Noul Testament nu ne arată niciunde că apostolii ar fi folosit acest semn și nici urmașii direcți ai apostolilor nu l-au folosit. Totuși în prima perioadă (sec. al III-lea) se obișnuia a se face pe frunte, cu un deget, semnul crucii. Acest lucru se făcea ca semn de recunoaștere, fiindcă creștinii erau urmăriți și prigoniți.
“Pe la sfârșitul sec. al III-lea se întâlnea semnul crucii prin monograme. În sec. al IV-lea creștinii își făceau cruce la ieșirea și intrarea în casă, înainte și după masă…”
“Binecuvântarea ortodoxă datează din sec. al VIII-lea, mâna fiind astfel ținută încât să alcătuiască, cu toate cele cinci degete, literele ICXC – Isus Hristos.” (România Liberă, 22 feb. 1992, pag. 5, art. “Cum trebuie să ne facem cruce” semnează Anagnost).
În perioada a doua a creștinismului, după persecuții, începând cu sec. al IV-lea înainte, semnul crucii a primit o oarecare importanță și a început să se facă mai vizibil, mai larg, cu întreaga mână, de la frunte la piept și la umeri. În unele părți nu se făcea deloc. (Istoria Bisericii Universale, vol. 1, pag. 294; Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 429; vol. 2, pag. 207).
“Crucea (semnul crucii) ca reprezentare a ceea ce s-a petrecut pe Golgota, a pătruns în viața liturgică a Bisericii în sec. al IV-lea.” (Ortodoxia, 1982, nr. 2, pag. 309).
“Viața liturgică și sacramentală a Bisericii Ortodoxe Răsăritene nu se poate concepe fără cruce și icoană… Orice rugăciune ortodoxă este însoțită de semnul Sfintei Cruci.” (Rev. Ortodoxia, nr. 2/1982, pag. 318).
“…Crucea trebuie cinstită de către noi, ca un semn al lui Hristos… Când ne însemnăm cu semnul cinstitei cruci, atunci diavolul nu poate să rămână de față, nici să sufere puterea ei. Ci se îndepărtează de noi și nu ne mai ispitește… De aceea trebuie să ne facem foarte des cruce…” (Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe, partea întâi, pag. 61, răspuns la întrebarea nr. 50, București, 1981).
Casian Crăciun, teolog ortodox scrie: “…în practica romană crucea era instrument de pedeapsă cruntă cu moartea. Pentru creștinism însă crucea devine semn al iubirii lui Dumnezeu față de lume… Crucea este temelie a Bisericii ca Pomul vieții, Pomul raiului, Copacul sub care ne adăpostim și ne hrănim spre viață… Ca semn al iubirii lui Dumnezeu, crucea este purtătoare de putere, este armă a credincioșilor asupra diavolului… Semnul Sfintei Cruci, atingerea și sărutarea ei, implică prezența lui Hristos…” (Crucea – semnul iubirii lui Dumnezeu, Mitropolia Ardealului, 1986, nr. 5, pag. 83 – 87).
Iată ce spune un prelat și teolog ortodox despre crucea pe care a fost răstignit Domnul Isus Hristos: “După învierea și
înălțarea la ceruri a Mântuitorului, sfinții apostoli și cei împreună cu ei, au îngropat cu mare cinste în dealul Golgotei, crucea pe care S-a jertfit Mântuitorul, iar împăratul Adrian (117 -138) a poruncit să fie îngropate tot acolo, și cele două cruci pe care fuseseră răstigniți cei doi tâlhari, spre a zădărnici evlavia primilor creștini care urcau înălțimea Golgotei pentru a se închina lemnului de viață dătător.”
