Căi ale Teologiei Ruse – de Fr. George Florovsky
În persoana lui Petru Movilă (1596-1647) există ceva enigmatic şi ciudat. El a fost un campion sincer al Ortodoxiei sau un cleric manipulant al geniului? Este greu de judecat. Oricare ar fi cazul, faptul că el a jucat un rol decisiv în viaţa Bisericii ruse vestice, şi, indirect, în viaţa târzie a întregii Biserici ruse este indiscutabil. El a fost cel mai capabil şi mai puternic lider al Bisericii în Polonia şi Lituania în tot secolul şaptesprezece. Şi este potrivit că toată era istoriei Bisericii ruse vestice poartă numele său: epoca Movilă. Fiu al unui gospodar din Moldavia [woevodich zemel’ moldavskikh], 149 Movilă pare să fi avut de la naştere un apetit şi un talent pentru putere. Chiar pe tronul mitropolitan Kievan el s-a dovedit mai mult un suveran decât un păstor. Educat în vest, sau, mai exact, în Polonia şi într-o manieră poloneză, Petru Movilă a devenit în gust şi în obicei un vestic sofisticat pe viaţă. Aparent el a studiat la sărbătorita Academie din Zamosc, întemeiată în 1594 de Jan Zamoyski, Mare Cancelar al Poloniei, 150 şi se pare că mai târziu a petrecut puţin în Olanda. După moartea tatălui său, Ieremia Movilă, el a fost luat ca administrator al Cancelarului Stanislaw Zolkiewski 151 şi apoi al lui Hetman Chodkiewicz. 152 În general în timp ce era tânăr, Movilă a fost strâns legat de societatea aristocrată poloneză prin familie şi prieteni. Şi în viitor simpatia şi ajutorul magnaţilor polonezi i-au asigurat succesul său profesional.
În 1627, la doar treisprezece ani, Petru Movilă a fost ales arhimandrit al Mănăstirii Peşterilor. Probabil că el a aspirat la aceasta când a făcut jurăminte mănăstireşti şi a intrat prima dată la mănăstire. Cu siguranţă când postul a devenit vacant candidatura sa a fost promovată de guvernul polonez. Odată fiind cap al mănăstirii, Movilă şi-a îndreptat cursul său, care a contrastat ascuţit cu cel al predecesorului său. Acest lucru a fost cel mai evident în domeniul educaţiei. La mănăstire Movilă a decis să deschidă o şcoală Latino-Poloneză, inevitabil dacă nu intenţionat opusă şi în competiţie cu şcoala frăţiei lui Kiev, Slavono-Elenică. Decizia sa a creat o mare tensiune mărginită de o răscoală în oraş. În cuvintele unui contemporan, Gavriil Dometskoi, 153 „A fost o mare indignare printre călugării ne-educaţi şi Cosaci: „De ce, de vreme ce noi câştigam mântuirea, începi tu această şcoală Poloneză şi Latină, care nu a mai existat niciodată?” Doar cu multă dificultate convinşi să nu îl omoare în bătaie pe Petru Movilă şi bordul profesoral.” 154 Dar Movilă nu era un om care să fie înspăimântat. El a apărut nevătămat şi curând după aceea a triumfat. Frăţietatea nu a avut nici o altă alegere decât să îl accepte ca pe un „frate mai în vârstă, un protector şi un patron al acestei sfinte frăţietăţi, mănăstirea şi şcolile.” Imprimând avantajul său, Movilă a preluat mai întâi administrarea şcolii frăţiei şi apoi a combinat-o cu propria sa şcoală la mănăstire pentru a forma un „colegiu” după modelul Latino-Polonez. Noua instituţie era găzduită în mănăstirea Frăţiei. Programa şcolară şi organizarea ei erau modelate pe liniile şcolilor iezuite din ţară, şi toţi noii învăţători au fost recrutaţi dintre absolvenţii şcolilor poloneze. Isaia Trofimovich Kozlovskii, primul rector al Kievan collegium, 155 şi Silvestr Kossov, primul prefect, şi-au primit educaţia lor în Vilna, la colegiul iezuit din Lublin, şi la Academia Zamosc. Se pare că pentru o vreme ei au studiat de asemenea la Academia Imperială din Viena. În acelaşi fel, şi în acelaşi timp el a fost angajat în organizarea unei noi şcoli în Kiev, Movilă a început să formeze o şcoală în Vinnitsa. 156 Există motive să credem că Movilă avea planuri pentru răspândirea în regiune a unei reţele de şcoli Latino-Poloneze pentru Ortodocşi, cât şi pentru crearea unui ordin mănăstiresc de învăţare, toate sub Kiev collegium. 157
Movilă a fost un setos şi un ferm vestic. Ţinta sa era să construiască din oameni eterogeni din regiunile vestice o singură psihologie şi inspiraţie religioasă într-o cultură obişnuită. Însoţind toate planurile şi strădaniile sale, în special de simptomul unui conflict dintre două orientări culturale opuse din punct de vedere religios (Latino-Poloneză şi Eleno-Slavonică), a dus la un conflict intens afundat. Movilă nu a fost singur în proiectele sale. Aliaţii săi numeroşi au inclus întreaga generaţie tânără, care, trecând prin şcoli poloneze, a ajuns să considere mai degrabă Latina vestică şi Slavonica-Elenistă estică ca fiind casa ei spirituală. Într-un sens, aceasta era natural şi logic. Silvestr Kossov a fost elocvent şi direct în această chestiune. Avem nevoie de Latină, ar fi spus el, pentru ca nimeni să nu ne poată numi „Rus stupid” [glupaia Rus’]. A studia greaca este raţional, dacă cineva o studiază în Grecia, nu în Polonia. Nimeni nu poate reuşi fără latină – în curte, la întâlniri, sau oriunde pentru acea chestiune. Nu este nevoie să ne amintim de greacă. Noi o onorăm. Dar Graeca ad chorum, Latina ad forum. Argumentul lui Kossov are logică. Dar rădăcina chestiunii era mai adâncă. La un nivel era o problemă lingvistică, dar la un nivel mai profund era o chestiune de tradiţie culturală.
