“Comunitatea înființată de sfinții apostoli se numește mea de la început, de obicei, «ecclesia» sau «ecclesla lui Dumnezeu», «ecclesia lui Hristos». Sf. ap Pavel o numește figurat «Israelul lui Dumnezeu». (Gal. 6: 16). Ea are sensul de asociație, de frăție.” (Istoria Bisericii Universale, voi. I, pag. 45, București, 1956).
“Toată comunitatea era ca o familie, se aduna la o masă comună”, spune Tertulian.” (Farrar, Primele zile ale creștinismului, voi. I, pag. 177).
Ecclesia, (în limba greacă), “Cea chemată afară”.
Kyriaka ekklesia, “Ekklesia Domnului”.
În limba germană a rămas Kyriaka (a Domnului), care s-a transformat în Kirche, “Biserică”. În engleză: Church.
Cuvântul Biserică, în original, adică în limba greacă, limbă în care a fost scris Noul Testament, este redat prin Ecclesia, care are înțelesul de “Adunare” (cu acest înțeles este tradus în toate limbile). Prefixul ek înseamnă “din”, iar kaleo înseamnă “a chema”, deci, “chemat din”. Cuvântul ecclesia, la început, nu a fost sacru, (sfânt), ci profan (din lume). O adunare obștească convocată pentru rezolvarea anumitor probleme publice se numea ecclesia. Anumiți cetățeni (delegați) care erau chemați, din rândurile populației pentru o ședință oarecare, formau o ecclesia. Domnul Isus se folosește de acest cuvânt, pentru a numi pe cei chemați și aleși de El în vederea scopului înalt de a sluji la mântuirea omenirii. (Mat. 16: 18). În Noul Testament, deci, cuvântului ecclesia i se atribuie un înțeles sacru (sfânt).
Biserica (Ecclesia), din scrierile apostolilor este deci mulțimea chemată, scoasă din lume pentru un anumit scop.
Toți cei care, prin credință și pocăință s-au predat Domnului Isus, au devenit mădulare în Trupul Său – El fiind Capul. Mântuitorul a făcut chemarea, iar cei care au ascultat-o, “au ieșit” din lume. Deci la temelia acestei vieți noi este chemarea Mântuitorului.
în mijlocul acestei adunări – Ecclesia Domnului -, domnește Duhul Sfânt, care lucrează la desăvârșirea celor chemați.
Chemarea Bisericii este o chemare cerească (Evrei 3: 1), pentru împlinirea unui scop ceresc pe pământ. în această lumină trebuie să privim diferitele nume pe care le are, în Noul Testament, Comunitatea (Adunarea – Ecclesia) Domnului Hristos:
Turma mică (Luca 12: 32; Ioan 10: 1 -15);
Ogorul lui Dumnezeu (1 Cor. 3: 9);
Clădirea lui Dumnezeu (1 Cor. 3: 9);
Templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3: 16);
Poporul lui Dumnezeu (1 Petru 2: 9; Tit 2: 14);
Preoție sfântă, împărătească (1 Petru 2: 5 și 9);
Mireasa (Apocalipsa 19: 7);
Trupul lui Hristos (1 Cor. 12: 27; Efeseni 4: 15).
Ultimul nume amintit aici, arată cel mai desăvârșit unitatea dintre Mântuitorul Hristos, care este Capul, și credincioșii Lui, care sunt Trupul. Arată unitatea dintre ei ca mădulare în Trup, cum sunt mădularele într-un trup fizic.
Trupul lui Hristos nu este o organizație religioasă din multele organizații religioase de pe pământ, nu este un cult religios, din multele culte cunoscute în lume, ci el este un organism viu, în care curge viața lui Hristos-Capul. El este necunoscut în lume cum necunoscut a fost Mântuitorul său. (1 Ioan 3: 1).
Trupul lui Hristos este alcătuit numai din oameni născuți din nou, care au primit fiecare, conștient, pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, prin credință și pocăință, și care au fost pecetluiți și umpluți cu Duhul Sfânt (Efes. 1: 13 – 14), Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi. (Ioan 14: 16 – 17).
Trupul lui Hristos este sfânt, adică neamestecat cu lumea și țelul ei. Nimic pe pământ, afară de Trupul lui Hristos nu mai este sfânt.
Nimeni nu poate cunoaște Trupul lui Hristos pe pământ, fără de cei ce fac parte din el.
Prin Trupul Său, lucrează Domnul Hristos pe pământ, prin el, Dumnezeu este proslăvit. (Efes. 1:12; 3: 21).
“Prima comunitate creștină era astfel formată : se trăia o viață nouă, «stăruind în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni.» (F. Ap. 2: 42). Acești primi creștini continuă să meargă la Templu, pentru rugăciune, dar constituiau o comunitate proprie, cu cult special (frângerea pâinii), în case particulare și cu un nou mod de viață.” (Istoria Bisericii Universale, voi. I, pag. 32, București, 1956).
În veacul apostolic, cultul divin consta din rugăciuni, citiri biblice și cântări religioase.
“Comuniunea sau părtășia în adunare se păstra numai printr-o viață curată și sfântă. Cine păcătuia era exclus din adunare. El nu putea face parte din Trupul lui Hristos.
Ciprian spunea: «Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci Dumnezeul viilor; de aceea cei căzuți – care trăiesc în păcat – să nu îndrăznească să se considere drept biserică.»“ (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, voi. I, pag. 172).
Tot Ciprian spune mai departe: “Definiția adevăratei Biserici a lui Hristos trebuie totdeauna să depindă nu de unitatea văzută, nu de vreo armonie a episcopilor sau de majoritatea numerică a acelora care coincid în anumite păreri, ci de însușirea adevărului. Unde-i Hristos, acolo-i Biserica; unde-i Hristos, acolo-i adevărul esențial… Cine are de Tată pe Dumnezeu, are ca mamă Biserica.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, vol. I, pag. 184).
Irineu, și el spune la fel: “Unde-i Biserica (adunarea) acolo-i Duhul Sfânt și unde-i Duhul Sfânt acolo-i Biserica.” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, voi. I, pag. 107).
Clement Alexandrinul, învățător creștin, care a trăit între anii 150 – 215, vorbind despre adevărata Biserică și despre ereziile care s-au ivit în scurgerea vremii, scrie: “Aceste erezii, care au venit cu inovații și falsificări, au apărut mai târziu și sunt mai noi decât Biserica noastră, care este cea mai veche și cea mai adevărată… Există o singură biserică adevărată, aceea care este cu adevărat veche, în care, potrivit planului lui Dumnezeu, sunt adunați drepții. Pentru că este un singur Dumnezeu și un singur Domn, de aceea se cuvine laudă Bisericii pentru singularitatea ei, fiind o copie a principiului unic. Biserica cea una este moștenitoarea Celui Care prin fire este Unul; și pe această Biserică se silesc ereziile să o împartă în multe biserici. Spune, deci, că numai Biserica veche și universală este una și în ce privește ființa ei și în ce privește începutul ei și în ce privește superioritatea ei. Biserica, deci, care-și are temeiul în Testamentele ei proprii, dar mai bine spus, într-un singur Testament, care străbate diferite timpuri, adună, prin voința unui singur Dumnezeu, prin un singur Domn, “la unitatea unei singure credințe” (Efes. 4: 13), pe cei de pe acum rânduiți, pe cei pe care Dumnezeu mai dinainte i-a hotărât că vor fi drepți, pentru că i-a cunoscut înainte de întemeierea lumii. Dar și superioritatea Bisericii ca și începutul întemeierii ei sunt ceva unic; Biserica depășește pe toate celelalte; și nu este nimic asemenea ei, egal cu ea.” (Stromata a VII-a cap. XVII, 106, 2-6).