Mai departe, același autor vorbește despre împăratul Constantin (306 – 331), care a dat libertate creștinilor (313) și care, în anul 320, a trimis pe mama sa Elena la Ierusalim, ca să caute și să găsească crucea Mântuitorului. Ea a pus oameni să facă săpături în dealul Golgotei, unde, după tradiție, au fost îngropate cele trei cruci, precum și piroanele cu care au fost străpunse mâinile și picioarele Mântuitorului. După ce, printr-o minune – spune autorul -, a fost dovedită crucea pe care a pătimit Domnul, a fost înălțată la 14 septembrie, într-o biserică din Ierusalim, unde venea mulțimea credincioșilor să se închine ei. De la această împrejurare s-a luat praznicul “Înălțarea Sfintei Cruci”.
Crucea ar fi rămas – după spusele autorului – în biserica din Ierusalim vreo trei sute de ani, când perșii au învins pe romani și au luat crucea din locul unde a fost așezată și dusă în Persia. Dar pronia divină a făcut ca împăratul Heraclie să învingă pe perși și să readucă crucea în Cetatea Sfântă în anul 629 și tot în ziua de 14 septembrie. Apoi, după un timp, a fost strămutată la Constantinopol, spre a fi ferită de desele invazii arabe, iar în anul 1453, când Constantinopolul a căzut sub ocupație turcească, Crucea a fost dusă în muntele Athos, de unde – spune autorul – în mici fărâme, a făcut înconjurul lumii creștine. Bucăți din sfințitul și de viață dătătorul lemn al crucii se păstrează în sfintele altare, învăluite în purpură și aur. (Cât de mare a fost crucea, ca să poată fi împărțită în zeci de mii de biserici ortodoxe, în afară de cele catolice? Să cugetăm bine! vezi 2 Tim. 4:3 – 4; 2 Tes. 2:10 -12. n.n.).
Emilian Birdaș, episcop: “Ce este Sfânta Cruce? Ea este lemnul sfințit de Trupul și Sângele lui Hristos pe Golgota. Din instrument de ocară și osândă pe care se executa cea mai crudă pedeapsă, Crucea devine lemn al vieții… Prin rostul acesta al ei, Crucea a devenit mai cinstită decât sfinții și relicvele lor și chiar decât icoanele… În cultul Bisericii, Sfânta Cruce ocupă un loc
central: sub puterea ei de viață făcătoare respiră duhul creștinătății… Bisericile s-au zidit din cele mai vechi timpuri, în formă de cruce… Însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci, ne însemnăm cu darul lui Dumnezeu… Creștinii ortodocși urmează acestui îndemn și se însemnează cu semnul Sfintei Cruci în toate împrejurările vieții… Sfintele noastre biserici poartă pe cupolele lor, străjuind înaltul cerului, Sfânta Cruce, iar înăuntrul lor, semnul sfânt al mântuirii noastre împodobește lăcașul și îndeamnă pe credincioși la rugăciune.” (Telegraful Român, nr. 37 – 38, pag. 2 – 3, 1983, Sibiu, Sfânta Cruce – darul și puterea lui Dumnezeu).
Emilian Birdaș, episcop: “Sfânta cruce a fost darul și puterea lui Hristos cu care înaintașii noștri au învins vitregiile vremurilor și au păstrat neștirbite credința, datinile, limba care i-au unit în pofida atâtor silnicii. Sfânta Cruce a străjuit destinele neamului nostru și așa se face că marile momente din istoria poporului român stau sub umbra ei: o cruce ce străjuiește și astăzi la Șelimbăr, victoria lui Mihai Viteazul (asupra catolicului Andrei Bathory, care și el credea în cruce, n. n.), o cruce veghează Câmpia Turzii, unde același mare voievod, Mihai Viteazul, a fost ucis mișelește, cruci nenumărate veghează mormintele eroilor ce și-au vărsat sângele pentru țară. Încrezători în darul și puterea lui Dumnezeu, după chipul înaintașilor noștri, să rugăm pe Mântuitorul ca taina Sfintei Sale Cruci să fie pururea lucrătoare în sufletele noastre.” (La înălțarea Sfintei Cruci, Telegraful Român, nr. 33-34, pag. 1 – 2, Sibiu, 1988).