Pentru aceia care s-au opus presiunilor adepţilor lui Movilă pentru o educaţie Latină au existat motive bune pentru o suspiciune că aceasta era Uniatsrism. Oare nu partizanii Ortodocşi de o orientare latină şi din nou în conferinţa sau în negocierea cu Unitarieni activi, au anticipat un compromis faţă de care amândouă părţile ar fi putut adera cu toată inima? Nu au discutat ei mai mult de o dată o propunere de a se alătura tuturor credincioşilor Ortodocşi din regiune, Unitarieni şi non-Unitarieni asemenea, sub autoritatea unui patriarh special vestic rus, simultan în comuniune cu Roma şi Constantinopol? Şi nu Movilă însuşi a fost promovat mereu pentru această slujbă augustă de partea convorbirilor Unitarienilor? Aceasta era, desigur, cu greu fără cunoştinţa sa. Rutskii, metropolitanul Unitarian, nu s-a îndoit nici o clipă că Movilă era „înclinat spre Unitarieni.” Este semnificativ cu siguranţă că Movilă nu a rostit niciodată obiecţii faţă de Roma. În dogmă, el era în particular, ca să spun aşa, deja una cu Vederea Sfântă. El a fost destul de pregătit să accepte ce a găsit în cărţile romane ca tradiţional şi „Ortodox.” De aceea în teologie şi în închinare Movilă a putut adopta liber material latin. Problema pentru el, singura problemă era jurisdicţia. Şi în soluţia acestei probleme perspectiva şi temperamentul său că preocupările practice vor fi decisive: „liniştea” clericală şi politică [uspokoenie], „prosperitate” [blagosostoianie], „ordinea bună” [blagoustroistvo]. Căci în domeniul practic totul este relativ. Lucrurile pot fi aranjate şi aprobate. Sarcina este una pentru tacticieni clericali.
Un episod timpuriu şi revelator în cariera lui Movilă a fost prietenia cu unul dintre noii episcopi, Meletii Smotritskii, consacrat de Patriarhul Theophanes exact în timpul „călătoriilor sale estice.” Smotritskii era un om învăţat. Datorită gramaticii sale slavone, publicate în Vilna în 1619, el ocupă un loc în istoria culturii generale. Aceasta a fost o realizare remarcabilă pentru timpul său. Chiar se poate argumenta că Smotritskii era – pentru a împrumuta fraza 158 lui Joseph Dobrovskii „princeps Grammaticorum Slavicorum.” Când el a scris acest text, el încă era de o orientare greacă. În aceasta el a căutat să aplice regulile gramaticii greci limbii slavone. 159 De asemenea, ca un cleric, Smotritskii a început în tabăra slavono-elenistă când el a fost un oponent viguros faţă de Unitarieni. Este suficient să punctăm spre Lamentarea sa [Threnos] scrisă în 1610, care descrie suferinţele ortodocşilor apăsaţi şi persecutaţi cu o combinaţie abilă de pasiune şi stricteţe. Este verosimil că aceasta şi scrieri similare au condus spre alegerea sa în 1620 ca episcop de Polotsk. Aici el a dat peste dificultăţi. Mai întâi a existat un conflict cu Iosafat Kuntsevich, episcopul Unitarian de Polotsk; 160 apoi el a fost tulburat de dezacordurile doctrinale dintre polemicii Ortodocşi cât şi abuzurile în activitatea frăţietăţii. Îndoielile s-au ridicat, astfel că Smotritskii s-a decis într-o călătorie spre Orientul Apropiat. La Kiev, în drumul său spre Constantinopol, el i-a vizitat pe metropolitani şi a primit încurajare şi binecuvântare în planul său de a cere patriarhului să anuleze „stauropegia” frăţietăţii. Smotritskii a reuşit în aceasta, dar restul călătoriei sale estice a dovedit o dezamăgire. Aceasta a fost astfel în special în întâlnirea sa cu Cyril Lucaris, a cărui Catehism Smotritskii l-a citit când era încă în Constantinopol şi care nu doar a eşuat să calmeze îndoielile sale ci le-a înălţat tot mai mult. La sfârşitul călătoriei sale Smotritskii a decis să caute o anumită re-abordare cu Unitarienii. Înapoi în Kiev el a împărtăşit anumite dintre aceste idei cu Movilă şi metropolitanul Iov, 161 care erau aparent înduioşători. După toate, negocierile dintre Ortodocşi şi Unitarieni, în care ei deopotrivă au fost cumva implicaţi, au progresat din vremea propunerii Unitarienilor din 1623 pentru o conferinţă comună de a căuta acordul. Cumva mai târziu, cu încredere aparentă, Smotritskii a trimis lui Movilă şi mitropolitanului manuscrisul său Apology [Apologia peregrynacyi do krajdw wschodnich (Derman, 1628)]. El conţinea o prezentare deplină şi curajoasă a noilor sale viziuni, şi nu a provocat nici o opoziţie. În această vreme, se pare că din 1627, Smotritskii s-a dus la Unitarieni, deşi în secret, pentru ca, aşa cum a spus el, „pallio schismatis latens,” să poată promova mai bine cauza Unitariană printre Ortodocşi. Totuşi, eforturile sale clandestine nu au scăpat de atenţia lui Isaia Kopinskii, episcop de Peremyshl şi viitor metropolitan. 162
