Cultul îngerilor și al sfinților s-a dezvoltat în perioada a II-a a creștinismului, îndeosebi din sec. al V-lea, când sfinții și îngerii au fost împărțiți pe categorii. În cinstea sfinților se clădeau lăcașuri de închinare, așezând la temelia altarului din presupusele moaște ale lor. Acest obicei a devenit așa de frecvent încât aproape nu se mai sfințeau biserici fără moaște. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 220 – 221; Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 298).
La locurile considerate sfinte, pentru motivul că acolo au trăit și și-au desfășurat activitatea anumite persoane sfinte, precum și la mormintele și moaștele lor, au început încă de timpuriu să se facă diferite călătorii de închinare. Împotriva acestor practici, s-au ridicat mulți bărbați credincioși de pe vremea aceea, văzând că adevărul este tot mai uitat și minciuna devenea tot mai stăpână. Așa a fost sf. Grigore de Nissa. (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, voi, vol. 2, pag. 295).
Istoricul Eusebiu Popovici spune: “Cultul sfinților va fi fost la mulți păgâni, care au îmbrățișat creștinismul, o compensare bine-venită pentru cultul ce-l aduceau înainte eroilor.” ( Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 221).
Cultul martirilor își are rădăcina în epoca persecuțiilor. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 84). Din pricina atitudinii lor în fața morții au ajuns să fie venerați. (Istoria Bis. Univ. vol. 1, pag. 85).
Un istoric ortodox susține: “Prin aceasta martirul dobândește merite deosebite înaintea lui Dumnezeu. Murind pentru Hristos, martirul era un sfânt. Sângele vărsat șterge toate păcatele; el este un botez, botez al sângelui, care ține loc de botez la catehumeni… Martirii nu vor fi judecați… Creștinii le-au adresat rugăciuni spre a se ruga la rândul lor lui Dumnezeu pentru ei…” (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 84).
Suferința este crucea pe care trebuie s-o poarte orice creștin. Unii au harul de a purta o cruce mai grea, alții mai ușoară. Nu greutatea crucii te face merituos în fața lui Dumnezeu, ci meritele lui Hristos. De multe ori e mai ușor să mori o singură dată pentru Hristos, decât să trăiești și să mori în fiecare zi pentru El. Fără a știrbi câtuși de puțin din cinstea cuvenită martirilor, noi apărăm adevărul Evangheliei știrbit prin închinarea la sfinți. Într-un înțeles, toți membrii Bisericii lui Hristos sunt martiri, pentru că ei poartă în fiecare zi în trupul lor omorârea Domnului Hristos. (2 Cor. 4:10).
Începând cu sec. al IV-lea și oasele sfinților se venerau, ajungându-se într-un timp, ca orice mormânt necunoscut să fie socotit mormânt de martir. Cu această ocazie s-a ivit comerțul cu oase, cu lemn sfințit și alte lucruri asemănătoare pe care se câștigau mulți bani. (Sf Chirii al Ierusalimului, Catehezele, vol. 1, pag. 113; Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 221).
Ioan Damaschin în Dogmatica sa scrie: “Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaștele sfinților…” (Dogmatica, ed. a II-a, pag. 328).
“Prin sfintele moaște demonii sunt puși pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproșii se curăță, ispitele și supărările se risipesc și se pogoară toată darea cea bună de la Părintele luminilor peste cei care cer cu credință neîndoielnică acestea… Biserica a osândit la sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea pe cei care înlătură cinstirea relicvelor martirilor.” (Teologia dogmatică și simbolică, vol. 2, pag. 763 – 764, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1958).
Ce viclean mare este diavolul! Omului îi convenea să cumpere o bucată de os sau de lemn, crezând că acestea îl apără de duhuri rele sau va fi ajutat în câștig, ca după aceea să trăiască mai departe o viață fără Dumnezeu și fără Cuvântul Lui.
Diac. prof. Emilian Cornițescu: “…Trupurile sfinților cu voia lui Dumnezeu nu mai sunt supuse procesului general al putrezirii… Cultul sfintelor moaște este o formă a exprimării cinstirii sfinților în Biserica Ortodoxă.” (Studii Teologice, 1987, nr. 5, pag. 22 – 23, Texte din Vechiul Testament greșit interpretate).
