“La început ERA CUVÂNTUL, și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.” (Ioan 1:1).
“Întreabă ACUM… Cuvântul Domnului.” (1 Împ. 22:5).
“Să nu treceți peste ce ESTE SCRIS.” (1 Cor. 4:6).
“…Avem CUVÂNTUL PROOROCIEI… lumină care strălucește…” (2 Petru 1:19).
* * *
Diac. prof. Emilian Vasilescu: “SFÂNTA SCRIPTURĂ se deschide cu creația lumii și se termină cu activitatea Mântuitorului, care nu este altceva decât o continuare a creației, este creația unui “cer nou” și a unui “pământ nou”. (Istoria religiilor, ediția a II-a, București, 1980, pag. 386, Edit. Institut. Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).
Antonie, Mitropolitul Ardealului: “…Tot ce ne-au lăsat ei (apostolii și evangheliștii) “Descoperire”, Revelație. Ei au scris sub inspirație divină. Scrierile lor au fost canonizate de Biserică. Nimeni, după ei, nu mai poate face ce au făcut ei. Ei au descoperit de altfel, TOTUL. Tot ce era necesar pentru mântuire. De aceea nici a-și aroga cineva numele lor, calitatea lor, nu poate fi altceva, decât o încercare vinovată de a continua în istorie ceea ce nu se mai poate continua. Noi cei de după epoca apostolică nu mai continuăm Revelația; noi o propovăduim… Facem cunoscută Evanghelia care ne-a fost dată de Mântuitorul și de evangheliști, ucenicii Săi. (Telegraful Român, 1991, nr. 25 – 28, pag. 1, Sfinții noștri Evangheliști și “evangheliștii” micilor ecrane și ai stadioanelor).
Foarte bine zis. Acesta-i adevărul. Noul Testament (Evangheliile, Faptele Apostolilor și Epistolele) sunt singura Autoritate (învățătură) pentru mântuirea omului și pentru zidirea Bisericii, până la venirea Domnului Isus. Cine adaugă ceva la Noul Testament, sau scoate ceva din el, acela se face vinovat de păcat de moarte și va da socoteală în fața scaunului de judecată a lui Dumnezeu, (vezi Apoc. 22:18 – 19).
Se pune însă o întrebare logică: De unde sunt atâtea învățături și practici, ceremonii și rânduieli în cultele ortodox și catolic, cu totul străine de Noul Testament (învățătura apostolilor)? A dat Duhul Sfânt (Duhul Adevărului) jumătăți de adevăr apostolilor, ca să vină niște neapostoli și neevangheliști, oricât de mulți s-ar aduna la un loc și oricâte titluri mari ar purta, ca să pună celelalte jumătăți de adevăr, în scurgerea timpului, și astfel să devină adevăruri întregi?
Iată ce spune despre acest lucru, într-o altă lucrare, autorul citat mai sus: “Primul mileniu se caracterizează prin eforturile Bisericii de a-și preciza doctrina… În șapte reprize reluate de-a lungul a cinci sute de ani (325-787) – cele șapte sinoade ecumenice – s-a reușit performanța exprimării în formele universal acceptate a tot ce constituie fondul elementar al învățăturilor care asigurau mântuirea…” (vezi Telegraful Român, 1986, nr. 3 – 4, pag. 2, Dialogul teologic).
În alt articol același autor, scrie: “Ortodoxia s-a controlat și s-a impus prin sinoade. Patru secole a stat sub semnul a șapte sinoade ecumenice (de la 325 la 787)… Din practicile rămase în viața comunităților moștenite din om în om și din comunitate în comunitate, din amintiri bine controlate, coordonate, suprapuse și armonizate cu documentele, să alcătuiască Tradiția, sora documentelor, din care au făcut izvor de credință de valoare și cu autoritate egală cu a documentelor scrise (Noul Testament, n. n.)… Și așa au construit acel cod de învățături care se va numi Dogmatica și care va fi peste veacuri și pentru eternitate constituția precisă, obligatorie și aspră a Ortodoxiei… Singură cu certitudine mântuitoare.”
“…Ortodoxia a sacralizat (sfințit) cosmosul, natura, familia, jocul, autoritatea civilă, legile. L-a coborât pe Dumnezeu în toate și n-a condamnat nici lumea, nici bucuria, nici cântecul, nici bunurile materiale… Și pe toate le-a supus libertății… În toate a căutat măsura, iar măsura a orientat-o după cerințele firescului. Să fie toate cât mai apropiate de firesc…” (fără comentariu, n.n.). (Telegraful Român, nr. 11 -12, pag. 1 -2, Sibiu, 1984, Ortodoxie și Ecumenism). Cine are inimă de înțeles, să înțeleagă!
Prof. N. Chițescu: “Sfânta Scriptură are superioritatea de a fi “autentificată” de Biserică înaintea părților constitutive ale Sfintei Tradiții.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 393).
Calvin zice: “Domnul a cuprins în așa fel în Lega Sa tot ce ținea de regula desăvârșită de a trăi cum trebuie, încât n-a lăsat nimic oamenilor, ca să mai adauge la ea.” (instituțiile creștine).
Pr. prof. I. G. Coman: “Scrierile Noului Testament: Sfintele Evanghelii, Faptele Apostolilor și Apocalipsa au contribuit nu numai să înființeze, ci și să conducă, să controleze și să mențină comunitățile apostolice. Ele sunt făclii puternice pe drumul noilor convertiți și serioase instrumente misionare. Până la un timp ele exprimă viața cea nouă a fiilor Bisericii. Epistolele pauline și cele sobornicești sunt, în cea mai mare parte, îndreptare de viață creștină dar și expresia directă sau indirectă a acestei vieți. Pe măsură ce apostolii adorm în Domnul, scrierile lor capătă o autoritate excepțională, pentru că ele înlocuiesc și reprezintă cuvântul lor viu, și pentru că ele sunt cărți inspirate. Autoritatea lor dumnezeiască le dă o putere deosebită și le impune fără rezervă în orice mediu creștin… Toate aceste scrieri cuprind adevăruri revelate și, prin realizarea recomandărilor făcute în ele, duc la desăvârșirea cea recomandată de însuși Mântuitorul.
