John Calvin

S-a născut în 10 iulie 1504 în Noyon, Picardy, Franţa
A murit în 27 mai 1564, Geneva, Elveţia

Francezul Jean Calvin, sau Cauvin

Teolog şi politician clerical. El a fost principalul reformator Protestant francez şi cea mai importantă figură în a doua generaţie a reformei Protestante. Interpretarea sa a creştinismului, dezvoltată mai presus de toate în cartea sa Institutio Christianae religionis (1536 dar elaborată în ediţii mai târzii; Instituţii ale religiei creştine), şi modelele instituţionale şi sociale pe care el le-a realizat pentru Geneva au influenţat adânc Protestantismul pretutindeni în Europa şi în America de Nord. Majoritatea consideră că forma Calvinistă a Protestantismului a avut un impact major asupra formării lumii moderne.

Viaţa şi lucrările

Calvin a avut părinţi de clasă mijlocie. Tatăl său, un administrator laic în funcţia de episcop local, l-a trimis la Universitatea din Paris în 1523 pentru a fi educat pentru preoţie dar mai târziu a decis că el ar trebui să fie avocat; astfel din 1528 până în 1531 Calvin a studiat în şcolile de avocatură din Orléans şi Bourges. Apoi el s-a întors la Paris. În timpul acestor ani el a fost expus la umanismul Renaşterii, influenţat de Erasmus and Jacques Lefèvre d’Étaples, care au constituit mişcarea studenţească radicală a momentului. Această mişcare, anterioară Reformei, a urmărit să reformeze biserica şi societatea după modelul antichităţii clasice şi a celei creştine, care să fie întemeiată printr-o întoarcere la Biblia studiată în limbile originale. Aceasta a lăsat o urmă de neuitat asupra lui Calvin. Sub influenţa sa el a studiat greaca, ebraica şi latina, cele trei limbi ale discursului creştin antic, ca o pregătire pentru un studiu serios al Scripturilor. Aceasta a intensificat şi interesul său pentru scriitorii clasici; prima sa publicaţie (1532) a fost un comentariu asupra eseului lui Seneca despre îndurare. Dar mişcarea, mai presus de orice, a accentuat mântuirea indivizilor prin har mai degrabă decât prin fapte bune şi ceremonii.

Anii de la Paris ai lui Calvin au avut un sfârşit brusc în 1533. Deoarece guvernul a devenit mai puţin tolerant faţă de această mişcare reformatoare, Calvin, care participase la pregătirea unei afirmaţii puternice de principii teologice care erau adresate publicului prin Nicolas Cop, rector la universitate, a considerat că este precaut să părăsească Parisul. În cele din urmă el a plecat la Basel, atunci Protestant dar tolera o varietate de religii. Totuşi, până în acest punct, există puţine dovezi ale convertirii lui Calvin la Protestantism, un eveniment greu de datat deoarece probabil el a fost treptat. Înainte de zborul său în Elveţia crezurile sale erau probabil compatibile cu ortodoxia Romano Catolică. Dar ele au suferit o schimbare când el a început să studieze teologia intensiv în Basel. Probabil în parte pentru a-şi clarifica propriile sale crezuri, el a început să scrie. El a început o prefaţă la o traducere franceză a Bibliei de către vărul său Pierre Olivétan şi apoi a întreprins ceea ce a devenit prima ediţie a Institutes (Instituţiile), capodopera sa, care, în revizuirile sale succesive, a devenit singura cea mai importantă mărturisire a crezului Protestant. Calvin a publicat ediţii ulterioare în latină şi în franceză, care conţin învăţături elaborate şi în câteva cazuri revizuite şi răspunsuri faţă de criticii săi. Versiunile finale au apărut în 1559 şi 1560. Instituţiile reflectă de asemenea descoperirile comentariilor biblice masive ale lui Calvin, care, prezentate improvizat în latină ca lecturi pentru candidaţii ministeriali din multe ţări, alcătuiesc cea mai mare parte din lucrările sale. În plus el a scris multe tratate teologice şi polemice.

