Împăratul – Iustinian I. Papa – Vigilius.
Elenchus.
CUPRINS
Introducere istorică.
Digresiune asupra autenticităţii acţiunilor întreprinse de conciliu.
Scrisoarea împăratului.
Extrase din Fapte, Sesiunea a VII-a.
Sentinţa sinodului.
Capitulul conciliului.
Digresiune asupra celor XV Anatematisme împotriva lui Origen.
Anatemele împotriva lui Origen comparate cu anatemele împăratului Iustinian.
Notă istorică la decretul epistolar al papei Vigilius.
Decretul epistolar al papei, cu notă introductivă.
Digresiune istorică asupra istoriei ulterioare conciliului.
INTRODUCERE ISTORICĂ.
(Hefele, History of the Councils, Vol. IV., p. 289)
Conform poruncii imperiale, însă fără consimţământul papei, sinodul a fost declarat deschis în ziua de 5 mai, anul 553, în secretarium-ul bisericii catolice din Constantinopol. Între cei prezenţi se aflau Patriarhii, Eutih din Constantinopole, care prezida adunarea, Apolinariu din Alexandria, Domninus din Antiohia, trei episcopi ca reprezentanţi ai Patriarhului Eustohiu din Ierusalim, şi alţi 145 de oficiali şi episcopi, dintre care mulţi au venit în locul unor colegi absenţi.
(Bossuet, Def. Cleri Gall., Lib. vii., cap. Xix. Prescurtat. Traducere după Allies.)
Trei capitole au constituit subiectul discuţiilor; anume, recunoaşterea lui Teodor din Mopsuestia, scrierile lui Teodoret împotriva lui Cyril, şi epistola lui Ibas din Edessa adresată lui Maris Persanul. S-a examinat dacă epistola fusese aprobată în cadrul consiliului de la Calcedon. S-a recunoscut cel puţin faptul că acesteia i s-a dat citire acolo, şi că Ibas, după ce l-a anatemizat pe Nestorius, a fost primit de către sfântul conciliu. Unii au argumentat faptul că doar persoana sa a fost acceptată; alţii însă susţin faptul că şi epistola sa a fost acceptată. Astfel în cadrul celui de-al cincilea conciliu s-au cules informaţii cu privire la modul în care s-a implementat obiceiul de a aproba scrierile asupra Credinţei în conciliile anterioare. Au fost expuse lucrările celui de-al treilea şi de-al patrulea conciliu, cele pe care le-am menţionat mai sus referindu-ne la epistola Sf. Cyril şi a Sf. Leo. Apoi sfântul conciliu a declarat: „Este clar, din ceea ce s-a spus, maniera în care sfintele concilii obişnuiesc să aprobe ceea ce se aduce înaintea lor. Pe cât de înaltă era demnitatea acelor bărbaţi sfinţi care au scris epistolele citite, totuşi ei nu au aprobat pur şi simplu epistolele, fără a ridica întrebări, sau fără a aduce la cunoştinţă faptul că ei sunt întru totul de acord cu expunerea şi doctrina sfinţilor părinţi, cu care au fost comparaţi.” Însă faptele au dovedit că această metodă nu a fost aplicată şi în cazul epistolei lui Ibas; prin urmare, ei au dedus, mult mai corect, că epistola nu fusese aprobată. Atunci deci, este clar din cel de-al treilea şi al patrulea conciliu, după cum declară şi înţelege cel de-al cincilea, faptul că epistolele aprobate de Sfântul Scaun, cum era numit cel al lui Cyril, sau chiar dezbaterile ce-au pornit de la ele, cum este cazul epistolei lui Leo, nu au fost primite de sfintele concilii nici pur şi simplu şi nici fără cercetare. Sfinţii părinţi au purces să facă ceea ce au făcut şi episcopii la Calcedon, dacă li s-ar fi dat spre examinare epistola lui Ibas. Au comparat epistola cu Faptele de la Efes şi Calcedon. După aceea, sfântul conciliu a declarat – „Comparaţia făcută demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că epistola despre care se spune că a scris-o Ibas este, cu tot respectul, opusă definiţiei dreptei credinţe, stabilite de Conciliul de la Calcedon.” Toţi episcopii au izbucnit: „Cu toţii spunem aşa; epistola este eretică.” Astfel, din acest motiv, este dovedit de către cel de-al cincilea conciliu că sfinţii noştri părinţi din conciliile ecumenice au catalogat epistolele lecturate, concepute de catolici sau eretici, sau chiar de pontifi romani, a fi ortodoxe sau eretice în ce priveşte Credinţa, potrivit cu aceeaşi procedură, după o analiză legitimă, căutându-se adevărul din ele, iar apoi clarificându-se; şi pe baza acestor premise erau judecate.
Ce! veţi spune, fără nici o distincţie, acordând aceeaşi atenţie tuturor părţilor? Într-adevăr, am spus noi, şi va trebui s-o repetăm adesea, a existat o prezumţie în favoarea decretelor pontifilor ortodocşi; însă în cadrul conciliilor ecumenice, unde judecata se face în termenii crezului, ei nu mai erau autorizaţi să acţioneze pe baza prezumţiilor, ci pe baza adevărului prezentat în mod clar şi pătrunzător.
Aşa au stat lucrurile şi în cazul celui de-al cincilea conciliu. Aceasta s-a învăţat de la conciliul al treilea şi al patrulea, şi aprobat; şi în favoarea acestui argument am adus în sprijinul părerii noastre decretele celor trei concilii ecumenice, din Efes, Calcedon şi al doilea conciliu de la Constantinopol. Împăratul Iustinian a dorit ca discuţia asupra celor trei capitole mai sus menţionate să fie purtată în Biserică. De aceea a trimis la Constantinopole după Papa Vigilius. Nu mult timp după aceea a adunat acolo un conciliu. El şi orientalii s-au gândit multă vreme că aceste capitole trebuiau să fie condamnate, împotriva nestorienilor, care îşi înălţau nasul luându-le apărarea; Vigilius, împreună cu occidentalii, plini de teamă au permis ca această oportunitate să fie folosită pentru a anihila autoritatea conciliului de la Calcedon: pentru că era un fapt recunoscut că Teodoret şi Ibas fuseseră primiţi în conciliu, în vreme ce lui Teodor, deşi chemat, i s-a dat drumul fără nici o urmă de cenzură. Deşi ulterior ambele partide au căzut uşor de acord în ce priveşte substanţa Crezului, totuşi discuţia s-a rotit în întregime în jurul Crezului, existând teama de partea unora ca nu cumva să se impună nestorienii, iar de partea altora ca nu cumva să o facă eutihienii. Pe 11 aprilie [anul] 548, Vigilius aduce în discuţie „Judicatum”-ul său împotriva celor Trei Capitole, restabilind autoritatea conciliului de la Calcedon. Acesta a fost momentul în care episcopii Africii, Iliriei şi Dalmaţiei aleg să părăsească întrunirea poruncită de acesta, împreună cu doi dintre diaconii săi de încredere. În anul 550 episcopii africani, conduşi de Reparatus din Cartagina, nu numai că resping Judicatum-ul, ci îl anatemizează pe Vigilius însuşi, şi îi interzic să mai ia parte la Comunicarea [Împărtăşania] Catolică, recomandându-i un loc pentru căinţă. În consecinţă, Papa îşi retrage în mod public Judicatum-ul. În timp ce conciliul se află întrunit la Constantinopole, el îşi publică Constitutum-ul în care condamnă anumite afirmaţii ale lui Teodor, însă fără a se mai atinge de persoana acestuia; la fel şi în cazul lui Teodoret; însă în privinţa lui Ibas, declară că decretul său a fost declarat ortodox de către conciliul de la Calcedon. Oricum ar sta lucrurile, un lucru era clar, anume că Vigilius, deşi invitat, a refuzat să se prezinte la acest conciliu: şi desigur conciliul s-a întrunit fără el; a publicat un „Constitutum”, în care îşi pronunţa dezacordul legat de cele ce se spusese că fuseseră scrise de către Teodor, Teodoret şi Ibas împotriva Crezului; însă a declarat că numele lor trebuiau cruţate, dat fiind faptul că se considera că fuseseră acceptaţi de cel de-al patrulea conciliu, şi că muriseră într-o stare de comuniune cu Biserica, şi îi încredinţa lui Dumnezeu spre judecată. Cu privire la scrisoarea lui Ibas, el a publicat următoarele, că „în sensul cel mai bun şi mai evlavios,” aceasta era fără prihană; iar cu privire la cele Trei Capitole în general, a ordonat ca după declaraţia sa prezentă, clerul să nu mai ridice nici un comentariu.
Acesta a fost decretul lui Vigilius, constituit pe marginea temei autorităţii cu care a fost investit. Însă conciliul, după Constituţia sa, a adus în discuţie cele Trei Capitole şi a hotărât că problema era ridicată în mod adecvat în privinţa morţilor, şi că scrisoarea lui Ibas era în mod manifest eretică şi nestoriană, şi împotriva tuturor afirmaţiilor Crezului de la Calcedon, şi că totodată erau blestemaţi şi cei care luau apărarea nelegiuitului Teodor din Mopsuestia, sau scrierilor lui Teodoret împotriva lui Cyril, sau necuviincioasei scrisori ale lui Ibas în care se lua apărarea tezelor lui Nestorius: la fel şi cei care nu le anatemizau, ci susţineau că erau corecte.
Prin aceste formulări ei nu păreau a-l cruţa nici pe Vigilius, deşi nu menţionară numele lui. Şi este cert faptul că decretul lor a fost confirmat de Pelagius II, de Gregoriu cel Mare, şi de alţi pontifi romani. Aceste lucruri demonstrează că într-o chestiune de cea mai mare importanţă, care a dezbinat întreaga Biserică, şi care părea a fi susţinătoare a Crezului, decretele sfintelor concilii au fost mai presus de decretele pontifice, şi că epistola lui Ibas, deşi protejată de o judecată a pontifului roman, a putut fi cu uşurinţă proscrisă ca eretică.
DIGRESIUNE ASUPRA AUTENTICITĂŢII ACŢIUNILOR ÎNTREPRINSE DE CEL DE-AL CINCILEA CONCILIU
Au apărut o serie de suspiciuni legate de răsunetul faptelor celui de-al Cincilea Conciliu Ecumenic. Există variaţii considerabile între manuscrisele romane editate de Labbe şi manuscrisele pariziene descoperite în Mansi, şi în mod ciudat unele din cele mai injurioase lucruri la adresa memoriei Papei Vigilius se regăsesc doar în manuscrisul parizian. Mai mult de atât, ştim că manuscrisele păstrate în arhivele patriarhale din Constantinopole au fost falsificate de-a lungul secolului ce s-a scurs până la următorul Sinod Ecumenic, pentru că la acel conciliu falsificările şi interpolările au fost expuse de către legaţii papali.
La cea de-a XVI-a sesiune a acelui sinod, s-a rezumat examinarea autenticităţii faptelor celui de-al doilea conciliu de la Constantinopol. Această întreprindere începuse la ce-a de-a XII-a sesiune. Până în acest moment fuseseră folosite doar două manuscrise, de-această dată bibliotecarul patriarhatului a prezentat un al treilea manuscris pe care-l descoperise în arhive, jurând că nici el şi nici altcineva din câte ştia el nu făcuse vreo schimbare în aceste manuscrise. Acestea au fost comparate între ele şi s-a descoperit faptul că primele două cădeau de acord în conţinerea pretinsei epistole ale lui Mennas către Papa Vigilius, şi a celor două scrieri adresate de Vigilius lui Iustinian şi Teodorei; însă nici una dintre acestea nu s-au regăsit în cel de-al treilea manuscris. Ulterior s-a descoperit faptul că documentele aflate în discuţie erau scrise cu un scris străin de restul manuscrisului, şi că în prima carte a manuscrisului pe pergament, fuseseră inserate trei quarternioane, iar în cea de-a doua carte, fuseseră plasate patru foi fără paginaţie între quarternioanele 15 şi 16. La fel şi cel de-al doilea manuscris fusese falsificat. Conciliul a inserat aceste probleme într-un decret. Şi a poruncit ca „aceste adausuri să fie infirmate în ambele manuscrise, şi marcate cu un asterisc, iar falsificatorii trebuiau loviţi cu anatema.” În final conciliul a strigat, „Anatema pretinselor epistole ale lui Mennas şi Vigilius! Anatema falsificatorului Faptelor! Anatema tuturor celor care îi învaţă pe alţii, etc.”
Din toate acestea ar părea că acurateţea substanţială a restului faptelor a fost stabilită de autoritatea celui de-al şaselea sinod, iar Hefele şi toţi cercetătorii contemporani urmează manuscrisul parizian de la Mansi.
Pare potrivit să adăugăm aici faptul că cel mai cutremurător atac asupra faptelor a fost adusă în ultimii ani de către profesorul Vincenzi, în apărarea Papei Vigilius şi a lui Origen. Cititorului îi sunt recomandate scrierile sale asupra acestui subiect: In Sancti Gregorii Nysseni et Originis scripta et doctrinam nova defensio; Vigil., Orig., Justin. triumph., în Synod V. (Romae, 1865.) Dicţionarul catolic afirmă franc faptul că aceasta constituie „o încercare de a nega cele mai patente fapte, şi de a califica unele din cele mai importante documente drept falsuri,” şi „nu merită o atenţie mai serioasă.” (1)
EXTRASE DIN ACTE.
SESIUNEA I
(Labbe şi Cossart, Concilia, Tom. V., col. 419.)
[Epistola împăratului care a fost citită Părinţilor.]
În Numele Domnului Dumnezeului nostru Isus Cristos. Împăratul Flaviu Iustinian, german, got, etc., şi pururea August, către preacuvioşii episcopi şi patriarhi, Eutih din Constantinopole, Apolinariu din Alexandria, Domnius din Teopolis, Ştefan, George, şi Damian, episcopi preacuvioşi care ţin locul Preafericitului, Eustochiu, arhiepiscop şi patriarh al Ierusalimului, şi către toţi ceilalţi preacuvioşi episcopi din diferitele provincii care şi-au oprit pasul în acest regesc oraş.