…Magna Charta comunităților creștine era Sfânta Scriptură… ea fiind nucleul și izvorul permanent al vieții spirituale creștine. Ea era instrumentul principal de convertire printre iudei și mai ales printre păgâni, lectura ei determinând transformări și adeziuni sufletești… Cuvântul scris, în Biblie, care ținea locul Cuvântului viu al Mântuitorului, se bucura, deci, cum era firesc, de un prestigiu și o autoritate excepțională…
…La sfârșitul epocii apostolice și imediat după aceea, în care prețuirea Sfintei Scripturi era așa de ridicată, nu se crease încă un mediu intelectual, care să simtă și nevoia de opere scrise, altele decât Biblia… Creștinii sunt încă oameni simpli și nu simt nevoia stringentă de a crea opere literare de felul și nivelul produselor literare profane… Literatura creștină imediat post-testamentară… este oarecum element de legătură între scrierile Noului Testament și acela al apologeților care încep să producă o teologie mai consistentă…
Operele Părinților Apostolici (scriitorii creștini de după apostoli) sunt prima expresie scrisă a Sfintei Tradiții. Duhul vieții Mântuitorului și al sfinților apostoli era cultivat cu sfințenie de Biserică. Sfânta Scriptură cuprindea fidel și pe larg acest duh, iar de aici el a trecut în viața noilor convertiți, care îl frământau în toate sensurile spre a și-l însuși… Părinții apostolici țin cu strășnicie la puritatea duhului hristic și apostolic al vieții creștine. S-ar putea spune, că majoritatea operelor Părinților apostolici, sau o largă parte din cuprinsul fiecăreia din aceste opere, tratează această problemă sau dă alarma în această direcție… Puritatea duhului hristic și apostolic al Tradiției e tratată prin referirea continuă la fapte din Sfânta Scriptură, prin citarea copioasă de texte biblice și prin sublinierea importanței deosebite a anumitor cuvinte ori formule ale Domnului, ale apostolilor sau ale altor personaje de nivel. E cazul cu opera lui Papias: Explicarea cuvintelor Domnului…”
Vechii scriitori creștini erau oamenii Bibliei. Ceea ce scriau ei se întemeia pe Cartea lui Dumnezeu. De exemplu, Origen, în scrierile care ni s-au păstrat, s-au descoperit peste 57.000 de citate biblice. (Mitropolia Ardealului, 1984, nr. 7 – 8, pag. 571).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Toate cele ale adevărului sunt mai strălucite decât lumina soarelui și în orice parte s-ar întoarce cineva, ar putea cu ușurință să priceapă și să ia cunoștință de mântuirea sa.” (Comentariu la Romani, XXVII, pag. 430).
Citirea sau ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, cu seriozitate și interes nefățarnic, duce la credința cea adevărată și ziditoare, la credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna. (Iuda 3).
Pr. I. G. Coman, notează în legătură cu acest adevăr: “Credința (care vine în urma auzirii Cuvântului Scripturii, n. n.) este un act suprem de încredere, de respect, de supunere și de abandonare totală în grija lui Dumnezeu. Credința e o acceptare caldă și entuziastă a adevărurilor descoperite de Dumnezeu prin organe consacrate și garantate.” (Studii Teologice nr. 1 – 2, 1958, pag. 78).
Ce spun Sfinții Părinți despre Sfânta Scriptură?
Vechii scriitori creștini (Sfinții Părinți) au pornit întotdeauna de la Sfânta Scriptură în învățăturile pe care le dădeau altora. Ei au interpretat Scriptura, NU tradiția. Cărțile scrise de ei au fost Scripturile Sfinte explicate; nici odată n-au comentat tradiția, adică lucruri nescrise de sfinții apostoli.
Tertulian: “Ca să putem dobândi o cunoștință mai deplină și mai adâncă despre El, despre rânduială și voința Lui (în afară de natura înconjurătoare), ne-a pus la îndemână Scriptura, pentru a face cercetări despre Dumnezeu și cercetând să-L descoperim și descoperindu-L să credem în El și crezând să-I slujim Lui.” (Apologeticus, XVIII, 1).
Tertulian: “Învățătura cea adevărată și credința creștină cea adevărată este acolo unde se află dovada Scripturilor, ca și toată predania cea adevărată.” (Apologeți de limbă latină, București, 1981, Contra ereticilor, 19, 3).
Tertulian: “Sfânta Scriptură are o autoritate absolută; tot ce ne învață ea este un necesar adevărat și vai de acela care primește învățături pe care nu le-am găsi în ea.” (Mitropolia Ardealului, nr. 7 – 8, 1985, pag. 411).
Tertulian: “E de a noastră datorie să nu primim ca bună o învățătură, decât dacă ne vine de la Bisericile pe care le-au întemeiat înșiși apostolii, unde ei înșiși au propovăduit, fie prin viu grai, cum se zice, fie prin epistole, mai târziu. Dacă astfel stau lucrurile, e limpede că orice învățătură, care e la fel cu aceea a Bisericilor apostolice, maice și izvoare ale credinței, trebuie socotită ca adevărată, fiindcă ea păstrează ceea ce au primit Bisericile de la apostoli, iar apostolii de la Hristos și Hristos de la Dumnezeu. Din contră, învățătura care se opune adevărului arătat de Biserici, de apostoli, de Hristos și de Dumnezeu, să fie socotită ca mincinoasă, chiar înainte de a fi cercetată.” (Despre prescripția contra ereticilor, XXI, 3 – 5).
Tertulian, vorbind despre cei care folosesc Scriptura ca să-și apere calea și partida lor, scrie: “Unde se află deosebiri de învățătură, acolo trebuie căutată și stricarea Scripturii și a tălmăcirii ei. Pe cei care și-au propus să învețe altfel, nevoia i-a silit să strâmbe uneltele învățăturii. Căci n-ar fi putut să învețe altfel, dacă n-ar fi avut și altfel de mijloace cu care să învețe. Și după cum ei n-ar fi putut reuși să schimbe învățătura fără să-i schimbe uneltele, tot astfel și la noi n-ar fi fost cu putință păstrarea neatinsă a învățăturii fără de întregirea acelor unelte care ne-au adus învățătură. Am pus noi ceva de la noi înșine în ele, ca să prefacem ceea ce se află în Scripturi înlăturând, ori adăugând, ori schimbând ceva? Scripturile sunt dintru început ceea ce noi suntem azi; noi ne-am născut din ele și între ele și în noi n-a fost nimic contradictoriu, înainte ca voi să le fi adăugat ceva. Fiindcă orice adaos de felul acesta trebuie socotit ca luând ființă mai târziu… Au cinstit Scripturile ca să le potrivească după învățătura lor…” (Apologeți de limbă latină, pag. 166, Contra ereticilor, cap. 38, 1 -9, București 1981, Edit. Institut. Biblic și de Misiune Ortodoxă Română).
Origen: “În fiecare zi să mergem la fântâna Scripturii și acolo să întâlnim pe Hristos.”
