelor fiecărui om, iar toată lucrarea spre scopul destinat al restaurării omului către imaginea lui Dumnezeu, deşi, totuşi, omul trebuie tratat ca un copil, şi terorile judecăţii mai degrabă decât restaurarea finală va trebui să fie adusă înaintea acelora care pot fi convertiţi doar prin frici şi ameninţări. Ghena stă pentru torturile care curăţă sufletul, dar pentru mulţi care sunt abia restrânşi de temerile pedepsei veşnice, acesta nu este avantajos să meargă departe în această materie, din greu, într-adevăr, pentru a comite gândurile noastre spre scriere, ci să se bazeze pe retribuţia sigură şi inevitabilă pentru tot răul. Dumnezeu este într-adevăr un foc mistuitor, dar ceea ce consumă el este răul care este în sufletele oamenilor, nu sufletele în sine” (Dr. A. W. W. Dale).
Traducerea limbajului lui Origen despre restaurarea universală
Traducerea lui Crombie (Ante-Nicene Library, Edinburgh, 1872) îl descrie astfel pe Origen: „După cum este în batjocură că Celsus spune că noi vorbim de ‚Dumnezeu care vine ca un torturator ce aduce foc’ şi astfel ne constrânge fără motiv să investigăm cuvinte de înţeles mai adânc, vom face câteva remarci. Cuvântul divin spune că ‚Dumnezeu nostru este un foc mistuitor’ şi că ‚El conduce râuri de foc înaintea lui’; ba mai mult, că el intră ca ‚focul unui purificator, şi astfel ca planta piuarului’ pentru a-şi purifica poporul său. Dar când el a spus că este un ‚foc mistuitor’ noi întrebăm care sunt lucrurile care sunt adecvate să fie consumate de Dumnezeu. Şi noi spunem că ele sunt răutatea şi faptele care rezultă din ea, şi care, fiind numite în mod figurativ „lemn, paie, trestie”, Dumnezeu le consumă ca un foc. Despre omul rău, prin urmare, se spune că a clădit pe temelia anterior pusă a raţiunii, ‚lemn, paie şi trestie’. Dacă, deci, poate arătat cineva că aceste cuvinte erau înţelese diferit de scriitor, şi pot dovedi că omul rău clădeşte în mod literal din ‚lemn, paie sau trestie’, este evident faptul că focul trebuie să fie înţeles a fi material, şi un obiect de simţ. Dar dacă, din contra, despre lucrările omului rău se spune în mod figurativ, sub aceleaşi nume, de ce nu se întâmplă deodată (pentru a întreba) în ce sens va fi luat cuvântul ‚foc’ pentru ca ‚lemnul’ de acest fel să fie consumat? Căci Scriptura spune: „Focul va încerca lucrarea fiecărui om de ce fel este. Dacă lucrarea unui om rămâne pe ceea ce a clădit el, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea unui om va fi arsă, el va suferi pierdere’. Dar despre ce lucrare se poate vorbi în aceste cuvinte ca fiind ‚arse’, decât rezultatul nelegiuirii?” Ag. Cels: IV. xiii; xciv.
Unul dintre misterele de neînţeles ale gândirii religioase este că toţi creştinii nu trebuie să fi fost de acord cu Origen în acest punct. „Dumnezeu este dragoste”; dragoste, care din natura sa poate consuma doar ceea ce este dăunător obiectului ei, — Omul, şi nu pe om în sine.