Clement Alexandrinul precizează: “Altarul este adunarea celor care se dedau la rugăciune” (Farrar, Viața și opera Sfinților Părinți, voi. I, pag. 223), indiferent de locul unde s-ar afla: case, câmp, pădure sau pivniță. “Unde sunt doi sau trei adunați în (pentru) Numele Meu, sunt si Eu în mijlocul lor” (Matei 18: 20).
DESPRE BISERICĂ
Puncte de vedere ale Bisericii Ortodoxe, ale unor teologi ortodocși, scriitori bisericești, sfinți părinți precum și alte categorii de gânditori.
Biserica Ortodoxă despre sine:
“Biserica Ortodoxă este continuatoarea în Istorie a Bisericii celei una și neîmpărțită. De aceea credem că ea rămâne nivelul și măsura doctrinară, cultică și canonică a pătrunderii și apartenenței celeilalte lumi creștine în Trupul Mistic al Domnului.
…În Istorie, Ortodoxia rămâne calea unității ultime și definitive, fiindcă ea a păstrat adevărul Bisericii celei una și neîmpărțită.” (Ortodoxia, 1982, pag. 355 și 357).
Biserica Ortodoxă învață: “O religie, ca să trăiască, trebuie să-și găsească formele în care să se îmbrace. Cele mai proprii forme le creează cultul.” (Petre Vintilescu, teolog ortodox, econom, preot și profesor, Liturghierul explicat, pag. 56, Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă Română, București, 1972).
Tot Petre Vintilescu scrie: “Cultul, în Biserica Ortodoxă, este unul din factorii justificării (îndreptățirii, mântuirii) sau sfințirii. La protestanți însă, justificarea (îndreptățirea) este, în ultimă analiză, un act exclusiv al harului dumnezeiesc, căci, deși după teoria lor, omul se mântuiește numai prin credință, totuși credința este, în sistemul protestant, un fruct numai al harului dumnezeiesc fără să formeze vreun merit din partea omului. Credința este după ei un simplu instrument receptiv al mântuirii prin harul dumnezeiesc…” (Cultul și Ereziile, pag. 82 – 83).
“Viața liturgică și sacramentală a Bisericii Ortodoxe Răsăritene nu se poate concepe fără cruce și icoană… Fără cruce nu există sfinte taine, nu există viață liturgică și nu există mântuire… La administrarea tainei Sfântului Botez, preotul suflă de trei ori, în chipul crucii pe fața catehumenului (pruncului), și-l însemnează cu semnul Sfintei Cruci… rostind rugăciunea: «Să se zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale toate puterile cele potrivnice.»Sfânta Biserică este Casa lui Dumnezeu, locaș de închinare și loc de dobândire a mântuirii. Sub bolta ei, credinciosul se află la ospățul împărăției, în cămara de nuntă a Tatălui Ceresc… îndepărtarea de altar aduce cu sine pierderea tuturor bunurilor duhovnicești pe care ni le conferă Hristos… în orice locaș de închinare se află Isus Hristos… De fapt, cer înseamnă biserică, căci aflându-se în biserică, creștinii se găsesc în cer…” (Ortodoxia nr. 3/1982, pag. 423 – 424 și 430).
“Rămânând și întărindu-ne mereu ca fii ai Sfintei Mame, Biserica Ortodoxă, vom avea pe Dumnezeu ca Tată și vom primi cu adevărat titlul nobil de “creștin drept măritor”, căci numai Biserica noastră oferă posibilitatea de-a trăi prin Duhul Sfânt în Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru.” (îndrumătorul Bisericesc, Cluj, 1981, pag. 104).
Pr, prof. dr. Ene Braniște scrie: “între izvoarele indirecte ale Liturgicii se numără Sfânta Scriptură, începând cu Vechiul Testament (în deosebi cărțile: Levitic, Numeri și Psaltirea) în care găsim descrise instituțiile de cult ale Legii Vechi, dintre care unele s-au păstrat și în cultul creștin…” (Liturgica generală, București 1981, pag. 19, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).
“În primele trei veacuri ale erei creștine… nu avem nici o expunere sistematică asupra cultului și nici o scriere care să se ocupe în mod special cu probleme de ordin liturgic.” (Liturgica generală, București 1981, pag. 24, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).
“Primele scrieri din literatura creștină cu scop și conținut pur liturgic apar abia către sfârșitul sec. al IV-lea.” (Liturgica generală, București 1981, pag. 19, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al bisericii Ortodoxe Române).
Ce este cultul?
Cuvântul cult este de origine latină și derivă de la cultum, supinul verbului colo-ere, care înseamnă: “a cultiva”, “a îngriji”, “a adora”. (Liturgica generală, București 1981, pag. 51, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).
“Cultul fiecărei religii și al fiecărei confesiuni poartă pecetea doctrinei religioase care stă ia temelia lui.” (Liturgica generală, București 1981, pag. 56, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).
“Marile ramuri istorice ale creștinismului (ortodoxia, romano-catolicismul și protestantismul de diferite nuanțe) se deosebesc între ele nu numai prin învățătura de credință sau doctrinară și prin organizarea lor, ci și prin cult, care are forme deosebite de la una la alta și care poartă deci și ele pecetea confesională.” (Liturgica generală, București 1981, pag. 57, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).”Cultul Bisericii Ortodoxe constituie o parte sau o formă importantă a Sfintei Tradiții. El este elementul cel mai reprezentativ și definitoriu al unei religii sau confesiuni. în Ortodoxie, practica Bisericii, liturghia și viața ei mistică sunt izvoare fundamentale ale Adevărului.” (Liturgica generală, București 1981, pag. 58, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române).
Pr. prof. Grigorie T. Marcu: “în forma actuală, cultul Bisericii noastre s-a închegat spre sfârșitul sec. al XI-lea.” (Studii Teologice, 1971, nr. 1-2, pag. 59, Cuvântul lui Dumnezeu în viața Bisericii).
Biserica Ortodoxă este socotită ca Biserică a românilor. Iată ce zice un teolog ortodox: “Vrem să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu? Cine ne poate arăta mai bine calea care duce la El, decât Biserica strămoșească? De aproape două mii de ani ea a arătat moșilor și strămoșilor noștri această cale…” (Telegraful Român 1983, nr. 29-30, pag. 2, pr. Vasile Mihoc, Mărturii biblice).
Tot un ierarh ortodox, mitropolitul Nicolae Bălan, scria: “Ortodoxia (Biserica Ortodoxă) nu este numai una dintre confesiunile creștine, ci este adevărata Biserică a lui Hristos, cu întreg depozitul doctrinei și al mijloacelor de mântuire, ce i s-au încredințat…” (prefața la Ortodoxia de Sergiu Bulgakoff, Sibiu, 1933, Tipografia Arhidiecezană).
La fel scrie și Sergiu Bulgakoff: “Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pământ.” (Ortodoxia, pag. 1, Sibiu, 1933, Tipografia Arhidiecezană).
Fiecare cult creștin pretinde acest lucru. Care este adevărul?