În 1536 Instituţiile i-a dat lui Calvin o anumită reputaţie printre conducătorii Protestanţi. De aceea, Reformatorul şi predicatorul Guillaume Farel, care se străduia să planteze Protestantismul în acel oraş, descoperind că la sfârşitul anului 1536 Calvin stătea o noapte la Geneva, l-a convins să rămână şi să îl ajute în această lucrare. Reforma era în pericol în Geneva, un oraş de aproape 10.000 de oameni unde Protestantismul avea cele mai slabe rădăcini. Alte oraşe din regiune care au fost conduse iniţial de prinţii lor episcopi, au câştigat cu succes auto-guvernarea mult mai devreme, dar Geneva a zăbovit mult în spatele acestui proces deoarece prinţul ei episcop era sprijinit de ducele vecin din Savoy. Au existat revolte iconoclaste în Geneva la mijlocul anului 1520, dar acestea aveau temelii teologice neglijabile. Protestantismul a fost impus în Geneva adormită religios în principal cu preţul ajutorului militar faţă de Berna Protestantă. Entuziasmul limitat pentru Protestantism în Geneva, reflectat printr-o rezistenţă faţă de reforma religioasă şi morală, a continuat aproape până când a murit Calvin. Rezistenţa a fost atât de serioasă deoarece consiliul oraşului Geneva ca şi în alte oraşe Protestante, a exercitat un control extrem asupra bisericii şi asupra slujitorilor, toţi refugiaţi francezi. Problema principală era dreptul de excomunicare, pe care slujitorii îl priveau ca fiind esenţial pentru autoritatea lor dar pe care consiliul a refuzat să îl recunoască. Atitudinile necompromiţătoare ale lui Calvin şi Farel au rezultat în final prin expulzarea lor din Geneva în luna mai din anul 1538.

Calvin şi-a găsit un refugiu pentru următorii trei ani în oraşul german Protestant Strasbourg, unde el a fost pastorul unei biserici pentru refugiaţi care vorbeau franceză şi de asemenea a ţinut prelegeri din Biblie; acolo el a publicat comentariul său asupra Epistolei lui Pavel către Romani. Tot acolo, în 1540, el s-a căsătorit cu Idelette de Bure, văduva unui bărbat pe care el l-a convertit de la Anabaptism. Deşi nici unul dintre copiii lor nu a supravieţuit copilăriei, relaţia lor conjugală s-a dovedit a fi extrem de caldă. În timpul anilor petrecuţi la Strasbourg, Calvin a învăţat multe despre administrarea unei biserici urbane de la Martin Bucer, pastorul ei principal. Intre timp, frecventarea de către Calvin a unor conferinţe religioase internaţionale l-au făcut cunoscut altor conducători Protestanţi şi i-au dat experienţă în dezbaterea cu teologii Romano Catolici. De aici în colo el a fost o figură majoră în Protestantismul internaţional.

În septembrie 1541 Calvin a fost invitat în Geneva, unde fără o conducere puternică revoluţia Protestantă a devenit tot mai nesigură. Deoarece el era într-o poziţie mult mai puternică, consiliul oraşului a legiferat în noiembrie Decretele Clericale ale sale, care au oferit o educaţie religioasă pentru oamenii din oraş, în special copiii, şi a instituit concepţia lui Calvin despre ordinea bisericească. Aceasta a întemeiat şi patru grupuri de pastori ai bisericii: pastori şi învăţători pentru a predica şi a explica Scripturile, bătrânii bisericii reprezentând adunarea pentru a conduce biserica, şi diaconi pentru a îngriji de responsabilităţile ei caritabile. În plus aceasta a ridicat un consitoriu de pastori şi bătrâni ai bisericii pentru a face toate aspectele vieţii din Geneva conforme cu legea lui Dumnezeu. Au fost întreprinse o serie largă de acţiuni disciplinare acoperind totul de la „superstiţia” Romano Catolică până la impunerea moralităţii sexuale, reglarea tavernelor, şi măsuri împotriva dansului, jocurilor de noroc şi înjurării. Aceste măsuri au ofensat un element semnificativ din populaţie, şi sosirea unui număr crescând de refugiaţi religioşi francezi în Geneva a fost o cauză în plus a nemulţumirii native. Aceste tensiuni, cât şi persecuţia adepţilor lui Calvin în Franţa, ajută la explicarea procesului şi arderii lui Michael Servetus, un teolog spaniol care predica şi publica unele crezuri neortodoxe. Când Servetus a ajuns pe neaşteptate în Geneva în 1553, amândouă părţile au simţit nevoia pentru a-şi demonstra zelul lor pentru ortodoxie. Calvin a fost responsabil pentru arestarea şi condamnarea lui Servetus, deşi el a preferat o formă de execuţie mai puţin brutală.