Origen: “Să dai atenție în primul rând citirii Sfintelor Scripturi. Dar să fii cu grijă, căci la citirea celor sfinte trebuie să fim cu multă atenție, ca să nu spunem sau să gândim ceva nesocotit despre ele… Cel mai necesar lucru în înțelegerea lucrurilor sfinte este rugăciunea.” (Filocalia 13, 4, Părinți și scriitori bisericești, voi. 7, pag. 356).
Origen: “Să recurgem la mărturia Scripturilor, căci fără mărturii încercările și explicațiile noastre n-au nici o crezare.”
(Scrieri alese, partea întâi, pag. 351, Omilia 1, 7, la Cartea proorocului Ieremia).
Origen: “Sfânta Scriptură nu conține nimic de prisos, nimic în dezacord, nimic neadevărat și nimic care să nu fie împlinit.” (Mitropolia Ardealului, 1981, pag. 758).
Origen: “Toate (din Scriptură) s-au scris spre învățătura noastră și fiind ale Duhului Sfânt conțin un tezaur neprețuit.” (Despre principii, P. G. 11, col. 352 – 353).
Origen: “Trebuie a ști că sfinții apostoli, care au practicat credința în Hristos, s-au pronunțat clar pentru toată lumea; au spus tot ceea ce au crezut necesar…” (pr. O. Musceleanu, Origen, pag. 206).
Origen: “Pentru o interpretare dreaptă a Sfintelor Scripturi este nevoie să scoatem mai întâi, în evidență scopul, pe care-l propune Duhul. Multe texte își au titlul lor ascuns. Căci asemenea este împărăția cerurilor cu o comoară ascunsă, în țarină, pe care găsind-o un om, a ascuns-o și de bucuria ei se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. Așa ne gândim despre Duhul Sfânt că graiul nu strălucește prin farmecul grăirii frumoase al vorbirii omenești trecătoare, ci că, după cum scrie, toată slava fiicei împăratului este înăuntru, comoara înțelesurilor dumnezeiești este ascunsă și închisă în veacul pietrelor, al unei biete litere.” (Filocalia IV).
Cine știe adevărul și nu-l mărturisește, se face vinovat de un mare păcat. E ca și când ai vedea pe cineva mergând, fără să știe, spre un local morții și nu-l oprești, arătându-i drumul cel bun.
Adevărul cel de viață dătător este Mântuitorul Isus Hristos, Cuvântul Lui arătat în Sfintele Scripturi. Tot ce nu se potrivește cu Scriptura, când este vorba de mântuire, este o cale a morții.
Să înălțăm Scriptura Sfântă în fața tuturor învățăturilor străine care se ridică.
Origen, acest mare învățător creștin din sec. al III-lea, era un înflăcărat apărător al Sfintei Scripturi, ca singurul adevăr, care dă omului lumina mântuirii. El s-a ridicat împotriva tuturor celor care, prin învățăturile lor, stricau adevărul Scripturii și, în felul acesta, se ridicau împotriva adevărului Bisericii, al Domnului Isus Hristos.
Iată ce scrie el: “Sub cuvânt că fac operă de știință, ereticii se ridică împotriva Sfintei Biserici și a lui Dumnezeu, născocesc nenumărate cărți declarând că numai ei explică drept poruncile evanghelice și apostolice; dacă tăcem și nu le deschidem ochii arătându-le care sunt de fapt învățăturile cele mântuitoare și adevărate, ei se vor face stăpâni pe sufletele celor flămânzi după hrana cea mântuitoare și care sunt gata să întindă mâna să înșface din bucatele oprite, cu adevărat stricate și primejdioase, lată de ce cred că trebuie ca cel care poate lua apărarea învățăturii dumnezeiești fără să-i aducă vreo schimbare și care poate să biruie pe cei care se laudă cu știința lor mincinoasă, aceia să se ridice și să stea tari în fața ereticilor și a minciunilor lor, punându-le în față frumusețea învățăturii evanghelice, desăvârșirea armonioasă a acestei învățături dumnezeiești, care se desprind atât din Vechiul cât și din Noul Testament.” (Scrieri alese, partea a III-a, pag. 5, București, 1982).
Clement Alexandrinul: “Sfânta Scriptură este desăvârșită fiindcă e insuflată de Duhul lui Dumnezeu. Gura Domnului a rostit cuprinsul ei.” (Cuvânt îndrumător către greci, 9, 82, Migne 1,P. G. 8, col. 192).
Clement Alexandrinul: “Unii forțează Scripturile să se acomodeze intereselor și poftelor lor. Cel îndrăgostit de adevăr trebuie să aibă tărie sufletească să rămână în învățătura Scripturilor Sfinte și să ia din ele îndreptarul adevărului.” (Stromata, VII, 94, 4-5).
Clement Alexandrinul: “Negreșit ereticii adaugă Scripturilor multe minciuni și plăsmuiri… Ereticii nu sunt bine-cinstitori de Dumnezeu, pentru că nu se supun poruncilor, adică Sfântului Duh.” (Stromata VII, 99,3-4).
Clement Alexandrinul: “După cum în război, ostașul nu trebuie să părăsească postul pe care i l-a rânduit generalul, tot așa nici noi nu trebuie să părăsim postul pe care ni I-a dat Cuvântul; căci pe Cuvântul L-am primit conducător al vieții.” (Stromata VII, 100, 1).
Clement Alexandrinul: “Cercetați Sfintele Scripturi, cele adevărate, cele date prin Duhul cel Sfânt.” (Ep. către 1 Cor. 45, 2).
Sf. Iustin Martirul: “Dacă crezi că ai fi în stare să mă constrângi a mărturisi că în Sfânta Scriptură s-ar afla contraziceri, apoi greșești, căci nici odată n-aș cuteza să gândesc sau să exprim așa ceva.” (Dialogul cu iudeul Trifon, Migne Gr. tom. VI, col. 625).
Sf. Ciprian: “Roagă-te și citește în mod regulat; în felul acesta tu vorbești cu Dumnezeu și Dumnezeu cu tine.” (Apologeți de limbă latină, XV, pag. 424, Către Donatus).
Sf. Ciprian: “Nu mai poate avea nici o lipsă sufletul care s-a ospătat din hrana cea cerească.” (Apologeți de limbă latină, pag. 424, Către Donatus).
Sf. Grigorie Teologul: “Citirea Sfintei Scripturi este hrănirea cu pâinea îngerilor.”