[Ceea ce urmează reprezintă epistola condensată, incluzând rezumatul lui Hefele. History of the Concils, Vol. IV., pg. 298.]
Strădania predecesorilor mei, a Împăraţilor ortodocşi, a ţintit întotdeauna la rezolvarea controverselor născute cu privire la crez prin chemarea sinoadelor. Aceasta l-a determinat pe Constantin să întrunească 318 din sfinţii părinţi la Nicea, a fost el însuşi prezent la conciliu, şi a fost de partea celor care L-au mărturisit pe Fiul a fi consubstanţial cu Tatăl. Teodosiu, [a întrunit] în 150 [sinodul de] la Constantinopol; Teodosiu cel Tânăr, Sinodul de la Efes; împăratul Marcian, [pe] episcopii de la Calcedon. Dat fiind faptul că după moartea lui Marcian, au izbucnit controverse în diferite locuri legate de Sinodul de la Calcedon, împăratul Leo le-a scris episcopilor de pretutindeni, poruncind tuturor să-şi spună părerea legat de acest sfânt Conciliu. Curând după aceea, s-au ridicat din nou susţinători ai lui Nestorius şi ai lui Eutih, şi au dus la mari dezbinări, astfel că multe Biserici au pus capăt părtăşiei dintre ele. Acum când harul lui Dumnezeu ne-a adus la stăpânire, am gândit ca fiind ţelul nostru de frunte să unim din nou Bisericile, şi să facem pe toţi să accepte sinodul de la Calcedon, împreună cu cele trei ce s-au întrunit înainte de acesta. Noi i-am câştigat pe mulţi din cei care odinioară s-au opus Sinodului; de alţii care au stăruit în împotrivirea lor, ne-am lepădat, şi astfel am restabilit unitatea Bisericii. Însă nestorienii doresc să-şi impună rătăcirea în faţa Bisericii; şi, cum n-au putut să-l folosească pe Nestorius în acest scop, au năvălit să-şi propovăduiască învăţăturile prin Teodor din Mopsuestia, cel care l-a învăţat pe Nestorius, şi care a propovăduit erezii chiar mai mari decât ale acestuia. A susţinut, spre exemplu, că Dumnezeu Cuvântul este unul, iar Cristos un altul. Din aceeaşi pricină s-au folosit de acele scrieri nelegiuite ale lui Teodoret care erau împotriva întâiului sinod de la Efes, împotriva lui Cyril şi ale celor Douăsprezece Capitole ale sale, şi de asemenea mişeleasca epistolă despre care se spune că ar fi scris-o Ibas. Ei susţin că această epistolă ar fi fost primită de sinodul de la Calcedon, şi astfel Nestorius şi Teodor ar fi liberi de orice condamnare, de vreme ce aceştia erau apăraţi de epistolă. Dacă ar fi fost ca ei să aibă câştig de cauză, nu s-ar mai fi putut spune că Logos-ul „S-a făcut trup,” şi nici Maria n-ar mai fi putut fi numită Mama (generix) lui Dumnezeu. De aceea, noi, urmând exemplul sfinţilor Părinţi, v-am rugat mai întâi în scris să judecaţi asupra celor trei capitole nelegiuite despre care am vorbit, şi aţi răspuns, şi aţi mărturisit cu bucurie credinţa adevărată. Pentru că, totuşi, cu toate că v-aţi arătat condamnarea, mai sunt unii care iau partea celor Trei Capitole, iată de ce v-am convocat în cetatea de scaun, ca să vă aduceţi convicţiunea la lumina zilei aici, în adunarea generală. Spre exemplu, atunci când Vigilius, Papa vechii Rome a venit încoace, el, ca răspuns la întrebarea noastră, a anatemizat în scris în mai multe rânduri cele Trei Capitole, şi a întărit mult astfel convicţiunea sa, chiar şi prin condamnarea diaconilor săi, Rusticus şi Sebastian. Avem încă declaraţiile scrise de însăşi mâna sa. Apoi a adus în discuţie Judicatum-ul său, în care a anatemizat cele Trei Capitole, prin cuvintele, Et quoniam, etc. Ştiţi că nu numai că l-a destituit pe Rusticus şi pe Sebastian pentru că au luat apărarea celor Trei Capitole, dar i-a scris lui Valentinian, episcop din Sciţia şi lui Aurelian, episcop din Aries, ca să nu se întreprindă nimic împotriva Judicatum-ului. După ce aţi venit încoace la invitaţia mea, s-au scris epistole între voi şi Vigilius pentru a convoca o adunare generală. (1) Însă acum el şi-a schimbat poziţia şi nu mai doreşte întrunirea unui sinod, ci a cerut ca problema să fie rezolvată doar de cei trei patriarhi şi un alt episcop (pe lângă Papa şi cei trei episcopi ai săi). Degeaba i-am trimis câteva ordine pentru a-l convinge să ia parte la sinod. El a respins totodată şi cele două propuneri ale noastre, anume de a desemna un tribunal care să decidă, sau de a întruni o adunare mai restrânsă, la care, pe lângă el şi cei trei episcopi ai săi, să aibă loc şi cuvânt fiecare patriarh, cu trei până la cinci episcopi din eparhia [dioceza] fiecăruia. * Acum noi mărturisim că ne ţinem tare de decretele celor patru Concilii, şi urmăm în toate pe sfinţii părinţi, Atanasie, Hilary, Bazil, Grigore Teologul, Grigore de Nyssa, Ambrozie, Teofil, Ioan (Chrysostom) de Constantinopole, Cyril, Augustin, Proclus, Leo şi toate scrierile lor asupra credinţei adevărate. Pentru că ereticii sunt hotărâţi să-l apere pe Teodor de Mopsuestia şi pe Nestorius cu toate nelegiuirile lor, şi susţin mai departe că epistola lui Ibas a fost primită de către sinodul de la Calcedon, noi vă îndemnăm să fiţi cu luare aminte la scrierile nelegiuite ale lui Teodor, şi mai ales la Crezul său evreiesc care a fost prezentat la Efes şi la Calcedon, şi care a fost anatemizat de fiecare sinod şi de toţi cei care au luat parte la acestea; mai mult, vă îndemnăm să cugetaţi asupra ceea ce au scris sfinţii părinţi cu privire la el şi la spurcăciunile lui, precum şi la cele hotărâte de înaintaşii noştri, precum şi la ceea ce au stabilit cu privire la el cei ce au studiat istoria Bisericii. (2) Astfel veţi pricepe că el şi ereziile sale au fost condamnate şi de aceea numele lui a fost de mult lepădat din dipticele Bisericii din Mopsuestia. Cugetaţi la cererea lor nebună ca rătăciţii să nu fie anatemizaţi după ce-au murit; şi vă îndemnăm să urmaţi şi în această privinţă învăţătura sfinţilor părinţi, care au judecat nu numai pe rătăciţii aflaţi în viaţă ci i-au anatemizat şi după ce-au murit pe cei care au murit stăruind în păcatului lor, la fel cum i-au ridicat din nou pe cei judecaţi pe nedrept după ce-au murit şi le-au trecut numele în sfintele diptice; cum a fost şi cazul lui Ioan şi al lui Flavian, veşnică pomenire, ambii episcopi de Constantinopol. (3) Mai mult, vă îndemnăm să cercetaţi scrierile lui Teodoret şi presupusa epistolă a lui Ibas, în care este respinsă întruparea Cuvântului, este respinsă expresia „Maica lui Dumnezeu” şi sfântul sinod de la Efes, în care Cyril este numit eretic, iar lui Teodor şi lui Nestorius li se ia apărarea şi sunt înălţaţi. Şi de vreme ce ei susţin că Conciliul de la Calcedon a primit această epistolă, va trebui să puneţi faţă în faţă declaraţiile acestui Conciliu cu privire la credinţă şi conţinutul nelegiuitei epistole. În încheiere, vă îndemnăm să vă grăbiţi în această chestiune. Căci cel care odată întrebat asupra adevăratei credinţe îşi amână multă vreme răspunsul, nu face altceva decât să se lepede de ea. Căci în privinţa ridicării de probleme despre lucrurile ce ţin de credinţă şi a rezolvării lor, nu vorbim despre cel ce a sărit primul sau al doilea, ci despre cel care este mai grabnic la a avea o mărturie dreaptă, [o mărturie] care să fie primită înaintea lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să vă păzească, prea-sfinţi şi cuvioşi părinţi, mulţi ani de-aici înainte. Scrisă în IV a şaptea zi a lunii mai, la Constantinopole, în cel de-al xxvii-lea an de domnie al Domnului şi Împăratului Iustinian, pururea August, în cel de-al xii-lea an după consulatul vestitului Bazil.
EXTRASE DIN ACTE.
SESIUNEA VII.
(Din manuscrisul parizian descoperit în Hardouin Concilia, Tom. III., 171 ş. urm.; Mansi, Tom. Ix., 346 et seqq. Acest discurs nu este redat în întregime în nici unul dintre celelalte manuscrise. Ballerini [notează Hefele] contestă autenticitatea acestor adăugiri [în Noris. Opp., Tom. IV., 1037], însă Hefele nu consideră contestaţiile ca fiind notabile. [Hist. of the Councils, Vol. IV., p. 323, nota 2.] Toate manuscrisele sunt în concordanţă că Cel mai slăvit chestor al sfântului palat, Constantin, a fost trimis de prea-piosul Împărat, iar la intrarea sa în Conciliu a rostit următoarele cuvinte: „Certum est vestrae beatitudini, quantum, etc.” Restul discursului diferă de la un manuscris la altul. Eu îl voi urmări pe cel parizian.)
Ştiţi cât de mare a fost mereu grija Împăratului pururea-biruitor ca orice ceartă iscată de anumite persoane cu privire la cele Trei Capitole să-i fie pus capăt… pentru aceasta i-a cerut preacuviosului Vigilius să se întâlnească cu domniile voastre şi să conceapă un decret în această privinţă potrivit cu Crezul Ortodox. Deşi în această privinţă Vigilius a condamnat adesea în scris cele Trei Capitole, şi a făcut-o şi cu viu grai în prezenţa Împăratului, şi a excelenţelor lor judecătorii şi a unora dintre membrii acestui sinod, şi a fost întotdeauna gata să arunce anatema asupra apărătorilor lui Teodoret care se vor fi ridicat împotriva dreptei credinţe şi împotriva celor douăsprezece capitule ale sfântului Cyril: (1) însă el a refuzat să o facă împreună cu domniile voastre şi a acestui sinod.
Mai mult, Vigilius a trimis pe Servus Dei, un prea-smerit Subdiacon al Bisericii Romane şi l-a invitat pe Belisarius, (2) Cetegus, precum şi pe excelenţele lor consulii Iustin şi Constantin, precum şi pe episcopii Teodor, Ascidas, Benignus şi Phocas, spre a-l vizita pentru că a dorit să-i trimită răspuns Împăratului prin ei. Aceştia au venit, însă s-au înapoiat grabnic şi l-au informat pe prea-cuviosul domn, că l-am vizitat pe sfinţia sa episcopul Vigilius, şi că acesta ne-a spus: „V-am chemat pentru aceea, ca să ştiţi lucrurile care s-au petrecut în ultimele zile. Am conceput un document asupra disputatelor Trei Capitole, adresate prea-cuviosului Împărat, (3) vă rog fiţi atât de buni şi citiţi-l, iar apoi duceţi-L alteţei Sale.” Dar când am auzit noi acestea şi am văzut documentul scris pentru alteţa voastră, i-am spus că nu puteam primi cu nici un chip un asemenea document adresat prea-cuviosului Împărat fără ca acesta să ne-o fi poruncit. „Dar aveţi la dispoziţie diaconi care să ducă mesaje, şi prin care o puteţi trimite.” El însă ne-a spus: „Acum voi ştiţi că eu am întocmit acest document.” Însă noi, episcopii, i-am răspuns: „Dacă sfinţia voastră se învoieşte să se întâlnească cu noi şi prea sfinţii Patriarhi, şi cu sfinţiile lor episcopii, şi să discutaţi Cele Trei Capitole, şi să găsim împreună o formă potrivită pentru dreapta credinţă, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli şi sfinţii Părinţi şi cele patru Concilii, vă vom considera pe dumneavoastră drept cap al nostru, ca păstor şi arhiepiscop. Însă dacă sfinţia voastră a scris un document pentru Împărat, aveţi la dispoziţie curierii, după cum spuneam; trimiteţi-o prin aceştia.” Iar când domnia sa a auzit aceste lucruri de la noi, l-a trimis pe Servus Dei Subdiaconul, care acum aşteaptă răspunsul luminăţiei voastre. Iar când Pietatea Sa a auzit acestea, a dat ordin mai înainte numiţilor prea-fericiţi şi prea-cuvioşi bărbaţi, înainte numitului subdiacon să ducă următorul mesaj înapoi la Vigilius: „V-am invitat să vă întâlniţi cu prea sfinţiile lor patriarhii şi alţi cuvioşi episcopi, şi împreună cu ei să examinaţi şi să judecaţi Cele Trei Capitole. Însă de vreme ce aţi refuzat aceasta, şi spuneţi că domnia voastră în persoană a scris cele referitoare la Cele Trei Capitole; dacă le-aţi condamnat, potrivit cu acele lucruri pe care le-aţi făcut înainte, vă transmitem că avem destule asemenea afirmaţii şi nu ne mai trebuiesc altele; însă dacă acum aţi scris ceva contrar acestor lucruri pe care le-aţi afirmat anterior, v-aţi condamnat singur prin propriile dumneavoastră scrieri, de vreme ce v-aţi depărtat de la doctrina ortodoxă şi aţi luat partea nelegiuirii. Şi cum v-aţi putea aştepta din partea noastră ca noi să acceptăm un asemenea document din partea domniei voastre?”