Atragem atenția cititorilor asupra unui adevăr istoric: crucile, pe care autoritățile romane răstigneau pe făcătorii de rele, erau confecționate dintr-un lemn obișnuit (nu de esență tare) și, după moartea răstigniților, erau strânse și depozitate într-un loc anumit, sub pază, ca să poată fi folosite la alți răufăcători, condamnați la moarte prin crucificare. Lemnul era, ca și astăzi, rar în Orientul Mijlociu.
Atragem iarăși atenția asupra unui adevăr fizic: cum s-a putut păstra lemnul celor trei cruci timp de aproape o sută de ani, fără să putrezească, adică până la urcarea pe tron a lui Adrian? Să fim serioși! Vrem să ne înșelăm singuri?
Alt teolog ortodox scrie: “…Credinciosul Bisericii noastre Ortodoxe își duce crucea sa în unire cu întreaga comunitate națională. Cât de sugestiv este, spre exemplu, faptul că Mausoleul de la Mărășești ce cuprinde osemintele a 20.000 de ostași eroi, are în vârf crucea! în fața ei cântăm, odată cu întreaga Biserică: «Crucea Ta, Doamne, viață și înviere poporului Tău a dat.”»“
…Biserica Ortodoxă preamărește crucea zicând: «Bucură-te cruce vistierul vieții!»“ (pr, G. Rățulea, “Înțelesuri ale Sfintei Cruci”, Telegraful Român, 1987, nr. 33-34, pag. 4).
Există și o carte numită Acatistul sfintei și de viață făcătoare cruci, din care spicuim câte ceva, ca să înțelegem mai bine cum stau lucrurile cu privire la închinarea la cruce.
Acatistul sfintei și de viață făcătoare cruci.
Condacul I
“O, de trei ori fericită și preacinstită Cruce, ție ne închinăm noi credincioșii și te mărim, bucurându-ne de dumnezeiasca ta înălțare. Și ca o pavăză și armă neînvinsă, apără și acoperă cu darul tău pe cei ce strigă: “Bucură-te lemn fericit.”
Din Icosul I
“Bucură-te Cruce, păzitoarea lumii; bucură-te mărirea bisericii… Bucură-te lemn de viață mirositor… Bucură-te că ești pusă spre închinarea tuturor… Bucură-te lemn fericit.”
Din Icosul II
“…Bucură-te semnul adevăratei bucurii… Bucură-te rana diavolilor… Bucură-te lemn fericit!”
Din Icosul IV
“…Bucură-te izvorul mirului celui nesecat… Bucură-te omorârea căpeteniilor iadului… Bucură-te, prin care a răsărit darul; bucură-te lemn fericit!”
Consdacul V
“Lemn cel de Dumnezeu dăruit, privindu-l toți, la acoperământul lui acum să alergăm. Și ca pe o armă ținându-l printr-însul să învingem taberele dușmane…”
Din Icosul V
“…Bucură-te cel ce arzi ca flacără pe diavol; bucură-te sceptrul ceresc al împăratului credincios… bucură-te lemn fericit!”
Condacul VI
“Scară la ceruri s-a făcut Crucea Domnului, pe toți suindu-i de la pământ către înălțimea cerurilor, ca totdeauna să locuiască cu cetele îngerești…”
Din Icosul VI
“…Bucură-te lemn însuflețit… Bucură-te hrana celor ce flămânzesc cu duhul… Bucură-te Cruce, ușa tainelor… Bucură-te lemn fericit!”
Din Icosul IX
“Bucură-te Cruce, doctorul bolnavilor. Bucură-te lemn fericit!” Din Icosul X
“…Bucură-te că cinstindu-te, ție ne închinăm… Bucură-te lemn fericit!” Din Icosul XII
“Cântând lauda ta, te lăudăm cu dor pe tine, lemnul Domnului, ca pe un însuflețit… Bucură-te purtătoare de lumină, luptătoare a lui Hristos… Bucură-te lemn fericit!” (Acatistul sfintei cruci, Cu aprobarea sf. Mitropolii a Ungaro-Vlahiei, nr. 9283/1940 și potrivit adreselor sf. Sinod nr. 1713/1938 și 614/1940, București, Tip. Fântâna Darurilor).