Tot în sec. al IV-lea și al V-lea s-a ivit credința că sfinții care au murit sunt mijlocitori pentru cei vii înaintea lui Dumnezeu. (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 461).
Sf Ioan Gură de Aur scrie: “Când trebuie să ne rugăm de oameni, suntem mai întâi nevoiți să ne întâlnim cu portari, să ne rugăm de trântori și de lingușitori, și să facem mult drum; la Dumnezeu nu e așa, căci de El poți să te rogi fără mijlocitori.” (Predica a IV-a despre pocăință, pag. 38).
Rugăciunea către sfinți a început să se practice tot mai mult, așa încât s-au formulat rugăciuni speciale pentru diferite ocazii. Cel mai vechi Acatist datează de la sfârșitul sec. al IV-lea compus de patriarhul Serghie al Constantinopolului. (Patriarhul Iustinian Marina, învățătura de credință creștină ortodoxă, pag. 330 -331).)
Sf. Chiril al Ierusalimului zice: “Tu, însă, închină-te unui Dumnezeu Atotputernicul, Tatăl Domnului Isus Hristos. Fugi de erezie.” (Cateheza VIII, vol. 1, pag. 206).
Sf Ioan Gură de Aur. “Cinstirea sfinților constă în imitarea lor.”
Consiliul Tridentin (sec. al XVII lea) a întărit această învățătură, spunând: “Sfinții, care împărtășesc împreună cu Hristos, se roagă lui Dumnezeu pentru oameni; că e lucru bun și folositor a-i chema în ajutor, rugându-i…” (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 458).
“Să nu ne mirăm dacă în Sf. Scriptură nu vom găsi mărturisiri explicite despre adevărul acesta:
a). pentru că Sf. Scriptură nu s-a scris în formă de carte didactică sistematică,
b). pentru că sfinții pe care-i venerăm astăzi atunci nu erau.” (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 458-459).
Origen, mare învățător creștin care a trăit în sec. al III-lea scrie: “Celsus socotește că și noi adorăm pe câte unul care a fost dat morții sau pe câte un prizonier de război, cum fac geții, care cinstesc pe Zalmoxis, cei din Cilicia pe Mopsos, cei din Acarnania pe Amfiloh. Noi vom dovedi că această comparație nu are nici un temei. Popoarele amintite au înălțat temple și statui celor pomeniți. Noi însă refuzăm să aducem divinității o asemenea cinstire, potrivită numai demonilor, legați, nu știu cum, de un loc pe care fie că l-au ocupat, fie că îl locuiesc prin ceremonii religioase sau prin vrăjitorii. In schimb nu ne putem minuna îndeajuns în fața lui Isus, Care ne-a înălțat de la ce cade sub simțuri, care sunt nu numai stricăcioase, ci condamnate să se descompună, și ne-a îndreptat gândurile spre a cinsti pe Dumnezeu, Stăpânul tuturor, pe o cale dreaptă, prin rugăciunile pe care – le aducem prin Cel care este Mijlocitor, între natura Celui nenăscut și între lumea tuturor celor create, Care ne aduce binefacerile Tatălui, ducându-ne, sub forma Marelui Preot, rugăciunile îndreptate spre Dumnezeu, Stăpânul tuturor.” (Contra lui Celsus, 3, 34).
Biserica, atât cea catolică cât și cea ortodoxă, canonizează sfinți până în ziua de astăzi, la care apoi se roagă. Iosif, bărbatul Măriei, a fost declarat ca sfânt în anul 1870 la sinodul de la Vatican (Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 359), iar Biserica Ortodoxă a canonizat sfinți în anul 1953. (Și Ștefan cel Mare a fost canonizat de Biserica Ortodoxă: Ștefan cel Mare și Sfânt, iar în aprilie 2007, ziarele și posturile de radio comunicau canonizarea sfântului Pahomie).
Această învățătură se contrazice prin ea însăși. Sfântul Ioan Damaschin spune că un înger nu poate să lucreze în același timp în diferite locuri (Dogmatica, pag. 47), pentru că numai Dumnezeu este omniprezent (prezent pretutindeni). Dacă un înger nu poate fi pretutindeni, cu atât mai mult omul nu poate fi pretutindeni. Și atunci se pune întrebarea: dacă se roagă cineva sf. Nicolae la București și în același timp altcineva se roagă tot sf. Nicolae la Moscova, pe cine ascultă sf. Nicolae?