Sf. Grigorie de Nissa: “Să lepădăm în baia Cuvântului lui Dumnezeu toată pata cugetării urâte.” (Părinți și scriitori bisericești, vol. 29, pag. 133, Omilia 2, Tâlcuiri la Cântarea Cântărilor).
Sf. Grigorie cel Mare: “Dumnezeu cel Atotputernic este Cel care pentru mântuirea noastră a creat Sfintele Testamente și El este, de asemenea, Cel care ne deschide înțelegerea.” (Ezechiel, Omilia VII).
Sf. Atanasie cel Mare, vorbind despre cele două grupe de scrieri: scrieri insuflate de Duhul Sfânt și scrieri bune de citit, adică neinsuflate zice: “Numai cele din prima grupă sunt izvoare ale mântuirii deoarece au fost folosite de Hristos și sfinții apostoli.” (P. G. 26, col. 1176 și 1436).
Sinodul de la Laodicea, din anul 360, la canonul 59, precizează: “Nu se cuvine să se citească în Biserică cărțile «necanonice» alături de cele canonice.”
Se pune o întrebare naturală: dacă nici cărțile necanonice ale Bibliei nu trebuie primite în biserici, cum rămâne cu Tradiția, (cu învățături nescrise în Biblie) pe care unii o pun pe picior de egalitate cu Sfânta Scriptură? Este o mare îndrăzneală!
Sf. Atanasie cel Mare: “Scripturile Sfinte și inspirate de Dumnezeu sunt îndestulătoare în sine pentru vestirea adevărului.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 398, împotriva păgânilor, de N. Chirițescu).
Sf. Marcu Ascetul: “Trebuie să credem propovăduirea apostolilor și să rămânem lângă mărturisirile lor și să nu ispitim puterea lui Dumnezeu prin socotințe omenești… Numai fiindcă am socotit deșartă propovăduirea, ascultând mai mult de curiozitatea noastră decât de Cuvântul lui Dumnezeu, s-a făcut deșartă și credința noastră și ne aflăm în păcate…” (Filocalia, vol. 1, ed. I, pag. 278 – 279; ed. a II-a, pag. 274 – 275).
Fer. Ieronim: “Ce mă interesează pe mine ce au cugetat filozofii, ce au scris poeții?! Un singur lucru există: BIBLIA.” (N. Iorga, Cărți reprezentative, pag. 65).
Fer. Augustin: “Nimic nu este mai înțelept, mai curat și mai sfânt ca aceste Scripturi pe care Biserica universală le conservă… Tot ceea ce este în ele este înalt și divin; aici se găsește tot adevărul și învățătura cea mai proprie pentru a hrăni sufletul și pentru a-i reface forțele sale.” (De utilitate credenti, I, 6, col. 74).
Sf Ioan Damaschin: “Dacă cineva vă vestește altceva decât ceea ce a primit sfânta Biserică sobornicească de la apostoli… să nu-i ascultați. Să nu primiți sfatul șarpelui, cum a primit Eva și a cules moarte. Chiar dacă vă vestește un înger sau un împărat în afară de ceea ce ați primit (Gal. 1: 8), închideți-vă urechile.” (Ortodoxia, 1984, nr. 1, pag. 130).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Cel ce ține Sfânta Scriptură în mâini necurate nu poate să o înțeleagă.” (Omilia -, la Ioan).
Sf. Ioan Gură de Aur “Întrucât trupul bisericii este unit, diavolul nu poate găsi loc de intrare, dar făcându-se împerecheri, el se furișează pe nesimțite, pătrunde înăuntru și pe urmă vin smintelile. Dar de unde vine împerecherea? De la dogmele și credințele care sunt contra învățăturii apostolilor.” (Romani, XXXIII, 492).
Sf Ioan Gură de Aur “Nu ar fi nici o împerechere, nici o dezbinare, dacă nu s-ar plăsmui nici o credință împotriva învățăturii apostolice.” (Romani XXXIII, pag. 492).
Sf Ioan Gură de Aur “Nu aștepta alt dascăl, ai Cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni nu te va învăța mai bine ca el… Auziți, vă rog, toți muritorii, și procurați-vă cărțile sfinte, medicamentele sufletului… Cel puțin Noul Testament, ca să aveți dascăli în permanență, Epistolele apostolilor, Evangheliile și Faptele Apostolilor. Dacă ai vreo supărare, caută în el (Noul Testament) ca într-un depozit de medicamente, și ia de acolo mângâierea în suferința ce o ai.” (Ep. către Coloseni, Omilia IX).
Sf. Ioan Gură de Aur: “Se lasă neobservate părerile individuale și se primește totul din Sfânta Scriptură.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 400, Comentariu la 2 Corinteni, XIII, 4).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Nimic alta să nu se predice, decât Evanghelia mântuirii.” (Omilia II, la Efeseni, pag. 16).
Sf. Antonie cel Mare: “Orice vei face, să ai mărturia din Sfintele Scripturi.”
Sf. Antonie cel Mare: “Sfintele Scripturi sunt de ajuns pentru învățătură. Totuși avem și noi datoria de a ne îndemna unii pe alții.”
Sf. Chirii al Alexandriei: “Izvoare ale mântuirii sunt numai Scripturile.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 400, Migne, P. G. LXI, col. 497).
Sf. Chirii al Ierusalimului: “Sfintele Scripturi sunt mai presus de orice îndoială, de aceea căutăm mărturiile lor înaintea tuturor raționamentelor omenești.” (Cat. XVII, 1, vol. II, 466-467).
Sf. Chirii al Ierusalimului: “Nici chiar pe mine care-ți vorbesc acestea să nu mă crezi dacă nu vei primi din Dumnezeieștile Scripturi dovada celor ce-ți vestesc. Mântuirea noastră nu constă în ușurința vorbirii, ci în dovezile Dumnezeieștilor Scripturi.” (Cat. IV, 17, voi. I, pag. 118).
Sf. Vasile cel Mare: “Ceea ce-i străin de Scriptură se înlătură.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 400, Migne P. G., XXXI, col. 845).
Sf. Irineu (sec al II-lea): “În afară de Biserică (comunitatea credincioșilor vii), Scripturile sunt de neînțeles și scandaloase; ele trebuie interpretate prin acea tradiție care vine de la apostoli, (și nu alta, care vine de la neapostoli n. n.). Omul duhovnicesc trebuie să citească Scripturile lângă prezbiterii care au învățătura apostolilor (căci sunt unii care nu rămân în această învățătură) pentru ca acolo să afle o tâlcuire care să fie corectă, armonioasă, fără primejdie și fără blasfemie.” (Ortodoxia, 1963, Scriptură, Tradiție și Tradiții, N. Chirițescu).
