O istorie a Baptistilor Englezi – Dreptul divin al Botezului Infantil, examinat si respins

O istorie a Baptiştilor Englezi

de Joseph Ivimey (1773-1830)

Dreptul divin al Botezului Infantil, examinat şi respins

de John Gill

Despre Antichitatea Botezului Infantil; Când a fost prima dată dezbătut; Legat de Waldesieni

Slujitorul, în dialog, pentru a-şi încurca vecinul asupra principiului botezului adulţilor, îi sugerează că botezul infantil a fost acceptat universal în biserică, încă din vremea apostolilor; acea dovadă de necontestat ar putea fi de la părinţii străvechi, aceasta fiind în mod constant în adevărul bisericii primitive; şi nu se poate pretinde că această practică era o problemă sau un subiect de dezbatere în biserică, până când nebunii din Munster i s-au împotrivit; şi afirmă că faptul că Waldesienii antici, fiind într-o practică constantă a botezului adulţilor, este doar o imaginaţie şi trebuie să fie respinsă ca o născocire fără temei, p. 7,9.

Acest autor susţine că practicarea botezului infantil în mod universal şi constant s-a petrecut în adevărata biserică primitivă. Adevărata biserică primitivă este biserica din vremea lui Hristos şi a apostolilor săi. Prima biserică creştină este Ierusalimul, ce consta în cei ce au fost făcuţi discipolii lui Hristos, şi botezaţi; mai întâi făcuţi adepţi ai lui Hristos, iar apoi botezaţi de apostolii săi; deoarece Hristos nu a botezat pe nimeni, ei fiind botezaţi doar la porunca sa. [John 4:1,2] Această biserică a crescut apoi; trei mii de persoane, care au fost alese după inimă sub slujirea lui Petru, s-au căit de păcate şi au primit cu bucurie veştile despre iertare şi salvare prin Hristos, ei fiind botezaţi şi integraţi în ea; aceştia erau adulţi; nici nu citim de vreun copil ce a fost botezat cât timp a existat această biserică primitivă adevărată. Următoarea biserică creştină a fost la Samaria; deoarece era evident din Acts 9:31 că a existat acolo o biserică. Aceasta pare a fi fondată de oficiul lui Philip; membrii ei originali erau bărbaţi şi femei botezate de Philip, după confesarea credinţei lor în lucrurile predicate de el, legate de regatul lui Dumnezeu şi numele lui Isus Hristos. [Acts 8:12] Nici nu există vreo indicaţie cum că botezul infantil a existat în această biserică. Altă biserică primitivă adevărată a fost biserica de la Philippi; fundaţia ei se baza pe cele două familli din Lydia şi temnicierul, şi care nu au furnizat nicio dovadă legată de botezul infantil acolo; deoarece casele din Lyida se numesc frăţii, pe care apostolii le-au vizitat şi sfătuit; iar cei din casa temnicierului erau capabili să asculte cuvântul, aceştia crezând în Hristos, bucurându-se de Dumnezeu la fel ca el. [Acts 16:14,15,32,33,35,40] Astfel încât să nu pară că botezul infantil este obţinut în această biserică. Următoarea biserică creştină de care am auzit, şi care a fost cu adevărat una primitivă, este biserica de la Corinth, şi a consts din persoane care, ascultându-l pe apostolul Pavel predicând din evanghelie, au crezut în Hristos, pe care el l-a predicat, ei fiind botezaţi; [Acts 18:8] însă nu se menţionează nimic despre botezarea vreunui copil, nici acum nici mai târziu, în acest statut de biserică primitivă adevărată. Acestea sunt toate bisericile primitive adevărate, despre ale căror botez nu ştim mare lucru din Actele apostolilor, cu excepţia lui Cornelius şi familia şi prietenii săi, care probabil au fondat o biserică la Caesarea; cei doisprezece discipoli din Ephesus, care s-au alăturat bisericii de acolo, amândouă fiind instanţe ale botezului adulţilor. [Acts 10:48 şi 19:1-7] Să fie găsită o dovadă, dacă se poate, că vreun copil a fost botezat în vreuna dintre bisericile primitive adevărate de mai sus, sau în oricare din vremea apostolilor, fie la Antioch sau Thessalonica, la Roma sau la Colosse, sau oricare altă biserică primitivă din acea perioadă. Din cauză că acest lucru nu poate să reiasă din scrierile Noului Testament, ni se spune,

Că o dovadă sigură ar putea veni din partea părinţilor antici, cum că botezul infantil a fost obţinut constant în adevărata biserică primitivă. Să ne interesăm puţin în această problemă.

