17. TRADITIA

“Dar ei au auzit despre tine că înveți pe toți iudeii, care trăiesc printre neamuri, să se lepede de Moise, că le zici să nu-și taie copiii împrejur, și să nu trăiască potrivit cu obiceiurile.” (F. Ap. 21:21).

Să citim cu atenție, ca să înțelegem adevărul, căci numai adevărul ne face binele adevărat și ne deschide poarta vieții veșnice.

Este adevărat că marele apostol propovăduia cu putere și necurmat pe Domnul Isus Hristos și mântuirea (justificarea) prin credință, nu prin faptele legii, spunând că tăierea împrejur nu e o condiție a mântuirii (vezi Gal. 2:16, 21; 3:11; 5: 6).

Hristos și harul adus de El, era ținta propovăduiții apostolului Pavel, și nicidecum lupta împotriva legii dată prin Moise. Dacă această lege se topea în fața Soarelui Hristos, și a harului Său, era cu totul alt lucru. Nu trebuie să te lupți împotriva întunericului. Aprinde doar lumina, și întunericul va dispare.

Epoca legii trecuse. Ea era umbra, care dispărea în fața Soarelui Realității: HARUL. Mulțimea păcătoșilor primea harul mântuirii, prin credința în Domnul Isus Hristos, iar legea, cu poruncile ei, cădea neputincioasă. Adevărat spune un înțelept: “Nu ne mai putem întoarce în peșteri. Suntem prea mulți.” Neamurile nu puteau fi aduse la legea lui Moise, iar creștinii dintre iudei, întrucât făceau parte din Hristos-Realitatea, trebuiau să fie una cu credincioșii dintre neamuri, ca împreună să alcătuiască Trupul lui Hristos, această UNITATE desăvârșită, pentru care Fiul lui Dumnezeu Și-a dat viața ca jertfă de răscumpărare. (Ioan 11:52).

“Dar ei au auzit despre tine că înveți pe toți iudeii, care trăiesc printre neamuri, să se lepede de Moise, că le zici să nu-și taie copiii împrejur, și să nu trăiască potrivit cu obiceiurile.”

“Datini” sau “tradiție” în loc de “obiceiuri”, spune în original și în alte traduceri (vezi trad. Sf. Sinod, 1968; trad. catolică, Paris 1976; trad. Iași 1874; trad. catolică, Roma, 1967).

“Grație memoriei, omul creează Tradiția – sinteza originală a faptelor, a persoanelor și a comportării umane…” (România Liberă, 4 iulie, 1992, nr. 687, pag. 7, Cultura și Credința).

Dar cine are încredere în memoria omului? Numai ceea ce este scris merită crezare.

Noul Testament este învățătura Domnului Isus Hristos, scrisă de sfinții apostoli, este Cuvântul lui Dumnezeu din Noul Legământ, așa cum era Cuvântul scris al lui Dumnezeu în Vechiul Legământ.

Duhul Sfânt, cu privire la Cuvântul scris din Noul Testament, spune: “Să învățați să nu treceți peste ce este scris.” (1 Cor. 4:6).

În privința aceasta, mitropolitul Varlaam, (în perioada anilor 1640 – 1645), trăind în timpul domniei lui Vasile Lupu, susținând învățătura ortodoxă cu privire la mântuire, împotriva învățăturii calviniste, scrie:”

1. Sfânta Scriptură nu este singurul izvor al revelației divine;
2. Credința singură nu este suficientă pentru mântuire, în acest scop fiind necesare și faptele bune;
3. Predestinația omului spre mântuire sau spre osândă nu depinde numai de voința absolută a lui Dumnezeu, ci și de faptele omului, pe care Dumnezeu le cunoaște chiar mai înainte de a le face omul;
4. Împăcarea omului cu Dumnezeu nu se face numai prin credință, ci sunt necesare și faptele bune din partea omului.” (îndrumătorul Bisericesc, Alba Iulia, 1985, pag. 75).

După concepția ortodoxă, împărăția lui Dumnezeu trebuie meritată, (diac. prof. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, ed. A 11-a, 1980, pag. 398). Deci numai cei care au făcut fapte bune, merită această împărăție.

Tot Emilian Vasilescu mai scrie: “După concepția ortodoxă, natura omului n-a fost după căderea în păcat atât de distrusă, cum cred protestanții, încât omul să nu mai poată avea nici un rol activ în actul mântuirii… Păcatul a rănit natura omenească, a slăbit-o în așa fel încât omul nu poate să-și făurească mântuirea numai prin propriile sale puteri, dar are totuși merite în actul mântuirii prin acceptarea colaborării cu harul divin și prin faptele sale bune.” (Istoria Religiilor, ed. a II-a, 1980, pag. 410).

Puterea tradiției și a datinei (obiceiului) este o mare piedică în calea adevărului evanghelic. Să știm bine lucrul acesta, întoarcerea la Domnul Isus înseamnă ruperea cu trecutul (moștenirea deșartă de la părinți – vezi 1 Petru 1:18), și începerea unei vieți noi. Tradiția, datinile și obiceiurile din trecut – chiar dacă ni se par bune – sunt vrăjmașe lucrării lui Dumnezeu și a căii adevărului Său din Cuvântul scris în Noul Legământ. Tot ce nu este scris în Noul Testament, și se impune omului ca să creadă, este tradiție și datină.