Iar când i s-a oferit acest răspuns prea cuviosului Împărat, el n-a trimis prin acelaşi subdiacon nici un fel de document scris de mâna sa. Şi toate acestea s-au petrecut de asemenea fără a se fi consemnat nimic în scris către sfinţia voastră.
[Apoi el, conform cu toate manuscrisele, a oferit anumite documente spre a fi citite, în manuscrisul prezentat de Labbe şi Cossart, Tom. V., col. 549 ş. urm. Acestea sunt mai puţine decât cele menţionate de manuscrisul parizian, acesta din urmă conţinând următoarele evenimente abia după citirea documentelor şi după ce Conciliul a declarat că acestea dovedeau zelul Împăratului faţă de crez.]
Constantin, excelenţa sa Chestorul, a spus: De vreme ce sunt încă prezent la sfântul vostru conciliu din pricina citirii documentelor ce v-au fost prezentate, aş spune că prea cuviosul Împărat a trimis o minută (formam), Sfântului vostru Sinod, cu privire la numele lui Vigilius, ca acesta să nu mai fie inserat în sfintele diptice ale Bisericii, datorită nelegiuirii căreia i-a luat partea. Să nu fie pronunţat de către voi, şi nici amintit, nici în Biserica cetăţii de scaun, sau în alte biserici încredinţate vouă şi altor episcopi în Stat şi pe care i le-a dat Dumnezeu spre păstorire. Iar când veţi auzi această minută, veţi pricepe iarăşi prin aceasta cât de mult ţine luminăţia Sa Împăratul la unitatea sfintei biserici şi la curăţia sfintelor taine.
[S-a dat citire epistolei.]
Sfântul Sinod s-a pronunţat: Ceea ce a părut a fi bun luminatului Împărat este potrivit cu strădaniile depuse de Măria Sa pentru unitatea bisericii. Haideţi să păstrăm unitatea (ad) Sfântului Scaun a prea-sfintei Biserici din Roma antică, rezolvând toate lucrurile potrivit cu ceea ce s-a citit. De proposita vero quaestione quod jam promisimus procedat.
NOTE.
Hefele înţelege că Conciliul a auzit şi a aprobat această epistolă a Împăratului, însă că „Împăratul nu a intenţionat să rupă toate legăturile cu Sfântul Scaun, aceasta nefiind nici dorinţa Sinodului” (Hist. Councils, Vol. IV., pg.326), fapt pe care îl şi afirmă în epistola sa.
Ballerini consideră această epistolă a Împăratului a fi un fals, însă (spune Hefele) „nu dispun de suficiente date” (1. c., pg.326, nota 3). Expresia folosită de Împărat ar putea părea în mod firesc oarecum uimitoare susţinătorilor poziţiei teologice a Ballerini-lor: „Nu vom îngădui să primim preacurata împărtăşanie din mâinile lui, şi nici din ale altcuiva care nu condamnă această nelegiuire … ca nu cumva să fim noi înşine găsiţi a avea o legătură cu nelegiuirea lui Nestorius şi a lui Teodor.” Este notabil faptul că cel de-al cincilea Conciliu Ecumenic avea să şteargă numele Papei aflat în exerciţiul funcţiunii din diptice pe motivul că era un părinte al ereziei; şi că cel de-al şaselea Sinod Ecumenic avea să anatemizeze un alt Papă ca fiind eretic!
SENTINŢA SINODULUI
(Extras din Fapte. Confruntarea VIII., L. şi C., Conc., Tom. V., col. 562.)
Aşa cum învăţăm din pildele prezentate de Evanghelii, marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos înzestrează cu talanţi pe fiecare om, potrivit cu abilitatea fiecăruia, iar la vremea potrivită cere socoteala lucrării desfăşurate de fiecare om. Iar dacă cel căruia i-a încredinţat un singur talant este condamnat pentru că nu l-a investit în nimic ci l-a păstrat ca să nu-l piardă, cu cât mai mare şi mai înfricoşătoare trebuie să fie judecata celui care nu numai că este nepăsător în ceea ce-l priveşte, ci constituie o piatră de poticnire şi un prilej de cădere în calea altora? De vreme ce tuturor credincioşilor le este limpede că ori de câte ori se ridică o problemă cu privire la crez, nu doar cel care comite nelegiuirea va fi condamnat, ci şi cel care dacă are puterea să îndrepte nelegiuirea altora, nu o face. (1)
De aceea noi, cei cărora le-a fost încredinţat să conducă biserica Domnului, temându-ne de blestemul ce cade asupra celor care nesocotesc lucrarea Domnului, ne grăbim să păstrăm sămânţa bună a credinţei neîntinată de sămânţa spurcăciunii semănată de vrăjmaş.
De aceea, când am văzut că urmaşii lui Nestorius cercau să vâre spurcăciunea lor în biserica lui Dumnezeu prin nelegiuitul Teodor, care era episcop în Mopsuestia, şi prin scrierile lui spurcate, şi mai ales prin acele lucruri nelegiuite pe care le-a scris Teodoret, şi prin epistola stricată care se spune a fi fost scrisă de Ibas lui Maris Persanul, mişcaţi de toate aceste privelişti, ne-am înverşunat să îndreptăm toate cele care se petreceau, şi ne-am strâns în această cetate de scaun chemaţi aici prin voia lui Dumnezeu şi la porunca prea-cuviosului Împărat.
Şi pentru că s-a întâmplat că prea-cuviosul Vigilius a poposit în această cetate de scaun, el a fost prezent la toate discuţiile legate de Cele Trei Capitole, şi le-a condamnat adesea în grai şi în scris, fără doar şi poate apoi şi-a dat consimţământul în scris că va fi prezent la Conciliu şi că va cerceta împreună cu noi Cele Trei Capitole, iar noi toţi să putem găsi o definiţie potrivită a adevăratei credinţe. Iar prea-cuviosul Împărat, potrivit cu ceea ce a fost găsit bun între noi, ne-a îndemnat atât pe el cât şi pe noi să ne întâlnim, pentru că este încântător ca clerul să stabilească un crez comun după o discuţie de acord în comun. De aceea noi am îndemnat pe Măria Sa să împlinească promisiunile sale consemnate; pentru că nu era bine ca această vrajbă legată de aceste Trei Capitole să meargă mai departe, iar prin aceasta să fie tulburată Biserica lui Dumnezeu. În acest scop i-am adus aminte marile exemple lăsate nouă de Apostoli, şi de tradiţia sfinţilor părinţi. Pentru că cu toate că harul Sfântului Duh era din belşug în fiecare dintre Apostoli, în aşa fel că nici unul dintre ei nu avea nevoie de sfatul altuia în lucrarea sa, cu toate astea ei nu au fost dispuşi să hotărască asupra problemei ridicate pe-atunci cu privire la tăierea împrejur a neamurilor, până nu s-au strâns laolaltă şi astfel şi-au confruntat părerile cu mărturia Scripturi divine.
Şi prin aceasta au ajuns cu toţii la această concluzie, pe care le-au transmis-o neamurilor: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate, şi de adulter.”
Însă şi Sfinţii Părinţi, care s-au întâlnit în câteva rânduri în cele patru sfinte concilii, urmând exemplul celor dinaintea lor, în urma unei stări comune de vorbă au hotărât printr-un decret formulat în comun asupra ereziilor şi a problemelor ce răsăriseră, aşa cum se ştie de altfel, prin chibzuire laolaltă unde chestiunea a fost prezentată de fiecare dintre partide, iar lumina adevărului a biruit asupra întunecimii plăsmuirii.
Şi nu este nici o altă cale prin care adevărul să poată fi făcut aievea când există gâlceavă pe marginea crezului, de vreme ce fiecare are trebuinţă de ajutorul aproapelui său, după cum citim în Proverbele lui Solomon: „Fratele ce-l ajută pe frate va fi înălţat precum o cetate; va fi tare precum o împărăţie cu temelia tare;” iar apoi iarăşi în Eclesiastul spune: „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor.”
La fel spune şi Domnul însuşi: „Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.”
Însă atunci când adesea l-am invitat cu toţii, iar când prea-măriţii judecători au fost trimişi la el de către prea-cuviosul Împărat, a promis că va da el însuşi o sentinţă asupra celor Trei Capitole (sententiam proferre): Iar când am auzit noi acest răspuns, având în minte sfatul Apostolilor, că „fiecare trebuie să dea socoteală de sine însuşi înaintea lui Dumnezeu” şi temându-ne de judecata ce stă să cadă asupra celor care îi duc în rătăcire pe unii, chiar şi pe cei mai neînsemnaţi, şi cunoscând cu cât mai dureros trebuie să fie să păcătuieşti faţă de un Împărat care este un creştin atât de devotat, şi faţă de oameni, şi faţă de toate bisericile; şi mai departe să ne amintim ceea ce a fost spus de către Dumnezeu lui Pavel: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu Sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău.” Iată de ce, fiind strânşi aici, înainte de toate lucrurile am mărturisit în puţine vorbe că ţinem credinţa pe care Domnul nostru Isus Cristos, Dumnezeu adevărat, a lăsat-o sfinţilor Săi Apostoli, şi prin ei sfintelor biserici, şi pe care ei, care pe lângă suferinţă erau sfinţi părinţi şi tămăduitori, au încredinţat-o la oameni de încredere.
Mărturisim că ţinem, păstrăm şi propovăduim sfintelor biserici că mărturisirea de credinţă pe care au numit-o cei 318 sfinţi Părinţi când au fost strânşi la Nicea, şi care ne-au lăsat spre moştenire sfânta mathema sau crez. Mai mult, cei 150 care s-au adunat în Constantinopole au prezentat crezul nostru, care a urmat în totul mărturisirea de credinţă şi a tălmăcit-o. Iar proba focului a trecut-o când s-au adunat 200 de sfinţi părinţi pentru aceeaşi credinţă în primul Conciliu de la Efes. Iar acele lucruri a fost explicate de cei 630 strânşi la Calcedon pentru una şi aceeaşi credinţă, pe care au urmat-o şi au şi propovăduit-o. Şi toţi cei care au fost în câteva rânduri judecaţi şi anatemizaţi de Biserica Catolică, şi de înainte-numitele patru Concilii, am mărturisit că îi vom ţine legaţi şi anatemizaţi. Şi când astfel am depus mărturie despre felul cum înţelegem noi credinţa, am purces să privim la Cele Trei Capitole, iar mai întâi am adus în dezbatere problema lui Teodor din Mopsuestia; iar după ce s-au prezentat toate hulele pitite în scrierile lui, ne-am minunat cu toţii de îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, şi cum n-au fost pe dată mistuite de văpaia dumnezeiască limba şi mintea care au izvodit o asemenea hulă; şi nici de cum nu vom putea îngădui ca cititorul să suporte hulele de care vorbeam mai înainte, temându-ne [cum s-a întâmplat aievea] de mânia lui Dumnezeu şi numai dacă am fi îndrăznit să le consemnăm (după cum fiecare hulă în parte o întrecea cu mult pe cea dinaintea ei în mărimea spurcăciunii şi se suia de la temelia ei până în mintea celui ce asculta) şi nu în cele din urmă că am văzut că cei care au propovăduit asemenea blasfemii s-au lăsat prinşi în negura care avea să vină peste oricine prin manifestarea lor. Aşa că noi toţi, mişcaţi de mânie sfântă în faţa acestor hule aduse lui Dumnezeu, atât în timp ce le dădeam citire cât şi după aceea, am răbufnit cu toţii în defăimări şi clevetiri împotriva lui Teodor, de parcă ar fi fost în viaţă şi aievea în mijlocul nostru. O Doamne, ai milă, am răcnit, nici dracii nu-ndrăzniră să ticluiască asemenea mârşăvii împotriva Ta.
O, limbă spurcată! O, câtă desfrânare se află în om! O, cât de necugetată e mâna pe care a ridicat-o împotriva Ziditorului său! Căci neisprăvitul om care a jurat să cunoască Scriptura, nu a plecat urechea la vorbele profetului Osea, „ Vai de ei, pentru că fug de Mine! Pieirea vine peste ei, pentru că nu-Mi sunt credincioşi! Aş vrea să-i scap, dar ei spun minciuni împotriva Mea! Nu strigă către Mine din inimă, se răzvrătesc împotriva Mea. I-am pedepsit, le-am întărit braţele, dar ei gândesc rău împotriva Mea. Se întorc, dar nu la Cel Prea Înalt; Sunt ca un arc înşelător. Mai marii lor vor cădea ucişi de sabie, din pricina vorbirii lor îndrăzneţe. Au călcat legământul Meu, şi au păcătuit împotriva Legii Mele.”
Teodor este pe drept ţinta acestor blesteme. Căci prorociile cu privire la Cristos le-a lepădat şi cât i-a stat în putinţă, a alergat să nimicească marea taină a mântuirii prin har; încercând în multe feluri să dovedească cuvintele sfinte a fi nimic mai mult decât palavre, pentru amuzarea neamurilor, şi a dispreţuit celelalte prorocii făcute împotriva spurcăciunilor, mai ales cele în care învăţatul Habacuc se referea la învăţătorii mincinoşi, „Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti, ca să-i vezi goliciunea,” unde vorbeşte despre cei a căror învăţătură e plină de întuneric şi în totul străină luminii.
Şi la ce bun să mai spunem altceva? Căci fiecare poate lua în mâinile sale scrierile spurcatului Teodor sau capitolele nelegiuite care au fost transcrise din scrierile lui spurcate în faptele noastre, şi să descopere astfel nebunia fără seamăn şi lucrurile mişeleşti pe care le-a susţinut. Căci ne temem să spunem mai multe şi să ne mai amintim vreodată de aceste mârşăvii.
