Al Doilea Conciliul de la Constantinopole a fost numit să rezolve anumite întrebări care au fost ridicate de către Definiţia de la Calcedon, din care cea mai importantă avea de a face cu unitatea celor două naturi, Dumnezeu şi om, aparţine lui Isus Hristos. Al Doilea Conciliul de la Constantinopole a confirmat Definiţia de la Calcedon, în timp ce accentua că Isus Hristos nu-l întrupează doar pe Dumnezeu Fiul, El este Dumnezeu Fiul.
I. Dacă cineva nu mărturiseşte că Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt o singură natură sau esenţă, o singură putere sau autoritatea, adorată ca o trinitate a aceleiaşi esenţe, o divinitate în trei hypostases sau persoane, acesta să fie anatema. Căci există doar un singur Dumnezeu şi Tată, din care sunt toate lucrurile, şi un singur Domn Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, şi un singur Duh Sfânt, în care sunt toate lucrurile.
II. Dacă cineva nu mărturiseşte că Dumnezeu Cuvântul nu a fost născut de două ori, prima dată înaintea timpului din Tatăl, netemporal şi fără de trup, cealaltă în ultimele zile când a venit din ceruri şi s-a întrupat prin sfânta, glorioasa, purtătoare-de-Dumnezeu, pururi fecioară Maria, şi născută din ea, acesta să fie anatema.
III. Dacă cineva nu mărturiseşte că Dumnezeu Cuvântul care a făcut miracole este unul şi Hristos cel care a suferit este altul, sau spune că Dumnezeu Cuvântul a fost împreună cu Hristos care a venit din femeie, sau că Cuvântul era în el ca o persoană este în alta, dar nu unul şi acelaşi, Domnul nostru Isus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat şi devenit uman, şi că minunile şi suferinţele pe care el le-a îndurat voluntar în trup nu erau din aceiaşi persoană, acesta să fie anatema.
IV. Dacă spune cineva că uniunea Cuvântului lui Dumnezeu cu omul a fost doar conform harului sau funcţiei de demnitate sau egalitate de onoare sau autoritate ori relaţie sau efect sau putere sau conform bunei plăceri, de parcă Dumnezeu Cuvântul era încântat cu omul, sau aprobat de el, aşa cum spune aiuritul Teodosius; sau că uniunea există conform similarităţii numelui, prin care Nestorianii îl numesc pe Dumnezeu Cuvântul Isus şi Hristos, desemnând omul separat ca Hristos şi Fiu, vorbind astfel în mod clar de două persoane, dar când e vorba de onoarea sa, demnitatea, şi închinarea, pretind a spune că există doar o singură persoană, un singur Fiu şi un singur Hristos, printr-o simplă denumire; şi dacă acesta nu recunoaşte, aşa cum au învăţat sfinţii părinţi, că uniunea lui Dumnezeu este făcută cu trupul însufleţit de un suflet raţional şi inteligent, şi că o astfel de uniune este conform sintezei sau hypostasisului, şi că prin urmare există doar o singură persoană, Domnul Isus Hristos unul din sfânta Treime – acesta să fie anatema. După cum cuvântul „uniune” are multe înţelesuri, urmaşii hulei lui Apollinaris şi Eutyches, asumând dispariţia naturilor, afirmă o uniune prin confuzie. Pe de altă parte urmaşii lui Theodore şi a lui Nestorius bucurându-se în diviziunea naturilor, introduc doar o uniune de relaţie. Dar sfânta Biserică a lui Dumnezeu, bucurându-se în mod egal de impietatea ambelor erezii, recunoaşte uniunea lui Dumnezeu Cuvântul cu trupul conform sintezei, adică conform hypostasisului. Căci în misterul lui Hristos uniunea conform sintezei păstrează cele două naturi care s-au combinat fără confuzie şi fără separare.
V. Dacă cineva înţelege expresia – un singur hypostasis al Domnul nostru Isus Hristos – aşa încât aceasta înseamnă uniunea a multe hypostasisuri, şi dacă el încearcă astfel să introducă în misterul lui Hristos două hypostasisuri, şi, după ce a introdus două persoane, vorbeşte de o singură persoană conform demnităţii, cinstei sau adorării, aşa cum au scris nebuneşte Theodore şi Nestorius; şi dacă cineva calomniază sfântul sinod de la Calcedon, de parcă ar fi folosit expresia aceasta în acest sens profan, şi nu mărturiseşte că Cuvântul lui Dumnezeu este unit cu trupul în mod hipostatic, şi că prin urmare este doar un hypostasis sau o singură persoană, şi că sfântul sinod de la Calcedon a profesat în acest sens unicul hypostasis al Domnul nostru Isus Hristos; acesta să fie anatema. Căci Sfânta Treime, când Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat, nu a crescut prin adăugarea unei persoane sau a unui hypostasis.