Sergiu Bulgakoff, mai scrie: “Biserica universală nu este limitată la neamul omenesc; adunarea îngerilor face parte din ea deopotrivă.” (Ortodoxia, Sibiu, 1933, pag. 7)
După acesta părere ar însemna că îngerii sunt zidiți pe apostolul Petru, căci Domnul Isus a spus: “Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea.” (Matei 16:18). Deci, Biserica a început cu Petru. Ce erau îngerii înainte de pogorârea Duhului Sfânt? Iar în Efeseni 3:10 scrie: “Pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.”
Prof. Const C. Pavel, crede că: “Biserica e alcătuită din îngeri și sfinți.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 436, Opera mântuitoare…).
E o părere îndrăzneață, o călcare flagrantă a învățăturii Cuvântului lui Dumnezeu care spune că El Și-a curățit Biserica. (Efes. 5:26). îngerii sunt curați.
Cine citește cele amintite mai sus, și altele asemănătoare din învățătura Bisericii Ortodoxe, și le pune alături de Noul Testament își dă seama limpede cât este de mare abaterea de la învățătura apostolilor.
însăși noțiunea de Biserică este acoperită – așa cum s-a spus mai sus – prin locașurile zidite pentru slujbele cultului ortodox (și alte culte).
Vorbind despre Biserică – Trupul lui Hristos, pr. Ghe. Rățulea scrie: “în perioada post-apostolică se adâncește ideea că toți oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu după har și frați în Hristos. Această concepție centrală este un atribut căruia Ortodoxia i-a rămas și-i rămâne statornic credincioasă.” (Mitropolia Ardealului, 1987, nr. 3, pag. 48, Comuniunea cu Biserica).
Gândirea vechilor scriitori creștini despre Biserică, se deosebește mult față de gândirea Bisericii Ortodoxe de astăzi.
Clement Alexandrinul: “Eu nu numesc biserică locul, ci adunarea celor aleși. Adunarea celor aleși este un templu, pentru că primește în el măreața vrednicie a lui Dumnezeu. în Biserică este consacrată o ființă vrednică de mult preț; este consacrată Celui Care e vrednic de totul.” (Stromata VII, 5, 29, 4).
Sf. Maxim Mărturisitorul înțelege prin cuvântul “biserică” nu numai totalitatea sufletelor credincioase, ci, și că fiecare suflet în parte este o biserică. (Filocalia III, pag. 413).
Tertulian numește Biserica: “Plinătatea harului, ne având nici pată nici zbârcitură, curată și neîntinată, indestructibilă și eternă.” (Despre proscrierea ereticilor, 20).
Tertulian: “Suntem un singur trup prin credința comună, prin unitatea disciplinei și prin legătura speranței. Mergem strânși în grup și adunați ca la luptă ca să asaltăm pe Dumnezeu cu rugăciuni. Acest atac este totuși plăcut lui Dumnezeu… Ne adunăm laolaltă să ne reamintim de scrierile sfinte (învățătura apostolilor), când vreo nevoie a timpurilor de față ne silește, aici să prevedem cele ce au să vină, căci înțelegem timpul de față după cele ce au fost prezise. Oricum ar fi, noi ne hrănim credința cu aceste vorbe sfinte, prin ele ne înălțăm speranța, prin ele ne întărim încrederea și, întipărindu-ne în minte învățăturile, ne întărim totodată credința. Totodată prin ele ne vin îndemnuri, mustrări și corectări în Numele lui Dumnezeu. Și judecățile noastre au mare autoritate, fiindcă suntem încredințați de prezența lui Dumnezeu printre noi… Prezidează oameni mai în vârstă, încercați, care și-au dobândit cinstea aceasta nu cu plată, ci prin merite mărturisite, căci nici un lucru al lui Dumnezeu nu se câștigă cu bani… Numele de frați, pe care ni-l dăm îi înfurie (pe păgâni)… Frați se socotesc aceia care au recunoscut un singur Tată, pe Dumnezeu, care s-au adăpat de la un singur spirit, al sfințeniei… Noi, care suntem un singur suflet și o singură inimă, de ce ne-am teme să folosim lucrurile în comun? Toate sunt comune la noi, în afară de soții…” (Apologeticul 39, 1 – 5, 8 – 9 și 11).
Sf. Macarie: “Expresia Biserică se întrebuințează atât la cei mulți, cât și la un singur suflet; căci tocmai sufletul adună în sine toate gândurile și devine o biserică a lui Dumnezeu.” (Omilia XII, 15, pag. 76).
Sf Irineu o numește: “O singură casă”, “un singur suflet”, “o singură inimă”, “o singură gură în propovăduirea credinței”. (Contra ereziilor, Migne P. G. t. VII, col. 552).
Fer. August in o numește: “O singură Biserică în care lucrează Sfântul Duh, așa cum lucrează sufletul într-un trup.” (Migne, t. 38, col. 1231, Cuv. 267, 4).
Și tot fer. Augustin mai zice: “Biserica este poporul credincioșilor răspândit pe întreg pământul”
Bellarmin, un teolog catolic, a completat această clară definiție, încurcând-o: “Participarea la aceleași sacramente sub autoritatea păstorilor legitimi și special cu cea a pontifului roman (papa, n.n.), vicarul lui Isus Hristos pe pământ…” (Ortodoxia, 1963 / decembrie, pag. 327).
Sf. Grigorie de Nyssa, scrie: “Căci întemeierea Bisericii e creațiunea lumii din nou; în ea, după cuvântul proorocului, se creează cerul nou (Isaia 65:17), care este tăria credinței în Hristos, precum zice Pavel (1 Tim. 3:15); se întemeiază un pământ nou, care soarbe ploaia ce vine asupra lui; se plăsmuiește un alt om, care se înnoiește prin nașterea de sus, după chipul Celui ce l-a zidit pe el; se ivește altă fire a luminătorilor, despre care zice: «Voi sunteți lumina lumii» (Mat. 5:14) și, «in care străluciți ca niște lumini în lume» (Filipeni 2:15), și stele multe, care răsar pe firmamentul credinței. Și aceasta nu e de mirare, că sunt mulțimi de stele în această lume nouă, nenumărate și numite de Dumnezeu, ale căror nume, spune Făcătorul acestor stele – au fost scrise în ceruri – Luca 10:20.” (Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Omilia 13, pag. 292).
Sf. Grigorie de Nyssa, vorbind despre Cortul întâlnirii din Vechiul Legământ, îl ia ca simbol al Bisericii (Comunitatea lui Hristos) și al alcătuirii omului. El zice: “Dar puterea cuprinzătoare a făpturilor, în care locuiește toată plinătatea dumnezeirii, cortul de obște al tuturor, care cuprinde în el toate, se numește cort în înțelesul cel mai propriu. însă e de trebuință ca să se potrivească cu numele și vederea lui, în care dintre cele văzute ne ridica la contemplarea vreunui înțeles vrednic de Dumnezeu.
Deoarece marele apostol înțelege prin catapeteasma (perdeaua) cortului de jos trupul (Evrei 10:19 – 20), iar aceasta socotesc că o face din pricina felurimii lui… Bine ar fi ca, ținând seama de tâlcuirea făcută de el unei părți, să potrivim toată înțelegerea cortului tâlcuirii date de el acestei părți…” (Părinți și scriitori bisericești, voi. 29, pag. 79, Viața lui Moise).
Deci nu-i vorba despre un locaș de zid în care se adună creștinii. Așa ceva nu se întâlnește pe paginile Noului Testament.
Bossuet, spune foarte limpede: “Biserica este Isus Hristos răspândit și împărtășit.”
Sf. Grigorie de Nyssa vorbește în mai multe locuri despre Templul lui Solomon, sau Cortul de pe Sinai, ca fiind simbolul Bisericii (comunității) vii a lui Hristos și nicidecum simbolul unei clădiri. (Comentariu la Cântarea Cântărilor, Omilia VII, pag. 203).