Numai Cuvântul scris al Noului Legământ (învățătura apostolilor) poartă în sine sămânța vieții veșnice (1 Petru 1: 23), tradiția și datinile n-au nici o valoare și putere mântuitoare. Zice un proverb persan: “La ce folosește și ce preț are scoica, dacă n-are înăuntru perla?”

Noul Testament, este un document istoric, scris sub călăuzirea Duhului Sfânt, Cartea de temelie a Bisericii lui Hristos, sămânța dumnezeiască, prin care omul ajunge la mântuire (naștere din nou). Se poate numi aceasta tradiție scrisă? Istoria nu este tradiție. Ceea ce s-a adăugat lângă Noul Testament, este tradiție și aceasta nu este un izvor de mântuire.

Prof. N. Chițescu: “Sfinții Părinți merg atât de departe din acest punct de vedere, încât nu admit formulări dogmatice decât ale învățăturilor strict biblice, ei înșiși socotindu-se exclusiv tâlcuitori ai Sfintelor Scripturi.” (Ortodoxia, dec. 1967, pag. 376, Scriptură, Tradiție și tradiții).

Ca să nu ne încurcăm în cuvinte să mai stăruim puțin asupra termenului “tradiție”.

Acest termen poate să însemne, cum s-a mai amintit, datini, obiceiuri, ceremonii, etc.

Cuvântul “predanie” (paradosis în grecește, cuvânt întâlnit în scrierile vechilor scriitori creștini, la Irineu, de exemplu) are înțelesul de “Învățătură”.

Domnul Isus învăța pe apostoli, adică le preda Cuvântul Tatălui Ceresc, pe care ei l-au fixat în scris. Ei, apostolii, au învățat pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum li-l comunica Duhul Sfânt. Aceasta s-a numit “Învățătura (predania) apostolilor”. Dar cine poate să-i spună la această predanie tradiție? Cum să avem îndrăzneala să numim adevărul dumnezeiesc – Cuvântul lui Hristos – tradiție?

Ceea ce Duhul Sfânt ne-a lăsat scris, este întocmai cu ceea ce nu a fost scris. Nu sunt două adevăruri pentru o problemă, ci numai unul.

Tradiția este amestecul omului în lucrarea lui Dumnezeu, este stricarea Cuvântului lui Dumnezeu. (2 Cor. 2:17). Învățătura apostolilor (paradosis, “predania”), este Cuvântul lui Dumnezeu (care a fost scris apoi), este adevărul mântuitor și veșnic.

Bellarmin, un teolog catolic, spunea: “Tradiția este nu numai un complement al Scripturii, ci și o depășire a ei prin întinderea și autoritatea ei.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 413).

Deci se vede limpede, că cel care se abate numai puțin de la calea cea una singură a adevărului Sfintei Scripturi, nu se mai oprește, ci se tot distanțează la infinit. Catolicii dau întâietate tradiției față de Scriptură. Ba s-a mers așa de departe încât papa Pius al IX-lea, a spus cuvintele: “Eu sunt Tradiția!” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 415, după teologul Congar).

lată ce spun unii teologi, scriitori bisericești și alte categorii de gânditori, în legătura cu tradiția, comparativ cu Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu:

Se face mult caz de sf. Irineu (+ 202) ca fiind cel dintâi scriitor creștin care apără tradiția, punând-o pe picior de egalitate cu Sfânta Scriptură. Nimeni însă nu știe ce înțelegea el prin tradiție.

Viorel Ioniță, un teolog din zilele noastre zice: “Sf. Irineu înțelegea prin paradosis, “predanie”, nu forma scrisă, ci acea formă interioară creată de Duhul Sfânt comunicată tuturor generațiilor de credincioși din orice loc și timp prin succesiunea apostolică.” (Studii Teologice, 1971, pag. 541).

Dar cine-și întemeiază credința pe o dispoziție interioară a cuiva, chiar apostol al lui Hristos fiind? Ne gândim la Petru și la dispozițiile lui interioare. Omul, oricine ar fi el, este schimbător. Numai Domnul Isus este Același: ieri, astăzi și în veci (Evrei 13:8). Ce deosebire de dispoziții interioare aveau Petru, Pavel, Iacov! Nu putem pune pe seama Duhului Sfânt părerile lui Iacov, sau clătinările lui Petru (Gal. 2:11 – 14), față de descoperirile date lui Pavel de Dumnezeu.

Sf. Irineu, scrie foarte frumos, clar și limpede despre tradiție, în cartea sa “Contra ereziilor” (Adversus haereses), 3,3,1: “Toți acei care vor să vadă adevărul pot să privească în orice Biserică predania (învățătura) apostolilor arătându-se în toată lumea. Dacă apostolii ar fi cunoscut taine ascunse pe care ei le-ar fi descoperit celor desăvârșiți, separat și pe ascuns de ceilalți, le-ar fi transmis cu siguranță, acelora cărora le-au încredințat Bisericile… Izvorul și norma de credință sunt redate de Predania învățăturii continuă, în Biserici venind de la sfinții apostoli…

…Biserica a primit predica (propovăduirea) și credința apostolilor, pe care le păzește cu grijă. Ea se întinde în toată lumea în care sălășluiește ca într-o singură casă. Ea se încrede în apostoli, predică, învață și transmite credința în deplin acord ca și cum ar avea un singur suflet, aceeași inimă și o singură gură… Fiind una și aceeași credință, nici cel ce va putea spune mult despre ea n-o va mări, nici cel ce va vorbi puțin, n-o va micșora.”