Lupta pentru controlul Genevei a durat până în luna mai din anul 1555, când Calvin a biruit în final şi a putut să se dedice cu mai multă inimă de alte chestiuni. El a trebuit să supravegheze scena internaţională şi să îi ţină pe aliaţii săi Protestanţi într-un front comun. Pentru acest scop el s-a angajat într-o corespondenţă masivă cu lideri politici şi religioşi din toată Europa Protestantă. De asemenea, el şi-a continuat comentariile sale asupra Scripturii, lucrând prin tot Noul Testament cu excepţia Apocalipsei lui Ioan şi în majoritatea Vechiului Testament. Multe dintre acele comentarii au fost publicate prompt, adesea cu dedicaţii pentru conducători europeni cum ar fi Regina Elisabeta, deşi Calvin a avut prea puţin timp să facă o mare parte din munca editorială el însuşi. Comitetele şi secretarii au luat ceea ce el a spus, au pregătit o copie principală, şi apoi le-au prezentat lui Calvin pentru aprobare. În timpul acestei perioade, Calvin a întemeiat şi Academia din Geneva pentru a pregăti studenţi în învăţarea umanistă pentru a se pregăti pentru slujire şi pentru poziţii în conducerea seculară. El a îndeplinit şi o serie largă de datorii pastorale, predicând regulat şi adesea, înfăptuind multe oficieri de căsătorii şi botezuri, şi dând sfaturi spirituale. Uzat până la fibră de atâtea responsabilităţi şi suferind de o mulţime de dureri, el a murit în 1564.

Personalitatea

Spre deosebire de Martin Luther, Calvin a fost un om reticent; rareori s-a exprimat la persoana întâi singular. Această reticenţă a contribuit la reputaţia sa ca şi rece, intelectual şi inabordabil uman. Din această perspectivă, gândirea sa a fost interpretată ca fiind abstractă şi preocupată mai degrabă cu chestiuni veşnice decât cu un răspuns al unui om sensibil la nevoile unei situaţii istorice particulare. Totuşi, cei care l-au cunoscut, l-au perceput diferit, remarcând talentul său pentru prietenie dar şi caracterul său fierbinte. Mai mult, intensitatea mâhnirii sale cauzată de moartea soţiei sale, cât şi citirea emfatică a multor pasaje din Scriptură, au revelat o capacitate largă pentru a simţi.

Expresia impersonală a lui Calvin poate fi înţeleasă acum ca ascunzând gradul său înalt de nelinişte cu privire la lumea din jurul lui, cu privire la competenţa eforturilor sale de a trata cu nevoile ei, şi cu privire la mântuirea umană, incluzând notabil şi pe cea a lui. El credea că fiecare creştin – şi cu siguranţă s-a inclus pe sine – suferă din cauza încăierărilor teribile ale îndoielii. Din această perspectivă, nevoia pentru auto-control şi controlul mediului, adesea distins în Calvinişti, poate fi înţeles ca o funcţie a neliniştii lui Calvin.

Neliniştea lui Calvin şi-a găsit expresie în două metafore pentru condiţia umană care apar din nou şi din nou în scrierile sale: ca un abis în care fiinţele umane şi-au pierdut calea lor şi ca un labirint din care ei nu pot scăpa. Calvinismul ca un corp de gândire trebuie să fie înţeles ca fiind produsul efortului lui Calvin de a scăpa de terorile exprimate de aceste metafore.

Formaţia intelectuală

Istoricii sunt în general de acord că, Calvin trebuie să fie înţeles în primul rând ca un umanist Renascentist care a ţintit să aplice noutăţile umanismului pentru a recăpăta o înţelegere biblică a creştinismului. Astfel căutat mai degrabă să apeleze retoric la inima umană decât să constrângă acordul, în maniera tradiţională a teologilor sistematici, prin demonstrarea adevărurilor dogmatice. Într-adevăr, duşmanii săi principali au fost teologii sistematici din vremea lui, Scolasticii, deoarece ei se bazau prea mult pe raţiunea umană decât pe Biblie şi pentru că învăţăturile lor erau moarte şi irelevante pentru o lume aflată într-o nevoie disperată. Umanismul lui Calvin a însemnat în primul rând că el s-a considerat un teolog biblic în acord cu sloganul Reformei Sola Scriptura. El a fost pregătit să urmeze Scriptura chiar şi atunci când ea a întrecut limitele înţelegerii umane, încrezându-se în Duhul Sfânt pentru a inspira credinţa în promisiunile ei. Ca şi alţi umanişti, el a fost foarte interesat să remedieze relele din vremea sa; şi aici el a găsit călăuzire în Scripturi. Învăţăturile sale nu pot fi prezentate ca un set de abstracţii veşnice ci ele a trebuit să fie aduse la viaţă prin adaptarea lor la înţelegerea contemporanilor potrivit cu principiul retoric al bunei-cuviinţe – cum ar fi, potrivirea la timp, loc şi audienţă.

