Fără a mai arăta felul de rugăciune și mulțumire al apostolilor și creștinilor amintiți în Noul Testament, dăm mai jos câteva din rugăciunile și mulțumirile primilor creștini, slujindu-ne și acestea ca model, pe lângă cele arătate de Sfânta Scriptură, în vechea carte “învățătura celor doisprezece apostoli”, găsim următoarea rugăciune, cu ocazia Cinei Domnului.
Pentru pâine:
“Noi îți mulțumim, Tatăl nostru, pentru viață și cunoștințele pe care ni le-ai dăruit nouă prin Isus, Robul Tău. Slavă Ție în veci ! Cum această pâine frântă a fost răspândită pe munți, a fost adunată și s-a făcut una, așa să se adune și ecclesia (adunarea) Ta de la toate marginile pământului întru împărăția Ta, căci a Ta este slava și puterea prin Isus Hristos în veci!”
Pentru pahar:
“Mulțumim Ție, Tatăl nostru, pentru vița sfântă David, robul Tău, pe care Tu ai descoperit-o nouă, prin Isus, Robul Tău. Slavă Ție în veci!”
Ca încheiere: “Mulțumim Ție Părinte Sfânt, pentru Numele Tău cel Sfânt, pentru care Tu ai gătit loc în inima noastră și pentru cunoștința, credința și nemurirea, pe care Tu ni le-ai descoperit nouă prin Isus, Robul Tău! Hrană și băutură ai dat oamenilor, ca ei să-Ți mulțumească Ție. Iar pe noi ne-ai învrednicit de hrană dumnezeiască pentru viața pământească prin Fiul Tău. Pomenește, Doamne, pe ecclesia (adunarea) Ta, mântuiește-o de tot răul și o deșteaptă la iubirea Ta; adun-o din cele patru vânturi în împărăția Ta, gătită de Tine! Căci a Ta este puterea și slava în veci. Să vie harul și să treacă lumea aceasta! Osana Dumnezeului lui David! Cine-i sfânt să se apropie la aceasta, cine nu, să se pocăiască! Maranata! Amin!” (A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, voi. 6, pag. 181; Farrar, Primele zile ale creștinismului, vol. 1, pag. 178 -179). Aminul de la urmă îl rostea toată adunarea.
Desigur, creștinii nu se roagă numai la Cina Domnului, ci însăși viața lor este o permanentă stare de rugăciune, o neîntreruptă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. Aceasta este de fapt starea creștină normală.
Fer. Augustin, (o rugăciune a lui): “Vezi, Tată, privește și vezi și fie ca sub privirea îndurării Tale să găsesc har bătând la poartă înaintea Ta și să pătrund tot adâncul cuvintelor Tale. Te rog prin Domnul nostru Isus Hristos, Fiul Tău, Omul cel de-a dreapta Ta, Fiul Omului, pe care L-ai întărit Mijlocitor între Tine și noi, prin care ne-ai căutat pe noi cei ce nu Te căutam pe Tine; prin Cuvântul Tău, prin care ai făcut toate, între care și pe mine, zic prin Fiul Tău Unic, prin care ai chemat la înfiere poporul credincioșilor, între care și pe mine: Te rog prin El, care șade de-a dreapta Ta și Te roagă pentru noi, întru care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei. Aceste comori le caut în cărțile Tale.” (Confesiuni, Cartea a XI, II, 3 – 4).
Fer. Augustin, face lumină în privința rugăciunii la mijlocitorii între om și Dumnezeu, spunând: “Pe cine aș putea găsi care să mă împace cu Tine? Oare ar trebui să mă rog îngerilor? Cu ce rugăciune? Cu ce taine? Mulți au încercat aceste lucruri și au căzut în dorința unor curioase viziuni și au fost demni să aibă iluzii…” (Confesiuni, Cartea a X-a, XLII, 67).
Și continuă: “Dar adevăratul Mijlocitor, pe Care, prin milostivirea Ta cea ascunsă, L-ai arătat și L-ai trimis oamenilor, pentru ca prin pilda Lui, oamenii să învețe smerenia, Acel Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Omul Isus Hristos, a apărut între păcătoșii muritori și Nemuritor.” (Confesiuni, Cartea a X-a, XLIII, 68).
Tertulian spune: “Adorăm pe Dumnezeu prin Hristos.” (Apologeticum XXI, pag. 118).
Sf. Ioan Gură de Aur, având în vedere cele de la Romani 8: 34, scrie: “Deci pentru ce introduceți pe îngeri mijlocitori? (Dar pe Maica Domnului și pe toți sfinții? n.n.) (Col. Omil. 4, pag. 48).
Sf. Ioan Gură de Aur. “La Dumnezeu nu e așa, căci de El poți să te rogi fără mijlocitori; fără bani, fără cheltuială, El îți împlinește rugămintea. E de ajuns să-L chemi în inima ta, să-I aduci lacrimi și El îndată vine de-L poți aduce lângă tine…” (Predici despre pocăință, Predica a IV-a, pag. 38, trad. Șt. Bezdechi, Sibiu 1938).