În Mineul lunii septembrie, la Stihovana de la 14 septembrie, zice: “Cinstitei Crucii Tale, Hristoase Dumnezeule, astăzi noi păcătoșii ne închinăm.”
Triodul, Irmosul 3, zice: “Sărutând acum crucea Ta, care a închipuit-o oarecând Moise cu palmele, biruind, Stăpâne Hristoase, pe Amalec cel netrupesc și ne și mântuim prin ea.”
Triodul, Irmos la cântarea a IX-a în săptămâna a IV-a din Postul Mare: “Să ne închinăm toți astăzi la locul unde au stat picioarele Stăpânului și Dumnezeu, adică preacinstitei cruci.”
Față de toate acestea, iată ce zice Cartea lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură: “Vai de cel ce zice lemnului: «Scoală-te!» și unei pietre mute: «Trezește-te!» Poate ea să dea învățătură? Iată că este împodobită cu aur și argint, dar în ea nu este duh care s-o însuflețească.” (Hab. 2:19).
Sf. Chirii al Ierusalimului (313-386), învață pe credincioși să-și facă cruce și când mănâncă și când beau, și la culcare și la sculare. (Cateheza IV, 4; XIII, vol. 2, pag 336, 352).
Teofilact: “Pentru ca să nu socotești tu, cel care citești, cum că crucea avea oarecare putere de sine și spre a ne împrieteni (cu Dumnezeu), fiindcă nu ne-a împrietenit nici nu ne-a mântuit crucea, ci crucea lui Hristos însuși (Coloseni 1: 20), adică pentru că crucea a fost a lui Hristos, și că pe cruce a murit (S-a jertfit) Hristos. Pentru aceasta (pentru moarte) ne-a împrietenit și ne-a mântuit pe noi.” (Cele patrusprezece trimiteri ale sf. Pa vel. vol. 2, pag. 536, București 1904).
E bine să știm, că aproape în toate locurile din scrierile apostolilor unde se vorbește despre cruce, nu se are în vedere unealta de tortură, ci jertfa Mântuitorului, prin care ne-a răscumpărat, sau suferințele Lui, ori ale credincioșilor Săi.
Despre semnul crucii nu se vorbește nici odată în Sfânta Scriptură. Acest semn a apărut în creștinism mai târziu.
Pr. prof. Nicolae D. Necula, susținând învățătura despre cruce scrie: “În viața creștinilor, semnul crucii joacă un rol cu totul aparte. Crucea este simbolul creștinismului, emblema sau semnul lui de recunoaștere. Până la Mântuitorul Hristos, crucea a fost obiect de tortură, pe ea fiind răstigniți cei mai mari răufăcători, în general tâlharii. De al Hristos, crucea devine obiect sfânt pentru că ea a fost sfințită prin sângele Său vărsat pentru împăcarea omului păcătos cu Dumnezeu. Crucea este simbol al iubirii lui Dumnezeu-Tatăl, față de lume și al jertfei răscumpărătoare, adusă de Isus Hristos. O însemnătate deosebită a căpătat crucea după ce împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare a descoperit lemnul crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și după ce însuși împăratul Constantin a luat-o drept emblemă pentru steagurile și monedele care circulau pe atunci.