Umanismul lui Calvin a influenţat gândirea sa în alte două feluri de bază. Pentru unul, el a împărtăşit cu umaniştii timpurii ai Renaşterii o concepţie biblică esenţială a personalităţii umane, înţelegând-o nu ca o ierarhie de facultăţi conduse de raţiune ci ca pe o unitate misterioasă în care ceea ce este primar nu este ceea ce este cel mai înalt ci ceea ce este central: inima. Această concepţie a atribuit mai multă importanţă voinţei şi sentimentelor decât intelectului, şi de asemenea a dat o demnitate nouă trupului. Din acest motiv Calvin a respins desconsiderarea ascetică a nevoilor trupului care era adesea proeminentă în spiritualitatea medievală. Implicit în această respingere particulară a ierarhiei tradiţionale a facultăţilor din personalitate, era totuşi o respingere radicală a credinţei tradiţionale că ierarhia era baza întregii ordini. In schimb pentru Calvin singura temelie pentru ordine în afacerile umane era utilitatea. Printre alte consecinţe ale ei această poziţie a subminat-o pe cea tradiţională subordonând femeile bărbaţilor. Calvin credea că din cauza unor motive practice, ar putea fi necesar ca unii să poruncească şi alţii să asculte, dar nu s-a mai putut argumenta că femeile trebuie să fie în mod natural supuse bărbaţilor. Aceasta ajută la explicarea respingerii în Geneva a standardului dublu în moralitatea sexuală.

În al doilea rând, utilitarismul lui Calvin cât şi înţelegerea sa a personalităţii umane ca fiind deopotrivă mai puţin şi mai mult decât intelectuală, a fost reflectată şi în rezervaţiile adânci cu privire la capacitatea fiinţelor umane pentru orice altceva în afara cunoştinţei practice. Noţiunea că ei pot cunoaşte orice absolut, aşa cum cunoaşte Dumnezeu, ca să spunem aşa, i s-a părut lui foarte impertinentă. Această convingere ajută la explicarea încrederii sale în Biblie. Calvin credea că fiinţele umane au acces la adevărurile mântuitoare ale religiei doar atât cât Dumnezeu le-a descoperit în Scriptură. Dar adevărurile revelate nu au fost date pentru a satisface curiozitatea umană ci au fost limitate la împlinirea celor mai urgente şi mai practice nevoi ale existenţei umane, mai presus de toate pentru mântuire. Acest accent pus pe partea practică reflectă o convingere de bază a umanismului Renaşterii: superioritatea unei vieţi pământeşti dedicate împlinirii nevoilor practice a unei vieţi de contemplare. Convingerea lui Calvin că fiecare ocupaţie în societate este o „chemare” din partea lui Dumnezeu însuşi a sfinţit această concepţie. Astfel Calvin a exprimat implicaţiile teologice ale umanismului Renaşterii în diferite feluri.

Dar Calvin nu a fost un umanist Renascentist pur. Cultura din secolul 16 a fost specific eclectică, şi, ca şi alţi cugetători ai timpului său, Calvin a moştenit un set de tendinţe contradictorii, pe care le-a combinat neliniştit cu umanismul său. El a fost un cugetător nesistematic nu doar pentru că el a fost un umanist ci şi deoarece cugetătorilor din secolul 16 le lipsea perspectiva istorică care i-ar fi făcut în stare să aleagă diferitele materiale din cultura lor. Astfel, chiar aşa cum el a accentuat inima, Calvin a continuat de asemenea să gândească în termeni tradiţionali despre personalitatea umană ca o ierarhie de facultăţi conduse de raţiune. Uneori el a atribuit un loc larg raţiunii chiar în religie şi a accentuat importanţa controlului raţional asupra pasiunilor şi asupra trupului. Persistenţa acestor atitudini tradiţionale în gândirea lui Calvin ne ajută totuşi să explicăm apelul ei larg; ele au fost reasiguratoare pentru conservatori.