În primăvara anului 1628 Smotritskii a formulat un memorandum de şase puncte, în care, după notarea diferenţelor dintre Romano Catolicism şi Ortodoxie, el a insistat că ei nu aveau o mărime suficientă sau un astfel de caracter pentru a justifica despărţirea, şi au supus aceasta unei conferinţe a episcopilor Ortodocşi de la Grodko, în Volynia. Încă o dată, se pare, nu a fost rostită nici o obiecţie deschisă faţă de viziunile sale. De aici o întrunire comună cu Unitarienii a fost planificată pentru toamna anului 1629. Totuşi, cu mult înainte, la un consiliu absolut al episcopilor şi clericilor Ortodocşi în august 1628, oponenţii ideilor lui Smotritskii au înaintat în forţă. El a fost constrâns să retracteze cartea sa Apology, care a fost condamnată ca eretică şi atunci a fost arsă public. În câteva săptămâni, totuşi, Smotritskii şi-a retras tăgăduirea sa, printr-un protest, şi prin intermediul unor felurite broşuri plasate pe un schimb polemic cu acuzatorii săi. Conducerea opoziţiei a fost alcătuită din membrii generaţiei Ortodoxe mai în vârstă, printre care s-au ridicat suspiciuni despre Movilă şi mitropolitan, de vreme ce nici unul nu a făcut o retractare sau a condamnat retragerea acesteia. Cu greu ar fi putut face ei aceasta. Mărirea empatiei lui Smotritskii faţă de Unitarieni a fost interesul lui Movilă pentru o vreme, şi au fost motive ca Smotritskii să suspecteze că planurile sale Unitariene vor avea simpatia şi cooperarea nu doar a lui Movilă ci şi a metropolitanului. Ce dezacord a existat între Movilă şi Smotritskii nu a fost cu privire la sfârşit ci faţă de mijloace. Şi întregul episod a fost mai confuz printr-o presiune externă, referită în literatura Unitariană ca „frica de Cosaci.”
Alegerea lui Petru Movilă ca metropolitan de Kiev s-a strecurat de asemenea sub circumstanţe specifice. Cu moartea Împăratului Sigismund III, în aprilie 1632 ortodocşii au prins ocazia alegerii unui noi împărat pentru a smulge din Dieta electorală poloneză anumite „puncte de împăciuire pentru religia greacă” [Punkty uspokoeniia religii grecheskoi], printre ele legalizarea Bisericii Ortodoxe. După cum se aşteptau, consimţământul Împăratului ales Wladyslaw IV a urmat rapid. În ciuda reducerii ulterioare a „punctelor din 1632,” în practică, victoria a rămas. Deşi expresia ei era evident ambiguă, de o importanţă specială a fost dreptul Ortodocşilor să îşi umple episcopiile lor eliberate, inclusiv cea din Kiev. De fapt episcopiile au fost ocupate toate încă din 1620 prin consacrările realizate fără anunţare sau publicitate de Patriarhul Theophanes. Consacrările au fost făcute noaptea într-un sanctuar neluminat, în secret, pentru a nu cauza vre-o tulburare. Aceste consacrări, desigur, nu au primit niciodată recunoaştere oficială, dar Statul polonez pare să fi ajuns la învoială cu fait accompli, doar pentru că cu greu a putut evita să îi trateze pe noii episcopi. Acum în 1632, cu noua concesie legală, ar fi fost rezonabil ca ceea ce era de facto să devină de jure. Dar nu s-a petrecut nimic de acest fel. Ortodocşii înşişi, destul de ciudat, nu au încercat să profite de noua lege prin aplicarea pentru confirmare regală a ierarhiei lor active. În schimb s-a decis ca toţi episcopii bătrâni să se retragă şi episcopiile lor să fie întoarse noilor aleşi. Aceasta nu s-a făcut pentru că ocupanţii lor episcopali erau într-un fel consideraţi a fi „ilegali,” adică, în slujbă fără confirmarea Coroanei, nici pentru că Biserica i-a judecat a fi de un merit îndoielnic. Într-adevăr, ei puteau fi creditaţi cu restaurarea deopotrivă a ordinului şi a prestigiului canonic faţă de Biserică într-o vreme de un pericol real şi prezent. Deşi episcopii bătrâni ar fi jucat un rol preponderent în lupta amânată cu statul pentru a obţine recunoaştere, victoria în sine a fost lucrarea figurilor mai tinere, partizanii unei orientări noi opusă clericilor-politici, care aveau puţin interes în întărirea autorităţii ierarhice a antagoniştilor lor printr-o legalizare formală. Prin urmare, ceea ce pe baza „punctelor din 1632” a fost publicat ca o „restituire” a ierarhiei Ortodoxe, a fost în realitate o anulare a ierarhiei existente, întemeiată cu ani mai devreme de Patriarhul Theophanes. Noii episcopi au fost aleşi acum în grabă şi necanonic de delegaţii Ortodocşi la Dietă mai degrabă decât prin convenţii diocezane locale şi au fost confirmate imediat de Împărat. În acest fel, Petru Movilă, aristocrat şi Polonofil, a fost ales metropolitan de Kiev.