Învățătura despre modul de cinstire a crucii a fost fixată definitiv de sinodul al VII-lea ecumenic, de la Niceea, din anul 787, la care se precizează că ea se cinstește ca și icoanele, nu închipuind-o ca pe un idol, ci purtându-ne cu gândul la Cel care a fost răstignit pe ea. Cu acest sens o găsim prezentă pretutindeni, în viața creștină. Regula canonică prevede ca orice fel de cruce să fie sfințită înainte de a i se da destinația respectivă. Acest act al sfințirii dă și materialului din care este confecționată crucea un caracter de sfințenie, pentru că prin ea, ca și în cazul icoanelor, materia este scoasă de sub întrebuințarea obișnuită.
În istoria creștinismului se cunosc mai multe forme ale crucii. Astfel există o cruce în forma literei X, numită și “crucea Sfântului Andrei”, (folosită astăzi ca semn de circulație) pentru că pe o astfel de cruce a fost răstignit apostolul Andrei; există apoi o cruce cu brațele egale, cunoscută și sub numele de “crucea greacă”. Cea care are brațul vertical mai lung decât cel orizontal, așa cum este întrebuințată și în practica Bisericii Ortodoxe, se numește “crucea latină”. La acestea se adaugă crucea de tradiție slavă, cu șase sau opt brațe. În cest caz la cele patru brațe care alcătuiesc crucea clasică, se adaugă unul scurt, la brațul de deasupra, însemnând tăblița pe care era scris la răstignire, în evreiește grecește și latinește: Isus Nazarineanul Regele Iudeilor (I. N. R. I.). În tradiția ortodoxă, aceste cuvinte sunt reprezentate pe cele patru părți ale crucii sub forma IS. HR. NI. KA, adică Isus Hristos învinge (prin cruce). De asemenea, la crucea slavă se adaugă un braț scurt în partea de jos, puțin înclinat, amintind de suportul pe care s-ar fi sprijinit trupul lui Hristos.” (De ce facem semnul crucii?, Expres Magazin, anul III, nr. 41, 14.10. 1992, pag. 12).
Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, zice: “Când ne gândim la închinarea la cruce, facerea semnului crucii, că erau atât de prezente încă din sec. al IV-lea, ne vine firesc să ne întrebăm, cum refuză unii creștini, astăzi, semnul crucii, fără să simtă că sunt tocmai prin aceasta sub puterea celui rău. Fac voia celui ce se teme de semnul crucii. Sunt milostivi cu diavolul!” (întâlnire cu Avva Antonie, Telegraful Român, nr. 1 – 2, pag. 2. Sibiu, 1989).
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, un renumit teolog ortodox, vorbind despre crucea ca obiect și despre semnul crucii, pe care trebuie să-l facă creștinul ortodox pe fruntea și pieptul său zice: “Făcându-ne semnul crucii ne silim să întipărim în noi pe Hristos care ne spală cu sângele Lui, cu durerea Lui pentru noi… Făcându-ne semnul crucii pomenim nu numai pe Fiul – Cel ce S-a răstignit pentru noi, aducându-L în noi ci și pe Sfânta Treime, din a cărei iubire pentru noi se explică iubirea Fiului Cel întrupat și răstignit pentru noi. Atât prin jertfa lui Hristos cât și din pomenirea Sfintei Treimi învățăm că din iubirea lor vine mântuirea noastră și această iubire trebuie s-o imităm și noi din partea lor ca să ne mântuim cu adevărat. Toate acestea le neagă cei ce refuză crucea. Refuzând semnul crucii, aceștia nu numai că nu dau nici o importanță sângelui lui Hristos pentru curățirea păcatelor noastre, ci se feresc și să recunoască pe Domnul Hristos, ca Hristos deci ca Fiul lui Dumnezeu și deci pe Dumnezeu ca Treime…” (Art. “De ce și cum ne facem semnul crucii?” publicat în ziarul România Liberă, din 2 sept. 1990, pag. 4). (vezi și Semnul crucii, în Simbolica Biblică și Creștină, Timișoara, 1935, de pr. V. Aga).