Sf. Ioan Gură de Aur. Să ne supunem, dar, și să nu ne rugăm de fală, nici împotriva dușmanilor și nici să nu-L învățăm pe Dumnezeu cum să ne ajute…” (Predici despre pocăință, Predica a IV-a, pag. 38, trad. Șt Bezdechi, Sibiu 1938).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Să facem rugăciunile nu prin mișcările corpului, nu cu plecarea capului, ci cu bună dispoziție sufletească… cu frângere de inimă și cu lacrimi neprefăcute.” (Citat de Lopuhin în Comentarii la Ev. după Matei, pag. 160, București, 1948).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Dumnezeu nu ține seama de nici un fel de loc, pentru că El cere doar inimă cucernică.” (Omilia V asupra Anei, 6).
Sf. Ioan Gură de Aur, adunând poporul în biserică în fiecare zi, se ruga împreună cu ei și-i învăța din Sfânta Scriptură. Iată una din rugăciunile sale la sfârșitul unei predici: “O Doamne, care nu vrei moartea păcătosului, ci îndreptarea și viața lui, îndură-Te și ne stai în ajutor la scaunul de judecată al Hristosului Tău, ca, prinzând noi curaj, să ajungem în împărăția cerului, spre slava Ta, căci Ție Ți se cade mărirea, împreună cu Fiul Tău unul născut și cu Duhul Sfânt, acum și pururea în vecii vecilor. Amin.”
Sf. Maxim Mărturisitorul: “În vremea rugăciunii alungă din minte și înțelesurile simple ale lucrurilor omenești și vederea tuturor celor create, ca nu cumva, încărcat cu închipuire, să cazi de la Cel neasemănat…” (Filocalia, voi. II, pag. 86).
Econom P. Vintilescu: “Din a doua jumătate a sec. al II-lea și până în a doua jumătate a sec. al IV-lea, formula cu care se încheiau rugăciunile creștinilor era: «Slavă Tatălui prin Fiul, în Sfântul Duh».” (Cultul și ereziile, pag. 65).
După rânduiala cultului ortodox, numai rugăciunile statornicite în scris sunt valabile.
Canonul 25 al Sinodului ținut la Hippo în anul 393 (aprobat de Sinodul al III-lea de la Cartagina din anul 397) prescrie: “Nimeni să nu se servească de formule de rugăciuni străine, dacă nu a luat în această privință mai întâi avizul fraților competenți.”
În Pidalion, canonul 114, este mai categoric: “Nu trebuie să se întrebuințeze decât formulare (formule) de rugăciuni examinate de sinod și strânse odinioară în colecție de bărbați competenți.” (pr. Petru Vintilescu, Liturghierul explicat, pag. 13 – 14, Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă București, 1972).
Policarp, ucenic al ap. Ioan, a rostit următoarea rugăciune, înainte de a se urca pe rugul unde avea să fie ars: “Părinte al lui Isus Hristos, Fiul Tău binecuvântat și mult iubit, prin mijlocirea căruia am primit harul de a Te cunoaște, Dumnezeul îngerilor și al puterilor cerești, creatorul drepților ce viețuiesc înaintea Ta, îți mulțumesc pentru că mi-ai făcut onoarea de a mă pune în această zi și în această oră în numărul martirilor Tăi și pentru că-mi dai partea la paharul Fiului Tău, pentru a mă învia în trup și în suflet la viață veșnică. Primește-mă astăzi ca jertfă plăcută și servește în mine adevărul făgăduințelor Tale. Te laud, Te binecuvântez, Te măresc prin Isus Hristos, Fiul Tău care este Preot în veac, prin care și cu care Ți se cuvine mărire în toți vecii în Sfântul Duh, amin !” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, pag. 113).
Ceea ce este de remarcat în aceste rugăciuni și mulțumiri, e că toate se adresează Tatălui prin Domnul Isus. Așa făceau și apostolii și toți creștinii de la început.
Așa să facem și noi!
Origen: “Dăm mărire lui Dumnezeu după puterea noastră prin Hristos cel împreună slăvit în Sfântul Duh. Ce înseamnă aceasta? O profesiune de subordonare și arianistă în formulele liturgice ale Bisericii, în primele secole? Desigur că nu. Atunci era obiceiul Bisericii de a adresa Tatălui rugăciunea în Numele Fiului sau prin Fiul, obicei, care își urcă originea și temeiul în Noul Testament… Nu trebuie să pierdem din vedere vârsta, la care se afla Biserica în această epocă dinaintea primului sinod ecumenic (325), când liturghia se prezenta ca un tip uniform. Până acum, singura putere sufletească în convertirea creștinilor și singura compatibilă religiei fusese credința. Ea luase o formă condensată și sumară în formele cultului.
S-au făcut imputări de “subordiționism” lui Origen lui Dionisie cel Mare, lui Atenagora (+177), lui Teofil (+186), lui Tertulian 220 – 240), lui Lucian (+312). (ec. Petre Vintilescu, Cultul și ereziile, pag. 42 – 44, Pitești, 1926).