Pr. prof. dr. Ion Bria: “Sf. Irineu vorbește despre Tradiție ca hypothesis, “ipoteză” a Scripturilor. (Dicționar de Teologie Ortodoxă, pag. 381, Edit. Inst. Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Române, București, 1981).

Pr. prof. dr. Ion Bria: “…La încheierea perioadei clasice a patristicii, cu sf. Ioan Damaschin, marile doctrine ale Ortodoxiei erau stabilite într-un întreg care poartă numele de Tradiție.” (Ortodoxia, 1988, nr. 1, pag. 147).

Arhimandritul Seri ban, citând pe Teodor Popescu, notează: “Pretutindeni este lipsă de viață… O astfel de biserică devine o anexă politică, iar de viață religioasă nu mai poate fi vorba. Ea duce o existență egală cu moartea… Aceasta a fost biserica bizantină, lăcaș decorativ din care spiritul se stinge… Moștenirea aceasta au căpătat-o toate bisericile ortodoxe, toate au caracterele sterilității cu un viciu din naștere.” (Teodor Popescu, “Am trăit atâtea minuni”, pag. 59).

Arhim. Seri ban, continuă: “Biserica așa cum la noi practică poruncile lui Hristos, biserica plină de speculanți și de șarlatani, de bețivi, de vicioși și de senzuali, aceasta nu e Biserica lui Hristos, ci pur și simplu negația creștinismului.”

Preotul Dumitru Nanu citând tot pe Teodor Popescu notează și el: “Tradiția închinării la sfinți nu este decât un strigoi al politeismului, un avatar, o meteahnă organică (când n-a fost un calcul de beneficiu preoțesc), de care omul n-a putut scăpa cu una cu două, mai ales că biserica necredincioasă marilor ei apostoli l-a educat în acest sens…” (Teodor Popescu, Am trăit atâtea minuni, pag. 73).

Teodor Popescu: “Creștinătatea a trecut demult peste “ce este scris”, n-a mai ținut seama de Scriptură. Ea a pus alături de Scriptură, tradiția, a amestecat lucrurile și a ieșit ce vedem. Și cine ajunge la încredințarea că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să se țină ori de Biblie, ori de tradiție. Dacă se ține de tradiție, rămâne cum a fost. Dacă se ține numai de Biblie, găsește pe Domnul Isus.” (Am trăit atâtea minuni, pag. 58).

Luther, marele reformator, a spus: “Tot ce nu e în Scriptură e pur și simplu un adaos al lui Satan.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 413, după Holstein).

Pompiliu Constantinescu, critic și istoric literar: “Teologia și creștinismul practic sunt două noțiuni nu deosebite ci chiar contradictorii (Borgia, Iezuiții, Inchiziția): creștinismul e prea moral, viu; se adresează sentimentului (inimii) nu minții reci… Căutați creștini în afară de biserică; Crist tot acolo i-a găsit… Biserica nu e azi decât o rațiune politică, națională – nu o forță morală vie în masele populare…” (Caleidoscop, pag. 66 – 67, Edit. Cartea Românească, București 1974).

Richard Wurmbrand: “Timpul nu poate sfinți rătăcirea.” Religiile ortodoxă și catolică sunt religiile formelor și simbolurilor, mai mult ca în Vechiul Testament. Tot ce se spune și se face în timpul liturghiei, totul are însemnătate simbolică; și ceea ce este mai deosebit față de Vechiul Testament, este că aici (în liturghie și în alte rânduieli) nimic nu este socotit simbol, ci realitate (!?).

Romulus Vulcănescu: “Creștinismul primitiv (pe teritoriul României de azi) s-a grefat peste credințe și tradiții mitice dacice și daco-romane, care nu contraveneau în esența și forma lor rituală doctrinei creștine… În sec. al II-lea după Hristos, în mai toate provinciile romane (dintre care unele inaccesibile pentru romani ca Britania, Ga li a) și cele ale sarmaților, dacilor, germanilor, sciților, stăpânește Numele lui «Christos care a venit.,.»

…În Istoria României începuturile creștinismului primitiv sunt consumate în Dacia Pontică la începutul secolului al IV-lea e. n.

…Creștinismul introdus în sec. al IV-lea la daco-romani era de factură populară, propagat nu de misionari oficiali, ci din om în om, prin contact direct cu populația creștină din imperiu. Nu avea o organizație eclesiastică superioară. Se reducea la însușirea elementelor de bază ale noii credințe și la practica simplă a cultului… În Dacia, ca peste tot, creștinismul s-a altoit la daco-romani pe credințe mai vechi, păstrate mai departe… În această situație s-au menținut în Dacia, din recuzita vechii mitologii a daco-romanilor, credințe, datini și tradiții: bradul funerar, stâlpii sacri, riturile de înmormântare, pomenile, sărbătorile romanizate: Rusaliile, Floraliile, etc.” (Mitologia Română, pag. 134, București, 1985).

Despre predicarea Evangheliei în Sciția minor (Dobrogea) de sf. ap. Andrei, vezi revista Viața Creștină, 1993, nr. 9, pag. 3, Cluj).

Nu sunt documente ca să susțină istoric această propovăduire.

Se spune că sf. ap. Andrei a predicat Evanghelia prin părțile noastre, și anume prin Dobrogea. Nu se poate deduce de aici că el este cel care ne-a creștinat, pe noi, românii, pentru că activitatea sa misionară s-a desfășurat cam cu 50 de ani înainte de prefacerea Daciei în provincie romană, de către împăratul Traian.