Teologia

Calvin a fost văzut adesea puţin mai mult decât un sistematizator ale intuiţiilor creative ale lui Luther. El l-a urmat pe Luther în multe puncte: despre păcatul original, Scriptură, dependenţa absolută a fiinţelor umane de harul divin şi justificarea doar prin credinţă. Dar diferenţele dintre Calvin şi Luther sunt de semnificaţie majoră, chiar dacă unele erau în mare chestiuni de accent. Astfel Calvin a fost probabil mai impresionat decât Luther de transcendenţa lui Dumnezeu şi de controlul său asupra lumii; Calvin a accentuat puterea şi slava lui Dumnezeu, în timp ce adesea Luther s-a gândit la Dumnezeu ca la un bebeluş într-un staul, aici printre fiinţele umane. Contrar impresiei generale, înţelegerea de către Calvin a predestinării a fost efectiv identică, cu cea a lui Luther (şi într-adevăr este apropiată de cea a lui Thomas Aquinas); şi, deci Calvin putea să o afirme mai emfatic, chestiunea în sine nu este de o importanţă centrală faţă de teologia sa. El a considerat-o un mare mister, de care trebuie să ne apropiem cu frică şi cutremur şi doar în contextul credinţei. Văzută în acest fel, predestinarea i s-a părut lui o doctrină mângâietoare; aceasta a însemnat că un Dumnezeu iubitor şi în întregime vrednic de încredere a avut grijă de mântuire.

Dar în anumite privinţe majore Calvin s-a îndepărtat de Luther. În anumite căi, Calvin a fost mai radical. Deşi el a fost de acord cu Luther cu privire la prezenţa reală a lui Hristos în Împărtăşanie, el a înţeles aceasta într-un sens complet spiritual. Dar majoritatea diferenţelor sale sugerează că el a fost mai aproape de biserica veche decât a fost Luther, ca în eclesiologia sa, care recunoştea biserica instituţională din această lume ca fiind biserica adevărată, ceea ce Luther nu a recunoscut. El a fost de asemenea mai tradiţional în clericalismul său; crezul său în autoritatea clerului asupra laicilor a fost cu greu consistent cu accentul lui Luther asupra preoţimii a tuturor credincioşilor. El a insistat şi asupra necesităţii trăirii unei vieţi sfinte, cel puţin ca un semn al alegerii originale. Chiar mai semnificativ, în special pentru Calvinism ca o forţă istorică, a fost atitudinea lui Calvin faţă de lume. Luther a privit această lume şi instituţiile ei ca fiind incapabile de îndreptare şi a fost pregătit să le lase Diavolului, o figură mult mai importantă în universul său spiritual decât în cel al lui Calvin. Dar pentru Calvin această lume a fost creată de Dumnezeu şi încă îi aparţine lui. Aceasta încă era împărăţia potenţială a lui Hristos, şi fiecare creştin era obligat să se lupte pentru a o face să fie aşa în realitate aducând-o sub legea lui Dumnezeu.

Spiritualitate

Rezervele lui Calvin asupra capacităţilor minţii umane şi insistenţa sa că creştinii exercită ei înşişi rolul de a aduce lumea sub conducerea lui Hristos sugerează că este mai puţin instructiv să abordezi gândirea sa ca o teologie care să fie pricepută de minte decât un set de principii pentru viaţa creştină – pe scurt, ca o spiritualitate. Spiritualitatea sa începe cu convingerea că fiinţele umane îl „cunosc” pe Dumnezeu atât cât îl „experimentează” în mod indirect, prin faptele sale măreţe şi prin lucrările în lume, aşa cum experimentează ei dar cu greu se poate spune că ei cunosc tunetul, una din metaforele favorite ale lui Calvin pentru experienţa religioasă. O astfel de experimentare a lui Dumnezeu dă încredere în puterea sa şi îi stimulează pe ei să îl laude şi să i se închine lui.

În acelaşi timp în care Calvin a accentuat puterea lui Dumnezeu, el l-a descris pe Dumnezeu şi ca un tată iubitor. Într-adevăr, deşi Calvinismul este considerat adesea una dintre formele cele mai patriarhale ale creştinismului, Calvin a recunoscut că Dumnezeu este experimentat de obicei ca o mamă. El i-a denunţat pe cei care îl reprezintă pe Dumnezeu ca fiind înspăimântător; Dumnezeu este pentru el „blând, amabil, nobil şi milostiv.” Fiinţele umane nu îl pot lăuda niciodată suficient de potrivit, a declarat Calvin, „până când el ne câştigă prin dulceaţa bunătăţii sale.” Faptul că Dumnezeu iubeşte şi îngrijeşte creaturile sale umane a fost pentru Calvin ceea ce a distins doctrina sa a providenţei de cea a Stoicilor.