Din nou, „Dacă acea supunere ar fi bună şi favorabilă prin care se spune despre Fiul a fi supus Tatălui, aceasta este o inferenţă extrem de raţională şi logică a deduce că supunerea şi a duşmanilor despre care se spune că se face faţă de Fiul lui Dumnezeu, ar trebui să fie înţeleasă ca fiind totodată de remediu şi folositoare; de parcă, când se spune de Fiul că e supus Tatălui, restaurarea perfectă a întregii creaţii este semnificată, tot aşa, când se spune de duşmani că sunt supuşi faţă de Fiul lui Dumnezeu, salvarea celor cuceriţi şi restaurarea pierduţilor este înţeleasă în aceasta drept consistenţă. Această supunere, totuşi, va fi realizată în anumite feluri, şi după anumite pregătiri, şi la vremuri anumite; căci nu trebuie să ne imaginăm că supunerea e să fie îndeplinită de presiunea necesităţii (ca nu cumva întreaga lume să apară apoi ca subjugată faţă de Dumnezeu prin forţă), ci prin cuvânt, raţiune şi doctrină; printr-o chemare la un curs mai bun al lucrurilor; prin cele mai bune sisteme de pregătire; prin utilizarea de ameninţări potrivite şi adecvate, care vor fi iminente asupra acelora care dispreţuiesc orice atenţie sau grijă faţă de mântuirea şi utilitatea lor” (De Prin. III, v). „Sunt de părere că expresia prin care se spune de Dumnezeu a fi „totul în toţi”, înseamnă că el este „totul” în fiecare persoană individuală. Acum el va fi „totul” în fiecare individ în acest fel: când toţi cei de înţelegere raţională sunt curăţiri de reziduurile oricărui fel de viciu, şi orice fel de nor de nelegiuire înlăturat, ar putea ori să simtă, ori să înţeleagă, ori să gândească, că va fi în întregime Dumnezeu; şi când se va vedea că nu mai retine nimic decât Dumnezeu, decât atunci când Dumnezeu va fi măsura şi standardul tuturor mişcărilor sale, şi astfel Dumnezeu va fi „totul”, căci atunci nu va mai fi nici o distincţie de bine şi rău, văzând că răul nu va mai exista nicăieri; căci Dumnezeu este toate lucrurile, şi faţă de el nu se apropie nici un rău. Aşa că, când finalul a fost restaurat începutului, şi terminarea lucrurilor comparată cu începerea lor, acea condiţie a lucrurilor va fi restabilită în natura raţională în care a fost pus, când acesta nu era nevoie sa mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi a răului; astfel, când tot sentimentul de răutate s-a înlăturat, şi individul a fost purificat şi curăţit, cel care este singurul şi bunul Dumnezeu va deveni pentru el „totul”, şi aceasta nu în sensul a câţiva indivizii, sau cei de un număr considerabil, ci el însuşi este „totul în toţi”. Şi când moartea nu va mai exista nicăieri, şi nici boldul morţii, şi nici vreun rău, atunci Dumnezeu va fi ‚totul în toţi’”. Astfel restaurarea finală a universului moral nu trebuie să fie înfăptuit în violarea voii creaturii: lucrarea de ‚transformare şi restaurare a tuturor lucrurilor, în orice manieră ar fi făcute ele, spre un scop folositor, şi spre avantajul comun al tuturor”, nici un „suflet sau existenţă raţională nu este constrânsă prin forţă împotriva libertăţii propriei sale voinţe” (De Prin. III, vi).
Din nou: „Să vedem acum care este libertatea creaturii, sau terminarea robiei sale. Când Hristos va preda împărăţia lui Dumnezeu, chiar şi Tatăl, atunci şi lucrurile vii, când ele vor fi făcute împărăţia lui Hristos, vor fi predate, împreună cu întregul acelei împărăţii, domniei Tatălui, ca atunci când Dumnezeu va fi totul pentru toţi, din moment ce ele sunt o parte din toate lucrurile, ar putea să-l aibă pe Dumnezeu în sine, aşa cum el este în toate lucrurile”. Origen a privit aplicarea spre pedeapsă a cuvântului aionios, tradus greşit cu veşnic, ca în armonia perfectă cu această părere, spunând că pedeapsa păcatului, „deşi ‚aionion’, nu este veşnică”. El observă în continuare: „Ultimul duşman, mai mult, care este numit moarte, de el se spune (că toţi ar fi una, fără diversitate) că va fi distrus ca să nu mai rămână nimic de fel sumbru, când moartea nu există, şi nimic care este advers atunci când nu mai există nici un duşman. Distrugerea ultimului duşman, într-adevăr, trebuie să fie înţeleasă nu de parcă substanţa sa, care a fost formată de Dumnezeu, e să piară, ci pentru că mintea şi voinţa sa ostilă, care nu a venit de la Dumnezeu, ci de la sine, trebuie să fie distrusă. Distrugerea sa, prin urmare, nu va fi non-existenţa sa, ci încetarea sa de a fi un duşman şi (de a fi) moartea. Şi acest rezultat trebuie să fie înţeles ca fiind produs nu brusc, ci încet şi gradat, văzând ca procesul de corectare va avea loc în mod imperceptibil în instanţele individuale din cadrul scurgerii de ere fără număr, unele depăşindu-le pe altele, şi tinzând printr-un curs mai prompt spre perfecţiune, în timp ce alţii urmează îndeaproape, şi alţii o cale lungă în spate; şi astfel, prin nenumăratele ordine de fiinţe progresive care sunt reconciliate faţă de Dumnezeu dintr-o stare de duşmănie, ultimul duşman este în final atins, care este numit moartea, ca şi el să fie distrus şi să nu mai fie un duşman. Când, prin urmare, toate sufletele raţionale vor fi restaurate la condiţia acestui fel, atunci natura acestui trup al nostru va suferi o schimbare în slavă a trupului spiritual”.