Sf. Irineu: “Noi cunoaștem iconomia mântuirii noastre prin acei prin care Evanghelia a ajuns la noi. Ei au propovăduit aceasta în acel timp, dar după aceea, prin voia lui Dumnezeu ne-au transmis aceasta în Sfânta Scriptură, ca să fie temelia viitoare și stâlpul credinței noastre.” (Contra ereziilor III, 1).
Sf. Irineu: “Adevărata cunoaștere este doctrina apostolilor și vechiul așezământ al Bisericii pentru toată lumea…” (Studii Teologice, nov. dec. 1957, pag. 622, Contra ereziilor, col. 1077).
Sf. Maxim Mărturisitorul: “Cel ce păzește în sine nepătat cuvântul Cuvântului lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru noi, va primi slava plină de har și de adevăr.” (Filocalia II, pag. 197).
Sf Ciprian, răspunzând cuvintelor episcopului Romei, Ștefan: “Să nu inovăm; să păstrăm tradiția.” îi scrie: “Voi nu aveți decât o tradiție omenească; obiceiul fără adevăr nu este decât o greșeală.” (Revista Teologică, Sibiu, 1910, pag. 112).
Despre care adevăr vorbea sf. Ciprian? Desigur e un singur răspuns: Sfânta Scriptură este norma de viață creștină, ea este adevărul lui Dumnezeu scris pentru om, și toți care adaugă și scot din acest adevăr pentru diferite scopuri, va trebui odată să dea socoteală înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu.
Bunica și mama lui Timotei l-au învățat și i-au sădit în suflet Cuvântul lui Dumnezeu scris în Scriptură. Așa a fost la evrei, așa a rămas la creștini.
Despărțirea Bisericii (Trupul) lui Hristos în două, cler și laici, a dus la moartea spirituală a laicilor (și a clerului), prin faptul că laicilor i s-a luat posibilitatea de a se hrăni singuri cu pâinea Cuvântului, iar clerul a devenit un învățător al literei, deci un tâlcuitor mort. Nici el nu-i viu și nici pe alții nu-i lasă să vină la viață. Diavolul și-a atins ținta. Dacă așa sunt adevărații creștini, după chipul Mântuitorului Hristos, cum sunt membrii cultului ortodox, catolic, protestant, etc., atunci Noul Testament este o carte străină de tot ce se vede în lumea “creștină”.
Clerul și-a făcut legi, pe care le impune laicilor, ca să nu citească singuri Scriptura.
Papa Leon cel Mare, a luat măsuri în ceea ce privește predica laicilor. El scrie în epistola 119 cap. 4, adresată unui episcop “ca în afară de acei care sunt preoții Domnului, nimeni să nu îndrăznească să-și revendice sie-și dreptul de a învăța sau a predica, fie el monah sau laic.” (Mirenii în Biserică, pag. 84, Liviu Stan).
Iată ce zice canonul 64 al sinodului al VII lea ecumenic. “Se interzice laicului de a-și asuma funcția de învățător în Biserică.” (Revista Teologică, Sibiu, 1994, nr. 3, pag. 10 -14).
în Ortodoxie (și în Catolicism), preotul este cel care citește și explică Scriptura. Mireanul (laicul) trebuie să asculte și să primească tot ce spune preotul.
Un scriitor ortodox, Dan Ciachir, în cartea sa Cronica ortodoxă, pag. 19, referitor la citirea Scripturii, scrie: “Atitudinea protestantă este individualistă, calea urmată de ortodoxie este a smereniei… De aceea noi nu am cunoscut respectul literal față de Carte (Biblia) și de aceea Cartea nu a frământat, până în zorii erei moderne, viața națiunii noastre…”
Sf. Vincențiu de Lerini: “Să nu ascultăm pe cei care introduc învățături noi, oricât de însemnați ne-ar părea acești dascăli. Prin ei ni se încearcă credința.” (Commonitoria, cap. X).
Sf. Vincențiu de Lerini: “Creștin adevărat este acela care iubește adevărul lui Dumnezeu… care nu preferă nimic religiei dumnezeiești… nici prestigiul, nici dragostea, geniul, elocvența sau filozofia vreunui bărbat, ci rămâne statornic și ține numai ce știe că Biserica de la început a ținut în mod universal din vechime. Și, dimpotrivă, socotește drept încercare (tentația) și ne făcând parte din religie, ceea ce simte că este introdus de unul în opoziție cu toți, sau în contrazicere cu toți sfinții, ca nou și nemaiauzit.” (Commonitoria, cap. XX).
Sf. Vincențiu de Lerini: “Există și în materie de credință progres; dar acest progres nu înseamnă schimbare a Revelației, prin adăugiri sau reduceri, ci o aprofundare și amplificare a celei existente, în același sens, cu același înțeles. Această dezvoltare este bine lămurită de acea a corpului omenesc și a semințelor care se măresc dinăuntru în afară… Legilor progresului trebuie să le urmeze și învățătura creștină… Totuși să rămână nestricată și nevătămată și prin întregul cuprins ăl părților ei, să fie deplin și perfect cu toate membrele și simțurile ei, dar să nu se admită nici o schimbare pe lângă aceasta, nici o știrbire a caracteristicei ei, să nu sufere nici o deosebire de concepție. (Commonitoria, cap. XXIII).
Petru Damaschin: “Fiindcă nu este pe pământ un mai mare nebun ca acela care silește înțelesul Scripturii, sau îl defăima, pentru a-și întemeia cunoștința, mai bine-zis necunoștința sa. Căci ce știință este aceasta, ca cineva să facă din înțelesul Scripturii ceea ce vrea el și să îndrăznească să schimbe cuvintele? Acela este om de știință, care lasă cuvintele neschimbate și descoperă, prin înțelepciunea Duhului, tainele cele ascunse, mărturisite de Dumnezeieștile Scripturi.” (Filocalia 5, pag. 114).
Ce spun Biserica Ortodoxă și teologii ortodocși despre Sfânta Scriptură?
G. Florovsky, reputat teolog ortodox rus (1893 – 1979): “…Cuvântul lui Dumnezeu trebuie propovăduit în mod eficient. Adică, el trebuie întotdeauna prezentat așa încât să creeze convingeri și să inspire ascultare față de el fiecărui neam în parte. El poate fi chiar reformulat în categorii noi, dacă o cer împrejurările. Dar mai presus de orice trebuie păstrată identitatea mesajului.