Înţelegerea lui Calvin a creştinismului este astfel mai nobilă decât s-a presupus în mod obişnuit. Aceasta se arată în înţelegerea sa cu privire la păcatul original. Deşi el a insistat asupra „depravării totale” a naturii umane după Cădere, el nu a vrut să spună prin aceasta că nu a mai rămas nimic bun în fiinţele umane, ci mai degrabă că nu este nici un agent din personalitatea sa care să fi rămas neatins de Cădere de care să depindă pentru mântuire. Intenţia doctrinei este practică: pentru a reîntări dependenţa de Hristos şi de harul gratuit al lui Dumnezeu. De fapt, spre deosebire de unii dintre adepţii săi, Calvin a crezut în supravieţuirea de după Cădere, cumva slabă, a urmelor originale a chipului lui Dumnezeu, după care au fost create fiinţele umane. „Întotdeauna este necesar să ne întoarcem la aceasta,” a declarat el, „că Dumnezeu nu a creat niciodată un om în care să nu imprime chipul său.” Uneori, pentru a fi siguri, denunţările păcatului de către Calvin dau o impresie foarte diferită. Dar ar trebui să ţinem minte că fiind un umanist şi un retoric, Calvin a fost mai puţin interesat să fie precis teologic decât să îşi impresioneze audienţa sa cu nevoia de a se pocăi de păcatele ei.

Problema pusă de păcat a fost pentru Calvin nu că el a distrus potenţialul spiritual al fiinţelor umane ci mai degrabă că fiinţele umane şi-au pierdut capacitatea lor de a folosi potenţialul lor. Prin Cădere ei au fost înstrăinaţi de Dumnezeu, care este sursa întregii puteri, energii, călduri şi vitalităţi. Dimpotrivă, păcatul a expus rasa umană la moarte, negarea puterilor dătătoare de viaţă ale lui Dumnezeu. Astfel fiinţele umane experimentează efectele păcatului ca o somnolenţă când ei ar trebui să fie alerţi, apatici când ei ar trebui să simtă preocupare, lenevie când ei ar trebui să fie harnici, răceală când ei ar trebui să fie calzi, slăbiciune când ei au nevoie de tărie. Astfel de vreme ce Diavolul care caută să golească fiinţele umane de spiritualitate dată de Dumnezeu lor, încearcă să îi legene ca să doarmă, Dumnezeu trebuie să folosească diferite stratageme pentru a-i trezi. Aceasta ajută la explicarea necazurilor care îi afectează pe cei aleşi: Dumnezeu ameninţă, pedepseşte aspru şi îi constrânge să îşi aducă aminte de el prin transformarea vieţilor lor atât de rea.

Efectul păcatul îi împiedică pe oameni să reacţioneze cu o uimire corespunzătoare faţă de minunile lumii. Eşecul spiritualităţii este primul obstacol către o cunoaştere afectivă care, spre deosebire de priceperea intelectuală, poate mişca întreaga personalitate. Calvin a ataşat o importanţă particulară felului în care păcatul mortifică sentimentele, dar cunoştinţa spirituală reînnoieşte legătura, ruptă de păcat, dintre cunoştinţă, sentimente şi acţiune. Astfel duhul lui Dumnezeu, în toate manifestările sale, este puterea vieţii. Înţelegerea păcatului de către Calvin este strâns legată de accentul său umanist pe activitate.

Aşa cum accentul său pe sfinţire pentru credinciosul individual şi pe recucerirea lumii pentru Hristos implică, spiritualitatea lui Calvin a inclus şi un sens puternic al istoriei, pe care el a perceput-o ca pe un proces în care scopurile lui Dumnezeu sunt realizate în mod progresiv. De aceea, elementele centrale ale Evangheliei – Întruparea şi Ispăşirea, harul disponibil prin ele, darul credinţei prin care fiinţele umane sunt făcute în stare să accepte pentru ele harul, şi sfinţirea care rezultă – împreună descriu obiectiv cum fiinţele umane sunt făcute pas cu pas, în stare să îşi recapete relaţia lor originală cu Dumnezeu şi că recâştige energia care vine din ea. Calvin a descris aceasta ca o „înviorare” care, de fapt, îl aduce pe credincios înapoi de la moarte la viaţă şi face posibil cel mai mare zel în serviciul lui Dumnezeu.