Ceea ce îi datorăm noi, este că el a adus cuvântul Evangheliei pe meleaguri ce astăzi fac parte din țara noastră.
Cărțile vechi spun că printre daci erau creștini chiar înainte de venirea romanilor.

Acest creștinism n-a putut fi predicat de altcineva decât de apostolul Andrei.

Dar creștinismul a fost și mai mult introdus în Dacia prin venirea coloniștilor romani, care erau aproape toți creștini.

Dovada despre aceasta este o piatră de mormânt găsită la Cluj-Napoca, ce datează dinainte de anul 270 și pe care se află o monogramă creștină formată dintr-o cruce și patru inițiale: S, T, T, L. Aceste litere sunt prescurtarea expresiei creștine: Sit tibi terra levis (“Să-ți fie țărâna ușoară”).

O altă dovadă este mulțimea cuvintelor românești în legătură cu religia noastră și care sunt de origine latină: biserică, duminică, altar, păgân, Dumnezeu, sfânt, înger, creștin, cruce, mormânt, botez, Rusalii, drac, popă, rugăciune etc.

R. Vulcănescu: “Începând din sec. al VII-lea, sub influența culturii și civilizației bizantine, exercitate constant, se cristalizează paralel cu structura religiei creștine și o mitologie creștină, care republică mitologia daco-romană pe plan popular.” (Mitologia Română, pag. 136).

Tertulian, zice: “Unele erezii cutează să se răsădească singure în epoca apostolică pentru ca să pară astfel lăsate chiar de apostoli, fiindcă ar fi existat chiar sub apostoli…” (Contra ereticilor, XXXII, 1, Apologeți de limbă latină, pag. 161).

“Din secolul al IV-lea înainte, situația se schimbă. Nu mai trăiau cei ce cunoscuseră pe sfinții apostoli direct sau pe ucenicii lor. Un curent reprezentat de unii Părinți de seamă face din Tradiție un al doilea izvor, independent de Sfânta Scriptură. (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 385). De la această dată, și interpretările biblice ale primelor trei veacuri au fost socotite Tradiție, la care s-a tot adăugat până în ziua de azi.

“Pe măsură ce trecea timpul, Tradiția, care vrea să rămână tâlcuirea Scripturii, câștigă o consistență literară proprie… În această dezvoltare se poate amesteca și omenescul.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 386).

Dacă s-a ajuns la această recunoaștere, atunci care este criteriul obiectiv al adevărului? Unul singur. Scriptura scrisă de sfinții apostoli. Înapoi la Sfânta Scriptură. “Sfinții părinți proclamă și ei suficiența Scripturii…” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 386).

A se avea în vedere și cartea Constituțiile apostolice. Și această carte se pune sub semnul întrebării.

Liviu Stan, scrie despre Constituțiile Apostolice că ar fi apărut cam prin sec. al III-lea sau al IV-lea. (Mirenii în Biserică, pag. 276 – 277, Sibiu, 1939).

Liviu Stan, mai consemnează în Mirenii în Biserică: Canoanele apostolilor, scriere veche creștină, care conține 85 de canoane (catolicii recunosc numai 50), care a apărut la începutul sec. al IV-lea (pag. 283),

Didascalia, scriere veche creștină, atribuită apostolilor, apărută în veacul al III-lea (pag. 277 – 278),

Octateuchos “Testamentul Domnului”, scriere veche creștină, în opt cărți, apărută prin sec. al III-lea (pag. 279).

Pr. Ioan Gh. Roșescu, scrie: “Așa numitele Așezăminte sau Constituțiile Apostolice nu au fost acceptate (de Sinodul al VI-lea, 691) deoarece cuprind multe idei neortodoxe.” (Studii Teologice, nr. 1 – 2, 1983, pag. 67, Principii și dispoziții ale Sinodului Quinisext).

“În Evul Mediu, ortodoxia la români s-a împletit cu vechi tradiții, obiceiuri, cu trăiri extra-religioase, devenind un mod de manifestare a distincției personalității etnice, o anumită forma mentis, denumită “legea românească”. (Telegraful Român, 1989, nr. 15- 18, pag. 8).

Tertulian: “Dacă Domnul Isus Hristos a trimis pe apostoli să propovăduiască, este de datoria noastră să nu mai primim pe alții ca propovăduitori, afară de cei pe care i-a rânduit Hristos. Căci nimeni nu cunoaște pe Tatăl, fără numai Fiul, și acela căruia Fiul i-L va descoperi. Și mi se pare că Fiul nu L-a descoperit altora, fără numai apostolilor, pe care i-a trimis să propovăduiască ceea ce, bineînțeles, le descoperise El.” (Contra ereticilor, XXI, 1-3, Părinți și scriitori bisericești, Apologeți de limbă latină, voi. 3, pag. 152, București, 1981).

Teologii ortodocși de astăzi, zic: “Primirea de către Biserică a Sfintei Tradiții se încheie, deodată cu procesul inspirației divine, la moartea ultimului apostol, (foarte corect până aici, n. n.). Dar prezentarea și fixarea Sfintei Tradiții se face în cursul primelor opt veacuri ale istoriei creștinătății.” (Mitropolia Ardealului, 1962, nr. 9-12, pag. 679, pr. prof. Isidor Todoran, Sfânta Tradiție, și tradiția bisericească).