De asemenea ni s-a citit ceea ce au avut de scris sfinţi Părinţi împotriva lui, şi despre nesăbuinţa lui care a întrecut-o cu mult pe cea a altor rătăciţi, şi mai departe istoriile şi legile împărăteşti, care i-au fost puse înainte încă de la bun început, şi după toate acestea, apărătorii spurcăciunii sale, luând partea hulelor rostite de el împotriva Ziditorului, au susţinut că nu era drept ca el să fie anatemizat după moartea sa, deşi noi toţi cunoşteam tradiţia bisericească cu privire la hulitori, anume că şi după moartea lor, rătăciţii erau anatemizaţi; fără doar şi poate am considerat de trebuinţă să facem examinările care trebuiau făcute şi în acest caz, şi s-a găsit în acte cât de feluriţi erau rătăciţii care fuseseră anatemizaţi după moarte; şi în multe feluri ne era limpede că acestora care cereau astfel de lucruri nu le păsa câtuşi de puţin de judecata lui Dumnezeu, şi nici de înştiinţările lăsate de Apostoli, nici de tradiţiile Părinţilor. Şi am dorit să-i întrebăm ce au de spus în privinţa vorbelor rostite de Domnul însuşi despre Sine: „ Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu,” şi despre izbucnirea Apostolului: „dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema.”
Căci atunci când Domnul spune: „a şi fost judecat,” iar când Apostolul îi anatemizează chiar şi pe îngeri, dacă vor veni să propovăduiască orice altceva decât propovăduise el, cum pot cei care îndrăznesc orice să socotească a spune că aceste cuvinte vorbesc doar despre cei aflaţi în viaţă? Fie sunt neştiutori, fie se fac a fi neştiutori, că judecata anatemei nu este nimic altceva decât despărţire de Dumnezeu? Căci cel nelegiuit, chiar dacă nu a fost anatemizat cu vorba de nimeni, fără doar şi poate că este anatemizat, alegând singur a se despărţi de adevărata viaţă prin nelegiuirea sa.
Căci ce au ei de spus Apostolului când acesta spune, „Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur.”
Potrivit cu cuvintele lui Cyril, veşnică pomenire, din cărţile pe care le-a scris împotriva lui Teodor, se spune astfel: De aceştia trebuie să vă feriţi, de unii care sunt atât de prinşi de astfel de nelegiuiri fără seamăn, fie că sunt între cei vii sau nu. Căci trebuie întotdeauna să fugim de ceea ce este dăunător, şi să nu avem nici o consideraţie faţă de astfel de oameni, ci să luăm partea a ceea ce-I este plăcut lui Dumnezeu. Şi iarăşi acelaşi Cyril, binecuvântată îi fie pomenirea, scriind lui Ioan, episcop din Antiohia, şi sinodului care se strânsese în acel loc pentru a dezbate problema lui Teodor care era anatemizat împreună cu Nestorius, spune astfel: De aceea a fost necesar să ţinem un ospăţ îmbelşugat, de vreme ce fiecare din cei care au fost de acord cu privire la hulele lui Nestorius au fost excluşi, indiferent de cine era vorba. Căci s-a purces la această măsură împotriva tuturor care au fost de partea acestei mişcări sau s-au lipit de ea la o vreme, ceea ce este exact ceea ce am spus noi şi sfinţia voastră: Îi anatemizăm pe cei care spun că există doi Fii şi doi Cristoşi. Căci Unul singur este Cel propovăduit de noi şi de voi, după cum am mai spus, Cristos, Fiul şi Domnul, întrupat ca om, potrivit cu scrierile înalt-învăţatului Pavel. Şi de asemenea în epistola sa către Alexandru, Martinian, Ioan, Paregorius şi Maximus, prezbiteri şi părinţi monahali, şi tuturor celor care duc o viaţă de pustnic alături de ei, el le scrie astfel: Sfântul sinod de la Efes, care s-a întrunit potrivit cu voia lui Dumnezeu împotriva prefăcătoriei nestoriene, a condamnat împreună cu el prin o sentinţă clară şi dreaptă vorbele deşarte ale tuturor celor care mai apoi aveau să i se alăture sau care în trecut au îmbrăţişat aceleaşi păreri cu el, şi care s-au apucat să spună sau să scrie orice lucru asemănător, aruncând asupra acestora tuturor o judecată de aceeaşi greutate. Căci a urmat în mod natural faptul că dacă unul era condamnat pentru o astfel de vorbire deşartă, sentinţa să nu fie dată doar împotriva unui singur, ci (să spunem aşa) împotriva fiecăreia dintre falsele lor învăţături şi împotriva defăimărilor lor, pe care le-au ticluit împotriva sfintei învăţături despre Cristos, închinându-se la doi Fii, şi dezbinând ceea ce nu putea fi împărţit, şi dând naştere la nelegiuirea închinării la om (antropolatrie), atât în locurile cereşti cât şi în cele pământeşti. Căci odată cu noi Domnul Isus Cristos este adorat de o mulţime de făpturi şi duhuri din locurile de sus. Mai apoi s-au citit câteva epistole ale lui Augustin, binecuvântată-i fie pomenirea, el care a luminat cu atâta strălucire între episcopii din Africa, şi s-a arătat că era foarte potrivit ca ereticii să fie anatemizaţi după moartea lor. Iar această tradiţie a bisericii a fost păstrată întocmai de sfinţii episcopi din Africa: iar sfânta Biserică de la Roma a anatemizat la rândul ei anumiţi episcopi după moartea lor, deşi nu fuseseră acuzaţi a fi căzut de la credinţă în timpul vieţii: şi pentru fiecare dintre aceştia avem dovezi.
Însă de când nişte ucenici ai lui Teodor şi ai nelegiuirii sale, care sunt atât de făţiş vrăjmaşi ai adevărului, au încercat să vină cu anumite părţi din scrierile lui Cyril, binecuvântată-i fie pomenirea şi din scrierile lui Proclus, ca şi când acestea i-ar fi venit în ajutor lui Teodor, găsim că este potrivit să le aducem aminte cuvintele profetului care spune: „Căile Domnului sunt drepte; şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele.” Căci ei dovedesc aceste vorbe chiar prin faptul că în nebunia lor folosesc toate aceste învăţături care au fost scrise bine şi potrivit de sfinţii Părinţi, şi-şi caută dezvinuire de la păcatul lor. Părinţii totuşi nu-l scapă pe Teodor de anatema, ci folosesc cu zgârcenie anumite vorbe pentru cei care l-au apărat pe Nestorius şi nelegiuirea lui, pentru a-i convinge cumva să se depărteze de această învăţătură falsă, şi pentru a-i conduce la neprihănire şi pentru a-i învăţa nu numai să-l condamne pe Nestorius, ucenicul nelegiuirii, dar de asemenea şi pe Teodor, propovăduitorul acesteia. Deci în aceşti termeni ai zgârceniei Părinţii şi-au dovedit intenţiile cu privire la aceste teme, anume că Teodor ar trebui anatemizat, aşa cum am arătat noi cu prisosinţă în faptele noastre din scrierile lui Cyril şi ale lui Proclus, binecuvântată fie-le pomenirea, scrieri cu privire la condamnarea lui Teodor şi a nelegiuirii lui. Şi o astfel de zgârcenie o găsim şi în sfintele Scripturi: şi este clar că Pavel Apostolul s-a folosit de aşa ceva la începutul lucrării sale, în legătură cu cei care au fost crescuţi ca iudei, şi l-a tăiat împrejur pe Timotei, ca prin această facere şi îngăduinţă să îi călăuzească pe aceştia la neprihănire. Însă mai apoi el a interzis tăierea împrejur, scriindu-le galatenilor: „Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Cristos nu vă va folosi la nimic.” Însă noi am găsit că ceea ce doreau învăţătorii falşi să facă, făcuseră la fel şi apărătorii lui Teodor. Căci lăsând la o parte anumite lucruri scrise de sfinţii Părinţi, şi punându-le alături sau îmbinându-le cu anumite învăţături false ale lor, au încercat să-l scape pe Teodor, care a fost mai-înainte dovedit a fi nelegiuit, printr-o epistolă a lui Cyril, binecuvântată-i fie pomenirea, precum şi printr-o mărturisire a Părinţilor: în aceste părţi adevărul era dovedit, şi se dădea citire celor care au fost depărtaţi, în ordinea lor, iar învăţătura falsă era dovedită prin punerea ei alături de adevăr. Însă în toate aceste lucruri, cei care au rostit asemenea deşertăciuni, „s-au încrezut în minciună,” după cum este scris, „se încred în minciună, şi grăiesc deşertăciune; dau naştere la durere şi din ei nu iese decât nelegiuire, precum o pânză de păianjen.” Atunci când am cugetat astfel la Teodor şi la nelegiuirea lui, am avut de grijă să dăm din nou citire şi să scriem în faptele noastre câteva dintre aceste lucruri care au fost scrise cu nelegiuire de către Teodoret împotriva celor Douăsprezece Capitole ale Sf. Cyril şi împotriva Întâiului Conciliu de la Efes, precum şi anumite lucruri scrise de acesta în apărarea acelor nelegiuiţi, a lui Teodor şi Nestorius, pentru a-l mulţumi pe cel ce va citi; ca toţi să cunoască cum toate acestea au fost arătate pe faţă şi anatemizate. În al treilea rând s-a adus înaintea noastră spre cercetare epistola despre care se spune că ar fi fost scrisă de Ibas lui Maris Persanul, şi am găsit de cuviinţă ca şi acesteia să i se dea citire. Când a fost citită, nelegiuirea ei a fost de îndată vădită pentru fiecare. Şi a fost drept să condamnăm şi să anatemizăm cele Trei Capitole mai înainte numite, deşi şi la acea vreme au fost ridicate câteva întrebări asupra acestui lucru. Însă pentru că sfântul Conciliu de la Calcedon i-a primit pe apărătorii acestor nelegiuiţi, ai lui Teodor şi Nestorius, care se străduiau să confirme într-un fel sau altul aceşti oameni şi nelegiuirea lor, şi susţineau că această epistolă nelegiuită, în care Teodor şi Nestorius erau preamăriţi şi li se lua apărarea, atât lor cât şi nelegiuirii lor, am găsit de cuviinţă să arătăm că sfântul sinod nu era părtaş la nelegiuirea din acea epistolă, ca să fie foarte lămurit că cei care afirmă aşa ceva nu o fac cu învoirea acestui sfânt conciliu, şi ca tocmai prin aceasta ei să întărească propria lor nelegiuire. Şi în fapte s-a arătat că în vremea de-atunci Ibas a fost pus sub acuzare chiar pentru nelegiuirea din această epistolă; mai întâi de către Proclus, binecuvântată-i fie pomenirea, episcop al Constantinopolului, iar mai apoi de către Theodosius, binecuvântată-i fie pomenirea, şi mai apoi de Flavian, care a fost ordinat ca episcop după Proclus, cel care a împuternicit cercetarea problemei pornite de la Photius, episcop din Tyra, şi de la Eustathius, episcop al oraşului Beirut. Mai apoi acelaşi Ibas, fiind găsit vinovat, a fost scos din episcopia sa. Dacă aşa au stat lucrurile, cum ar putea cineva să vină şi să spună că epistola nelegiuită a fost primită de către sfântul conciliu de la Calcedon şi că sfântul conciliu a acceptat conţinutul ei? Şi pentru ca cei care defăimează în felul acesta sfântul conciliu de la Calcedon să nu mai aibă o altă ocazie să o facă, am poruncit să fie dată spre citire hotărârile sfintelor Sinoade, adică cu alte cuvinte, [hotărârea] întâiului [sinod] de la Efes, şi de la Calcedon, cu privire la Epistola lui Cyril, binecuvântată-i fie pomenirea şi a lui Leo, binecuvântată-i fie pomenirea, cândva Papă a vechii Rome. Şi de vreme ce am învăţat din acestea că nimic ce va fi fost scris de altcineva să nu fie primit până nu se dovedeşte a fi potrivit cu dreapta credinţă a sfinţilor Părinţi, am întrerupt lucrările pentru a da citire la definirea crezului, aşa cum a fost el lăsat de sfântul conciliu de la Calcedon, ca să putem asemui cele scrise în epistolă cu acest decret. Iar când am făcut aceasta a fost foarte lămurit că tot ceea ce scria în epistolă era cu totul împotriva celor din crez.
Căci crezul era întru totul susţinător al singurei credinţe neschimbătoare, propusă atât de cei 318 sfinţi Părinţi cât şi de cei 150 şi de către cei care s-au strâns întâia oară în Sinodul de la Efes. Însă acea nelegiuită epistolă, pe de-altă parte, conţinea nelegiuirile rătăciţilor Teodor şi Nestorius, şi le luau parte, şi îi numea pe aceştia tămăduitori, pe când sfinţi Părinţi erau numiţi rătăciţi.
Iar aceste lucruri le-am arătat tuturor, pentru că departe de noi gândul să ascundem Părinţii din cea dintâi şi cea de-a doua întâlnire pe care urmaşii lui Teodor şi ai lui Nestorius i-au citat de partea lor, însă acestea şi toate celelalte fiind date spre citire şi conţinutul lor cercetat, am găsit că mai-înainte numitul Ibas nu avea voie să fie primit fără a fi îndemnat mai întâi a-l anatemiza pe Nestorius şi învăţătura lui spurcată, căreia îi lua partea în epistola aceea. Şi acestea au fost făcute de toţi ceilalţi cuvioşi episcopi ai sfântului Conciliu înainte-numit, la fel ca ceilalţi doi pe care unii au încercat a-i folosi în folos propriu.
Pentru aceasta au băgat de seama în cazul lui Teodoret, şi i-au cerut să anatemizeze acele lucruri de care era acuzat. Dacă pentru aceasta erau gata să îngăduie primirea lui Ibas cu nici o altă condiţie în afară ca el să condamne nelegiuirea din epistolele sale, şi să fie de acord cu crezul acceptat de Conciliu, cum mai încearcă ei acum să dovedească faptul că epistola a fost şi ea primită de către acelaşi sfânt conciliu? Căci cunoaştem învăţătura, „Ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Cristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?”