Citind rândurile de mai sus, îți pui sincer o întrebare: dacă crucea ca obiect de închinare și semnul crucii au o așa mare însemnătate pentru mântuirea omului, cum de I-a scăpat Duhului Sfânt acest adevăr, de nu l-a descoperit sfinților apostoli, ca ei să-l lase scris în Noul Testament, periclitând astfel propria lor mântuire și a tuturor oamenilor care au crezut în Domnul Isus în primele trei secole, când nu se făcea semnul crucii? Crucea ca obiect și ca semn, așa cum s-a amintit mai sus, a început să intre în credința oamenilor abia în sec. al IV-lea. (vezi Ortodoxia nr. 2/1982, pag. 309).
Ori teologii amintiți mai sus au dreptate, ori Cuvântul scris al Noului Testament are dreptate. Adevărul nu poate fi în două feluri. Dacă acești teologi au dreptate, să ne supunem întru totul învățăturilor lor și să aruncăm Noul Testament. Dar dacă n-au dreptate, ce să facem?
Cât despre mine, spun cu toată puterea credinței: rămân cu Noul Testament, cu Domnul Isus Hristos și cu apostolii. În Faptele Apostolilor 5:30, găsim scris. “…L-ați omorât, atârnându-L pe lemn.” De ce n-o fi spus: “sfânta cruce?” Să fie oare o scăpare? Și sf. ap. Petru zice: “El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn.” 1 Petru 2:24; sau: “Ei L-au omorât, atârnându-L pe lemn.” Fap. Ap. 10: 39. Și sf. ap. Pavel a spus vorba aceasta: “Și după ce au împlinit tot ce este scris despre El, L-au dat jos de pe lemn și L-au pus într-un mormânt.” (Fap. Ap. 13:29); apoi: “Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii… fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.»“ (Galat. 3:13).
Să lăsăm Sfânta Scriptură așa cum este ea. Să n-o stricăm printr-o tălmăcire străină de Duhul ei. Cine strică ce este dumnezeiesc, va fi stricat și el de Dumnezeu. (1 Cor. 3:17).
Crucea, ca semn distinct nu se întâlnește în catacombe decât în forme mascate de monograme ale lui Hristos. Cea mai timpurie cruce latină este cea de pe mormântul împărătesei Galla Placidia din anul 451. O închipuire evidentă a răstignirii n-a existat înainte de sec. al IV-lea. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. 1, pag. 13).
Iustin Martirul este primul scriitor creștin (sec. al II-lea) care vorbește de semnul crucii. În cartea sa “Dialogul cu iudeul Trifon” (LXXXIX, XCI până la XCII), el aduce dovezi din Sfânta Scriptură că Domnul Isus trebuia să moară pe cruce, că crucea este instrumentul pe care trebuia să pătimească El. În felul acesta vorbește el despre “semnul crucii”. Iar când zice “taina crucii”, arată taina mântuirii ascunsă în patimile și moartea Domnului Isus. (Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, pag. 206 – 207.) Nici o singură dată nu face vreo aluzie că acestui semn i se cuvine închinare sau că creștinii trebuie să-l facă.
“Primul crucifix pe care Isus apare așa cum fusese răstignit, fără haine pe El, își are originea în Siria, în sec. al III-lea, dar pe mici obiecte de pietate, individuale… O adevărată sculptură a răstignirii apare abia la începutul sec. al V-lea. Era o modestă placă de fildeș ce făcea parte dintr-o cutie.” (Rev. grego-cat. “Viața Creștină” nr. 17/1993, pag. 1).
“Prima evidență despre reprezentarea trupului lui Isus Hristos pe cruce provine din sec. ai V-lea. Până în sec. al VII lea, simpla cruce a apărut rar în public.” (Rev. Ortodoxia, nr. 2/1982, pag. 308- 309).
“Prin veacurile al VII-lea și al VIII-lea, ceremonia liturgică a expunerii și venerării publice și solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importată și în Apus.