“Sfânta Tradiție ne este bine cunoscută din: hotărârile sinoadelor ecumenice, din scrierile sfinților părinți și din cărțile liturgice (cărți de sfântă slujbă), în genere din viața unitară a vechii Biserici sobornicești. Sfânta Tradiție ne apare ca fiind însăși Evanghelia, adică Vestea cea bună a Fiului lui Dumnezeu întrupat, despre mântuire; ea este Evanghelia propovăduită de Biserică de la sfinții apostoli până azi și până la sfârșit; Sfânta Tradiție este aceea pe care o declară ca atare Biserica… Sfânta Tradiție are aceeași valoare pentru credință ca Sfânta Scriptură…” (îndrumătorul Bisericesc, Cluj, 1981, pag. 97 – 98).

Pe ce se întemeiază această hotărâre? A spus așa ceva Domnul Isus? A vorbit El printr-un prooroc, vreunui Sinod? Oare nu este o abatere flagrantă de la învățătura apostolilor?

“…Ne bazăm pe Tradiție, dar să știm cum să o citim astăzi. Tradiția este conștiința comună a Bisericilor.” (Dintr-un interviu cu un călugăr, în suplimentul Alfa și Omega al ziarului Cotidianul, 22 ian. 1993, pag. 2).

Mitropolitul Antonie Plămădeală: “…Ortodoxia s-a controlat și s-a impus prin sinoade. Patru secole a stat sub semnul a șapte sinoade ecumenice (de la 325 la 787)… Din practicile rămase în viața comunităților moștenite din om în om și din comunitate în comunitate, din amintiri bine controlate, coordonate, suprapuse și armonizate cu documentele, să alcătuiască Tradiția, sora documentelor, din care au făcut izvor de credință de valoare și cu autoritate egală cu a documentelor scrise… Și așa au construit acel cod de învățături care se va numi Dogmatica și care va fi peste veacuri și pentru eternitate constituția precisă, obligatorie și aspră a Ortodoxiei… singură cu certitudine mântuitoare.”

“…Ortodoxia a sacralizat (sfințit) cosmosul, natura, familia, jocul, autoritatea civilă, legile. L-a coborât pe Dumnezeu în toate și n-a condamnat nici lumea, nici bucuria, nici cântecul, nici bunurile materiale… Și pe toate le-a supus libertății… În toate a căutat măsura, iar măsura a orientat-o după cerințele firescului. Să fie toate cât mai apropiate de firesc…” (fără comentariu, n.n.). (Telegraful Român, nr. 11 -12, pag. 1 – 2, Sibiu, 1984, Ortodoxie și ecumenism).

“Sfințind bucuriile vieții, care sunt compatibile cu demnitatea omului și idealul desăvârșirii, creștinul recunoaște distracțiile și le îndreptățește ca fiind mijloace de destindere și reconfortare… Dansul este îngăduit de morala creștină… La început a fost condamnat de Biserica creștină numai din pricina stării lui decadente de pe vremea aceea… Dansurile noastre naționale românești, atât de frumoase, în care poporul își exprimă bucuriile și sentimentele sale curate, constituie manifestări artistice, cărora nimic nu li s-ar putea reproșa din punct de vedere moral.” (Teologia morală ortodoxă, vol. 2, pag. 123 și 126, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980).

Cine are inimă de înțeles, să înțeleagă.

Cuvântul scris al lui Dumnezeu spune cu glas de fulger: “Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume.” (1 Ioan 2:15 – 16). “Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt.” (1 Petru 1:16). “De aceea: «Ieșiți din mijlocul lor, și despărțiți-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi.»“ (2 Cor. 6:17).

Sergiu Bulgakoff, vorbind despre tradiție, spunea: “Epoca creștinismului primitiv abia se aseamănă cu epoca contemporană…” (Ortodoxia, Sibiu, 1933, pag. 12).

Sergiu Bulgakoff: “Tot ceea ce păstrează memoria vie a Bisericii formează tradiția… Monumentele bisericești sunt, înainte de toate literatura bisericească… operele Părinților apostolici, ale Părinților Bisericii, ale teologilor. Pe urmă vin textele liturgice, arhitectura, iconografia, tradiția orală.” (Ortodoxia, 1933, pag. 40, Sibiu).

Sergiu Bulgakoff: “Sfânta Scriptură depinde de tradiția bisericească, face parte din tradiție.” (Ortodoxia, 1933, pag. 14,23).

Cum ar putea fi așa, dacă Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu? “La început a fost Cuvântul…” (Ioan 1:1).
Mai departe, același autor spune: “Biserica, ea este cea care ne-a dat Biblia, cu ajutorul tradiției.” (Ortodoxia, 1933, pag. 15).

Dumnezeu însă spune că Biserica s-a născut din sămânța Cuvântului Său (1 Petru 1: 23; Iacov 1:18), și este sfințită și curățită prin Cuvânt (Efes. 5:26).

Sergiu Bulgakoff: “Cuvântul lui Dumnezeu este pentru tradiție o instanță de control negativ… Scriptura este o sămânță, tradiția este un seceriș.” (Ortodoxia, 1933, Sibiu, pag. 24).

Sergiu Bugakoff, se contrazice pe sine când zice: “Cuvântul lui Dumnezeu este deasupra tuturor celorlalte izvoare de credință, în special deasupra întregii tradiții sub toate formele ei… Tradiția se adaptează la diferite epoci și la trebuințele lor; Sfânta Scriptură însă este glasul lui Dumnezeu adresat omului; ea are valoarea absolută. Ea este revelația eternă a Divinității… Din acest punct de vedere, trebuie să se spună că Sfânta Scriptură și tradiția sunt inegale, în ce privește valoarea lor; primul loc i se cuvine Cuvântului lui Dumnezeu: criteriul de verificare al Scripturii nu este tradiția, ci dimpotrivă, tradiția se verifică cu Scriptura.” (Ortodoxia, 1933, Sibiu, pag. 23).