Având deci toate faptele noastre prezentate în amănunţime, mărturisim iarăşi că recunoaştem cele patru sfinte Sinoade, anume pe cel de la Nicea, Constantinopole, întâiul de la Efes şi cel de la Calcedon, şi am propovăduit cum o facem şi mai departe că în toate aceste sinoade s-a recunoscut singura credinţă. Şi îi numim pe aceia care nu primesc aceste lucruri ca străini de Biserica Catolică. Ba mai mult, îi condamnăm şi îi anatemizăm, laolaltă cu toţi ceilalţi rătăciţi care au fost condamnaţi şi anatemizaţi de mai-înainte numitele patru sinoade, şi de către sfânta Biserică apostolică şi catolică, pe Teodor care era episcop de Mopsuestia, şi scrierile lui nelegiuite, şi de asemenea acele lucruri pe care le-a scris Teodoret împotriva adevăratei credinţe şi împotriva celor Douăsprezece Capitole ale sfântului Cyril, şi împotriva întâiului sinod de la Efes, cât şi toate câte le-a scris luând apărarea lui Teodor şi Nestorius. Mai departe vrem să anatemizăm şi nelegiuita Epistolă despre care se spune că a scris-o Ibas lui Maris Persanul, în care respinge ideea că Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat prin Maica sfântă a lui Dumnezeu, şi pururea Fecioară Maria, şi îl acuză pe Cyril, binecuvântată-i fie pomenirea, care a propovăduit adevărul, că este rătăcit, şi de-o teapă cu Apollinarius, şi acuză întâiul sinod de la Efes de a-l fi condamnat pe Nestorius fără a-l fi examinat şi chestionat înainte şi numeşte cele Douăsprezece Capitole ale sfântului Cyril ca fiind nelegiuite, şi împotriva dreptei credinţe, şi ia apărarea lui Teodor şi lui Nestorius şi a dogmelor şi scrierilor lor nelegiuite. De aceea anatemizăm cele Trei Capitole mai-înainte numite, pe nelegiuitul Teodor de Mopsuestia, laolaltă cu scrierile lui detestabile, şi toate acele lucruri pe care le-a scris în mod nelegiuit Teodoret, şi epistola spurcată despre care se spune că a scris-o Ibas, şi pe toţi cei care iau apărarea tuturor acestora, şi pe toţi cei care au scris sau mai scriu în apărarea lor, sau care îndrăznesc să spună că ei sunt drepţi, şi care au apărat sau au încercat să apere nelegiuirea lor folosind numele sfinţilor Părinţi, sau a sfântului Conciliu de la Calcedon. Aceste lucruri fiind din acest motiv cu totul lămurite, noi, păstrând în minte promisiunile făcute cu privire la sfânta Biserică, şi care spun că porţile iadului nu vor avea izbândă asupra ei, şi acelea sunt limbile aducătoare de moarte ale rătăciţilor; aducându-ne de asemenea aminte ceea ce a fost profeţit cu privire la aceasta de către Osea, spunând, „te voi logodi cu Mine prin credincioşie, şi vei cunoaşte pe Domnul,” şi socotind la un loc cu diavolul, tatăl tuturor minciunilor, limbile desfrânate ale rătăciţilor care s-au îndârjit în nelegiuirea lor până la moarte, şi scrierile lor nelegiuite, le va spune, „voi toţi, care aprindeţi focul, şi puneţi tăciuni pe el, umblaţi în lumina focului vostru şi în tăciunii pe care i-aţi aprins.” Dar noi, având porunca de a propovădui oamenilor doctrina curată, şi să vorbim inimii Ierusalimului, adică Bisericii lui Dumnezeu, să fim plini de râvnă şi să semănăm neprihănire ca să putem culege apoi rodul vieţii; şi să aprindem pentru noi înşine lumina cunoaşterii din sfintele Scripturi, şi doctrina Părinţilor, am găsit de cuviinţă să cuprindem în câteva Capitule, atât mărturisirea de credinţă, cât şi condamnarea ereticilor, şi a spurcăciunii lor.
CAPITULUL CONCILIULUI
(Labbe şi Cossart, Conciliile, Tom.V., col.568.)
I.
Dacă cineva nu mărturiseşte că natura sau esenţa Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh este una, precum şi puterea; [dacă cineva nu mărturiseşte] o Trinitate consubstanţială, o Dumnezeire căreia trebuie să ne închinăm în trei subzistenţe sau Persoane: acela să fie anatema. Căci nu este decât un singur Dumnezeu, Tatăl tuturor lucrurilor, şi un singur Domn Isus Cristos prin care sunt toate lucrurile, şi un singur Duh Sfânt în care sunt toate lucrurile.
II.
Dacă cineva nu mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu are două obârşii, una din veşnicii de la Tatăl, în afara timpului şi fără formă; cealaltă în zilele noastre, coborând din locurile preaînalte şi fiind zămislit în sfânta şi slăvita Maria, maica lui Dumnezeu, şi pururea fecioară, şi născut prin ea: acela să fie anatema.
III.
Dacă va spune cineva că Cuvântul făcător de minuni al lui Dumnezeu este unul [o singură Persoană], iar Cristosul care a suferit un altul, sau va spune că Dumnezeu Cuvântul era cu Cristosul născut-din femeie, sau că era în El ca o persoană prezentă într-alta, dar că nu era una şi aceeaşi persoană cu Domnul nostru Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat şi făcut om, şi că minunile şi suferinţele pe care le-a îndurat în trup de bună voia Lui nu au fost trăite de acelaşi [aceeaşi Persoană]: să fie anatema.
IV.
Dacă va spune cineva că unitatea Cuvântului adresat de Dumnezeu omului consta doar în har, sau vigoare, sau demnitate, sau egalitate a reputaţiei, sau autoritate, sau relaţie, sau efect, sau putere, sau se datora doar bunei plăceri, în sensul că Dumnezeu Cuvântul şi-a găsit plăcerea într-un om, ca să spunem aşa, că l-a iubit pentru ceea ce era acel om, aşa cum spune nesăbuitul Teodor, sau [dacă cineva şi numai susţine că această unitate există] în ceea ce priveşte asemănarea de nume, după cum o înţeleg nestorienii, care numesc Cuvântul lui Dumnezeu în acelaşi timp Isus şi Cristos, şi chiar atribuie unui om numele lui Cristos şi ale Fiului, referindu-se astfel în mod clar la două persoane, şi se referă în mod nesincer la o singură Persoană şi un singur Cristos atunci când se referă la onoarea Lui, sau la demnitatea Lui, sau la adorarea Lui; dacă va fi cineva care nu va recunoaşte ceea ce învăţăm de la Sfinţii Părinţi, anume că unitatea Dumnezeului Cuvânt este reprezentată de trupul însufleţit de un suflet viu şi înzestrat cu înţelepciune, şi că această unitate există doar în scop sintetic şi hipostatic, şi că de aceea există o singură Persoană despre care să mărturisim: Domnul nostru Isus Cristos, parte a Sfintei Treimi: să fie anatema. De fapt cuvântul „unitate” (ths enwsews) are multe semnificaţii, iar partizanii lui Apollinarius şi ai lui Eutih au afirmat că aceste naturi se confundă inter se, şi au susţinut o unitate produsă de către un amestec dintre acestea. Pe de altă parte urmaşii lui Teodor şi ai lui Nestorius găsind plăcere în dezbinarea naturilor, au propovăduit doar o unitate relativă. Între timp Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, condamnând în egală măsură nelegiuirea ambelor erezii, recunoaşte unitatea dintre Dumnezeul Cuvânt şi carnea sintetică, adică, hipostatic. Căci în taina lui Cristos unitatea sintetică nu numai că păstrează neamestecate cele două naturi unite, dar nici nu permite o separare a lor.
V
Dacă este cineva care înţelege expresia „o singură Persoană a Domnului nostru Isus Cristos” în sensul că aceasta reprezintă unirea a multe ipostase, iar dacă încearcă astfel să vâre în taina lui Cristos două ipostase, sau două Persoane, iar, după ce va fi introdus două persoane, va vorbi despre o singură Persoană doar din demnitate, onoare sau adorare, cum au scris atât Teodor cât şi Nestorius în mod nebunesc; dacă va fi cineva care să defăimeze sfântul Conciliu de la Calcedon, pretinzând că acolo s-a folosit această expresie [un ipostas] în acest sens nelegiuit, iar dacă acesta nu va recunoaşte mai degrabă că Cuvântul lui Dumnezeu este unit hipostatic cu trupul, şi că prin aceasta nu există decât un singur ipostas sau o singură Persoană, şi faptul că sfântul Conciliu de la Calcedon a propovăduit în acest sens Persoana unică a Domnului nostru Isus Cristos: să fie anatema. Căci de când unul din Sfânta Treime a fost întrupat, anume: Dumnezeu Cuvântul, Sfânta Treime nu a fost mărită prin adăugarea unei noi persoane sau ipostas.
VI.
Dacă va fi cineva care să nu cheme în deplină acceptare, ci doar în parte, sfânta, slăvita, şi pururea fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, sau o va numi astfel doar într-un sens relativ, crezând că ea a dat naştere unui simplu om şi că Dumnezeu Cuvântul nu a fost întrupat în ea, ci că întruparea Sa a rezultat doar din faptul că Acesta S-a unit cu omul ce fusese născut [din ea]; (1) dacă va defăima Sfântul Sinod de la Calcedon ca şi când acesta ar fi propovăduit că Fecioara a fost Maica lui Dumnezeu doar în sensul nelegiuit al lui Teodor; sau dacă cineva o va numi maică a unui om antropotokon sau Maica lui Cristos Xristotokon, de parcă Cristos nu ar fi Dumnezeu, şi nu va mărturisi că ea este tocmai şi într-adevăr Maica lui Dumnezeu, prin faptul că Dumnezeu Cuvântul care a fost născut de Tatăl înainte de veacuri a fost în aceste vremuri din urmă făcut trup şi născut de ea, iar dacă cineva nu va mărturisi în acest sens că Sfântul Sinod de la Calcedon a recunoscut-o a fi Mama lui Dumnezeu: să fie anatema.
VII.
Dacă va vorbi cineva despre „în două naturi,” şi nu mărturiseşte că singurul nostru Domn Isus Cristos a fost relevat în divinitate şi în umanitate, pentru a desemna prin această expresie o diferenţă între naturi între care există fără putinţă de tăgadă o unire nespusă, [o unire] în care nici una din naturile Cuvântului nu au fost transformate într-una din cele fireşti, şi nici invers, astfel fiecare a rămas ceea ce era prin natura sa, unirea fiind hipostatică; dacă va lua cineva expresia cu privire la Cristos cu scopul de a dezbina părţile, sau va recunoaşte cele două părţi în singurul Domn Isus, Dumnezeu Cuvântul întrupat, nu se înfrânează pe sine pentru a o considera în mod teoretic (2) diferenţa dintre naturile care-L formează, diferenţă care nu este distrusă de unirea lor, pentru că unul este făcut din două, iar cele două sunt una, dar dacă se va folosi de număr [doi] pentru a dezbina naturile sau pentru a face din ele Persoane de sine stătătoare: să fie anatema.(3)
VIII.
Dacă va folosi cineva expresia „din două naturi,” mărturisind că unirea a fost făcută între dumnezeire şi umanitate, sau expresia „natura una întrupată a Dumnezeului Cuvântul,” şi nu înţeleg aceste expresii după cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi, pentru a mărturisi: că din natura dumnezeiască şi din cea umană s-a format acea unire hipostatică, după cum este un singur Cristos; însă dacă din aceste expresii va încerca să inventeze o [nouă] natură sau substanţă [făcută din amestecul] din Dumnezeirea şi umanitatea lui Cristos; să fie anatema. Căci prin faptul că propovăduim că unicul Cuvânt-născut a fost unit hipostatic [cu umanitatea] nu înţelegem să spunem că s-a făcut un fel de confuzie mutuală între naturi, ci prin faptul că fiecare [natură] rămână ceea ce era, înţelegem mai degrabă că Cuvântul s-a unit cu trupul. Astfel este un singur Cristos, atât Dumnezeu cât şi om, consubstanţial cu Tatăl în ce priveşte Dumnezeirea Sa, şi consubstanţial cu noi în ceea ce priveşte umanitatea. Astfel aceştia sunt atât condamnaţi cât şi anatemizaţi de către Biserica lui Dumnezeu, [ei] care dezbină sau împart taina dispensaţiei divine a lui Cristos, sau care aduc confuzie în această taină.
IX.
Dacă va folosi cineva această expresie, şi spune că Cristos ar trebui să primească închinare în ambele Sale naturi, în sensul că el doreşte să ne înveţe astfel două feluri de adorări, una dintre ele în relaţie specială cu Dumnezeu Cuvântul, iar cealaltă ca fiind orientată către om; sau dacă va încerca cineva să-L lipsească cineva [pe Cristos] de trup [adică de umanitatea Sa], sau să amestece divinitatea şi umanitatea, sau va vorbi urâcios despre una dintre naturi sau esenţe (fusin hgoun ousian) ale naturilor unite, şi astfel să I se închine lui Cristos, şi să nu Îl venereze, printr-o adorare, pe Dumnezeu Cuvântul făcut om, împreună cu trupul, aşa cum ne-a învăţat Sfânta Biserică încă de la început: să fie anatema.
X.
Dacă cineva nu mărturiseşte că Domnul nostru Isus Cristos care a fost crucificat în trup este Dumnezeu adevărat şi Domn al slavei şi parte a Sfintei Treimi: să fie anatema.
XI.
Dacă este cineva care nu-l anatemizează pe Arius, pe Eunomius, pe Macedonius, pe Apollinarius, pe Nestorius, pe Eutih şi pe Origen, precum şi scrierile lor nelegiuite, precum şi pe toţi ceilalţi eretici deja condamnaţi şi anatemizaţi de către Sfânta Biserică Catolică şi Apostolică, şi de mai înainte numitele patru Sfinte Sinoade şi [dacă cineva nu îi anatemizează de asemenea] pe toţi aceia care i-au susţinut şi îi susţin sau pe cei care în nelegiuirea lor continuă în a-şi susţine părerea neschimbată ca şi a acelor eretici deja menţionaţi: să fie anatema.