Nu trebuie confundat Cortul întâlnirii, care era unul pentru tot poporul evreu, cu sinagogile de mai târziu. Acestea din urmă sunt mai degrabă un simbol al cultelor din creștinism.
Putem adăuga aici și remarca teologului protestant Rudolph Sohne: “Două elemente și-au dat concursul la instituționalizarea Bisericii: sacramentul și funcția sacerdotală. Cina devine centrul mântuirii. Din Cină a comunității, cum era la început, ea devine un lucru împărțit de preoți.” (Ortodoxia, 1978, nr. 1 -2, pag. 89).
Emil Bruner, tot teolog protestant, scrie: “După Noul Testament, Biserica nu este o instituție, ci o fraternitate în Duhul; ea este o comunitate de persoane și nimic altceva. «Bisericile» istorice sunt realități foarte diferite de ecclesia Scripturii.” (Ortodoxia, 1978, nr. 1- 2, pag. 89).
Biserica nu avea altă hrană decât învățătura apostolilor. Prin această hrană trăia, creștea și se bucura.
Comparativ, redăm ce spune un teolog ortodox, vorbind despre Biserică: “Noi, care facem parte din «Biserica Sfinților Părinți» uităm prea adesea cuvântul cald și ziditor ce cu dragoste și cu credință neegalată ne-au lăsat și ne-au tălmăcit «cuvintele vieții de veci»…” (Mitropolia Ardealului, nr. 2, 1986, pag. 285).
Deci nu mai este vorba de Biserica Domnului Isus Hristos, la care au zidit sfinții apostoli, ci de “Biserica Sfinților Părinți”, care nu seamănă cu ceea ce a fost la început. Biserica Ortodoxă este “Biserica zidită de Sfinții Părinți.”
Dacă e să facem o asemănare, Biserica Ortodoxă este tot atât de biblică (nou-testamentală) cum limba română este latină: fondul este latin, dar în rest este o alcătuire nouă. Un latin (roman de demult), dacă ar învia și ar asculta, nu ar înțelege prea mult din limba română de azi. Tot așa, un creștin din primele trei secole, dacă ar învia și ar fi adus într-o catedrală ortodoxă și ar asista la o slujbă, sau la un botez de copii, sau la o înmormântare, etc. etc. ar rămâne încremenit. Față de învățătura apostolilor, totul i s-ar părea străin, ca dintr-o altă lume.
“Credința ortodoxă creștină afirmă existența unei singure Biserici, cea Ortodoxă, cu o credință, o ierarhie și cele Șapte Taine.” (Ortodoxia, 1982, nr. 3, pag. 354).
Iată ce spun reprezentanții cultului ortodox, întruniți la o conferință panortodoxă din luna nov. 1986, ținută la Geneva: “…Numai Biserica Ortodoxă poate fi numită Biserică.” (Telegraful Român, nr. 1-2,1987, pag. 2, Pregătirea Sfântului și Marelui Sinod Ortodox).
Sf. Grigorie de Nyssa : “Cel ce privește spre Biserică (spre comunitatea vie) privește spre Hristos, Care Se zidește pe Sine însuși prin adăugirea celor ce se mântuiesc.” (Cântarea Cântărilor, Omilia XIII, pag. 291).
Nu este vorba, deci, de o clădire de zid. Toate adunările creștine (bisericile) arătate în Noul Testament au avut – fiecare în parte – o legătură directă cu Domnul Isus, fiecare fiind răspunzătoare față de El (Apoc. 2:5). Nimic în Sfânta Scriptură nu ne arată că vreo biserică ar fi sub tutela alteia, sau că ar putea să existe o federație a tuturor bisericilor. Ele sunt totuși unite între ele printr-o împărtășire intimă și personală, (comp. Faptele Ap. 15:36).
Cartea Faptele Apostolilor cuprinde anumite evenimente ale istoriei bisericilor apostolice, alese în așa fel ca să poată furniza modele permanente. Orice abatere are urmări grele și orice trezire, orice nou avânt, au avut ca rezultat întoarcerea la modelul și principiile cuprinse în Sfintele Scripturi.
Biserica, în călătoria ei pe pământ, a avut și are o singură călăuză sigură și îndestulătoare: Sfânta Scriptură – Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care-i va ajunge până la răpirea ei în văzduh, la venirea Domnului Isus.
Ea (Biserica), în trecerea ei prin lume, nu devine niciodată o instituție pământească. Ea este aici jos un martor și o binecuvântare. însă lumea, care a răstignit pe Domnul Hristos, nu se schimbă, și pentru că ucenicul este mulțumit să fie ca învățătorul său, călătorii se îndeamnă unii pe alții cu aceste cuvinte: “Să ieșim dar afară din tabără la El, și să suferim ocara Lui. Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare.” (Evrei 13:13 – 14).
încă un lucru: Biserica, fiind Trupul lui Hristos, așa cum s-a spus mai sus, este una. Chiar dacă între credincioși mai sunt unele păreri în anumite privințe (datorită diferențelor de vârstă duhovnicească “unii sunt copii”), Dumnezeu veghează ca să se ajungă la “unirea credinței (a cunoștinței), “la starea de om mare”, prin călăuzirea Duhului Sfânt și prin slujitorii Săi, care au primit daruri duhovnicești în vederea acestei slujbe. (vezi Efes. 4: 11-16; citește cu atenție!).
Marc-Antonie, scrie: “Biserica este familia duhovnicească a celor ce-L iubesc pe Hristos și-L urmează în toate zilele.”
Pr. I. Ionescu: “Biserica este apostolică prin moștenirea credinței, a învățăturii și a harului de la apostoli, ca cei dintâi care le-au primit de la Hristos prin Duhul Sfânt…” (pr. I. Ionescu, “Telegraful Român”, 1991, nr. 1-4, pag. 1).
Așa stau lucrurile. Acesta-i adevărul. Tot ce nu se potrivește cu învățătura apostolilor, arătată în Noul Testament, și se află în practica unor culte din creștinism, este neghina semănată de diavolul prin grâul de pe ogorul Evangheliei.
Să rămânem la ceea ce au spus apostolii, căci numai așa putem fi mântuiți. (Romani 16:17-18).
Petru Rezuș: “Noi suntem locașuri pe măsura cuprinderii în dragoste a tuturor semenilor noștri, deci trebuie să încercăm fiecare dintre noi să devenim lăcașuri cât mai încăpătoare. Pentru unitatea de viață și de destin pentru comunitatea religioasă integrală, fără discriminări și segregări, credincioșii din lumea întreagă trebuie să renunțe la individual și singular… la deosebiri secundare și inovații.” (Ortodoxia, nr. 3 – 4, 1963, pag. 318).
Petru Rezuș: “Creștinii pot deveni una, numai dacă se ridică până la unirea trinitară divină, care a fost redată de Domnul nostru Isus Hristos prin cuvintele: «Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, ca și ei să fie întru Noi.» (Ioan 17:21), și: «Eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru Mine și Eu întru voi.» (Ioan 17:23). (Ortodoxia, nr. 3-4, 1963, pag. 317).