În „Contra Celsum” (B. VIII), Origen spune: „Noi spune că Cuvântul, care este Înţelepciunea lui Dumnezeu, va aduce laolaltă toate creaturile inteligente, şi le va converti în perfecţiunea sa, prin intermediul voinţei lor libere şi a exercitărilor lor proprii. Cuvântul este mult mai puternic decât toate bolile sufletului, şi el aplică remediile sale fiecăruia conform plăcerii lui Dumnezeu – căci numele lui Dumnezeu va fi invocat de toţi, ca toţi să-l servească cu un singur consimţământ”.
Mila şi judecata armonioasă
Erezia care a produs aşa de mult rău în teologia modernă, că dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu sunt atribute diferite şi ostile a fost apărată, spune Origen, de „unii” din ziua noastră, şi el o confruntă în mod admirabil (De Prin. II, v:1-4), prin a arăta că cele două atribute sunt identice în scopul lor. „Justiţia este bunătatea”, declară el. „Dumnezeu conferă beneficii drepte, şi pedepseşte cu bunătate, din moment ce nici bunătatea fără justiţie, nici justiţia fără dreptate, nu pot manifesta demnitatea naturii divine”.
Mare afirmaţie a lui Origen
Origen argumentează faptul că Dumnezeu trebuie să fie fără pasiune deoarece este neschimbător. Mânia, ura, pocăinţa sunt atribuite lui în Biblie deoarece infirmităţile umane cer o astfel de prezentare. Pedeapsa rezultă din păcat ca o consecinţă legitimă, şi nu este lucrarea directă a lui Dumnezeu. În Restituire nu se va vorbi despre mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu are de fapt doar o singură pasiune – Dragostea. Tot ceea ce face el ilustrează o fază a emoţiei sale divine. El declară că cu Dumnezeu un punct fixat este Sfârşitul, când Dumnezeu va fi totul în toţi. Toată lucrarea inteligentă are un final perfect. Despre Coloseni 1:20 şi Evrei 2:19 el spune: Hristos este „Marele Preot, nu doar pentru om ci pentru fiecare creatură raţională”. În Omiliile sale despre Ezechiel, el spune: „Dacă nu ar fi condus la conversia păcătoşilor utilizarea suferinţei, un Dumnezeu milos şi binevoitor nu ar fi pricinuit pedeapsa”. Dragostea, care „nu piere niciodată”, va păstra întreaga creaţie de toată posibilitatea ulterioarei căderi; şi „Dumnezeu va fi totul în toţi”, pentru totdeauna.