Movilă nu a aşteptat o recepţie împăciuitoare în Kiev în noua sa capacitate, chiar dacă el avea mulţi simpatizanţi aici. Kiev avea deja un metropolitan, Isaia Kopinskii, consacrat în 1620 în Peremyshl de Theophanes şi apoi tradus la Kiev în 1631 la moartea lui Iov Boretskii. Kopinskii deja era în conflict cu Movilă cu privire la întemeierea colegiului Latin din Kiev cât şi în legătură cu afacerea lui Smotritskii. De aceea consacrarea lui Movilă nu a avut loc în oraşul episcopiei sale noi după cum era regula şi obiceiul, ci în Lvov, în mâinile lui Ieremia Tisarovskii, episcopul local, 163 doi episcopi ai consacrării lui Theophanes, şi un emir episcop grec. Aceste conflicte explică de ce el a căutat confirmarea patriarhală de la Cyril Lucaris, care a fost încă o dată pe tronul ecumenic. Movilă a primit aceasta şi mai mult. El a fost dedicaţi de asemenea cu titlul „Exarch al Tronului Sfintei Episcopii Apostolice din Constantinopol.” Întărit acum cu o consacrare a dublei autorităţi, şi în rolul dual al metropolitanului legal şi exarhului patriarhal, Movilă s-a întors la Kiev. Chiar astfel, el nu a fost în stare să evite lupta dureroasă cu predecesorul său „retrogradat” şi în final a trebuit să recurgă la autorităţile seculare pentru a asigura înlăturarea forţată a lui Kopinskii. 164 Dar aceasta nu a rezolvat definitiv conflictul. Conflictul dintre Movilă şi Kopinskii nu a fost doar o competiţie pentru poziţie sau putere. Aceasta a fost o coliziune de convingeri adânc înrădăcinate despre problema fundamentală a orientării clericale, în dimensiunile sale politice şi culturale.
Isaia Kopinskii a fost un om cu o credinţă simplă şi puternică, cumva pe ordinul lui Ivan Vishenskii. 165 Cufundat cum era în tradiţiile teologiei estice şi a asceticilor, el a privit „înţelepciunea externă” cu scepticism şi chiar antagonism.
Raţionamentul acestei lumi este un lucru, raţionamentul duhului este altul. Toţi sfinţii au studiat raţionamentul spiritual venind de la Duhul Sfânt, şi ca şi soarele, ei au iluminat lumea. Dar acum cineva dobândeşte puterea raţionamentului nu de la Duhul Sfânt, ci de la Aristotel, Platon, Cicero şi alţi filozofi păgâni. Şi de aceea, oamenii sunt total orbiţi de falsitate şi seduşi de la înţelegerea corectă. Sfinţii au învăţat din poruncile lui Hristos şi din lucrările sale în duhul. Dar aceşti oameni învaţă simple cuvinte şi discursuri, şi de aceea toată înţelepciunea lor este pe limba lor şi întunericul şi deprimarea rămân în sufletele lor.
Kopinskii a spus aceasta despre latini, dar aceasta putea fi mult mai uşor direcţionată spre Movilă şi Ortodocşii spre noua orientare. Alfabetul Spiritual al lui Kopinskii, subtitrat Scară pentru Viaţa Spirituală în Dumnezeu [Alfavit dukhovnyi. Lestnitsa dukhovnago po Boze zhitel ‘stva] oferă un contrast semnificativ şi simptomatic faţă de Mărturisirea Ortodoxă a lui Movilă [Pravoslavnoe Ispovedanie]. 166 Antiteza lor de privelişte şi spirit este principala sursă pentru lupta pentru putere dintre doi bărbaţi. Desigur era o diferenţă de asemenea de orientare politică: Isaia Kopinskii a privit spre starea Ortodoxă a Moscovei, în timp ce Petru Movilă a căutat ajutor de la Împărăţia Catolică a Poloniei. În conflictul lor statul Polonez nu a avut nici un motiv să îl sprijine pe Kopinskii şi fiecare motiv pentru a-l sprijini pe Movilă. Înfruntat cu proteste viguroase din Roma, ierarhia Romano Catolică poloneză, şi Unitarienii, Împăratul Wladyslaw IV a fost obligat doar din motive de stat să îşi ţină obligaţia sa făcută în Pacta conventa din 1632, deşi el nu a găsit necesar să facă anumite concesii Unitarienilor cu costul unor noi drepturi ale Ortodocşilor. Se pare că Wladyslaw a sperat că în cursul vremii orientarea vestică a noilor săi conducători Ortodocşi ar putea atenua tensiunea Ortodoxă-Unitariană şi chiar să promoveze cauza unităţii Catolice în ţară. Ar trebui să fie notat că în câţiva ani un plan al unui „uniuni universale” [universal naia unia] a apărut, şi la centrul negocierilor a stat orientarea nouă şi Ortodoxă, cel mai remarcabil Petru Movilă cât şi Prinţui Afanasii Puzina care în alegerile din 1632 a fost ales episcop de Lutsk. 167 Odată instalat ca metropolitan, Movilă a pornit cu un zel nou de a aplica studiile sale culturale şi clerice. Cele mai bune rezultate ale sale au apărut în domeniul educaţiei, în special (de când el era cel mai talentat ca organizator) în consolidarea şi extinderea sistemului şcolar pe care el l-a început când era stareţ la Mănăstirea Peşterilor. De o mare importanţă a fost de asemenea lucrarea sa de publicare, în special compilarea sa a Mărturisirii Ortodoxe şi reluarea tipăririi materialelor liturgice. Cele mai cruciale au fost eforturile lui Movilă de a revizui şi reforma liturghiile. Prima a fost Lithos [Stâncă], publicată în 1644 sub pseudonimul Evsevii Pimen. Aceasta a fost intenţionată ca o apărare a ritului estic şi a liturghiei Ortodoxe împotriva atacurilor lui Kassian Sakovich, care s-a dus spre Latinism, 168 dar mult dacă nu cel mai mult din corpul larg al materialului liturgic în Lithos a venit din surse latine. În 1646 a apărut faimoasa Evkhologion sau Trebnik [Carte de Rugăciune]. 