Hristu Andruțos spune: “Totalitatea nevăzută a credincioșilor, care sunt uniți cu Domnul și sunt cunoscuți numai de El, nu poate să se numească Biserică, în sensul propriu al cuvântului, fiindcă acești membri sfinți sunt, în adevăr, uniți cu Domnul, din punct de
vedere interior, dar, cu certitudine, ei nu se recunosc unii pe alții ca mădulare vii ale Lui, în timp ce Biserica, în sensul ei real, este unirea membrilor într-un tot organic și recunoașterea pozitivă a lor ca atare.” (Simbolica, pag. 71). Ce încurcătură!
Dacă cei sfinți, cei uniți cu Domnul în interior, nu sunt numiți Biserică (mădulare ale Bisericii), atunci care este condiția de a face parte din Biserică? Numai participarea la viața unui cult existent?
În primul rând, ce se înțelege prin termenul “Biserică” după Noul Testament? Ce vrea să ne învețe pe noi Domnul Isus despre Biserică?
În al doilea rând, cuvântul Biserică nici nu se află scris în originalul grec, ci Ecclesia, care are o semnificație deosebită: “chemată afară din lume”.
Luther spune: “Cred că în această comunitate sau creștinătate toate lucrurile sunt comune și că bunurile fiecăruia aparțin celuilalt și că, prin urmare, toate rugăciunile și faptele bune ale comunității întregi trebuie să mă ajute, pe mine și pe fiecare credincios, în viață și în moarte și că prin urmare fiecare poartă sarcina celuilalt, cum zice sfântul Pavel.” (Citat din Bartmann, Precis de Theologie dogmatique, pag. 217, Paris, 1938).
Petru Rezuș: “Întorcându-ne mai aproape de izvor (de ce nu chiar la izvor?) Învățătura ecleziastică (despre Biserică) iese într-o lumină mai puternică în epoca primară creștină atunci când acest așezământ era mai apropiat de Întemeietorul Său… Epoca primară a Bisericii este mai apropiată de noua accepție a Bisericii în planul lui Dumnezeu și poate constitui, într-un mod relativ, un “corector” pentru stabilirea învățăturii celei adevărate.” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 325, Biserica în Planul lui Dumnezeu).
Iată deci, că Biserica în decursul veacurilor, prin depărtarea de izvor s-a depărtat de și de adevăr. întoarcerea la izvor înseamnă întoarcerea la adevăr deci întoarcerea la unitate.
Petru Rezuș: “…Biserica a fost înzestrată de Domnul nostru Isus Hristos cu infailibilitate, adică ea nu poate greși… Ceea ce învață sau săvârșește ea este expresia voinței lui Dumnezeu… Infailibilitatea este prezentă și însoțește Biserica nu numai în sinoade ecumenice, cum greșit se susține, ci zilnic, permanent…” (Ortodoxia, dec. 1963, pag. 321, Biserica în Planul lui Dumnezeu).
Dacă este așa, atunci cum se explică faptul că în anii din urmă Biserica Ortodoxă a schimbat în cântarea “Preasfântă născătoare…” cuvântul “mântuiește-ne” cu “miluiește-ne”, care ani și ani s-a cântat cu “mântuiește-ne”? Și altele, după cum arată istoria și sinoadele. Ce hotărau unele sinoade, altele desființau s. a. m. d. Cum rămâne deci cu infailibilitatea? Poți fi de acord cu toate cele adăugate de Biserica Catolică și cea Ortodoxă?
Sf. Irineu, scrie: “într-adevăr, Biserica, deși răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului, primindu-și de la apostoli și de la ucenicii lor credința… păstrează cu grijă această propovăduire și credință și, așa ca și cum ar locui într-o singură casă, crede în ea în același fel, într-un suflet și într-o inimă, și le propovăduiește, le învață și le transmite într-un glas, ca dintr-o singură gură.” (Contra ereziilor, 1, 10. 1 – 2. 47).
Cultul ortodox, deși zice că Biserica este întemeiată de Domnul Isus Hristos, are totuși o învățătură care nu se potrivește cu cele scrise în Noul Testament despre Biserică. Mântuitorul Hristos a spus apostolilor: “Voi zidi Biserica Mea…” (Mat. 16:18), adică la viitor față de timpul când spusese aceste cuvinte. în Dogmatica ortodoxă se arată că Biserica cuprinde în sine pe toți drepții din toate timpurile, chiar și îngerii din cer fac parte din ea. Iată câteva citate:
“…O Biserică în înțeles larg a existat și în Vechiul Testament” (vezi învățătura de credință creștină ortodoxă, 1952, Edit. Centrului Mitropol. al Craiovei, 134).
“Îngerii fac parte din Biserica triumfătoare, pe care o slujesc” (vezi Teologie și Simbolică, vol. II, pag. 766, Edit. Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1958).
“După Sfinții Părinți, o Biserică primordială a existat în Paradis…” (Teologie și Simbolică, vol. II, pag. 773, Edit. Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1958).
Deci, Domnul Isus, după învățătura ortodoxă, zidește Biserica pe ceea ce era început demult. în felul acesta, El nu mai este Piatra de temelie, cum este scris în Matei 21:42 și în Efes. 2:20 -22, și despre care sf. ap. Pavel scrie limpede: “După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meșter-zidar înțelept, am pus temelia, și un altul clădește deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădește deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, și care este ISUS HRISTOS.” (1 Cor. 3:10 – 11).
Temelia Bisericii este Hristos, care S-a jertfit pentru ea (Efeseni 5:25), și care este Trupul Lui (1 Cor. 12:12 – 13).
După Dogmatica ortodoxă, Biserica (cea ortodoxă) nu poate greși. Este infailibilă, (vezi Teologia Dogmatică, Edit. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1991, pag. 304).
Dar oare ce înseamnă modificarea cântării despre Maica Domnului: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi.” Așa s-a cântat până în zilele noastre și după cum se întâlnește în toate cărțile bisericești vechi. Astăzi însă, Biserica Ortodoxă a constatat că e o greșeală cuvântul: “mântuiește-ne pe noi” și l-a schimbat cu: “miluiește-ne pe noi!”
O altă îndreptare, pe care caută s-o facă Biserica Ortodoxă, este cea arătată de un ierarh, Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu. El zice: “Ce înseamnă Biserică de stat? Că nu poți să te desparți de stat. Statul avea controlul asupra Bisericii… Această legătură cu statul venea din perioada Bizanțului, când statul și Biserica erau una, când împăratul Bizanțului era șeful Bisericii… În timpul acesta, am avut dispute, am discutat și am ajuns la concluzia că s-a terminat: ce a fost până la revoluție, a fost una, acum nu mai putem reînvia nici măcar ce a fost înainte de 1944, nu ne mai putem întoarce la ceea ce a fost…” (Ziarul “România Liberă” nr. 609, din 14 martie 1992, pag. 5, art. “Lumea creștină”, convorbire cu î. P. Nicolae Corneanu).
“Bisericile Ortodoxe sunt organizate pe criterii naționale. O Biserică Ortodoxă se organizează în cadrul unui stat și structura statului devine și structura Bisericii… Biserica a menținut conștiința națională a poporului român.” (Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Despre Bisericile Ortodoxe, ziarul “România Liberă” din 15 iulie 1991, pag. 5).
“Săliștenii (enoriașii) s-au hrănit sufletește din biserică. Au căutat în credință și biserică legea românească și limbă românească. Ei au găsit libertatea sufletului de a trăi în forme românești. Biserica Ortodoxă a avut o funcție primordială națională..” (Ziarul “Tribuna”, Sibiu, 8 aprilie 1998, pag. V).