Trebuie să fim siguri că se propovăduiește aceeași Evanghelie predată odată pentru totdeauna și nu se introduce în locul ei nici o “altă evanghelie stricată”, proprie. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi ajustat și acomodat cu ușurință obiceiurilor și atitudinilor fluctuante ale nici unei epoci particulare, inclusiv ale epocii noastre. Din nefericire suntem adesea înclinați să măsurăm Cuvântul lui Dumnezeu după propria noastră statură în loc de a ne verifica mintea noastră după statura lui Hristos. “Mintea moderna” sta deci și ea sub judecata Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar tocmai în acest punct începe dificultatea noastră majoră. Cei mai mulți dintre noi am pierdut integritatea duhului sau minții Scripturii, chiar dacă reținem frânturi de frazeologie biblică… Este limbajul Scripturii într-adevăr nimic altceva decât un limbaj accidental și extern din care trebuie degajate și dezghiocate câteva “idei eterne”, sau este mai degrabă un vehicul peren al mesajului divin predat odată pentru toate vremurile?
Suntem deci în primejdie de a pierde unicitatea Cuvântului lui Dumnezeu în procesul lui de “re interpreta re” continuă. Dar cum mai putem interpreta din capul locului dacă am uitat limbajul original?… Nici un om nu poate primi Evanghelia până nu “se pocăiește”, adică până nu-și “schimbă mintea”. Căci în limbajul Evangheliei “pocăință” metanoia, nu înseamnă pur și simplu o recunoaștere a păcatului și căința pentru el, ci în mod precis o “schimbare a minții” – o profundă schimbare a atitudinii mentale și emoționale a omului, o reînnoire integrală a sinelui omului, reînnoire ce începe cu renunțarea sa de sine și se împlinește și este pecetluită de Duhul.
Trăim într-o epocă de confuzie spirituală… Singurul far luminos după care trebuie să ne călăuzim prin ceața mentală a epocii noastre lipsită de speranță este tocmai “credința predată odată pentru totdeauna sfinților (Iuda 3), oricât de perimat sau de arhaic ar părea limbajul Bisericii primare judecat după standardele noastre fluctuante…
…Ceea ce trebuie să propovăduim noi astăzi este reconvertirea la creștinism… Nimeni nu poate profita de Evanghelie dacă nu iubește mai întâi pe Hristos. Căci Hristos nu este un text, ci o Persoană vie, și El sălășluiește în Trupul Lui cel viu, care este Biserica…
…Biserica nu este doar o societate de credincioși, ci Trupul lui Hristos… Într-un timp ca acesta trebuie propovăduit un “Hristos întreg”, adică Hristos și Biserica, (Cap și Trup) după celebra expresie a Fer. Augustin. E posibil ca această propovăduire să fie încă neobișnuită, dar ea pare să fie unicul mod de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu în mod eficient într-o perioadă de criză ca a noastră.” (Mitropolia Ardealului, nr. 3, 1986, pag. 19 – 24, Sibiu, Duhul pierdut al Scripturii, în traducere de drd. Ioan I. Ică).
Am reprodus aproape în întregime articolul acestui teolog ortodox, ca să ne dăm seama de faptul că sunt persoane cercetate de Duhul lui Dumnezeu chiar în religiile mari, religii care au pierdut legătura cu Duhul Scripturii și deci cu Hristos cel viu și adevărat.
Adevărul în orice problemă este numai unul. Cine-I caută cu sinceritate, ca să-l trăiască și să-l mărturisească, acela îl va găsi.
Mitropolitul Filaret al Moscovei, învață despre Biblie și Tradiție următoarele: “Biserica Greacă (Ortodoxă) recunoaște Sfânta Scriptură ca judecător suprem al disputelor despre credință, susținând, în acord cu Evrei 3:12, că toate hotărârile sinoadelor și tradițiile sinoadele să fie cercetate în raport cu ea și să fie respinse învățăturile care nu se găsesc în ea, de vreme ce textele din Gal. 1:8-9; 1 Cor. 4:6, opresc cu severitate orice adaos la Sfânta Scriptură.
…Câtă vreme apostolii trăiau, Biserica se întemeia pe tradiția orală și pe Scriptură. Dar, după formarea Scripturii, atribuirea unei valori Tradiției supune poruncile lui Dumnezeu rânduielilor omenești. (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 392).
Arhiepiscopul Teofil, scrie: “Evanghelia lui Hristos nu se încovoaie după datinile iudaismului. Legile mozaice nu pot face parte din împărăția cea nouă a lui Hristos… Legea cea nouă a înlăturat pe cea veche… Duhul Sfânt – El, autorul Sfintei Scripturi – nu poate să se contrazică, nu poate ca într-o parte a Bibliei să învețe într-un fel și în altă parte în alt fel, în mod contrar.” (îndrumătorul Bisericesc, 1981, Cluj, pag. 43, 46).
Așa este!
Cum se face atunci, că majoritatea obiectelor și practicilor din Vechiul Legământ au intrat în viața cultului ortodox? Exemplu: tămâierea, candelele, lumânările, veșmintele preoțești, zidirea locașului de cult, rânduială sărbătorilor, etc. etc.
Iată ce zice teologul ortodox, pr. prof. Nicolae Neaga: “Datina aducerii pruncului, la 40 de zile, de către mamă la biserică, se bazează pe Levitic 12:2-8. Tămâia, simbolul rugăciunii, se bazează pe orânduirea veche… Slujba înmormântării e împletită aproape exclusiv cu floricele din câmpul biblic al Vechiului Testament… Ierarhia o aflăm în Vechiul Testament gata organizată. Cea creștină e după tipul sacerdoțiului vechi. Multe părți ale veșmintelor au aceeași semnificație. Mitra arhierească e după formă și simbol înrudită cu mitra arhiereilor biblici. Candela, policandrul, sfeșnicul, cădelnița, arderea lumânărilor și tămâierea își au închipuirea în Vechiul Testament… Liturghia, vecernia, utrenia, toate își au rădăcina în Vechiul Testament… Părțile principale ale bisericii sunt întocmite pe baza veche… Naosul bisericilor e rezervat exclusiv Vechiului Testament… Vechiul Testament nu-și dezminte rolul său creator… totdeauna e prezent.” (N-am venit să stric legea, Sibiu, 1940, cap. XVI și XVII, pag. 97 -112).
“Biserica Ortodoxă păstrează și tâlcuiește fără putință de greșeală, adică în chip infailibil, Sfânta Scriptură.” (îndrumător Bisericesc, Cluj, 1981, pag. 96).