NOTE
HEFELE.
(Hist. Councils, Vol. Iv., pg. 336.)
Halloix, Garnier, Basnage, Walch şi alţii presupun, iar Vincenzi susţin cu mare zel, faptul că numele lui Origen este o inserţie ulterioară în aceste anateme, pentru că (a) Teodor Ascidas, Origenistul, a fost unul dintre cei mai influenţi membri ai Sinodului, şi ar fi făcut cu siguranţă totul pentru a preveni o condamnare a lui Origen; mai mult, (b) pentru că în această anatemă doar acei eretici erau numiţi care fuseseră condamnaţi de unul dintre primele patru Sinoade Ecumenice, ceea ce nu a fost cazul pentru Origen; (c) pentru că această anatemă este identic cu cel de-al zecelea dintre omologiile Împăratului, însă ulterior numele lui Origen lipseşte; şi în cele din urmă, (d) pentru că Origen nu ţine de grupul ereticilor la care se referă anatema. Erorile comise de acesta erau totuşi de altă natură.
Toate aceste considerente mi-au părut a avea o putere insuficientă, sau emise într-o conjunctură nefastă, pentru a altera textul, şi pentru a elimina în mod arbitrar numele lui Origen. Cât priveşte obiecţia legată de Teodor Ascidas, se ştie faptul că acesta din urmă emisese deja o anatema formală la adresa lui Origen, şi cu siguranţă a făcut-o şi cu această ocazie, dacă Împăratul şi-a exprimat această dorinţă sau dacă ar fi fost cazul. Obiecţia numărul doi şi patru au puţină greutate. În ce priveşte pe cel de-al treilea (c) e foarte posibil ca nici Împăratul să nu fi mers mai departe decât o făcuse în omologiile sale, sau ca episcopii celui de-al cincilea Sinod să fi adăugat din proprie iniţiativă [numele lui] Origen, conduşi poate de unul sau altul dintre anti-Origeniştii din mijlocul lor. Ceea ce, în orice caz, ne determină să reţinem textul este (a) faptul că copia Faptelor sinodale cu cea mai înaltă credibilitate păstrate în arhivele romane, şi probabil concepute de însuşi Vigilius, conţin numele lui Origen în cel de-al unsprezecelea anatematism; şi (b)faptul că monahilor de la noua Lama din Palestina, cunoscuţi a fi fost origenişti convinşi, li s-a refuzat împărtăşania de către episcopii Palestinei după ce aceştia subscriseseră Faptelor celui de-al cincilea Sinod. În anatema rezervată celor Trei Capitole aceşti origenişti nu puteau găsi un teren mai propice pentru o asemenea scindare decât fusese cazul prietenilor lor şi fostului lor coleg Ascidas; atacarea dragului lor Origen nu putea fi făcută decât prin intermediul sinodului. (c) În cele din urmă, zvonul larg răspândit în trecut că sinodul aflat în discuţie l-a anatemizat pe Origen şi pe adepţii acestuia îl putem explica doar pe baza prezumţiei că numele lui Origen a existat într-adevăr într-a unsprezecea anatemă.
XII.
Dacă va lua cineva apărarea nelegiuitului Teodor de Mopsuestia, care a spus că Cuvântul lui Dumnezeu este o persoană, iar persoana lui Cristos este alta, ofensat de suferinţa sufletului şi de dorinţele trupului, şi care s-a pus încetul cu încetul deoparte, ridicat deasupra a ceea ce este inferior, şi a devenit tot mai bun prin perseverarea în fapte bune şi trăind o viaţă ireproşabilă, ca om obişnuit a fost botezat în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, şi a obţinut prin acest botez harul Sfântului Duh, şi a devenit vrednic de Filiaţie, şi să primească închinarea adresată Persoanei lui Dumnezeu Cuvântul (la fel cum cineva se închină înaintea imaginii care reprezintă un împărat) şi că după înviere a devenit imuabil în gândire şi cu totul lipsit de păcat. Şi, iarăşi, acelaşi nelegiuit Teodor a mai spus că uniunea dintre Dumnezeu Cuvântul cu Cristos este ca şi aceea care, potrivit cu doctrina Apostolilor, există între un bărbat şi soţia lui, „Cei doi vor fi un singur trup.” Acelaşi [Teodor] a îndrăznit, printre nenumărate alte hule, să spună că după învierea Sa, când Domnul a suflat peste ucenicii Săi, spunând „Luaţi Duh Sfânt,” El nu le-a dat cu adevărat Duh Sfânt, ci a suflat peste ei ca un semn. În aceeaşi ordine de idei a spus că manifestarea credinţei făcută de Toma atunci când, după înviere, a atins mâinile şi coasta Domnului, spunând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu,” nu a constituit o referire la Cristos, ci faptul că Toma, plin de uimire faţă de minunea învierii, I-a mulţumit prin aceste cuvinte lui Dumnezeu care l-a înviat pe Cristos. Ba mai mult (ceea ce este şi mai scandalos) acelaşi Teodor în Comentariul său asupra Faptelor Apostolilor Îl compară pe Cristos cu Platon, Manichaeus, Epicur şi Marcion, şi spune că în acelaşi fel în care toţi aceştia şi-au găsit propria lor doctrină, şi şi-au atribuit numele ucenicilor lor, care au fost numiţi platonişti, manicheeni, epicurieni şi marcioniţi, exact la fel şi Cristos, după ce şi-a definit doctrina, le-a dat numele de creştini ucenicilor Săi. Deci dacă se va găsi cineva să ia apărarea acestui prea-nelegiuit Teodor şi spurcatelor sale scrieri, în care el varsă hulele mai sus înşirate, şi atâţia alţii fără număr împotriva Măreţului nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos, iar dacă se va găsi cineva să nu-l anatemizeze pe el sau scrierile lui nelegiuite, precum şi toţi cei care îl ocrotesc sau îi iau partea, sau care declară despre exegeza sa că este ortodoxă, sau care scriu în favoarea lui şi a lucrării sale nelegiuite, sau cei care împărtăşesc aceleaşi păreri, sau cei care le-au împărtăşit şi persistă până la capăt în această rătăcire: să fie anatema.
XIII.
Dacă va fi cineva care să ia apărarea scrierilor lui Teodoret, care a scris împotriva dreptei credinţe şi împotriva întâiului sfânt Sinod de la Efes şi împotriva sfântului Cyril şi a celor XII anateme ale sale, şi [ia apărarea] la cele pe care le-a scris el în apărarea nelegiuitului Teodor şi Nestorius, şi a altora de aceeaşi credinţă cu înainte-numitul Teodor şi Nestorius, dacă este cineva care să-i accepte pe ei sau nelegiuirea lor, sau care va da numele de nelegiuit învăţaţilor Bisericii care propovăduiesc unitatea hipostatică a lui Dumnezeu Cuvântul; iar dacă cineva nu anatemizează aceste scrieri nelegiuite şi pe cei care au avut sau au asemenea convingeri, şi pe toţi cei care au scris împotriva dreptei credinţe sau împotriva Sf. Cyril şi a celor XII Capitole ale sale, şi care mor în nelegiuirea lor: să fie anatema.
XIV.
Dacă va lua cineva partea acelei epistole despre care se spune că ar fi scris-o Ibas către Maris Persanul, în care el neagă faptul că Dumnezeu Cuvântul S-a încarnat în Maria, Sfânta maică a lui Dumnezeu şi pururea fecioară, şi a devenit om, ci spune că din ea s-a născut un om firesc, care a învăţat la Templu, ca şi când Cuvântul lui Dumnezeu ar fi fost o Persoană, iar omul o alta; în această epistolă el îl prezintă pe Sf. Cyril ca eretic, atunci când el propovăduieşte adevărata credinţă a creştinilor, şi îl acuză că ar fi scris asemenea lucruri spurcatului Apollinarius. Mai mult, el mustră Primul Sfânt Conciliu de la Efes, spunând că l-a condamnat pe Nestorius fără discernere şi fără cercetare. Epistola nelegiuită despre care vorbim numeşte cele XII. Capitole ale lui Cyril, binecuvântată-i fie pomenirea, ca fiind nelegiuite şi potrivnice dreptei credinţe şi ia apărarea lui Teodor şi Nestorius şi învăţăturilor şi scrierilor lor nelegiuite. Dacă va fi cineva care să ia apărarea mai-înainte menţionatei epistole şi nu o va blestema, pe ea şi pe cei care o susţin şi spune că e dreaptă, în întregime sau în parte, sau dacă se va găsi cineva care să-i apere pe cei care au scris sau vor scrie în apărarea ei, sau în apărarea nelegiuirilor pe care le conţine, precum şi cei care se vor găsi să o apere pe ea sau nelegiuirile pe care le conţine în Numele Sfinţilor Părinţi sau al Sfântului Sinod de la Calcedon şi va rămâne în această ruşine până la capăt: să fie anatema.
DIGRESIUNE ASUPRA CELOR XV ANATEME ÎMPOTRIVA LUI ORIGEN.
Nu pare loc de îndoială asupra faptului că Origen a fost condamnat nominal de către cel de-al Unsprezecelea Canon al acestui conciliu. Am adăugat acelui canon o discuţie întreagă asupra dovezilor pe care se sprijină textul nostru prezent. Însă se ridică o altă întrebare, anume, A examinat cel de-al Cincilea Sinod cazul lui Origen şi abia apoi a adoptat cele XV anateme împotriva lui, document care este adesea găsit ca o anexă? La o primă vedere ar părea că suntem superficiali în a formula un răspuns dogmatic la această întrebare, ţinând cont de dovezile în a căror posesie ne găsim. Cercetători de cea mai bună reputaţie au susţinut fiecare dintre posibilităţi, şi o fac până în zilele noastre, şi fiecare îşi susţine părerea cu argumente de calitate şi cu mare abilitate. După părerea mea, problema numărul unu care apare în presupunerea că aceste anateme au fost concepute de către cel de-al Cincilea Sinod Ecumenic este faptul că nu se menţionează absolut nimic despre Origen în debutul Conciliului, şi nici în vreuna din epistolele scrise în legătură cu acesta; ceea ce ar părea foarte neobişnuit dacă am accepta că asupra acestui lucru s-a discutat îndelung şi la modul serios, şi că este un subiect cu o definire dogmatică de amploare adoptată în cele XV anateme, şi cu toate acestea pe de-altă parte, există o literatură foarte bogată consecutivă datei întrunirii conciliului care arogă o examinare atentă şi foarte detaliată a învăţăturii lui Origen, iar condamnarea sa şi a învăţăturii sale a fost mai degrabă formală în acest Conciliu.
Cele XV Anateme aşa cum le avem noi au fost descoperite de către Peter Lambeck, Bibliotecar în Viena, în sec. XVII; în manuscrisele vieneze apar sub titlul, „Canoane, ale celor 165 Sfinţi Părinţi la Al Cincilea Sfânt Sinod, întrunit la Constantinopol.” Dar în ciuda acestui fapt, Walch (Ketzerhist., Vol. vii., p. 661 ş. urm. şi 671; Vol. viii., p. 281 ş. urm.); Dollinger (Istoria Bisericii, trad. engl., Vol. v., p. 203 ş. urm.); Hefele (Conciliile istorice, Vol. iv., p. 221 ş. urm.), şi mulţi alţii au considerat acest subtitlu ca nefiind vrednic de încredere. Evagrius, istoricul, a afirmat că Origen a fost condamnat cu anateme speciale în cadrul acestui Conciliu, însă dovezile sale au fost lăsate deoparte în aceeaşi manieră (după părerea mea, prea superficială).
Cardinalul Noris, în lucrarea sa Dissertatio Historica de Synoda Quinta, e de părere că Origen a fost condamnat de două ori de către cel de-al Cincilea Sinod; prima oară chiar de el însuşi înaintea celor opt sesiuni despre care nu au mai rămas decât relatarea faptelor, şi iarăşi după acele opt sesiuni, împreună cu alţi doi dintre principalii săi urmaşi, Didimus Orbul şi diaconul Evragius. Iezuitul John Garnier a scris lucruri contrare lui Noris; însă lucrarea sa, deşi deosebit de inteligentă, e considerată de învăţaţi a conţine (cum spune Hefele) „multe afirmaţii [care] sunt repezite, arbitrare, şi lipsite de acurateţe, şi per ansamblu [lucrarea] este considerată a fi scrisă într-un spirit contradictoriu lui Noris.” (1) În apărarea principalei pricini a lui Noris au intervenit învăţaţii fraţi Ballerini din Verona. În lucrarea lor Defensio dissertationis Norisianoe de Syn. V. adv. diss. P. Garnierii, au dezvoltat şi susţinut ipoteza lui Noris. Însă după ce toate părerile sunt expuse, problema rămâne ascunsă în cea mai deplină obscuritate, şi este de departe mai uşor să aducem obiecţii argumentelor prezentate în apărarea oricăreia dintre păreri decât să formulăm o teorie care să satisfacă toate faţetele problemei.
Cei ce neagă faptul că cele XV Anateme au fost adoptate de către al Cincilea Sinod, sunt de acord în a le atribui „Sinodului local,” care este un Sinod întrunit în Constantinopole cu episcopii subordonaţi acestuia, în A.D. 543. Hefele abordează acest punct de vedere şi o face într-o manieră foarte convingătoare, însă recunoaşte deschis, „Cert este că nu deţinem nici o dovadă solidă şi decisivă că cele cincisprezece anateme aparţin sinodului de la Constantinopole din anul 543; însă există o serie de probabilităţi care pot fi aduse în sprijinul acestei păreri. (1) Aceasta pare să fie o afirmaţie destul de instabilă pentru a înlătura pachetul de dovezi care pot fi aduse în sprijinul punctului opus de vedere. În favoarea abordării tradiţionale cititorul englez va găsi o pledoarie desăvârşită în E. B. Pusey. Ce spune Crezul cu privire la Pedeapsa Veşnică?