Despre Biserică, învățătura Cultului Ortodox spune. “Nu numai drepții ci și păcătoșii fac parte din Biserică; dar păcătoșii sunt membri sau mădulare bolnave ale Bisericii… Nu mai fac parte din Biserică ereticii și schismaticii, pentru că, deși au fost botezați, ei s-au rupt de Biserică (de Biserica Ortodoxă, n. n.) prin credințele lor rătăcite, prin învățături deșarte și prin neascultare de cârmuirea Bisericii (Biserica Ortodoxă, n. n.)…
“Conducătorii sunt clericii sau ierarhia bisericească, adică episcopii, preoții și diaconii… Credincioșii nesfințiți pentru vreo treaptă bisericească sunt numiți laici sau mireni… Mirenii se mai numesc: turmă cuvântătoare…”
Cu toate cele arătate mai sus, și altele, pr. asistent Alexandru -. Stan, dă verdictul: “Adevărul revelat deplin se află numai în Biserica Ortodoxă, care îl și trăiește deplin.” (Ortodoxia, nr. 2, 1984, pag. 153, Teză de doctorat: Biserica Ortodoxă și religiile necreștine).
“Biserica cea adevărată este Biserica Ortodoxă, pentru că ea singură este drept-credincioasă, adică ea a re credința cea dreaptă, ea singură păstrează neschimbate și fără nici o abatere învățătura și rânduielile Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, așa cum le-au predat sfinții apostoli… Biserica nu poate să greșească…” (vezi îndrumător Bisericesc, 1989, pag. 133 – 135, Sibiu, Tiparul tipografiei eparhiale).
Cum se face că susținătorii și învățătorii ortodoxiei nu se pun de acord ca să ajungă la unitate de vederi cu învățătura? Privitor la cele din: Rom. 15:17 -18; F. Ap. 2:42; Apoc. 22:18 -19, iată ce scrie pr. prof. I. G. Coman: “Unele elemente de doctrină s-au fixat mai târziu, prin controverse, după ce Părinții își scriseseră operele… Doctrina (învățătura) dă mereu lujeri noi…” (Patrologia, voi. 1, pag. 36, București 1984).
Împotriva acestei păreri, sf. Grigorie Teologul zice că a “păstrat neschimbată și fără acomodări la împrejurările vremii învățătura pe care a primit-o din Sfânta Scriptură și de-a înaintași – Sfinții Părinți.” (Cuvântarea 33, 15, Patrologia vol. 1, pag. 36).
Să fim serioși și sinceri în fața adevărului, căci numai cine crede adevărul și-l împlinește, este mântuit.
Biserica Ortodoxă spune că păstrează fără nici o abatere învățătura și rânduielile Mântuitorului Hristos.
Un prelat ortodox, Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului scrie: “Ortodoxia e de la Hristos și de la apostoli. Noi n-am apărut nici la 1054 precum catolicii, nici în sec. al XVII lea precum protestanții, nici în secolele XVII – XVII – precum uniții, nici în sec. al XIX-lea și al XX-lea precum cultele neoprotestante și sectele…”
“Suntem un popor care s-a născut creștin.” (Emilian Birdaș, episcop de Alba Iulia, Cuvânt înainte la Noul Testament tipărit la 1648 de către Simion Ștefan, și retipărit în anul 1988 la Sibiu).
Nimeni nu se naște creștin, dar există o mentalitate (evident greșită), ca cea a lui Dimitrie Cantemir care dă slavă lui Dumnezeu mai întâi pentru faptul că i-a fost dat să se nască creștin, iar în al doilea rând pentru că a fost “nu al altei Biserici, ci al celei a Răsăritului urmaș.” (Opere complete, voi. 1, pag. 109, București, 1974).
Pentru cunoașterea și înțelegerea adevărului istoric, deschideți Noul Testament și citiți. Unde găsiți în Noul Testament al Domnului nostru Isus Hristos, învățătura despre cultul icoanelor, despre cultul morților (parastase și pomeni), despre cultul Maicii Domnului, despre liturghie, despre cultul sfinților, despre ierarhie și odăjdiile (veșmintele) ierarhilor etc. etc.? Domnul Isus și apostolii, au spus ceva despre toate acestea și altele ca acestea?
Tot Antonie Plămădeală zice: “Biserica-locaș e și partener și instrument în dialogul credinciosului cu Dumnezeu… O biserică trebuie să fie ziua și noaptea, când e folosită și când nu e folosită, o mărturie constantă a slavei lui Dumnezeu și un cult, o închinare prin ea însăși…” (îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1991, pag. 63-66).
Ocupându-se de clădirea de piatră, omul a uitat de Biserica cea vie, pe care însuși Domnul Isus a zidit-o.
“Judece oricine: Unde e adevărul?
Adevărul nu poate fi decât acolo unde a rămas statornic. Adevărul nu poate fi acolo unde s-a schimbat după mintea oamenilor, mânați de mândrie și, de fapt, aflați sub păcat. El nu poate fi acolo unde unii au acomodat Sfânta Scriptură după interesele oamenilor.” (Articol apărut în “Telegraful Român”, Sibiu, 1 mai 1994, nr. 17 -18, pag. 2.)
Cu privire la viața practică a ortodocșilor, iată un document publicat în ziarul Tribuna din 27 aprilie 1994, pag. 2, intitulat: “La Ocna Sibiului – Balul Sfintelor Paști. I Duminică 1 mai, ora 20, la Casa de cultură a orașului Ocna Sibiului, va avea loc tradiționalul Bal al Sfintelor Paști. își dă concursul una din cele mai populare formații din județul nostru, HERODOX din care nu vor lipsi Donald și Neluța Zugrav. Sunt invitați și tineri din alte localități.”
Spre dimineață, s-a încins o bătaie, tăindu-se cu cuțitele mai mulți tineri.
Așa o fi ortodoxia care vine de la Hristos?
Vrem să ne înșelăm singuri?
Pr. prof. dr. Ene Braniște: “Esența Ortodoxiei se experimentează și se trăiește prin participarea la formele, tradițiile, datinile și instituțiile ei de cult (botezul copiilor, cununiile – taine ale căsătoriei -, spovedania și împărtășania, cultul morților, marile sărbători creștine: Pastile, Crăciunul, Bobotează, Rusaliile ș. a). … Ortodoxia se caracterizează înainte de toate și se definește prin cultul ei.” (Liturgica Generală, pag. 99, București, 1985).
“…Prin Ortodoxie, noi românii înțelegem minunatele colinde care vestesc Nașterea Mântuitorului, datinile și obiceiurile păstrate din moși-strămoși la botezuri, cununii sau înmormântări, troițele de la răscrucea de drumuri, crucile de lemn din satele în care ne-am născut și în care se odihnesc înaintașii noștri, slujbele noastre bisericești, începând cu Sfânta Liturghie, care reactualizează jertfa de pe cruce a Mântuitorului, dar și sunetul duios al clopotelor care ne cheamă la biserică, unde împreună să aducem rugăciunile de mulțumire Părintelui Ceresc pentru tot ce a dăruit neamului nostru în curgerea vremii. Deci, pentru noi românii, Ortodoxia nu este altceva decât credința moșilor și a strămoșilor noștri, este trecutul de lupte și de jertfe al poporului, (pr. prof. Mircea Păcurariu, în ziarul Tribuna, Sibiu, 4 martie, 1990, pag. 2, art. Duminica Ortodoxiei).
“Ortodoxia și iubirea de neam sunt două noțiuni, care izvorăsc una din alta și se întregesc într-o armonioasă conlucrare. Un ortodox adevărat trebuie să fie român bun, după cum un român adevărat nu poate fi decât ortodox. (Lazăr Triteanu, Rev. Teologică din Sibiu, 1922, nr. 9, pag. 224).