169 Aceasta consta dintr-o colecţie clară de ritualuri, slujbe, şi rugăciuni ocazionale, însoţite de „prefaţă” şi „rubrici explicatoare,” care erau însoţite de articole explicatorii de obicei luate „z lacinskiey agendy,” adică, din Ritualul Roman al lui Papa Paul V. 170 Multe dintre ritualurile din Trebnik au fost re-formate, de obicei prin înlocuirea rugăciunilor tradiţionale cu rugăciuni traduse din latină. Nu era nici un studiu clar al lucrării Trbnik a lui Movilă, ci acele porţiuni care au fost analizate care au fost analizate trădează o dependenţă de negreşit de sursele latine, şi din când în când o deviere voită din modelul grecesc (de exemplu, în formele pentru dedicarea şi consacrarea bisericilor, în binecuvântarea clopotelor, în ritul „viaticum,” 171 în ordo commendationis ad animae . . .). 172 Fără îndoială unele dintre schimbări au fost inconsecvente. Totuşi, ceea ce nu poate fi îndepărtat este atenţia strânsă acordată ritualurilor latine şi regulilor şi indiferenţa deschisă faţă de tradiţia greacă. Mai mult, un număr de ritualuri şi slujbe tipărite în Trbnik erau total inovatoare pentru liturghiile Ortodoxe. În încheiere, unele dintre schimbările introduse de Movilă purtau implicaţii teologice importante, cum ar fi de exemplu, schimbarea de la forma declarativă la cea imperativă a iertării în sacramentul Penitenţei. Într-adevăr, ca toată teologia despre sacramente articulată în „prefaţele” liturgice ale lui Movilă erau net vestice. Ce a rezultat din Trebnik, apoi, a fost o „Latinizare” radicală şi totală a ritului estic. Aceasta nu a scăpat observaţiei contemporanilor, în special Unitarienilor, dar de asemenea şi Ortodocşilor din Moscova, care au privit cărţile „tipărite în Lituania,” incluzând ediţiile de la Kiev ale lui Movilă, cu suspiciune şi temere. Ironic, datorită lucrării liturgice a lui Movilă şi a colaboratorilor săi, Ortodocşii din Polonia au experimentat o „Latinizare a ritualurilor” mai devreme decât Unitarienii. Pentru corectitudine ar trebui să fie notat că Movilă nu a fost primul Ortodox din Kiev care a împrumutat din surse liturgice latine. Iob Boretskii a făcut paşi în această direcţie, ca de exemplu, în ritualul Leten al „Passias.” 173 Nu Movilă a fost iniţiatorul procesului absorbţiei culturale a ideilor şi motivelor liturgice latine. Alţii l-au precedat. Totuşi în această orientare spre „Latinizarea” liturghiei Movilă stă bine în faţă pentru că el a promovat-o pe o scară largă şi mai sistematic decât oricine altcineva.
Este dificil să interpretăm cu precizie domnia lui Petru Movilă. S-a argumentat că Movilă a încercat să creeze o „Ortodoxie occidentală,” şi astfel să desfacă Ortodoxia de poziţia sa orientală „demodată.” Noţiunea este plauzibilă. Dar oricum sunt interpretate motivele lui Movilă, moştenirea sa este una ambiguă. Pe de o parte, el a fost un mare om care a realizat un mare lucru. Şi în felul său propriu el a fost chiar sincer. Sub călăuzirea şi domnia sa Biserica Ortodoxă din Rusia de vest a apărut din acea stare de dezorientare şi dezorganizare în care ea a slăbit după catastrofa de la Brest. Pe de altă parte, Biserica pe care el a condus-o din această încercare nu era aceeaşi. Schimbarea s-a aprofundat repede. Exista un spirit nou şi străin, spiritul latin în orice. Astfel, moştenirea lui Movilă de asemenea include o „Romanizare” drastică a Bisericii Ortodoxe. El a adus Ortodoxia în ceea ce se poate numi o „pseudo-morfologie” latină. Adevărat, el a găsit Biserica în ruine şi a trebuit să reconstruiască, dar el a construit un edificiu străin pe ruine. El a fondat o şcoală Romano Catolică în Biserică, şi pentru generaţii clerul Ortodox a fost ridicat în spiritul Romano Catolic şi a învăţat teologia în latină. El a „Romanizat” liturghiile şi de aceea a „Latinizat” mentalitatea şi psihologia, chiar sufletul oamenilor Ortodocşi. „Toxina internă” a lui Movilă, ca să spun aşa, a fost mult mai periculoasă decât Unitarienii. Unitarienii au putut fi rezistaţi, şi au fost rezistaţi, în special când au fost făcute eforturi pentru a fi aplicată. Dar „cripto-Romanismul” lui Movilă a intrat tăcut şi imperceptibil, cu aproape nici o rezistenţă. Desigur, s-a spus adesea despre „acumulările” lui Movilă erau doar externe, implicând formă nu substanţă. Aceasta ignoră adevărul că forma modelează substanţa, şi dacă o formă nepotrivită nu denaturează substanţa, aceasta împiedică creşterea ei naturală. Acesta este înţelesul „pseudo-morfologiei.” Presupunând că o haină romană era un act străin pentru ortodoxie. Şi caracterul paradoxal al întregii situaţii a fost mărit doar când, alături de „Latinizarea” fermă a vieţii interioare a Bisericii, autonomia sa canonică a fost susţinută constant.