Înainte de a încheia, ar fi bine să supunem atenţiei cititorului aceste cuvinte găsite acum în Fapte, aşa cum le avem:
„Şi am găsit că mulţi alţii au fost anatemizaţi după trecerea lor în nefiinţă, la fel şi Origen; iar dacă ar fi existat cineva care să se poată întoarce în vremurile lui Teofilus, binecuvântată-i fie pomenirea, sau chiar mai înainte, l-ar fi găsit anatemizat după moarte; lucru pe care l-a făcut acum şi sfinţia voastră şi Vigilius, prea-cuviosul Papă al vechii Rome în cazul lui.” (2) Ar părea că aceasta nu se poate referi la altceva decât la o condamnare a lui Origen de către al Cincilea Sinod Ecumenic, iar Vincenzi, apărătorul lui Origen, este atât de marcat de aceasta încât declară pasajul a fi fost falsificat. Însă chiar dacă aceste anateme au fost adoptate de către Sinodul Local înainte de întrunirea Celui de-al Cincilea [Sinod] Ecumenic, este clar faptul că incluzând numele lui în rândul numelor ereticilor din cel de-al XI-lea Canon, acţiunea a fost validată şi omologată ca aparţinând acelui Sinod.
Cititorul va fi încântat să cunoască modul în care Harnack abordează această chestiune. Referindu-se la al Cincilea Conciliu, el spune: „Îl condamnă pe Origen, aşa cum a dorit Iustinian; au fost condamnate Cele Trei Capitole şi totodată şi teologia antiohiană, aşa cum a dorit Iustinian,” etc., şi într-o notă de subsol explică faptul că este de acord cu „Noris, Ballerini, Moller (R. Encykl., xi., pg. 113) şi Loofs (pg. 287, 291), dar [că este] împotriva lui Hefele şi a lui Vicenzi.” (3) Câteva pagini înainte, el scrie despre lucrarea ultimului dintre autorii citaţi ca fiind „o lucrare care falsifică grozav istoria pentru a justifica tezele lui Halloix, pentru a-l reabilita pe Origen şi pe Vigilius, şi pe de-altă parte de a ‚remodela’ Conciliul şi parţial pentru a-l ridiculiza.” (4) Mai apoi scrie: „Cele cincisprezece anateme împotriva lui Origen, pe care s-a bazat condamnarea sa în cadrul conciliului, conţinea următoarele puncte. … De vreme ce cele ‚Trei capitole’ au fost condamnate cu aceeaşi ocazie, s-au descotorosit şi de Origen şi Teodor. … Doctrinele lui Origen asupra desăvârşirii, şi asupra duhurilor şi materiei nu au mai fost susţinute. Judecata a fost restaurată, şi şi-a recâştigat chiar sensul literal.” (5)
ANATEMELE ÎMPOTRIVA LUI ORIGEN
I.
Dacă va susţine cineva fabulaţia despre preexistenţa sufletelor, şi va susţine şi monstruoasa restaurare ce derivă din aceasta: să fie anatema.
II.
Dacă va spune cineva că creaţia (thu paragwghn) tuturor lucrurilor necesită doar înţelepciune (noas) şi nu trup şi este în întregime imaterială, neavând nici număr şi nici nume, astfel încât există unitate între toate prin aceeaşi substanţă, putere şi energie, iar prin unirea lor cu Dumnezeu Cuvântul şi cunoaşterea lor [a Acestuia]; însă prin faptul că acestea nu au mai dorit a fi sub privirea lui Dumnezeu, s-au dedat la fapte rele, fiecare urmându-şi propriile porniri, şi că au luat un trup mai mult sau mai puţin spiritual, şi au primit nume, căci între Puterile cereşti este o deosebire de nume după cum este şi o deosebire de formă; iar apoi unii au devenit Heruvimi, alţii Serafimi, alţii Domnii, alţii Puteri, alţii Cârmuiri, alţii Tronuri, alţii Îngeri, şi oricât de multe alte ordine cereşti ar mai fi: să fie anatema.
III.
Dacă va fi cineva care să spună că soarele, luna şi stelele sunt făpturi raţionale, şi că acestea au luat această formă pentru că s-au întors cu faţa spre rău: să fie anatema.
IV.
Dacă va spune cineva că făpturile raţionale în care s-a răcit dragostea dumnezeiască au fost pitite în trupuri întinate precum ale noastre, şi au fost numite oameni, în timp ce cei care au atins cel mai de jos grad de răutate au luat trup rece şi obscur şi au devenit demoni şi duhuri rele: să fie anatema.
V.
Dacă va fi cineva care să spună că o condiţie psihică (yukikhn) se trage dintr-o stare angelică sau arhangelică, şi mai mult chiar, că o condiţie umană sau demonică este rezultatul unei condiţii psihice, şi că din starea de om, aceştia pot redeveni îngeri sau demoni, şi că fiecare dintre ordinele virtuţilor cereşti este fie formată în întregime din cei de jos, fie din cei de sus, sau atât din cei de sus cât şi din cei de jos: să fie anatema.
VI.
Dacă va spune cineva că există două feluri de demoni, din care una cuprinde sufletele oamenilor, iar cealaltă duhurile superioare care au căzut în această stare, şi că dintre toate făpturile raţionale nu există decât un singur suflet care a rămas neschimbat în dragostea şi contemplarea de Dumnezeu, şi că acel duh a devenit Cristos şi regele tuturor făpturilor raţionale, şi că el a creat (1) toate trupurile care există în ceruri, pe pământ şi între cer şi pământ; şi că lumea care conţine în sine elemente care sunt mai vechi decât ea însăşi, şi care există prin ele însele, spre exemplu: uscăciunea, umezeala, căldura şi frigul, iar imaginea (idean) după care [lumea] a fost formată, a fost dintru început astfel, şi că Trinitatea prea-sfântă şi consubstanţială nu a creat lumea, ci ea a fost creată de înţelepciunea creatoare (Nous dhmiourgos) care este mai dinainte de lume, şi care îi transmite acesteia fiinţa ei: să fie anatema.
VII.
Dacă va spune cineva că Cristos, despre care se spune că s-a arătat în forma lui Dumnezeu, şi că a fost unit înainte de veacuri cu Dumnezeu Cuvântul, şi s-a smerit în aceste zile din urmă pentru omenire, (potrivit exprimării lor) i-a fost milă de feluritele căderi care s-au arătat în duhurile unite în aceeaşi unitate (din care şi el face parte) şi că pentru a-i mântui el a trecut prin felurite clase, a îmbrăcat felurite trupuri şi a avut felurite nume, a devenit totul pentru toţi, Înger între Îngeri, Putere între Puteri, s-a îmbrăcat pe sine în feluritele clase ale făpturilor raţionale, într-o formă potrivită fiecărei clase în parte, iar în cele din urmă s-a făcut carne şi sânge precum ale noastre şi a devenit om pentru oameni; [dacă este cineva care va spune toate acestea] şi nu mărturiseşte că Dumnezeu Cuvântul s-a smerit şi a devenit om: să fie anatema.
VIII.
Dacă va fi cineva care nu va recunoaşte că Dumnezeu Cuvântul, de-o substanţă cu Tatăl şi Sfântul Duh, şi care s-a făcut trup şi a devenit om, parte a Trinităţii, că [Acesta] este Cristos în toate sensurile cuvântului, însă [va spune] că el este astfel doar într-un sens impropriu, şi din cauza acestei coborâri (kenwsanta), cum o numesc ei, din înţelepciune (nous); dacă va spune cineva că această înţelepciune unită (sunhmmenon) cu Dumnezeu Cuvântul, este Cristos în adevăratul înţeles al cuvântului, în timp ce Logos-ul este numit Cristos doar din cauza acestei uniri cu înţelepciunea, şi invers, că înţelepciunea este numită Dumnezeu doar din cauza Logos-ului: să fie anatema.
IX.
Dacă va fi cineva care să spună că nu Logosul Divin s-a făcut om prin întruparea într-un trup viu cu un yukh logikh şi noera, că a coborât în locurile de jos, iar apoi s-a ridicat la ceruri, ci va spune că Nous-ul a făcut aceasta, acel Nous despre care ei spun (într-un fel nelegiuit) că este cel numit pe drept Cristos, şi că a devenit astfel prin înţelepciunea Monad-ului: să fie anatema.
X.
Dacă va spune cineva că după înviere trupul Domnului era imaterial, având forma unei sfere şi că astfel vor fi toate trupurile după înviere; şi că după ce Domnul însuşi s-a lepădat de adevăratul său trup şi după ceilalţi care vor învia îşi vor fi lepădat trupurile, natura trupurilor lor va fi anihilată: să fie anatema.
XI.
Dacă va spune cineva că judecata viitoare semnifică distrugerea trupului şi că sfârşitul tuturor lucrurilor va fi un yusis imaterial, şi că după aceea nu va mai exista materie ci doar un nous spiritual: să fie anatema.
XII.
Dacă va spune cineva că Puterile cereşti şi toţi oamenii şi Diavolul şi duhurile rele sunt unite cu Cuvântul lui Dumnezeu în toate privinţele, la fel ca şi Nous-ul care este numit de ei Cristos şi care are forma de Dumnezeu, şi care s-a smerit pe sine după cum spun ei; iar [dacă va spune cineva] că Împărăţia lui Cristos va avea sfârşit: să fie anatema.
XIII.
Dacă va spune cineva că Cristos [de exemplu, Nous-ul] nu este în nici un sens diferit de alte făpturi raţionale, nici substanţial şi nici prin înţelepciune sau prin puterea şi dominarea sa asupra tuturor lucrurilor ci că totul va fi aşezat sub mâna dreaptă a lui Dumnezeu, ca şi cel care este numit de ei Cristos [Nous-ul], după cum şi ei erau în pre-existenţa tuturor lucrurilor: să fie anatema.
XIV.
Dacă va spune cineva că toate făpturile raţionale vor fi într-o bună zi unite într-o singură făptură, atunci când ipostasele cât şi numerele şi trupurile vor fi dispărut, şi că cunoştinţa lumii ce va să vie va atrage după sine distrugerea lumilor, şi lepădarea trupurilor cât şi desfiinţarea [tuturor] numelor, şi că va fi în sfârşit o identitate a gnpsis şi a ipostaselor; mai mult, faptul că în această pretinsă apocatastasis, duhurile vor continua doar să existe, după cum o făceau în pre-existenţă: să fie anatema.
XV.
Dacă va spune cineva că viaţa duhurilor (nopn) va fi asemenea vieţii care era la început când duhurile nu ajunseseră la cădere, astfel că sfârşitul şi începutul vor fi identice, şi sfârşitul va fi adevărata măsură a începutului: să fie anatema.
ANATEMATISMELE ÎMPĂRATULUI IUSTINIAN ÎMPOTRIVA LUI ORIGEN. (1)
(Labbe şi Cossart, Conciliile, Tom. V., col. 677.)
I.
Oricine spune sau gândeşte că sufletul omului a preexistat, adică, faptul că au fost iniţial duhuri şi puteri sfinte, dar că acesta, [fiind] saturat de viziunea lui Dumnezeu, s-a întors spre rău, şi că în acest fel dragostea divină din sine s-a stins (apyugeisas) şi că de aceea a devenit suflet (yukas) şi a fost condamnat să săvârşească pedeapsa de a purta trup, să fie anatema.
II.
Dacă spune sau gândeşte cineva că sufletul Domnului a preexistat şi că a fost unit cu Dumnezeu Cuvântul înainte de Întrupare şi Naştere din Fecioară, să fie anatema.
III.
Dacă spune sau gândeşte cineva că trupul Domnului nostru Isus Cristos a fost mai întâi plăsmuit în pântecul sfintei Fecioare şi că abia apoi s-a unit cu Dumnezeu Cuvântul şi sufletul preexistent, să fie anatema.
IV.
Dacă spune sau gândeşte cineva că Dumnezeu Cuvântul a devenit precum celelalte ordine cereşti, astfel că pentru heruvimi a fost heruvim, pentru serafimi a fost serafim: pe scurt, ca toate puterile de sus, să fie anatema.
V.
Dacă spune sau gândeşte cineva că, la înviere, trupurile umane se vor ridica într-o formă sferică, diferită de forma lor prezentă, să fie anatema.
VI.
Dacă spune cineva că cerul, soarele, luna, stelele şi apele care sunt sus în ceruri, au suflete şi sunt făpturi raţionale, să fie anatema.
VII.
Dacă spune sau gândeşte cineva că Cristos Domnul va fi crucificat cândva în viitor pentru demoni, aşa cum a făcut-o pentru omenire, să fie anatema.
VIII.
Dacă spune sau gândeşte cineva că puterea lui Dumnezeu este limitată, şi că El a creat [doar] atât cât I-a stat în putinţă, să fie anatema.
IX.
Dacă spune sau gândeşte cineva că pedeapsa demonilor şi a oamenilor nelegiuiţi este doar temporară, şi că într-o zi se va sfârşi, şi că desăvârşirea (apokatastasis) va avea loc în demoni şi în oameni nelegiuiţi, să fie anatema.
Anatema lui Origen şi acelui Adamantius, care au ticluit aceste convingeri împreună cu doctrina lui mârşavă şi execrabilă şi spurcată şi oricui care se va găsi să gândească astfel, sau să ia partea acestor convingeri, sau care în orice fel şi la orice vreme se va găsi să o apere.
DECRETUL EPISTOLAR AL PAPEI VIGILIUS ÎN CONFIRMAREA CELUI DE-AL CINCILEA SINOD ECUMENIC.
NOTĂ ISTORICĂ
(Fleury. Hist. Eccl., Liv. Xxxiii. 52.)