Cum se înțeleg atunci cuvintele sf. ap. Pavel, spuse prin Duhul Sfânt? “Și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut. Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob nici slobod, ci Hristos este totul în toți.” (Colos. 3:10-11).
Da, în Hristos, toate zidurile despărțitoare dintre făpturi, cad.
“…Biserica (locașul de închinare) este “tron al dumnezeieștii slave”, “chip al împărăției Cerurilor”, dar, într-un fel, chiar locuirea oamenilor cu Dumnezeu, anticiparea bunătăților viitoare.” (arhim. Casian Crăciun, “De ce îmbracă episcopul cămașă albă”, art. publicat în “Telegraful Român” nr. 35 -38/1989, pag. 4).
“împărțirea imperiului roman în ramura apuseană și ramura răsăriteană, l-a determinat pe Cezarul de răsărit să-și smulgă supușii de sub autoritatea Romei. Așa s-a ajuns la despărțirea bisericii oficiale: Ramura de apus (catolică) și Ramura de răsărit (ortodoxă), latină (de limbă latină) cea din apus și greacă (de limbă greacă) cea de răsărit.
Biserica Ortodoxă născută din motive politico-administrative, n-a fost nici odată o mișcare militantă de mase. Ortodoxia a păstrat mai mult un caracter de identitate colectivă, decât unul de spiritualitate biblică sau de convingeri personale. Pe preotul ortodox nu-l interesează viața oamenilor din parohia lui decât în vederea împlinirii datoriilor față de rânduiala bisericii și să nu treacă la altă religie. Nu-l interesează viața morală a enoriașilor din parohia lui.”
“Împărații doreau să aibă un stat puternic și unitar, indiferent de părerile religioase. Aceasta nu se putea decât atunci când luptele religioase se linișteau. De aceea ei publicau edicte și legi în care fixau ce trebuie să creadă și cum trebuie să creadă supușii, lată câteva exemple:
Împăratul Teodosie cel Mare (379 – 395), fixează în numele său personal, și nu al bisericii, Codexul adevărurilor de credință (Codex Theodosianus) obligatoriu pentru supușii săi, arătând prin aceasta că biserica și opiniile religioase ale supușilor le consideră de competența sa.
Împăratul Zenon (474 – 491), pentru a liniști tulburarea provocată de diferite curente potrivnice ce se născuseră în urma sinodului al V-lea ecumenic, publică în anul 482, Henoticonul (Edict de unire).
Împăratul Iustinian (527 – 565) a avut ca formulă a politicii sale: “Un stat, o lege, o biserică”. In tot timpul domniei sale el a fost stăpânul bisericii, considerând ca drept al său să definească dogme pentru supușii săi. Orice dispută era lămurită printr-un decret imperial, care era apoi trimis patriarhilor spre însușire, după care devenea obligatoriu. El își luase dreptul de a numi și destitui episcopi, de a convoca și de a conduce sinoadele.” (Magist. Lucian -. Gafton, Studii teologice, pag. 454).
“Biblia «Cornilescu» este tipică pentru fenomenul bibliolatriei, ale cărui consecințe sunt ruperea credinciosului de Biserica națională, de tainele și de predaniile ei… Protestanții și neoprotestanții români abia numără câteva sute de mii de suflete, în vreme ce Biserica Ortodoxă – biserică cu adevărat națională – întrunește vreo 16 milioane de enoriași…” (Feseniști și protestanți în săptămânalul “Cuvântul”, București, 1991, an. II, nr. 17, pag. 6).
Mitropolitul Nicolae Bălan scria în rev. “Oastea Domnului” din 7 iulie 1935, pag. 1: “Biserica ne naște pe noi. Nu noi “facem” Biserica, ci Biserica ne naște pe noi… De aceea creștinii sunt cu adevărat fiii Bisericii…”
Billy Graham: “Fiecare creștin ar trebui să-și aleagă biserica din care să facă parte, pe baza convingerii că în structura ei particulară va găsi cele mai bune ocazii pentru creșterea spirituală, cele mai mari satisfacții pentru nevoile lui omenești și cea mai mare șansă de a fi folositor celor din jurul lui.” (“Buletinul Cultului Penticostal, nr. 3, 1989, pag. 9)
Se poate așa ceva în Trupul lui Hristos? Să privim lucrurile de sus în jos, de la Dumnezeu spre oameni, de la Cuvântul Lui (Noul Testament) spre cultele din creștinism.
“Dumnezeu n-are alt locaș, nici altă casă mai dragă decât trupul omului (“decât pe om” în orig.). (Învățăturile lui Neagoe Basarab, Ed. V. Grecu, pag. 195).
Sf. Vasile cel Mare: “Scopul meu este unul singur: să ajut în toate chipurile la zidirea Bisericii.” (Omilia 7, 6, la Hexaemeron).
Unul din marii învățători creștini din prima jumătate a sec al V-lea, Atanasie cel Mare, scria limpede despre Biserică: “Să vedem însă pe lângă acestea și predania cea de la început și învățătura și credința Bisericii universale, pe care a dat-o Domnul, au propovăduit-o apostolii și au păzit-o părinții. Pe ea s-a întemeiat Biserica și cel ce cade din ea nu mai este și nu se mai numește creștin.” (Scrieri, Epistola întâi către Serapion, 28. Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1988, în colecția “Părinți și scriitori bisericești”).
“Una din cauzele profunde ale bolii de care suferă Biserica este clericalismul, adică distincția între laici și clerici… negarea însăși a principiului biblic al preoției tuturor credincioșilor.
Iată câteva contradicții între sistemul clerical și preoția universală:
- El (sistemul clerical) așează un om deasupra celorlalți din Biserică,
- el (sistemul clerical) permite unui om și darurilor sale să domine,
- el (sistemul clerical) restrânge libera exercitare a darurilor în Biserică,
- el (sistemul clerical) dă naștere la o castă sacerdotală singură autorizată să oficieze în Biserică,
- el (sistemul clerical) sugerează creștinilor ideea că profesionalii pot face toată lucrarea lui Dumnezeu și că o fac mai bine,
- el (sistemul clerical) face pe creștini dependenți în mod continuu de conducătorii profesionali,
- el (sistemul clerical) adună oamenii în jurul unui om, în loc să-i adune în jurul Numelui Domnului Isus,
- el (sistemul clerical) favorizează o interpretare unilaterală a Scripturii (pastorul difuzând mai ales pe a lui),
- el (sistemul clerical) limitează libertatea personală a membrului clerului, obligându-l să placă celor ce-l plătesc.
Am văzut că sacerdoțiul universal nu constă în negarea slujirilor deosebite, de exemplu a celei de păstor, sau într-o altă înțelegere a locului și funcționării tuturor membrilor Bisericii.
Însăși ideea de “laic” opus lui “nelaic” falsifică toată perspectiva biblică. De aceea am face bine să eliminăm cuvântul “laic” din vocabularul nostru, care evocă în mod automat, prin opoziție, pe acela de cleric, de profesional, de specialist care a primit hirotonisirea. În Noul Testament, păstorul este un laic și toți membrii Bisericii sunt, ca și el, niște slujitori.
Rădăcina răului este structura Bisericii pe două nivele: laici și clerici.” (A Kuen, Slujiri în Biserică, pag. 236).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Nimic nu este care să dezbine biserica mai mult, ca iubirea de stăpânire.” (Comentariu la Efeseni, Omilia XI, pag. 115).