În timp ce se sforţa să păstreze Biserica Ortodoxă independentă în Polonia, Movilă şi confraţii săi ai noii orientări şi-au păstrat planurile lor pentru o „uniune universală.” Timpuriu în anul 1636, o conferinţă comună a fost căutată între Unitarieni şi Ortodocşi pentru a considera o propunere pentru un patriarhat autonom rus vestic. Roma chiar a fost asigurată că schema va atrage mulţi Ortodocşi, inclusiv probabil pe metropolitan. Dar pentru un anumit motiv conferinţa nu s-a materializat niciodată. Totuşi un alt proiect a fost avansat în 1643, de data aceasta într-un memorandum special propus de Petru Movilă. El este cunoscut nouă doar în parafrazarea lui Ingoli, secretar al Biroului de Propagandă. 174 Memorandumul lui Movilă a constat aparent dintr-o lungă discuţie a divergenţelor dintre cele două biserici, condiţiile pe care el le-a crezut necesare pentru reuniune, şi un plan al resurselor pentru a le dobândi. Movilă nu a văzut nici o diferenţă de neînvins de doctrină. Filioque şi per filium a variat doar în expresie. Ce divergenţă era în purgatoriu era încă mai puţin consecventă, de vreme ce Ortodocşii au recunoscut-o într-o anumită formă. În ritual, de asemenea, acordul faţă de toate punctele era posibil repede. Singura dificultate serioasă era supremaţia papală. Chiar dacă aceasta ar fi acceptată de Ortodocşi, Movilă a stipulat, bisericile estice trebuie încă să permită principiul patriarhatelor autocephalous. Se pare că Movilă dorea să limiteze „reuniunea” la Polonia: el nu a menţionat Moscova, sau grecii legaţi în captivitatea turcă. Nici nu a căutat o contopire: l’unione e non l’unite. Căci chiar sub supremaţia papei Ortodocşii urmau să îşi reţină constituţia lor. Metropolitanul încă urma să fie ales de episcopi, şi deşi s-ar putea aştepta ca el să presteze un jurământ papei, alegerea sa nu ar cere confirmarea papală. În evenimentul prin care patriarhul ecumenic ar trebui să unească cu Roma, jurisdicţia sa în Polonia urma să fie restaurată. În ultima secţiune a memorandumului lui Movilă sunt oferite mijloacele prin care noul plan de uniune ar trebui să fie examinat şi deliberat. Mai întâi ar trebuie să fie supus dietelor locale şi provinciale pentru discuţia lor. Apoi, ar trebui să fie aranjată o conferinţă între Unitarieni şi Ortodocşi, totuşi fără nici o referinţă la o uniune în perspectivă. Descoperirile obţinute la aceste întâlniri preliminare trebuiau să fie supuse atunci Dietei generale a ţinutului. Oricât de elaborată, ca în proiectul din 1636, nu a ieşit nimic din memorandumul de reuniune a lui Movilă din 1643. Şi câţiva ani mai târziu el a murit (1647).
Atitudinea lui Petru Movilă faţă de problemele Bisericii Romano Catolice era clară şi simplă. El nu a văzut nici o diferenţă reală între Ortodoxie şi Roma. El era convins de importanţa independenţei canonice, dar a nu a perceput nici o ameninţare din „Latinizarea” interioară. Într-adevăr, el a întâmpinat-o cu bucurie şi a promovat-o într-un anumit respect de dragul protejării independenţei externe a Bisericii. De când Movilă a căutat să realizeze aceasta într-un „univers de cultură” nedivizat, paradoxul a fost doar mai mult intensificat. Sub astfel de condiţii, Ortodoxia şi-a pierdut independenţa sa interioară cât şi etalonul său de măsură a auto-examinării. Fără cugetare sau cercetare, ca din obicei, criteriile vestice de evaluare au fost adoptate. În acelaşi timp legături cu tradiţiile şi metodele din est au fost rupte. Dar oare costul nu a fost prea mare? Ar fi putut Ortodocşii din Polonia să îşi permită cu adevărat să se izoleze pe sine de Constantinopol şi Moscova? Nu era scopul viziunii ineficace înguste? Oare ruptura cu partea estică nu a rezultat în altoirea unei tradiţii străine şi artificiale care a blocat căile dezvoltării creative? Ar fi nedrept să punem toată vina pentru aceasta pentru Movilă. Procesul „Latinizării” a început cu mult înainte de a veni el pe scenă. El a fost mai puţin un pionier al unei căi noi decât un articulator al timpului său. Totuşi Petru Movilă a contribuit mai mult decât oricare altul, ca organizator, educator, reformator liturgic şi inspirator al Mărturisirii Ortodoxe, spre fortificarea unui „cripto-Romaninsm” în viaţa Bisericii ruse de vest. De aici aceasta a fost transportată la Moscova în secolul al şaptesprezecelea de cărturarii din Kiev şi în secolul al optsprezecelea de episcopii de origine şi instruire vestică.
Mărturisirea Ortodoxă.