“Tradiția Bisericească se referă direct sau indirect la adevărul apostolic, fiind întotdeauna de acord cu învățătura Sfintei Scripturi…” (Studii Teologice, 1972, nr. 3 – 4, pag. 179, Descoperirea dumnezeiască).

“Sfânta Tradiție este și ea izvor și mod de exprimare a Descoperirii dumnezeiești, ca și Sfânta Scriptură. Întrucât și în măsura în care elementele care formează Sfânta Tradiție nu au pierdut nimic din caracteristicile «apostolicității» lor, ele sunt considerate și sunt crezute în Biserică alcătuind celălalt Izvor, împreună cu Sfânta Scriptură…

Tocmai această Tradiție o are în vedere sf. Atanasie cel Mare, când spune, că există o «Tradiție și învățătură de credință dintru început a Bisericii ecumenice, pe care Domnul a dat-o, apostolii au primit-o și părinții au păstrat-o.»“ (Scrisoare către Serapion, 28, P. G. XXVI, 539).

Sensul vechi al cuvântului tradiție este foarte bine redat de sf. Atanasie cel Mare, atunci când se referă la “predania (învățătura) și credința, pe care, de la începuturile Bisericii, a dat-o Domnul, au vestit-o apostolii și au păstrat-o părinții.” (Epistola către Serapion, -, 28).

Arhid. prof. dr. C. Voicu: “Tradiția Bisericii patristice s-a format în primul rând din interpretarea Sfintei Scripturi, fiind un răspuns al Bisericii la Cuvântul lui Dumnezeu…” (Mitropolia Ardealului, 1985, nr. 7-8, pag. 409, Concepția patristică despre tradiția biblică).

Prof. N. Chitescu: “Scriptura cuprinde tot adevărul mântuitor (Tit 1:1); sfinții părinți o tâlcuiesc, aplicând-o la viață. Tradiția e relativă.

“Tradiția nu poate fi numită «Cuvântul lui Dumnezeu.» Numai Sfintele Scripturi sunt denumite «Cuvântul lui Dumnezeu.»“ (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 382 și 404, Scriptură, Tradiție și tradiții).

Prof. N. Chițescu, mai scrie cele ce urmează: “…Sunt tradiții și tradiții. Noi avem în vedere pe cele de origine dumnezeiască și apostolică; acestea se bucură în Biserica Ortodoxă, în principiu, de același respect ca și Cuvântul scris… Adevărata Tradiție nu poate contrazice Sfânta Scriptură, dar nu există adevărată Tradiție apostolică, care să nu-și aibă germenele în Sfânta Scriptură.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 394).

Prof. N. Chițescu: “…Nici un document ai Tradiției nu este egal cu Scriptura, primită prin inspirație și pusă deasupra celorlalte părți ale Tradiției prin întocmirea canonului de către Biserică.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 405,Scriptură, Tradiție și tradiții).

Prof. N. Chițescu: “Tertulian în cartea: Despre proscrierea ereticilor, scrie: «Este limpede, că orice învățătură, care este în armonie cu aceea a Bisericilor mame și izvoare ale credinței, trebuie socotită ca adevărată întrucât ea cuprinde în mod vădit ceea ce Bisericile au primit de la apostoli, apostolii de la Hristos, Hristos de la Dumnezeu… Suntem în comuniune cu Bisericile apostolice pentru că învățătura noastră nu se deosebește întru nimic de a lor: Aceasta e dovada adevărului.»“ (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 384, Scriptură, Tradiție și tradiții).

Prof. N. Chițescu: “Tradiția apostolică nedezvoltată, în principiu, caracterizează protestantismul și cultele neoprotestante.
Tradiția apostolică amplificată și transformată cu tradiții bisericești, caracterizează romano-catolicismul.

Tradiția apostolică dezvoltată, păstrând germenul inițial, caracterizează ortodoxia.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 367, Scriptură, Tradiție și tradiții).

“Criteriul pentru judecarea Sfintei Tradiții este acordul ei deplin cu Sfintele Scripturi.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 403).

“Afară de tradiția adevărată care se armonizează perfect cu Sfânta Scriptură, erau încă din primele veacuri creștine, multe alte tradiții abătute de la adevărul Scripturii împotriva cărora luptau sfinții părinți, ca Tertulian, Irineu și alții. (Ortodoxia dec. 1963, pag. 384).

Prof. N. Chițescu: “Biserica Ortodoxă nu este de aceeași părere cu adăugirile Bisericii Catolice (după cum nici Biserica Catolică nu este de aceeași părere cu cele adăugate de Biserica Ortodoxă n. n.): “Noile formulări dogmatice romano-catolice, culminând cu cele de un veac încoace (nepătata zămislire a Maicii Domnului, înălțarea la cer cu trupul a Maicii Domnului și infailibitatea papei) nu îndeplinesc această condiție. (Adică nu se menține Tradiția primară). (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 390, Scriptură, Tradiție și tradiții).

Adevărul nu se schimbă după timp, împrejurări sau oameni. Oamenii trebuie să se schimbe după adevăr, nu adevărul după oameni.

Să mergem totdeauna la obârșia lucrurilor și vom înțelege limpede adevărul. “…Au văzut cu ochii lor de la început…” (Luca 1:2).