Ziua de 9 martie, este consacrată ca Ziua Sfinților, Sărbătoarea Mucenicilor sau a Brândușilor, cum este numită în unele zone, și este închinată de Biserica Ortodoxă comemorării celor patruzeci de martiri din Sevasta, ce s-au jertfit pentru triumful credinței creștine. Această sărbătoare creștină s-a suprapus însă peste vechea sărbătoare a echinocțiului de primăvară. De aceea în structura tradițiilor sărbătorii de la 9 martie se regăsesc multe obiceiuri și credințe precreștine, legate de începutul anului nou de primăvară, ca și de cultul morților. Este o dovadă în plus, cum de fapt remarcă și Mircea
Eliade, că biserica creștină n-a distrus vechile simboluri, ci le-a integrat în noua credință.
Astfel, în mitologia populară cei patruzeci de mucenici apar ca protectori ai omului, ai vegetației și agriculturii, întocmai ca divinitățile din religiile naturiste sau din cultele agrare. Se spune că ei alungă iarna, bătând cu ciubotele în pământ. Pentru a le capta bunăvoința li se aduc ofrande: patruzeci de colaci copți în cuptor (numiți mucenici, sfinți, bradoși sau boboneți), sugerând silueta umană. În sudul țării, în Muntenia și Oltenia, mucenicii au forma cifrei opt și se prepară prin fierbere. Aceștia se împart nu numai pentru cei patruzeci de sfinți, ci și pentru morții familiei. De altfel, ziua de 9 martie este numită în unele zone ale țării “Moșii cei curați” sau “Moșii de Păresemii”, ceea ce indică, în mod cert, că la origine ea a fost o sărbătoare consacrată cultului strămoșilor. De fapt, în tradiția populară multe dintre sărbătorile morților sunt plasate în perioadele de cumpănă ale anului. În cazul de față la echinocțiul de primăvară (în forma veche a Caledarului Iulian), când se credea că spiritele strămoșilor vin pe pământ. Focurile care se aprind la această sărbătoare, sunt, în parte, destinate morților.
Dar, în tradiția populară ziua de 9 martie continuă să reprezinte, prin multe obiceiuri (ritualul focurilor, menit a atrage duhul blând al primăverii, lustrațiile prin apă și foc, inaugurarea simbolică a unor activități umane, practici divinatorii etc.), o sărbătoare a reînvierii naturii, a regenerării anului la început de primăvară. (Mucenicii în tradiția populară, România liberă, 09. 03. 1993).
Interesantă este părerea lui Vasile cel Mare față de cei 40 de mucenici: “Aceștia – zice el – sunt cei care părăsind țara noastră ne oferă scăpare ca niște turnuri în contra năvălirilor inamice.” (V. Suciu, Teologia dogmatică specială, vol. 1, pag. 461). Ca și cum sfinții din cer n-ar avea altceva de făcut decât să se ocupe de politică și că Dumnezeu ar prefera un popor mai mult decât pe altui. Toți oamenii sunt ieșiți dintr-un singur om și Dumnezeu este Dumnezeul tuturor (Fap. Ap. 17:26). Nu există un popor de neprihăniți, ci neprihăniți sunt în fiecare popor. Dumnezeu este totdeauna de partea celor neprihăniți. În Noul Așezământ El nu se ocupă cu afaceri politice așa cum se ocupa odinioară cu Israelul pământesc. Israelul duhovnicesc are cetate în cer, iar pe pământ este străin și călător, (vezi Filip. 3:20; Evrei 13:14; 1 Pet. 1:1). Teza pe care o susține însăși Vasile cel Mare este falsă din punctul de vedere al Noului Testament.