Biserica lui Hristos a suferit nu numai prin violența persecuțiilor și a amăgirii pentru puterea vremelnică, ci și prin atacurile învățăturilor greșite. Din sec. al III-lea și până în sec. al V-lea, s-au văzut afirmându-se patru forme de erezii, de un caracter atât de fundamental încât roadele lor se mai fac simțite și astăzi în Biserică și în lume:
- Maniheismul, doctrină care atribuie lucrurile văzute, materiale, lucrării unei puteri rele și întunecate, nelăsând adevăratului Dumnezeu decât ce este spiritual. Din aceste vederi rătăcite, izvorăsc pe de o parte excesele ascetismului, care tratează trupul ca fiind cu desăvârșire rău; pe de altă parte multe practici și învățături false încurajate de principiul fals că trupul trebuie considerat numai ca având atribuții pur animalice, au intenția de a pierde din vedere originea total dumnezeiasca a omului și prin aceasta de a nu exista posibilitatea de răscumpărare a omului, și restabilirea după chipul Fiului lui Dumnezeu.
- Arianismul, doctrină care neagă dumnezeirea Domnului Isus Hristos și pune o distanță nemărginită între Dumnezeu și
- El ne împiedică de a cunoaște pe acest Dumnezeu ca Mântuitorul nostru.
- Pelagianismul, doctrină care neagă învățătura Sfintei Scripturi că omenirea ia parte la căderea lui Adam… și învață că orice om născut în această lume este din naștere fără păcat. Această învățătură slăbește în om noțiunea că are nevoie de un Mântuitor.
- Sacerdoțiul (ierarhia preoțească), învață că numai singură biserica poate transmite mântuirea prin intermediul tainelor bisericești date de către preoți… Ori, nimic nu este mai lămurit și mai des învățat de către Domnul și apostolii Săi decât că mântuirea păcătosului este dată în mod gratuit prin credința în Fiul lui Dumnezeu, în moartea Sa ispășitoare și în învierea Sa. O biserică sau o grupare care pretinde că deține monopolul asupra mântuirii, oameni care își arogă dreptul de a introduce suflete în împărăția lui Dumnezeu, sau să excludă pe unii din împărăție, taine bisericești sau ritualuri considerate ca indispensabile pentru mântuire, toate acestea constituie o tiranie, sursă de suferință nemaiauzită pentru omenire, care întunecă și acoperă calea și astfel sufletul nu poate ajunge la mântuirea dată de Domnul Isus Hristos, pentru toți cei ce cred în El. (Drumul Bisericii pag. 33-35).
Abaterea de la adevărul Noului Testament despre Biserică (Trupul lui Hristos), este atât de mare încât nu mai seamănă deloc cu cele scrise.
Iată câteva documente din istorie, redate de Viktor Lazarev în lucrarea lui: Istoria picturii bizantine, vol. I, pag. 48-49, Edit. Meridiane, București, 1980: “Urmașul Domnului Isus, creștinul adevărat, văzând în lumea creștină toate abaterile de la Cuvântul scris al Noului Legământ, nu poate sta nepăsător. El știe că datoria lui este să cunoască adevărul și să-l mărturisească: «Este datoria voastră să cunoașteți dreptatea.» (Mica 3:1). Își aduce aminte iarăși că scrie: «încetează, fiule, să mai asculți învățătura, dacă ea te depărtează de învățăturile înțelepte.» (Prov. 19:27). Știind acestea el vrea să asculte de ce este scris. (1 Cor. 4:6; 2 Petru: 1:19).
Octavian Paler. “…în absența unor adevăruri întregi, istoria începe să fie devorată de mitologie, iar mitologia e încă și mai greu de combătut ca o minciună.” (Cine a mințit?, articol publicat în “România Liberă” din 5 sept. 1990, pag. 1).
Un istoric scria: “Istoria nu e de vânzare.” Cine vrea să facă târg cu istoria, va fi zdrobit de puterea adevărului.
Biserica – Trupul lui Hristos – Adunarea Dumnezeului Celui Viu, este alcătuită din oameni mântuiți, adică născuți din nou prin credința în Domnul Isus Cel Jertfit, deci lucrare neomenească. Nu Biserica (fie ea și cea Ortodoxă cu toți preoții săi care își arogă asemenea har) mântuiește sau ne naște din nou, ci Biserica este alcătuită din oameni născuți din nou, așa cum am arătat mai sus. Sf. ap. Pavel cu glas de foc, arată că prin har suntem mântuiți, prin credință. (Efes. 2:5 – 9).
Marcu Ascetul scrie: “Domnul vrând să arate că orice poruncă e o datorie, iar pe de altă parte că înfierea se dă oamenilor în dar pentru sângele Său, zice: «După ce veți face tot ce vi s-a poruncit să ziceți: “Suntem niște robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”» (Luca 17:10). Deci mântuirea nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului…” (Filocalia, I, 251).
Fer. Augustin: “Mântuirea este numai lucrarea harului.” (Studii teologice, nr. 5 – 6, 1956, pag. 345).
Mag. Ștefan Alexa, vorbind despre convingerile lui Augustin în legătură cu harul mântuirii, scrie: “Fer. Augustin afirmă cu atâta vigoare necesitatea harului, încât ajunge către sfârșitul vieții sale să lege mântuirea numai de har și nu de lucrarea omului.” (Studii teologice, nr. 5-6,1956).
Sf. Ioan Gură de Aur n-a înțeles deplin învățătura despre har: “Harul o singură dată este har… De altminteri dacă ar trebui ca pururea să fim mântuiți prin har, nici odată n-am mai fi buni.” (Comentariu la Evrei, Omilia IX, pag. 151).
Sf. Ioan Gură de Aur. “Ce vom face, deci, ca să ne mântuim? Să începem a face fapte bune, până când avem timp. Să împărțim virtuțile noastre, precum cultivatorii de pământ împart munca câmpului. În luna aceasta să stăpânim bârfi rea, batjocura, mânia nedreaptă și să ne punem nouă înșine lege, zicând: «Astăzi, vom face cutare faptă bună.» În luna cealaltă să învățăm a nu fi răzbunători..,” (Coment. la Evrei, Omilia XXIV, pag. 292).
Sf. Ioan Gură de Aur: “Ceea ce eu voiesc, este ca prin milostenie voi înșivă să aveți mângâiere pentru iertarea păcatelor, iar cel ce nu dă cu această intenție, nu va avea mângâiere.
Dânșii (filipenii) prin stăruință neclintită în faptele cele bune, au atras asupra lor harul lui Dumnezeu.” (Comentariu la Ep. către Filipeni, Omilia a II-a, pag. 12-15).
Ca și cum pomul sălbatic ar putea face ceva pentru a determina grădinarul să-l altoiască.
Cu privire la Biserică și la viața creștinilor, se pot cerceta și lucrările următoare:
Dr. prof. Ioan Bunea, “Distracțiile în lumina moralei creștine”, Mitropolia Ardealului, nr. 1- 2 /1957, pag. 67-75.
Pr. mag. Filaret Costea, “Studii Teologice”, 1963, Sensul bucuriei în viața creștină, pag. 30- 52.
“Studii Teologice”, nr. 5-6 / 1957, pag. 326 – 342.
“Îndrumătorul Creștin”, nr. 1-2, pag. 10-13.
“Ortodoxia”, nr. 3 /1982, pag. 336-431.
“Mitropolia Ardealului”, nr. 5 / 1989, pag. 74 -76.