După învățătura și credința unor culte religioase de astăzi, întoarcerea omului la Dumnezeu și trăirea exactă a celor scrise în Noul Testament (Cartea de temelie a Bisericii lui Hristos) înseamnă erezie. Din această stare de lucruri, vedem cât de departe a târât diavolul pe om în marea rătăcirii și a vrăjmășiei lui față de Dumnezeu-Făcătorul său și față de Domnul Isus Hristos-Mântuitorul său! Cât de ascuns a lucrat și a luptat secole de-a rândul marele vrăjmaș Lucifer-tatăl minciunii, ca să dea adevărul drept minciună și minciuna drept adevăr.

Vrem să fim încredințați de adevărul dumnezeiesc? Să mergem la cei ce l-au văzut de la început, să mergem la sfinții apostoli, care au trăit cu Domnul Isus – Adevărul lui Dumnezeu întrupat.

Adevărat zicea Tertulian: “Acel lucru e mai adevărat, care e mai vechi, și acel lucru e mai vechi, care e de la început, și acel lucru e de la început, care vine de la apostoli și de la Domnul.” (Contra lui Marcion, 4:5). Și mai spune Tertulian: “Numai acea învățătură trebuie primită, care vine de la bisericile întemeiate de apostoli și care se potrivește cu ce au crezut ele… Adevărul în materie de credință se măsoară cu etalonul apostolicității, (care este măsura standard)… Suntem în comuniune cu bisericile apostolice numai când învățătura noastră nu se deosebește cu nimic de a lor. Aceasta este dovada adevărului.” (Studii Teologice, nov. – dec. 1967, pag. 622 – 623).

Sf. Irineu: “Adevărata cunoaștere este doctrina apostolilor și vechiul așezământ al Bisericii pentru toată lumea… Neprimind nici adăugare nici suprimare…” (Studii Teologice, Contra ereziilor, nov. I dec. 1967, pag. 622).

“Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au așezat părinții tăi” (Prov. 22:28), spune răspicat Cartea lui Dumnezeu.

“Sunt unii care mută hotarele.” (Iov 24:2).

“O tradiție fără adevăr (adevărul Scripturii) e o eroare veche”, spune sf. Ciprian. E un hotar mutat.

“Autoritatea supremă în Biserică rămâne Sfânta Scriptură.” pentru sf. Ciprian! “Ea inspiră și judecă actele în învățătura Bisericii. Tradiția, de pildă: De unde vine această Tradiție? Are oare ea autoritatea Domnului și a Evangheliei? Vine ea de la apostoli și de la epistolele lor? Căci ceea ce trebuie făcut este scris.” – răspunde sf. Ciprian. (Apologeți de limbă latină, pag. 459, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981).

Sf. Chirii al Ierusalimului: “Învățătura despre tainicele lucrări ale lui Dumnezeu nu trebuie să se predea la întâmplare și fără dovezi din DUMNEZEIEȘTILE SCRIPTURI, și nici nu trebuie să fie înfățișată din presupuneri și prin cuvinte căutate.” (Catehezele, 4:17).

Sf. Chirii al Ierusalimului, mai spune: “Și pe mine, care îți spun aceste lucruri, nu trebuie să mă crezi pur și simplu, dacă nu afli în Scripturi dovada celor afirmate. Sfântul Duh a grăit prin Scripturi. Deci se cade să se grăiască ceea ce a spus El; iar ceea ce n-a spus El să nu ne încumetăm să spunem.” (Ortodoxia, dec. 1963, paf. 400, Cateh. IV, 17).

Sf. Ioan Damaschin: “Să nu depășim hotarele veșnice pe care le-au pus părinții noștri, ci să ținem predaniile așa cum le-am primit.” (Dogmatica, ed. a II-a, pag. 7, trad. pr. D. Fecioru, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1943).

Noi înțelegem prin “părinții noștri” pe apostolii Domnului Isus, care prin Duhul Sfânt, au pus în scris “hotarele veșnice” ale învățăturii adevărului, care se află în Noul Testament. Tot ce depășește hotarele acestea, este de la cel rău.

Evagrie: “În istorie se scriu multe lucruri din domeniul închipuirii și al unei tradiții false, cum ar fi, de pildă icoana trimisă de Mântuitorul, lui Abgar regele Edesei și că această icoană a ajutat pe locuitorii cetății într-un război.” (Cartea a IV-a, cap. XXVII, pag. 143).

Sf Ioan Gură de Aur, cu un glas ca de trâmbiță zice: “Am învățat să consider numai Sfânta Scriptură negreșelnică. Celelalte cărți le citesc așa: oricât de sfinte și docte ar fi, nu le socotesc învățături drepte dacă nu-mi dovedesc prin Scriptură și rațiune că trebuie să fie așa.”

Sf. Atanasie cel Mare, socotit părintele Ortodoxiei, spune clar și puternic: “Acestea sunt izvoarele mântuirii – cărțile canonice ale Noului Testament – pentru ca cel însetat să se adape cu cuvintele vii pe care le conțin. Numai în acestea se cuprinde doctrina credinței. Nimeni să nu adauge, nici să scoată ceva din ele.” (vezi Epistola Pascală, 39).

Sf. Iustin Martirul: “Evangheliile sunt «memorii» ale apostolilor.” (Apologia, 1, 66).

Vicențiu de Le rin: “Canonul Scripturii este perfect, suficient în el însuși și mai mult decât suficient pentru orice lucru.” (Commonitorium 2, 2).