Calvin a exploatat două metafore tradiţionale pentru viaţa unui creştin. Trăind într-o eră neobişnuit de militantă, el a extras ideea familiară a vieţii credinciosului ca o luptă nesfârşită, cvasi-militară împotriva puterilor răului deopotrivă cu sine şi cu cele din lume. În această concepţie, creştinul trebuie să se lupte împotriva impulsurilor sale rele, împotriva majorităţii rasei umane în numele Evangheliei, şi în cele din urmă împotriva Diavolului. Totuşi, paradoxal, războiul creştin constă în mai puţine răni date altora decât în suferirea efectelor păcatului în mod răbdător, adică, prin ducerea crucii. În gândirea Calvinistă metafora pentru viaţa creştină ca un conflict ia asupra ei înţelesul adăugat de cunoştinţă în suferinţă. Dezastrele care îndurerează existenţa umană, deşi sunt pedepse pentru cei răi, sunt o educaţie pentru credincios; ele întăresc credinţa, dezvoltă umilinţa, curăţă răutatea şi îl constrâng să rămână ager şi să privească spre Dumnezeu pentru ajutor.

A doua metaforă tradiţională pentru viaţa creştină folosită de Calvin, cea a unei călătorii sau a unui pelerinaj – cum ar fi, o mişcare spre o ţintă – implică în mod egal activitatea. „Viaţa noastră este ca o călătorie,” a afirmat Calvin; totuşi „nu este voia lui Dumnezeu ca noi să mergem la întâmplare aşa cum ne place, ci el stabileşte un scop înaintea noastră, şi de asemenea ne direcţionează pe calea corectă spre acesta.” Această cale este şi o luptă pentru că nimeni nu înaintează uşor şi cei mai mulţi sunt atât de slabi încât „şovăie şi şchiopătează şi chiar se târăsc pe pământ, ei se mişcă spre o pace plăpândă.” Totuşi cu ajutorul lui Dumnezeu oricine poate avansa puţin zilnic, oricât de neînsemnat. În această concepţie este notabilă o onestitate asociată adesea cu Calvinismul: creştinii trebuie să privească drept înainte spre ţintă şi să nu fie distraşi de nimic, să nu se uite nici la stânga şi nici la dreapta. Calvin le permite să iubească lucrurile bune din această viaţă, dar numai în cadrul limitelor.

Astfel viaţa creştină este un progres zelos în sfinţenie, care, prin efortul constant al individului de a face toată lumea ascultătoare de Dumnezeu, va fi reflectată şi în sfinţirea progresivă a lumii. Totuşi, aceste procese nu vor fi complete în această viaţă. Pentru Calvin chiar şi cel mai dezvoltat creştin din această lume este ca un adolescent, care tânjeşte să crească, deşi încă este departe de întreaga statură a lui Hristos. Dar, Calvin şi-a asigurat adepţii săi, „în fiecare zi într-un anumit grad puritatea noastră va creşte şi corupţia noastră va fi curăţată câtă vreme locuim în lume,” şi „cu cât mai mult creştem în cunoştinţă, cu atât mai mult creştem în dragoste.” Între timp, cel credincios experimentează o viziune, întotdeauna mai clară, a „feţei lui Dumnezeu, plină de pace şi linişte şi milostivă faţă de noi.” Astfel viaţa spirituală, pentru Calvin ca şi pentru mulţi dinaintea lui, culminează în viziunea lui Dumnezeu.

Evaluare

Influenţa lui Calvin a persistat nu numai în bisericile Reformate din Franţa, Germania, Scoţia, Olanda şi Ungaria, ci şi în Biserica Angliei, unde Calvin a fost privit multă vreme ca fiind cel mai înalt printre acei Puritani care s-au separat de orânduirea Anglicană. Aceasta a organizat propriile ei biserici, Presbiteriene sau Congregaţioniste, care au dus Calvinismul în America de Nord. Chiar şi astăzi aceste biserici, alături de Evanghelicii germani şi Biserica Reformată îl numesc pe Calvin părintele lor fondator. În final, teologia Calvinistă a fost atât de larg acceptată de grupuri mari de Baptişti; şi chiar şi Unitarianismul, care a fugit din bisericile Calviniste din Noua Anglie în secolul 18. reflectă impulsurile mai raţionale din teologia lui Calvin. Interesul Protestant mai recent în implicaţiile sociale ale Evangheliei şi neo-ortodoxia Protestantă, aşa cum este reprezentată de Karl Barth, Emil Brunner şi Reinhold Niebuhr, reflectă influenţa continuă a lui John Calvin.