Mărturisirea Ortodoxă este cea mai semnificativ şi mai expresiv document din era Movilă. Importanţa sa nu este limitată la istoria Bisericii ruse de vest, de vreme ce ea a devenit o mărturisire de credinţă pentru Biserica estică (deşi doar după un conflict, şi caracterul său autoritar încă este deschis pentru întrebare). Cine este autorul sau editorul Mărturisirii rămâne o incertitudine. Ea este atribuită de obicei lui Petru Movilă sau Isaia Kopinskii. 175 Mai mult decât probabil a fost o lucrare colectivă, cu Movilă şi feluriţi membri din cercul său având o parte în compunere. Scopul exact al Mărturisirii rămâne de asemenea neclar. Original exprimată ca un „catehism,” şi adesea numită astfel, se pare că a fost intenţionată ca o clarificare a credinţei Ortodoxe în relaţie cu Protestanţii. De fapt, se presupune că Mărturisirea lui Movilă a fost pregătită ca o replică la Mărturisirea lui Cyril Lucaris, care a apărut în 1633 şi a cărui înclinări pro-Calviniste au stârnit tulburare şi confuzie în întreaga lume Ortodoxă. În 1638 – după un anumit complot şi presiune din Kome – deopotrivă Lucaris şi Mărturisirea sa au fost condamnate de un sinod în Constantinopol. 176 Aceste evenimente pot explica de ce când Mărturisirea lui Movilă a ieşit din Biserica greacă a fost atrasă spre aceasta, şi, după editarea de către Syrigos, 177 i-a conferit autoritatea Bisericii.
Prima înfăţişare publică a Mărturisirii Ortodoxe a venit în 1640, când Petru Movilă a supus-o unui consiliu al Bisericii din Kiev pentru discutare şi gir. Titlul ei original, Expunere a Credinţei Bisericii Ortodoxe în Mica Rusie, indică scopul limitat intenţionat pentru document. În primul rând ţintită spre teologi şi cei care erau preocupaţi cu teologia, Mărturisirea a fost compusă în Latină. Consiliul din Kiev a angajat în el de asemenea o discuţie extinsă cu privire la când are loc metastaza elementelor în liturghia Eucaristiei. Înainte de a se termina, consiliul a introdus anumite amendamente în Mărturisire. Documentul a fost supus din nou unei discuţii deschise în 1642 în ceea ce apoi a fost referit ca un consiliu, dar ceea ce a fost de fapt a fost o conferinţă în Iaşi, convocată după cum se pare, la iniţiativa prietenului lui Petru Movilă, prinţul moldovean, Basil, poreclit Lupul. 180 Au fost prezenţi doi reprezentanţi ai patriarhatului ecumenic, amândoi fiind trimişi din Constantinopol cu titlul de exarh, Meletios Syrigos, unul dintre cei mai remarcabili teologi greci din secolul şaptesprezece, şi Porphyrius, metropolitan de Nicea, 181 cât şi mai mulţi episcopi moldoveni, incluzându-l pe Metropolitanul Varlaam, 182 şi trei delegaţi din Kiev – Isaia Kozlovskii, Ignatii Oksenovich, 183 şi Ioasaf Kononovich. 184 Meletios Syrigos a avut rolul conducător. Syrigos a ridicat un număr de obiecţii faţă de Mărturisire, şi când a tradus-o în greacă a introdus numeroase amendamente. Majoritatea schimbărilor sale erau de fapt stilistice. El a ales de exemplu, dă elimine anumite citate din Scriptură folosite în redactare. Movilă a urmat versiunea Latina Vulgata, ceea ce a însemnat că unele dintre citatele sale fie nu erau în Septuagint fie erau atât de diferit afirmate încât reţinerea lor ar fi făcut Mărturisirea foarte nepotrivită pentru credincioşii Ortodocşi.
Movilă nu a fost satisfăcut cu Mărturisirea aşa cum a fost îndreptată de Syrigos. El a decis să nu o tipărească, şi în locul ei a publicat simultan în Kiev o traducere ucraineană slavonă bisericească şi o versiune poloneză, aşa numitul Micul Catehism [Malyikatekhizis, 1645]. 185 Doar câteva dintre schimbările propuse de Syrigos pentru Mărturisire au fost adoptate în Micul Catehism. Mai mult, el a fost intenţionat pentru o audienţă diferită, „pentru instruirea celor tineri,” [“dla cwiczenia Mlodzi”], de aceea el a fost mai întâi compus în limbajul cotidian. În 1649 Micul Catehism al lui Movilă a fost tradus din ucraineana slavonă bisericească în „slavona-rusă” şi a fost publicat în Moscova. Între timp, istoria versiunii greci a lui Syrigos a Mărturisirii Ortodoxe a început un nou capitol. În 1643 aceasta a fost susţinută oficial de patru patriarhi estici. Totuşi, de vreme ce Biserica greacă a arătat un mic interes în publicarea ei, prima ediţie greacă a apărut doar în 1695. Din această ediţie mai târzie, s-a făcut o traducere slavono-rusă şi a fost publicată în 1696 la cererea Metropolitanului Varlaam Iasinskii al Kievului 186 cu binecuvântarea Patriarhului Adrian. 187 Aceasta a fost cu aproape o jumătate de secol după ce Micul Catehism a fost publicat în Moscova. 188
Mărturisirea lui Movilă, în contrast complet cu Mărturisirea lui Lucaris orientată spre Protestanţi, a fost compilată autorizat din surse latine. După cum trădează planul cărţii, aranjarea ei a fost de asemenea după modelul latin. Ea a fost împărţită potrivit aşa-numitele „trei virtuţii teologice,” Credinţa, Speranţa şi Dragostea. Credinţa a fost lămurită printr-o interpretare a Crezului. Etica a fost clarificată prin intermediul comentariilor asupra Rugăciunii Domnului, Fericirile şi Decalogul. Desigur, compilatorii au avut mai mult decât un exemplu latin înaintea lor. Cea mai evidentă sursă a fost Catechismus Romanus, 189 care a apărut prima dată în traducere greacă în 1582. Altele par să fi fost Opus Catechisticum, sive Summa doctrinae christianae de Peter Canisius, S.J., 190 Compendiumul doctrinae christianae (Dillingen, 1560) de Dominican Petrus de Soto,191 şi Disputationes de controversiis christianae fidei adversus hujus temporis haereticos (Rome, 1581-93) a Cardinalului Robert Bellarmine (1542-1621). 192 Nu este necesar să cităm mai multe surse latine. Punctul principal este că luat ca un întreg Mărturisirea Ortodoxă este puţin mai mult decât o compilare sau adaptare a unui material latin, prezentat într-un stil latin. Într-adevăr, Mărturisirea lui Movilă poate fi pe drept categorizată ca una dintre expunerile cele mai anti-Protestante, care au apărut în toată Europa în timpul Contra Reformei dau erei Baroque. Cu siguranţă Mărturisirea a fost mai strâns legată de literatura Romano Catolică din zilele sale decât de viaţa tradiţională sau cea contemporană spirituală din Biserica Estică.