Dr. Gheorghe Te lea: “Nimeni nu are să spună vreodată că versiunile traducerilor românești mai vechi ale Bibliei, cele purtând binecuvântarea și aprobarea Bisericii noastre ortodoxe, nu-și păstrează puterea Adevărului, care este unul și neschimbător în dăinuirea lui…” (Telegraful Român, 1994, nr. 21 – 24, pag. 5).
Oare așa să fie? lată câteva exemple:
În Noul Testament (1648), tradus de Simion Ștefan, Mitropolitul Transilvaniei și tipărit la Alba Iulia, citim:
Faptele Apostolilor, cap. 14:23. “Și rânduind lor prezbiteri în toate adunările credincioșilor.”
Faptele Apostolilor, cap. 15: 4. “Iar dacă veniră în Ierusalim, primiră-i adunarea credincioșilor și apostolii și bătrânii, și vestiră câte făcu Dumnezeu.”
Faptele Apostolilor cap. 20:17. “Iar din Milit, trimise în Efes, de chemă pe bătrânii bisericii.”
1 Petru 5:5. “Așijderea și tinerii, plecați-vă bătrânilor, și toți unul către altul vă plecați…”
Biblia lui Șerban Cantacuzino, tipărită la București în anul 1688:
Faptele Apostolilor, cap. 15: 4. “Și mergând la Ierusalim, s-au primit de adunare și de apostoli și de cei bătrâni și au vestit câte Dumnezeu au făcut cu ei.”
Faptele Apostolilor, cap. 20:17. “Și de la Militos trimițând la Efes au chemat pre bătrâni ai bisericii.”
1 Petru 5:5. “Așișderea, tinerii, plecați-vă la cei mai bătrâni. Și toți unii la altul plecați-vă…”
Să citim aceste versete în cele mai noi traduceri ortodoxe. Biblia din anul 1968:
Faptele Apostolilor, cap. 14:23. “Și hirotonindu-le preoți în fiecare biserică.”
Faptele Apostolilor, cap. 15: 4. “Și sosind ei la Ierusalim, au fost primiți de Biserică și de apostoli și de preoți…”
Faptele Apostolilor, cap. 20:17. “Și trimițând din Milet la Efes, a chemat la sine preoții Bisericii.”
1 Petru 5:5. “Tot așa și voi, fiilor duhovnicești, supuneți-vă preoților…”
Noul Testament, traducerea arhiepiscopului Bartolomeu Valeriu Anania, București 1993:
Faptele Apostolilor, cap. 14:23. “Și hirotonindu-le preoți în fiecare Biserică…”
Faptele Apostolilor, cap. 15: 4. “Și sosind ei la Ierusalim, au fost primiți de Biserică și de apostoli, și de preoți…”
Faptele Apostolilor, cap. 20:17. “Și trimițând din Milet la Efes, i-a adunat la el pe preoții Bisericii.”
1 Petru 5:5. “De asemenea voi, cei mai tineri, supuneți-vă preoților…”
Adevărul este numai unul, rătăcirile sunt multe. Cititorul să cugete adânc la cele arătate mai sus, și să tragă concluzia. Nimic nu-i mai important în viață decât adevărul. “Ferice de cei cu inima curată (sinceră), căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5: 8).
Cuvântul presbiter și cuvântul preot nu sunt unul și același lucru. Cine zice așa, este ori rău (apărător conștient al unui fals), ori neștiutor.
Marelui Preot, Isus Hristos, îi zici Marelui Bătrân Isus Hristos dacă prezbiter este același cu preot? Să fim serioși.
Pentru cuvântul “preot”, în grecește este iereus. De aici vine și cuvântul “arhiereu” care înseamnă mare preot.
“Sfinții părinți, propovăduitori și conducători ai Bisericii, nu au trădat, falsificat sau înlăturat Sfânta Scriptură, ca să impună Bisericii “perceptele” lor omenești. (Mitropolia Ardealului, 1985, nr. 7 – 8, pag. 414).
Cei din primele trei veacuri așa au făcut. Dar lucrurile s-au schimbat cu trecerea timpului, încât s-a ajuns la ceea ce se vede astăzi în cele două mari Biserici, Catolică și Ortodoxă, învățătura Scripturii e acoperită aproape în întregime de mulțimea ceremoniilor, datinilor și practicilor adăugate.
A lăsat, oare, Domnul Isus Hristos pe seama omului să precizeze învățătura și calea mântuirii? (Biserica este alcătuită din oameni). N-a spus El, înainte de a pleca de pe pământ: “Mă duc la Cel ce M-a trimis… Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite… Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în TOT adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, și vă va descoperi…” (Ioan 16: 5, 7, 13 – 14). Și Duhul Sfânt a dat sfinților apostoli tot adevărul de care avea nevoie Biserica lui Hristos pentru toate timpurile. Acest adevăr a fost scris de ei, pentru ca nimeni să nu mai scoată ceva din el, sau să-i mai adauge ceva. Ceea ce au fixat în scris sfinții apostoli, prin Duhul Sfânt, s-a numit “Învățătura apostolilor”, în care stăruiau primii creștini și, după pilda lor, trebuie să stăruiască și creștinii cei din urmă. (F. Ap. 2:42). Sf. ap. Pavel scria limpede și cu putere: “Vă îndemn, fraților, să vă feriți de cei ce fac dezbinări și tulburare împotriva învățăturii, pe care ați primit-o. Depărtați-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos…” (Romani 16:17 – 18). “Dacă învață cineva pe oameni învățătură deosebită și nu se ține de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos și de învățătura care duce la evlavie, este plin de mândrie și nu știe nimic… Ferește-te de astfel de oameni.” (1 Tim. 6:3 – 5).
“Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt?”
Răspuns: “împotrivirea la adevărul vădit și dovedit.” (Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe, partea a III-a, pag. 157, București, 1981).
Pr. Nicolae Dura: “Scriptura Sfântă este Autoritatea supremă față de care trebuie să ne supunem și Izvorul unic al mărturisirii noastre. Fiecare (creștin) este conștient că trebuie să predice pe Hristos, iar Hristos Domnul nostru nicăieri nu este mai bine și mai viu descris, ca în pericopele evanghelice. Noi trebuie să propovăduim pe Dumnezeu și mântuirea, iar acestea în Sfânta Scriptură ne-au fost revelate.” (Studii Teologice, nr. 1 – 2, 1983, pag. 40, Omilia biblică și actualitatea ei).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Canonul nu primește nici adaosuri nici scăderi.”
Așa este și canonul Bibliei așa sunt și canoanele Bisericii.
Cine schimbă canoanele, nu mai este credincios lor.
Oastea Domnului este în afara canoanelor bisericești.