Cât privește întrebuințarea generală a semnului Sfintei Cruci și venerația obștească de care se bucură el în toată lumea creștină din sec. al III-lea și al IV-lea înainte este amintită de numeroși sf. părinți.” (pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, pag. 264, Edit. Ins. Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1985). Din sec. al VI-lea înainte, Crucifixul (crucea cu chipul Mântuitorului răstignit pe ea) devine frecvent, (pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, pag. 265, Edit. Ins. Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1985).
Mitropolitul Varlaam povățuia pe credincioșii săi să cinstească Crucea, pentru că lemnul ei a devenit, în Sfânta Biserică, “lemnul vieții, carele au învins pe Adam pentru moartea lui Hristos. Din această cauză se cade ca Sfânta Cruce să o cinstim, să ne închinăm, să o sărutăm, cu frică și cu bucurie să o proslăvim… Noi ortodocșii ne închinăm și venerăm lemnul cinstitei și de viață făcătoarei cruci… Anatemizăm pe cei care nu cinstesc crucea după tradiția Bisericii.” (Ortodoxia, nr. 2/1982, pag. 326 și 328).
Cu trecerea timpului, semnul crucii a început să fie venerat (vezi: Eusebiu Popovici, Ist. Bis. Universale, vol. 1, pag. 294, și 424; vol. 2, pag. 207 și 250; Iustin Martitul, Dialogul cu iudeul Trifon, pag. 206-207; Ioan Damaschin, Dogmatica, ediția I, pag. 254 -258; Dogmatica, ediția a II-a, pag 302).
Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea) spunea că crucea este însăși obiectul (Dogmatica, ed. I, pag. 254 – 258) și că trebuie să venerăm nu numai crucea, dar și cuiele, lancea, îmbrăcămintea, ieslea, peștera, mormântul, etc. (Dogmatica, ed. a II-a, pag. 302), adică toate obiectele de care S-a atins Domnul Isus.
“Închinu-mă lemnului cinstitei cruci, pentru că fu legat trupul lui Dumnezeu pe dânsul și a tot chipul de viață crucea.” (Din Pravila bisericească numită cea mică, pag. 126, tipărită în anul 1640, la Mănăstirea Govora).
Tertulian: “Dacă s-ar cere o motivare biblică pentru facerea semnului crucii, ea nu s-ar putea găsi. Începutul îl are în tradiție…” (Despre coroana ostașului, XI, 3, Migne, P. L. 2, 99).
Nikon, patriarhul Rusiei la scurt timp după anul 1650, a căutat să reformeze ritualul bisericesc prin practici cum este semnul crucii cu trei degete în loc de două, cum se practica până atunci în Rusia (vezi Erale E. Cairns: Creștinismul de-a lungul secolelor, 1992, pag. 380, Tipografia centrală, Chișinău, Florilor nr. 1).
Această reformă a lui Nikon s-a întins repede în lumea religiei ortodoxe, care, de altfel, era sub guvernarea Rusiei (Moscova era socotită “Roma” creștinismului ortodox, după căderea Constantinopolului.
Am adunat aici aceste documente din învățătura Cultului Ortodox despre cruce ca obiect de închinare, pentru ca omul sincer în credință, care le citește, să le compare cu Noul Testament, și să ajungă la cunoașterea adevărului.
Numai prin cunoașterea adevărului, omul ajunge la mântuire: “Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi,” (Ioan 8:32).
Slăvit să fie Domnul, pentru slobozenia adusă prin Cuvânt!
Cât de străină pare Evanghelia și toate cărțile Noului Testament, privite cu ochelarii concepției omenești, începând din sec. al IV-lea până în sec al XXII-lea! Ce a vrut Duhul Sfânt să ne învețe prin cruce și ce înțelege omul! Totdeauna a fost omul așa. (vezi 2 Regi 18:4). Numai lui Dumnezeu se cade a ne închina. Omul zice: “Crucii Tale ne închinăm!…”
Despre cruce, vezi și Buletinul Cultului Penticostal, 1984, iulie – august, pag. 7.