Notă. – Celsus se pare că a fost primul autor păgân care a numit cărţile creştine, aşa că ele erau binecunoscute la un secol după moartea Domnului nostru. Noi, fără îndoială, avem fiecare obiecţie, avansată de el împotriva Creştinismului, păstrată în replica lui Origen. El nu numai că atacă credinţa noastră în puncte minore, dar atacurile sale principale sunt direcţionate pentru a arăta că noua religie nu este o revelaţie specială; că doctrinele sale nu sunt noi; că nu este superioară faţă de alte religii; că doctrinele sale sunt iraţionale; că dacă Dumnezeu chiar a vorbit oamenilor, aceasta nu ar fi doar către o mică naţiune, într-un colţ obscur; că miracolele (prin cazurile actuale) nu au fost înfăptuite prin puterea divină; că Isus nu era divin, şi nu a înviat din morţi; că Creştinismul este o evoluţie. El a luat aceiaşi părere ca Renan, Strauss şi „Raţionalişti” moderni, schimbând presupusa aparenţă a lui Isus după crucificarea sa cu imaginaţii ale „unei femei distrate”, sau spre iluziile acelora care au făcut ceea ce au vrut ei să vadă.
Celsus uneori a selectat păreri a creştinilor neautorizaţi, ca atunci când i-a acuzat că se închinau la Hristos ca Dumnezeu. Replica lui Origen dovedeşte faptul că Hristos a fost susţinut a fi divin, dar nu Divinitate. El spune: „Admiţând că ar fi anumiţi indivizi printre mulţimea de credincioşi care nu sunt în acord întreg cu noi, şi care afirmă în mod imprudent că Salvatorul este Preaînaltul nostru Dumnezeu; noi nu susţinem cu ei, ci mai degrabă îl credem pe el când spune: „Tatăl care m-a trimis este mai mare decât mine”. Că Creştinii au susţinut că Hristos este Dumnezeu, el nu putea să fi spun aceasta.
Celsus a fost părintele „Raţionalismului”, şi Origen exponentul unui crez creştin reverenţios şi raţional.
Note de subsol
1 Eusebius Eccl. Hist. VI. Butler’s Lives of the Saints, Vol. IV, pp. 224-231, contains quite a full sketch of Origen’s life, though as he was not canonized he is only embalmed in a foot note.
2 Demetrius is entitled to a paragraph in order to show the kind of men who sometimes controlled the scholarship and opinions of the period. When the patriarch Julian was dying he dreamed that his successor would come next day, and bring him a bunch of grapes. Next day this Demetrius came with his bunch of grapes, an ignorant rustic, and he was soon after seated in the episcopal chair. It was this ignoramus who tyrannically assumed control of ecclesiastical affairs, censured Origen, and compelled bishops of his own appointing to pass a sentence of degradation on Origen, which the legitimate presbyters had refused.
3 Hist. Christ. Church, I, pp. 54-55.
4 De Pressense’ Martyrs and Apologists II, p. 340.
5 Bayle, Dict. Hist. Art. Origene.
6 Cont. Cels. VI. 25.
7 Consult also, Mosheim, Dorner and De Pressense.
8 Homily XI in Numbers, in Migne.
9 Harnack’s Outlines, pp. 150-154.
10 Uhlhorn (B, II, c. ii) says that in Celsus’s attack “Every argument is to be found which has been brought against Christianity up to the present day.” “The True Word of Celsus is to be found almost entire in the treatise which Origen wrote in reply.” Neoplatonism, by C. Bigg, D.D.
11 Kitto Cyclo; Davidson’s Biblical Criticism, Vol. I.
12 De Principiis, Crombie’s Translation. Epist. ad Amicos.
13 In Jeremiah Hom. xviii: 6, Ag. Cels. IV. xxii.
14 Selecta in Exodum: Also, De Prin. I, vi: 3.
15 De Prin. II. iii: 5.
16 Canon Farrar says in Mercy and Judgment, p. 409, “For an exhaustive treatment of this word aionios see Hanson’s Aion Aionios.”
17 Some of the texts Origen quotes in proof of universal salvation: Luke 3:16; I Cor. 3:15; Isa. 16:4; 12:1; 24:22; 46:14,15; Micah 7:9; Ezek. 16:53,55; Jer. 25:15,16; Matt. 18:30; John 10:16; Rom. 11:25,26; Rom. 11:32; I Pet. 3:18-21, etc.
18 De Prin. II, x: 3, 4. I, i. Ag. Cels. iv, 13.
19 Ag. Cels. VIII. xxxix. xl.
20 Com. II, pp. 194,195.
21 Hist. Christ. Church, I, p. 114.
22 Origen held that meant limited duration, and consequently that must mean limited. See De Prin. I, vi: 3.