VI. Dacă spune cineva că sfânta, glorioasa şi pururi fecioara Maria [Notă: pretenţia că Maria este „pururi fecioară” este folclorul Romano Catolic. (Jonathan Barlow)] este numită purtătoare-de-Dumnezeu prin folosirea greşită a limbajului şi nu în adevăr, sau prin analogie, se crede că doar un simplu om s-a născut din ea şi că Dumnezeu Cuvântul nu s-a întrupat din ea, ci că întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a rezultat doar din faptul că el s-a unit de acel om care s-a născut din ea; dacă calomniază cineva Sfântul Sinod de la Calcedon, de parcă Hristos nu ar fi Dumnezeu, şi nu va mărturisi că ea este într-adevăr purtătoare-de-Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Cuvântul care înaintea tuturor vremurilor care s-a născut din Tatăl în aceste ultime zile s-a întrupat din ea, şi dacă nu va mărturisi cineva că în acest sens pios sfântul Sinod de la Calcedon a mărturisit-o a fi purtătoare-de-Dumnezeu: acesta să fie anatema.
VII. Dacă cineva care foloseşte expresia, „în două naturi”, nu mărturiseşte că Domnul nostru Isus Hristos este făcut de cunoscut în divinitate şi în omenire, pentru a indica prin acea expresie o diferenţă a naturilor din care uniunea inefabilă a avut loc fără confuzie, o uniune în care nici natura Cuvântului nu s-a schimbat în cea a trupului, şi nici cea a trupului în a Cuvântului (căci fiecare a rămas ceea ce a fost prin natură, chiar şi atunci când uniunea prin hypostasis a luat loc); ci va prelua expresia cu referire la misterul lui Hristos într-un sens încât să divizeze părţile, acesta să fie anatema. Sau dacă cineva ce recunoaşte numărul naturilor în acelaşi Domn al nostru Isus Hristos, Dumnezeu Cuvântul întrupat, nu ia în contemplare doar diferenţa naturilor care-l compun pe el, care diferenţă nu este distrusă de uniunea dintre ele – căci una este compusă din cele două şi cele două sunt într-una – dar se va folosi de numărul doi pentru a diviza naturile sau să facă din ele persoane numite în mod adecvat astfel, acesta să fie anatema.
VIII. Dacă cineva mărturiseşte că uniunea a avut loc între două naturi sau vorbeşte de o singură natură întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul şi nu înţelege aceste expresii aşa cum le-au învăţat sfinţii Părinţi, că din naturile divină şi umană, când a avut loc uniunea prin hypostasis, s-a format un singur Hristos; dar din aceste expresii încearcă să introducă o singură natură sau esenţă a Dumnezeirii şi a umanităţii lui Hristos; acesta să fie anatema. Căci în a spune că singurul-născut Cuvânt s-a unit prin hypostasis în mod personal noi nu înţelegem că a existat o confuzie reciprocă de naturi, ci mai degrabă înţelegem că Cuvântul a fost unit de trup, fiecare natură rămânând ceea ce era. Prin urmare există doar un singur Hristos, Dumnezeu şi om, din aceiaşi esenţă cu Tatăl în privinţa Dumnezeirii sale, şi din aceiaşi esenţă cu noi în ceea ce priveşte umanitatea sa. Prin urmare Biserica lui Dumnezeu respinge în mod egal şi anatemizează pe cei care divizează sau separă sau care introduc confuzie în misterul dispensaţiei divine a lui Hristos.
IX. Dacă spune cineva că Hristos ar trebui să fie adorat în cele două naturi ale sale, în sensul că el introduce două adorări, una caracteristică lui Dumnezeu şi cealaltă omului; sau dacă cineva prin distrugerea trupului, sau prin confundarea Dumnezeirii şi a umanităţii, sau prin născocirea unei naturi sau esenţe din acelea care au fost unite şi astfel se închină lui Hristos, şi nu-l adoră cu o singură închinare pe Dumnezeu Cuvântul întrupat cu propriul său trup, aşa cum Biserica lui Dumnezeu a primit de la început, acesta să fie anatema.
X. Dacă cineva nu mărturiseşte că Domnul nostru Isus Hristos, care a fost crucificat în trup, nu este adevăratul Dumnezeu şi Domnul Slavei şi unul din Sfânta Treime, acesta să fie anatema.
XI. Dacă cineva nu-l anatemizează pe Arius, Eunomius, Macedonius, Apollinaris, Nestorius, Eutyches şi Origen, împreună cu profanele lor scrieri păgâne, şi pe toţi ceilalţi eretici deja condamnaţi şi anatemizaţi de sfânta catolică şi apostolică Biserică, şi de către cele patru Sfinte Sinoade anterior menţionate şi pe toţi cei care susţin sau au susţinut sau care în păgânismul lor persistă în a susţine până la sfârşit aceiaşi opinie ca acea a ereticilor tocmai menţionaţi, acesta să fie anatema.