Este adevărat că în Mărturisirea lui Movilă doctrinele cheie romane, inclusiv întâietatea papei, sunt respinse. Cu toate acestea, mare parte din substanţa şi întregul stil rămân romane, şi nici chiar editarea lui Syrigos de la Iaşi nu a putut schimba aceasta. La urma urmei, după cum era obişnuit pentru grecii din secolul şaptesprezece, Syrigos s-a dus spre o şcoală latină. El a frecventat Padua, când a devenit un aderent al lui Bellarmine, sau, aşa cum spunea un contemporan al său despre el, „omnino Bellarminum spirare videtur.” Aceasta nu este spus pentru a argumenta că învăţătura Mărturisirii Ortodoxe era în anumite puncte eronată. Nu era atât de mult doctrina, ci felul de prezentare cel care era, ca să spun aşa, eronat, în special alegerea limbii şi a tendinţei de a angaja oricare şi toate armele romane împotriva Protestanţilor chiar când nu era armonioasă în întregime sau în parte cu presupunerile Ortodoxe. Şi aici pericolul principal al „pseudo-morfologiei” latinei lui Movilă sau „cripto-Romaismul” iese la suprafaţă. Impresia care este creată este că Ortodoxia nu este mai mult o purificată sau rafinată versiune Romano Catolică. Această viziune poate fi afirmată destul de succint: „Să omitem sau să înlăturăm anumite chestiuni controversate, şi restul sistemului teologic roman va fi Ortodox.” Recunoaştem că aceasta este în anumite feluri adevărat. Dar culegerea teologică care este obţinută astfel îi lipseşte sau îi reduce dureros geniul nativ şi etosul tradiţiei teologice estice. „Cripto-Romanismul” lui Movilă, în ciuda credincioşiei sale generale faţă de formele Ortodoxe, a fost pentru un timp lung pentru a interzice calea spre orice dezvoltare spontană şi adevărată teologică în est.
Este instructiv din acelaşi punct de vedere să comparăm Mărturisirea Ortodoxă cu lucrările teologice ale lui Silvestr Kossov, urmaşul lui Movilă şi succesorul ca metropolitan al Kievului. Exegeza sa [Ekzegezis] publicată în 1635 a căutat să justifice noile şcoli de latine pe care Movilă le-a organizat pentru Ortodocşi. Instrucţiunea sa, sau Ştiinţa celor Şapte Sacramente [Didaskalia albo nauka o sedmi sakramentakh, 1637] a fost o încercare de a răspunde acuzaţiile Protestantismului direcţionate împotriva lui de oponenţii săi romani. Kassov, este important să notăm, a ales să răspundă la aceste critici în limba teologiei latine. Acest lucru este particular evident în acea parte a cărţii sale devotate sacramentelor, care urmează strâns tratatul bine-cunoscut al lui Peter Arcudius. 193 Terminologia latină abundă în lucrarea sa: „transubstanţierea” distincţia dintre „formă” şi „materie,” „cuvintele instituţiei” ca „forma” sacramentului Eucaristiei, „pocăinţa” ca o „chestiune” de Penitenţă, şi alţii. De vreme ce practica liturgică urmează organic teologia liturgică, a devenit necesar pentru Ortodocşii noii orientări de a face schimbări în ritualuri. Lucrarea Trebnik a lui Petru Movilă a stabilit permanent a acelor schimbări, care s-au dezvoltat de asemenea şi în practică. Aceasta a introdus de asemenea anumite ritualuri noi. De exemplu, în sacramentul Mărturisirii formula pentru iertare a fost schimbată „iertate sunt păcatele” [grekhi tvoi otpushchaiutsia] în personalul „şi eu, preot nevrednic” [i az, nedostoinyiierei]. De asemenea în acest timp sacramentul ungerii celor bolnavi [euchelation] a ajuns să fie interpretat ca ultima unctio, şi pentru a fi folosit ca o formă de viaticum, în vreme ce tradiţia anterioară estică a fost considerată întotdeauna ca un sacrament al vindecării. 194 Cu următoarea generaţie din Kiev, influenţele latine asupra gândirii şi practicii religioase urmau să se intensifice şi să se extindă într-o manieră mai sistematică.