“Cine urmează pe un caterisit se face părtaș la păcatul lui…” (Canonul bisericesc).
Sergiu Bulgakoff: “…Părinții Bisericii gândeau prin Biblie, trăiau cu ea…” Totuși, aceiași scriitor, vorbind despre marea masă de ortodocși, zice: “Biserica, în momentele ei cele mai bune, a putut să existe fără Cuvântul scris; anumite medii ortodoxe continuă să trăiască fără Scriptură.” (Ortodoxia, 1933, Sibiu, pag. 28).
Sergiu Bulgakoff: “Noi trebuie să citim Cuvântul lui Dumnezeu cu credință și venerație, plini de duhul Bisericii… Orice cititor al Cuvântului lui Dumnezeu nu înțelege el însuși caracterul inspirat al textului citit, căci o astfel de înțelegere nu este dată unui om izolat. Acest dar de inteligență nu este acordat cititorului decât atunci când el se găsește în uniune cu toți, în Biserică.” (Ortodoxia, 1933, Sibiu, pag. 15 – 16).
Se pune însă o întrebare: de care biserică să asculte cititorul? De Biserica Ortodoxă sau de Biserica Protestantă? Sau poate de Biserica Catolică? Sunt atâtea biserici în creștinism.
Viktor Lazarev. “Este surprinzător cât de puțin se ocupă de masa credincioșilor literatura bisericească a sec. al IV-lea și a epocii următoare. Teologii nu se gândeau decât la cler, la funcționarii de la curtea regală și la înalta societate. Poporul nu trebuia să facă altceva decât să creadă.” (Harnack, teolog german, Lehrbuch d. Dogmengesch, II, pag. 284, citat în Istoria picturii bizantine).
Biserica Ortodoxă, prin tradiție, nu folosea și nu folosește Biblia ca o necesitate în viața ei – a poporului.
Vorbind despre Biblia de la București (Biblia lui Șerban, 1688), episcopul Antonie Plămădeală, spunea: “E lesne de bănuit că ea (Biblia) n-a apărut dintr-o necesitate strict bisericească, de cult… Biblia de la București a apărut ca o necesitate culturală și religioasă în general, ca un document de maturitate. Trebuia s-o avem și noi, așa cum o aveau deja alții… Că Șerhan Cantacuzino va fi avut în vedere să-și construiască prin aceasta o platformă de mare Bazileu, patron de monumente bisericești și literare…” (Dascăli de cuget și simetrie românească, pag. 220, București, 1981, Edit. Institut. Biblic și de Misiune Ortodoxă Română).
Antonie Plămădeală, mai scrie: “Lumea contemporană trăiește, dacă nu în întregime, cel puțin în parte, o epocă de criză religioasă. Criza are înfățișări diferite… o criză de credință și de participare… Dacă îi avem în vedere pe teologi, criza se manifestă în tendința tot mai accentuată de a seculariza (elibera) teologia, de a vorbi despre religie fără a mai pomeni Numele lui Dumnezeu…” (vezi Ca toți să fie una, pag. 395). Chiar acest scriitor, la instalarea sa în funcția de Mitropolit al Ardealului, în cele trei cuvântări lungi pe care le-a ținut cu această ocazie, a amintit Numele lui Dumnezeu de două ori în prima cuvântare, în a doua tot de două ori, iar în a treia numai o singură dată. Numele Isus Hristos n-a fost amintit nici odată. (Mitropolia Ardealului, nr. 1 -3, 1982).
Pe fondul acestei crize mai sus arătată, redăm și răspunsul lui Antonie Plămădeală la întrebarea: Ce este ecumenismul?
“…O adunare de biserici în căutarea unității, iar Consiliul ecumenic al bisericilor, să fie o instituție care să dureze până la Parusie (Venirea Domnului n.n.)! Și să știe că de mai mult nu este în stare!” (Telegraful Român, 1994, nr. 15 – 16, pag. 2, Ortodoxia în creștinism). Fără comentarii.
Mentalitatea poporului este dominată de formalism iar preoți mea aleargă pe aceeași cărare.
Iată ce scrie Nichifor Crainic: “Ne având preoțime intelectuală, care an de an să curețe și să cizeleze sufletul popular după modelul evanghelic, religia, așa cum s-a realizat în mase, e mai mult o creație a imaginației populare…” De aceea am spus că noi am avut un creștinism de tradiție, dar nu un creștinism de convingere personală. (Viața Creștină, Cluj, 1998, nr. 20, pag. 1).
Luther, face o subliniere puternică: “Adevăratul cult este credința, credința fiind atmosfera spirituală, în care sufletul
întâlnește Spiritul Divin și, pe de altă parte, fiind o cale de comunicație ce duce la Dumnezeu, pe care trebuie a-L urma în orice moment al vieții. Iată ce se cheamă a sluji lui Dumnezeu și care este adevăratul cult: să ai credință în Acela, pe care L-a trimis Tatăl: în Isus Hristos… Mai presus de credință, Dumnezeu nu admite nici un cult. Întregul cult constă în aceasta: crede în Hristos… O sărmană servitoare, care mătură casa și face această treabă cu credința în Hristos, îndeplinește o faptă mai bună și un cult mai înalt decât al lui Antonie în pustie.” (R. Will, Le culte, pag. 402 – 403).
Patriarhul Justinian a făcut o declarație ziarului Akropolis din Atena, în iulie 1959, cu următorul conținut:
“Poziția dogmatică pe care se situează fiecare Biserică, atunci când mărturisește că ea singură reprezintă adevărul, și condiția pe care o pune tuturor celorlalte în vederea unirii, ca să împărtășească punctul de vedere dogmatic, socotim că rămâne cea mai de seamă piatră de poticnire a tuturor încercărilor de unire a Bisericilor. În materie de dogmă nu se poate face compromis, dar dogma trebuie să reprezinte adevărul.
Considerăm că singura condiție pentru înfăptuirea adevărată și durabilă a Unirii Bisericilor este aceea de a străbate toată calea întoarsă care a dus la scindarea și separarea lor…
Este o certitudine pentru toată lumea că apa este cu atât mai curată cu cât este mai aproape de izvor. De aceea, soluția “căii întoarse”, adică revenirea pe firul apei istorice a Bisericii cât mai mult către sursa primară, ni se pare nu numai o rezolvare cu respectul Capului Bisericii și a instituției apostolice primare… ci și o soluție înțeleaptă care ar putea duce sigur la țelul după care suspină toată creștinătatea zilelor noastre.” (P. Rezuș, Ortodoxia, dec. 1963).