În cele din urmă Papa Vigilius s-a supus sfatului Conciliului, iar şase luni mai târziu i-a scris o epistolă Patriarhului Eutih, în care se confesează spunând că dorise să se despartă în dragoste de fraţii săi. Mai adaugă, că nimeni nu ar trebui să se ruşineze să-şi retragă [afirmaţiile], atunci când recunoaşte adevărul, şi aduce în discuţie exemplul lui Augustin. Spune că, după ce a examinat mai atent cele Trei Capitole le găseşte demne de condamnare. „Îi recunoaştem ca fraţi şi tovarăşi pe toţi cei care le-au condamnat, şi anulăm prin această scriere tot ce s-a făcut de către noi şi de către alţii în apărarea celor trei capitole.”
DECRETUL EPISTOLAR AL PAPEI
(Manuscrisul din care s-a tipărit această epistolă a fost găsit în Biblioteca Regală de la Paris de către Peter de Marca, cel care a publicat-o pentru întâia oară, împreună cu o traducere latină şi o digresiune. Ambele sunt găsite alături de textul grecesc în Conciliile lui Labbe şi Cossart, Tom. V., col. 596 ş. urm.; precum şi în Patr. Lat. al lui Migne, Tom. LXIX., col.121 ş. urm. Au fost exprimate o serie de îndoieli cu privire la autenticitatea acestora, iar Harduin este de părere că învăţatul iezuit Garnerius, i-a demonstrat caracterul de prezumţie, în notele sale asupra Deacon Leberatus’s Breviary. Însă învăţaţii nu au fost în general de aceeaşi părere, ci au acceptat epistola ca fiind autentică.)
Vigilius către preaiubitul său frate Eutih.
Nimeni nu este în neştiinţă cu privire la certurile pe care vrăjmaşul omului le-a stârnit în lume: aşa că a pus fiecăruia câte o spurcăciune în minte, lucrând într-un fel spre a-şi împlini dorinţa de a nimici Biserica lui Dumnezeu împrăştiată prin toată lumea, nu numai în numele său propriu ci chiar şi în numele nostru şi în numele altora să născocească felurite lucruri atât în vorbe cât şi în scris; într-atât a încercat să ne dezbine pe noi care, împreună cu fraţii noştri şi cu episcopii tovarăşi, am poposit în această cetate de scaun, şi care apărăm cu egală preţuire cele patru sinoade, şi ţinem neprefăcuţi adevărata şi singura credinţă a celor patru sinoade, prin sofismele şi maşinaţiile lui a încercat să ne dezbine; aşa că noi înşine care am fost şi suntem de aceeaşi părere ca şi ei în privinţa credinţei, ne-am depărtat unii de alţii cu gâlceavă, iar dragostea frăţească a fost lepădată. (1)
Însă de când Cristos, Dumnezeul nostru, care este adevărata lumină, pe care întunericul n-o poate cuprinde, a dat la o parte orice nelămurire din minţile noastre, şi a readus pacea în toată lumea şi în Biserică, aşa că acele lucruri ce trebuiau să fie lămurite de noi au fost aduse la lumină întocmai prin revelaţia Domnului nostru şi prin cercetarea adevărului.
De aceea, scumpii mei fraţi, vă mărturisesc, că laolaltă cu voi toţi, fraţii noştri, primim cu toată politeţea cele patru sinoade, adică pe cel de la Nicea, de la Constantinopole, întâiul de la Efes şi cel de la Calcedon; şi le venerăm cu o minte statornică, şi le păzim cu toată mintea. Iar dacă se va găsi cineva să nu urmeze aceste patru sfinte sinoade în toate lucrurile pe care le-au determinat ele, îl numim a fi străin de comuniunea cu Sfânta Biserică Catolică.
Pentru că am dorit ca şi voi, fraţii mei, să ştiţi ce am făcut în această privinţă, vă facem cunoscute aceste lucruri prin această epistolă. Căci nimeni nu se îndoieşte că au fost multe discuţii pe marginea celor Trei Capitole, legate de Teodor, cândva episcop de Mopsuestia, şi de scrierile lui, cât şi legate de scrierile lui Teodoret, şi legat de acea epistolă despre care se spune că a fost scrisă de Ibas lui Maris Persanul: şi cât de felurite au fost lucrurile spuse şi scrise cu privire la aceste Trei Capitole. Acum dacă în orice privinţă o judecată temeinică cere că ar trebui să existe o retractare a ceea ce a fost supus examinării, nu ar trebui să existe ruşine când ceea ce a fost întâi omis este făcut public după ce a fost descoperit la o cercetare mai atentă a adevărului. [Iar dacă acesta este cazul în probleme obişnuite] cu cât mai mult ar trebui să practicăm aceeaşi cercetare temeinică în chestiunile bisericeşti? Mai ales de când este limpede că Părinţii noştri, şi mai ales cuviosul Augustin, care a fost într-adevăr vestit în Sfintele Scripturi, şi şi-a corectat câteva dintre propriile sale afirmaţii, şi a adăugat ceea ce a omis şi le-a descoperit abia mai apoi. Noi, conduşi de exemplul lor, nu am renunţat niciodată să cercetăm întrebările ridicate de controversa mai înainte menţionatelor Trei Capitole, şi nici să căutăm părţile din scrierile Părinţilor noştri care erau potrivite chestiunii.
Ca rezultat al acestor cercetări a fost limpede că în afirmaţiile făcute de Teodor de Mopsuestia (care nu sunt deloc vorbite de bine) există multe lucruri contrare adevăratei credinţe şi învăţăturilor sfinţilor Părinţi; şi tocmai pentru acest motiv aceiaşi sfinţi Părinţi au lăsat instrucţiuni clare Bisericii pe care le-au scris împotriva acestuia.
Căci între alte hule ale sale noi găsim că a susţinut în mod deschis că Dumnezeu Cuvântul era unul [o Persoană] iar Cristos altul [o alta], stânjenit de viciile sufletului şi de poftele cărnii, şi că [Cristos] a urcat încetul cu încetul dintr-o stare inferioară într-una superioară de desăvârşire prin perfecţionarea (prokiph, per profectum operum) faptelor sale, şi a devenit neprihănit în modul său de viaţă. (1) Mai apoi el a propovăduit faptul că cel botezat în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt era un simplu om şi că a primit prin intermediul ilia botezului harul Duhului Sfânt, şi şi-a meritat adoptarea; şi prin aceea că Cristos ar putea fi venerat în acelaşi mod în care este venerată imaginea Împăratului ca fiind persona (eis proswpon) lui Dumnezeu Cuvântul. Şi a mai afirmat că [doar] după învierea sa a devenit imuabil în gândire şi totodată neprihănit.
Mai mult, el a spus că unirea dintre Dumnezeu Cuvântul şi Cristos a fost făcută după cum spune Apostolul despre unirea dintre un om şi soţia lui: Cei doi vor fi un singur trup; iar că după învierea Sa, atunci când Domnul a suflat asupra ucenicilor Săi şi a spus, Luaţi Duh Sfânt, El nu le-a dat de fapt Duhul Sfânt. Într-un aşa grad de profanare a îndrăznit să spună că mărturisirea făcută de Toma, atunci când a atins mâinile şi coasta Domnului după înviere, spunând, Domnul meu şi Dumnezeul meu, aceasta nu s-ar aplica de fapt lui Cristos (pentru că Teodor nu l-a recunoscut pe Cristos a fi Dumnezeu); ci că Toma a dat slavă lui Dumnezeu fiind plin de uimire în faţa minunii învierii, şi astfel rosteşte aceste cuvinte.
Dar ceea ce este mai grav este faptul că în interpretarea Faptelor Apostolilor, Teodor îl pune pe Cristos la acelaşi nivel cu Platon, cu Maniheu, Epicur, Marcian, spunând: Exact aşa cum fiecare dintre aceştia au fot autorii propriilor lor învăţături speciale, şi şi-au numit ucenicii după propriul nume, platonişti, maniheeni, epicurieni, şi marcioniţi, exact la fel, Cristos şi-a inventat dogmele şi şi-a numit urmaşii creştini după sine.
Iată de ce trebui să cunoască întreaga Biserică Catolică faptul că am ajuns drept şi ireproşabil la concluziile conţinute în constituţiile noastre. De aceea îl condamnăm şi îl anatemizăm pe Teodor, fost episcop de Mopsuestia, şi scrierile lui nelegiuite, laolaltă cu toţi ceilalţi rătăciţi, care (cum este evident) au fost condamnaţi şi anatemizaţi de către înainte-menţionatele patru sfinte Sinoade, şi de către Sfânta Biserică Catolică: de asemenea şi scrierile lui Teodoret care sunt în contradicţie cu dreapta credinţă, şi împotriva celor Douăsprezece Capitole ale Sf. Cyril, şi împotriva întâiului Conciliu de la Efes, care au fost scrise de către el în apărarea lui Teodor şi a lui Nestorius.
Mai departe anatemizăm şi condamnăm epistola adresată Persanului rătăcit Maris, despre care se spune că ar fi fost scrisă de Ibas, care respinge faptul că Cristos Cuvântul a fost întrupat în Maica sfântă a lui Dumnezeu şi pururea-fecioara Maria, şi a fost făcut om, ci afirmă că din ea a fost născut un om obişnuit, şi că acest om a fost învăţat într-un templu, şi deci prin aceasta noi înţelegem că Dumnezeu Cuvântul este una [o Persoană] iar Cristos alta [o altă Persoană]. Mai departe îl defăimează pe Sfântul Cyril, veghetorul şi mesagerul credinţei ortodoxe, numindu-l rătăcit, şi acuzându-l că ar fi scris lucruri ca cele scrise de Apollinarius; şi respinge întâiul Sinod de la Efes, pentru că l-a condamnat pe Nestorius fără a fi deliberat şi cercetat înainte; tot aşa declară că cele douăsprezece capitole ale Sf. Cyril ar fi nelegiuite şi opuse dreptei credinţe; iar mai departe ia partea lui Teodor şi lui Nestorius, şi învăţăturilor şi scrierilor nelegiuite.
De aceea anatemizăm şi condamnăm înainte-numitele Trei Capitole, de asemenea pe nelegiuitul Teodor de Mopsuestia şi scrierile lui nelegiuite; Şi tot ceea ce a scris nelegiuit Teodor, precum şi epistola despre care se spune că ar fi fost scrisă de Ibas, în care sunt conţinute toate hulele profane pe care le-am menţionat mai sus. De asemenea îl supunem anatemei pe oricine va încerca în orice vreme să creadă că aceste capitole trebuie să fie acceptate şi apărate; sau care va încerca să schimbe această condamnare.
Mai departe îi numim fraţii noştri şi preoţi-tovarăşi pe toţi cei care păstrează dreapta credinţă stabilită de sinoadele mai înainte numite, şi care vor condamna cele Trei Capitole mai sus numite, sau care le condamnă deja în prezent.
Mai departe anulăm şi desfiinţăm prin această definire de faţă orice a fost spus de către mine (a me) sau de către alţii în apărarea înainte numitelor Trei Capitole.
Departe de Biserica Catolică să spună cineva că toate hulele mai sus relatate sau cei care au ţinut şi urmat astfel de lucruri, ar fi fost primite de mai înainte menţionatele patru sinoade sau de oricare dintre ele. Pentru că este foarte limpede, că nici unul nu a fost primit de mai înainte numiţii sfinţi Părinţi şi mai ales de Conciliul de la Calcedon, asupra căruia au existat ceva suspiciuni, până când a respins mai sus numitele hule şi pe toţi cei ca ei, sau a negat şi condamnat rătăcirea sau hulele de care a fost suspectat.
Iscălitură
Fie ca Dumnezeu să vă păstreze în sănătate, prea onorate frate. Datat VI. Id. Dec. În al xxii an al domnului nostru Împăratul Iustinian, eternul August, al xii an după consulatul vestitului Bazil. (1)
DIGRESIUNE ISTORICĂ ASUPRA ISTORIEI ULTERIOARE CONCILIULUI.
Papa Vigilius a murit în drum spre casă, însă după cum am văzut, nu înainte de a fi acceptat şi aprobat acţiunile conciliului de a pune în practică exact ceea ce el interzicea în Constitutum-ul său, „prin autoritatea conferită de Scaunul Papal”. (2) A murit la sfârşitul anului 554 sau la începutul lui 555.
Pelagius I, cel care i-a urmat la conducere în Roma, a confirmat la rândul său Lucrările celui de-al Cincilea Sinod. Conciliul însă nu a fost acceptat în toate părţile în Vest, deşi obţinuse acceptul Papei. A fost întâmpinat cu o opoziţie acerbă în întreg nordul Italiei, în Anglia, Franţa, şi Spania, cât şi în Africa şi Asia. Opoziţia africană s-a stins prin anul 559, însă Milano s-a aflat în schismă până în 571, anul în care Papa Iustinian al II-lea şi-a publicat [opera] „Henoticon.” În Istria problema a fost chiar mai gravă, iar când episcopul de Aquileia-Grado şi-a declarat supunerea şi a şi fot reconciliat cu Biserica împreună cu aceia dintre sufraganţii săi care erau supuşi Imperiului, ceilalţi episcopi din jurisdicţia sa au iniţiat un Patriarhat schismatic în vechea Aquileia, schismă care a dăinuit până la Conciliul de la Aquileia din anul 700. Însă înainte de aceasta, cel de-al II-lea Conciliu de la Constantinopole a fost recunoscut de toată lumea ca fiind cel de-al cincilea Conciliu; şi a fost recunoscut ca atare la întrunirea celui de-al Şaselea Conciliu în anul 680.
din The Seven Ecumenical Councils of the Undivided Church, (Cele şapte Concilii Ecumenice ale Bisericii unite), trad. H.R.Percival, în Părinţii niceneeni şi post-niceneeni, ediţia a II-a, ed. P.Schaff şi H.Wace, (repr. Grand Rapids MI: Wm. B. Eerdmans, 1955), XIV, 300-323