Origen:” Pietatea unui popor devine pietatea altor neamuri.” De aceea, Dumnezeu ne-a dat un singur adevăr cu privire la orice lucru, iar acest adevăr ni l-a lăsat scris în Cartea Noului Legământ, pentru ca orice adevărat creștin să-l asculte așa cum este. Nu tradiții, nu datini, nu obiceiuri nescrise, care pot fi interpretate de fiecare om cum îi place, ci Cuvântul scris. Aceasta ne-a lăsat Dumnezeu.

Am dat aceste citate din vechii scriitori creștini, ca să slujească drept documente pentru apărarea Sfintei Scripturi, pentru limpezirea autorității ei față de cei care o pun pe picior de egalitate cu așa-zisa tradiție.

Să nu ne fie frică să rămânem numai cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu (Sfânta Scriptură). Cine rămâne cu Cartea lui Dumnezeu, rămâne cu Dumnezeu, și cine rămâne cu Dumnezeu, mai poate avea vreo teamă? în Dumnezeu și în Cuvântul Său avem totul deplin. Cuvântul Lui sfânt este întreg și nu trebuie să i se mai adauge ceva: “N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească și să fii găsit mincinos. “(Prov. 30:6).

Să bem din izvorul curat al Sfintei Scripturi. Râul tradiției nu prezintă nici o garanție.

Montaigne, un scriitor francez spune: “Trebuie să te mulțumești cu lumina pe care binevoiește soarele să ne-o dăruie prin razele sale; iar cine va ridica ochii să dobândească mai multă, din chiar ființa sa, să nu i se pară ciudat dacă pentru temeritatea lui, își pierde vederile.”

Să ne mulțumim cu lumina pe care ne-o dă Domnul Isus Hristos, prin Cuvântul Său, și să nu adăugăm nimic la ceea ce ne spune El, ca să nu rămânem în întuneric, ci să avem viață veșnică.

Și tot Montaigne mai spune: “E o dovadă de mare prostie ca să îți întuneci propria lumină pentru una de împrumut.”

Dumnezeu n-a lăsat în seama omului ducerea la îndeplinire a planului Său cu privire la mântuirea lumii, ci toată lucrarea făcută și care se face, a lăsat-o în seama Duhului Sfânt, care este Duhul Adevărului. Omul nu este decât un vas, de care Se folosește Duhul Sfânt, pentru împlinirea acestei lucrări dumnezeiești pe pământ.

Tot ce a fost necesar pentru Biserică, pentru nașterea, creșterea și desăvârșirea ei, cât și pentru chemarea ei în lume, se află scris în Sfânta Scriptură – Cuvântul lui Dumnezeu.

Biserica este Trupul lui Hristos și, așa cum pentru trupul omului, pentru desăvârșirea lui, civilizația n-a contribuit cu nimic, întrucât legile vieții sunt aceleași, tot așa este și cu Trupul lui Hristos. Legea Duhului de viață este aceeași. (Romani 8: 2).

Lucian Blaga: “Nimic nu e așa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni și nimic nu-l poate schimba.”

Să privim la primii creștini, la felul cum trăiau ei învățătura Domnului Isus și să trăim și noi ca ei această sfântă și neschimbată învățătură.

În Sfânta Scriptură avem tot ceea ce privește mântuirea și viața de credință. Cele adăugate ulterior – indiferent de cine – cultul icoanelor, cultul sfinților, cultul morților (parastasele), cultul moaștelor, cultul Maicii Domnului, etc. este o forjare a textului biblic. Prin forțarea textului biblic poți ajunge și la ateism. Orice poți să scoți din Sfânta Scriptură dacă forțezi textul.

Aceasta este un păcat mare: “Stricarea Cuvântului lui Dumnezeu.”

Frații mei, copii ai lui Dumnezeu, să ne fie scump, ca lumina ochilor, Cuvântul scris al Noului Legământ, și să veghem tot timpul, ca să nu-l înlocuim cu ceea ce vine din tradiția și datinile oamenilor. De ce să ne primejduim viața?

Cine este stăpânit de Duhul Sfânt – Duhul adevărului – înțelege îndemnul acesta și face deosebire între ce este de la Dumnezeu și ce este de la om. Slăvit să fie Domnul!

Petre Rezuș: “Inovația doctrinară este, astfel, un factor negativ care sparge unitatea Bisericii, înstrăinând pe credincioși între-olaltă.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 321, Biserica în Planul lui Dumnezeu).

D. Stăniloaie: “Dacă rămânem închiși în formulele noastre, ele ne devin idoli.” (Studii Teologice, 1970, nr. 5 – 6, pag. 333, Sfânta Treime, structura supremei iubiri).

Mii ton: “Adevărul este comparat în Scriptură cu un izvor care țâșnește. Dacă apa lui nu curge într-o continuă înaintare, cade într-o mlaștină murdară, formând o băltoacă de uniformitate și tradiție.”

Cu privire la adevărul Cuvântului lui Dumnezeu și formele adăugate mai târziu credinciosul trebuie să aleagă Cuvântul.

Acest cuvânt este întreg, complet, fără nici o lipsă când este vorba de adevărul esențial. Nu este nevoie ne nici un adaos.

Fer. Augustin, zice: “Când Domnul nostru tace, cine mai poate spune: «Este așa» sau «este alminteri»? Sau dacă am îndrăzni s-o spunem, cum o dovedim?”