Influenţa largă a lui Calvin asupra dezvoltării civilizaţiei moderne vestice a fost evaluată în mod variat. Controversata „Weber thesis” (Teza lui Weber) atribuia ridicarea capitalismului modern în mare parte Puritanismului, dar nici Max Weber în faimosul său eseu din 1904, “Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus” (Etica protestantă şi spiritul capitalismului), nici marele istoric economist Richard Henry Tawney, în Religion and the Rise of Capitalism (Religia şi ridicarea capitalismului) (1926), nu l-a implicat pe însuşi Calvin în această dezvoltare. Aproape acelaşi lucru se poate spune despre eforturile de a lega Calvinismul de ridicarea ştiinţei moderne; deşi Puritanii au fost proeminenţi în mişcarea ştiinţifică din Anglia din secolul 17, Calvin însuşi a fost indiferent faţă de ştiinţa din zilele lui. Un caz cumva mai bun se poate face despre influenţa lui Calvin asupra teoriei politice. Instinctele sale politice erau foarte conservatoare şi el a predicat supunerea faţă de persoanele private cu toată autoritatea legitimă. Dar, ca şi umaniştii italieni, el personal a preferat o republică în locul unei monarhii. În confruntarea problemei puse de conducătorii care se opuneau în mod activ răspândirii Evangheliei, el a avansat o teorie a rezistenţei, păstrată vie de urmaşii săi, potrivit căreia magistraţii mai mici puteau în mod legitim să se răzvrătească împotriva regilor. Spre deosebire de majoritatea contemporanilor săi, Calvin a inclus printre responsabilităţile corecte ale statelor nu numai menţinerea ordinii publice ci şi un interes pozitiv pentru binele general al societăţii.

De aceea Calvinismul are un loc în dezvoltarea gândirii politice liberale. Cu toate acestea, cea mai durabilă influenţă a lui Calvin a fost religioasă. Din timpul său şi până în prezent Calvinismul a însemnat o seriozitate caracteristică a creştinismului şi implicaţiile sale etice.

Lucrări adiţionale

Cea mai completă ediţie a lucrărilor lui Calvin este Ioannis Calvini Opera quae supersunt omnia, 59 vol. în 26, editată de Guilielmus (Johann Wilhelm) Baum, Eduardus (Eduard) Cunitz, şi Eduardus (Eduard) Reuss (1863–1900; retipărită 59 vol. în 58, 1964). Materiale suplimentare se pot găsi în seriile “Supplementa Calviniana: Sermons inédits” (1961– ), care colectează predici care nu au fost tipărite până azi, cu 5 vol. publicată în 1988; şi the Registres de la Compagnie des Pasteurs de Genève au temps de Calvin, editată de Robert M. Kingdon şi Jean-françois Bergier, 2 vol. (1962–64), o înregistrare parţială a dezbaterilor de la Asociaţia de Păstori de la Geneva din 1546 până în 1564, primele 2 vol. dintr-un set mai larg, Registres de la Compagnie des Pasteurs de Genève, editată de Olivier Fatio et al. Cea mai bună traducere engleză a Institutio Christianae religionis este Instituţiile religiei creştine, tradusă de Ford Lewis Battles, 2 vol. (1960). Pentru alte lucrări selectate ale lui Calvin în engleză, vezi David W. Torrance şi Thomas F. Torrance (editori), Commentaries, (Comentarii) 12 vol. (1959–72, retipărită 1976–88), asupra Noului Testament; şi Donald K. McKim (editor), Readings in Calvin’s Theology (Citate din teologia lui Calvin) (1984). Studiile lui Calvin sunt numerose. Pentru o călăuzire către lucrări mai vechi, vezi Alfredus (alfred) Erichson, Bibliographia Calviniana (1900, retipărită în 1979); şi Wilhelm Niesel, Calvin-Bibliographie, 1901–1959 (1961). Pentru literatura din 1960 încoace, vezi bibliografiile editate de Peter De Klerk şi publicate anual în numărul 2 din Calvin Theological Journal (Jurnalul teologic al lui Calvin). O bibliografie şcolară recentă a lui Calvin este T.H.L. Parker, John Calvin (1975, republicată în 1987). Pentru o relatare mai completă a gândirii sale, vezi François Wendel, Calvin: Origins and Development of His Religious Thought (Calvin: originile şi dezvoltarea gândirii sale religioase) (1963, retipărită în 1987; publicată original în Franţa, 1950); şi pentru Calvin în contextul istoric, vezi William J. Bouwsma, John Calvin: A Sixteenth-Century Portrait (John Calvin: un portret al secolului al şaisprezecelea) (1988). Robert M. Kingdon, Geneva and the Coming of the Wars of Religion in France (Geneva şi venirea războaielor religiei în Franţa), 1555–1563 (1956), tratează interesul lui Calvin în Franţa.

William J. Bouwsma

Surse: Encylopedia Britannica 2002, Expanded Edition DVD