“Dispariția subită a muceniciei în Biserică a fost curând socotită ca un eveniment care putea avea în existența ulterioară a Bisericii, ridicată la situația de Biserică a imperiului, consecințe pustiitoare în înțelesul unei dispariții a adâncimii credinței. Prin avântul monahismului începător în pustia Egiptului, se voia să se mențină în continuare în Biserică ceea ce poate fi numită puterea de viață dătătoare a muceniciei. Se căuta retragerea din lume, în asprimea nelimitată a unei vieți ascetice…”
Alt mijloc pentru păstrarea credinței și pentru misiune, Biserica împreună cu împăratul și-au propus înfrumusețarea cultului. În privința aceasta cităm: “Pericolele implicate în pacea constantiniană pentru Biserică au fost recunoscute în mod clar sub Justinian și de aceea s-a încercat acum, în primul rând de către Biserică, să fie înlăturate prin noile idealuri monahale, năzuite de mulți. Prima mărturie externă și cu totul vizibilă pentru Biserica ridicată din noaptea persecuției în lumina păcii seculare, sunt marile clădiri înălțate, începând cu Constantin, în toate părțile imperiului. În aceste clădiri se țineau atât adunările creștinilor, cât, mai ales, sărbătorile liturgice. Privind clădirile ridicate în acest timp, despre care Eusebiu dă multe informații, se vede în ce mod faptul venirii lui Dumnezeu în lume, crezut și lăudat de creștinism ca o cotitură a timpului, și-a aflat forma lui mărturisitoare exterioară… Pereții (clădirilor) erau împodobiți, spre sfârșitul sec. al IV-lea, cu mozaicuri… Prin culorile luminoase ale pietricelelor mozaicului, întrebuințate cu cruțare, chipurile apăreau în solemnitate liniștită, cu un aer imperial, din care iradia o certitudine interioară…” (W. Nyssen, începuturile picturii bizantine, București, 1975, pag. 40 – 43).
“Tot ce s-a creat prețios înainte de nașterea Domnului nu este străin creștinismului, iar autorii respectivelor valori erau un fel de creștini înainte de creștinism…
…S-a ajuns din bună vreme la împroprietărirea de către creștinism a tezaurului culturii și spiritualității antichității, la introducerea reprezentanților ei de frunte în “panteonul” Bisericii. Începutul odată pus, a continuat până la “consacrarea” lui Homer, Platon, Socrate, Aristotel, Pitagora, Aristotel, Plutarh, Tu ci di de, Euripide, Sofocle, Hipocrate și urmașul său Galen, Filon, Sibilele, Vergiliu etc. … Vorbind de “consacrarea” reprezentanților de frunte ai spiritualității antichității nu folosim o simplă figură de stil, căci ei au fost realmente “canonizați” și supuși cinstirii prin zugrăvire pe pereții locașurilor sfinte… Găsim astfel numeroase biserici și mănăstiri ale creștinătății răsăritene și apusene având pictate pe pereții interiori sau exteriori chipurile înțelepților elinilor… Enumerăm câteva din multele biserici și mănăstiri, pe ai căror pereți se află zugrăviți acești reprezentanți ai spiritualității antice: Mănăstirea Lavra din Muntele Athos cu zugrăveală datată 1535 – 1536; Catedrala Blagovescenski din Kremlin – Moscova cu fresce datate 1564; Biserica din Arbănești, lângă Târnova, Bulgaria, zidită în 1627; Mănăstirea Voroneț, jud. Suceava, zidită la 1488 de Ștefan cel Mare; Mănăstirea Sucevița, jud. Suceava, clădită la 1580; Mănăstirea Vatra Moldoviței, Mănăstirea Humorului. Biserica mănăstirii Cetățuia din Iași; Biserica “cu sfinți” din București zidită în 1729. Biserica satului Chicioara din corn. Păușești-Măglași, jud. Vâlcea, datată 1780 și altele.” (Nicolae Corneanu, teolog ortodox, mitropolitul Banatului, îndrumător bisericesc misionar și patriotic, Oradea 1984, pag. 46-51, art. “Creștinism și cultură în antichitate.”
Unii teologi ortodocși și catolici, vorbind despre vechii filozofi greci: Socrate, Platon, Aristotel și alții, spun că au fost “creștini” înainte de creștinism. Ei au fost socotiți ca “sfinții”, “canonizații”, supuși cinstirii prin zugrăvire pe pereții locașurilor sfinte (mănăstiri și biserici), pentru ca credincioșii să învețe, privind chipurile pictate. (Ortodoxia, 1986, nr. 4, pag. 140-141).
Asterie al Amasei scrie: “Noi nu ne închinăm oamenilor, dar admirăm pe cei care s-au închinat cum trebuie lui Dumnezeu.” (Omilii și predici, 204).