Scriitorii creştini din primul secol, pe lângă evanghlişti şi apostoli, sunt Barnabas, Hermas, Clemens Romanus, Ignatius şi Polycarp. Cât despre primii doi dintre aceştia, Barnabas şi Hermas, învăţatul Mr. Stennet [Answer to Russen, p. 143-142] a citat unele pasaje din ei; şi după el, Mr. David Rees; [Answer to Walker, p. 157, etc.] pentru care motiv, interzic traducerea lor; (A) care manifestă dovezi ale botezului adulţilor, şi că este îndeplinit prin scufundare; ei reprezintă persoanele botezate, unul [Barnabas Epist. c. 9 p. 235,236] sperând să fie crucea lui Hristos, celălalt [Hermae Pastor, I. 1. viz. 3. s.7. şi I.3. s. 16] auzind cuvântul, şi fiind dispus să fie botezat în numele Domnului ; şi amândoi intrând în apă, şi ieşind din ea. Clemens Romanus a scris o epistolă Corinthinienilor, încă existentă; însă nu există în ea nicio silabă despre botezul infantil. Ignatus a scris epistole către diferite biserici, la fel şi unor anumite persoane; însă nu menţionează nimic despre practica botezului infantil în vreuna dintre ele; ceea ce spune el despre botez, favorizează botezul adulţilor; de vreme ce vorbeşte despre acesta ca fiind îndeplinit cu credinţă, dragoste şi răbdare: “Lăsaţi botezul vostru să rămână ca o armură; credinţa drept coif, dragostea ca o suliţă, iar răbdarea drept toată armura.” [Ignatii Epist. ad Polycarp. P. 11] Polycarp a scris o epistolă Philipinienilor, care încă există; însă nu apare niciun cuvânt în ea despre botezul infantil. Aşadar până acum este departe de adevăr, că există dovezi clare la părinţii antici, că această practică este îndeplintă universal şi constant în biserica primitivă adevărată, că nu există nicio dovadă că orice a obţinut, prin orice respect, în primul secol sau în epoca apostolilor; şi este singura perioadă în care adevărata biserică a lui Hristos a existat. Există întradevăr o lucrare intitulată The Constitutions of the Apostles, şi uneori Constitutions of Clemens, deoarece se zice că el este compilatorul lor; şi altă carte numită Ecclesiastical Hierarchy, atribuită lui Dionysius Aeropitul, din care au fost citate pasje în favoare botezului infantil; însă acestea sunt manifestate mai târziu decât pretind, şi nu au fost niciodată scrise de persoanele ale căror nume poartă, astfel fiind condamnate de oamenii învăţaţi ca fiind false, şi sunt evidenţiate astfel de către Dr. Wall, în lucrarea sa History of Infant Baptism. [Part I. c. 23]

Scriitorii creştini din secolul doi, care au existat, sunt Justin Martyr, Athenagoras, Theophilus din Antioch, Tatian, Minutius Felix, Ireanaeus şi Clemens din Alexandria; dintre toţi aceşti scriitori, nu este niciunul care spune ceva despre botezul infantil; există doar unul care se pretindă că ar fi scris, acela fiind Irenaeus; şi doar un singur pasaj de-al lui; şi asta depinde doar de un singur cuvânt, semnificare căruia este cel mult dubioasă; în plus pasajul este doar o traducere a lui Irenaeus, aceasta nefiind exprimată prin proprile sale cuvinte; iar capitolul din care este luată, este clasificat drept fals de unii învăţaţi; de vreme ce înaintează noţiunea de inconsistenţă cu acel scriitor antic, şi contrat cărţilor evangheliştilor, făcându-l pe Hristos să trăiască cincizeci de ani, întradevăr, să trăiască vârsta veche: pasajul produs în favoarea botezului infantil, este acesta: vorbind despre Hristos, el spune:

“Sanctificând fiecare veac, prin asta a atras multe laude; deoarece el a venit să-I salveze pe toţi prin el însuşi; toţi, spun eu, qui per cum renascuntur in Deum, care prin el sunt născuţi din nou în Dumnezeu; copiii, şi cei mici, tinerii şi bătrânii; aşadar el a mers prin fiecare an şi a devenit un copil al copiilor, sanctificând copii; iar celor mici, sanctificându-i pe cei din acel veac; şi la fel a devenit un exemplu de evlavie, dreptate şi subjecţie. ” [Irenaeus adv. Haeres, I. 2. c.39. p. 191]

Acum, întrebarea este despre cuvântul renascunter, fie că este interpretat ca renăscut, ce este sensul literar al cuvăntului; sau botezat; adevăratul sens al lui Irenaeus pare a fi acesta: Hristos a venit să-i salveze pe toţi care sunt reînoiţi prin bunăvoinţa şi Spiritul său; şi nimeni înafară de ei, conform cuvintelor sale; [John 3:3,5] şi asta luându-şi natura umană, şi trecând prin diferitele stagii ale vieţii, sanctificând-o, dând astfel un exemplu fiecărui om de orice vârstă.

Şi asta este acum toată dovada de necontestat a botezului infantil, de la părinţii primelor două secole. Ar fi uşor să reproducem pasajele scriitorilor de mai sus, în favoarea botezului credinciosului; Voi cita doar unul dintre ei; mărturia pe care Justin Martyr a dat-o Împăratului Antonius Pius despre creştinii din zilele lui, deşi a fost citat şi de Mr. Stennet şi Mr. Rees, voi încerca să îl traduc; deoarece, după cum spune Dr. Walls [History of Infant Baptism, Part I. C. 2], este cea mai veche mărturie a modului de botezare, pe lângă scriptură.

“Şi acum, spune Justin, vom declara după ce manieră, atunci când am fost reînoiţi de Hristos, ne-am devotat lui Dumnezeu; uitând asta, părem a acţiona greşit în această declaraţie. La fel de mulţi cât sunt convinşi, şi cred lucrurile învăţate şi spuse de noi ca fiind adevărate, şi promit să trăiască conform lor, sunt instruiţi să se roage şi să postească, pentru păcatele lor trecute, iar noi ne rugăm şi postim împreună cu ei. După asta, ei sunt aduşi de noi, unde este apă, iar ei sunt regenereaţi în acelaşi mod, cum am fost şi noi; deoarece ei sunt atunci spălaţi în apă, în numele Tatălui şi Domnului tuturor, al Mântuitorului Isus Hristos şi al Duhului Sfânt.”

Există o lucrare ce poartă numele lui Justin, numită Answers to the Ortodox, referitoare la unele întrebări necesare; pentru care ni se se cere uneori o dovadă a botezului infantil; însă cartea este un fals, nefiind a lui Justin, după cum au sesizat mulţi învăţaţi, şi după cum permite Dr. Wall; şi se crede că nu a fost scrisă înainte de secolul cinci. Aşa stă dovada pentru botezul infantil de la părinţii antici ai primelor două secole.

Cât despre secolul 3, se va vorbi despre el; deşi devreme ce a fost menţionat, a fost criticat; primul om care vorbeşte împotriva sa este Tertullian. Adevărul este că botezul infantil a fost mutat în secolul trei; a primit o bază în secolele patru şi cinci; şi astfel a continuat până la reformă. Deşi de-alungul acestor câteva secole au existat mărturii despre botezul adulţilor; iar de câteva ori, anumite persoane s-au ridicat şi s-au opus botezului infantil; asta mă aduce,

III. Să consider ceea ce afirmă autorul, că nu poate fi prefăcut faptul că această practică era pusă sub semnul întrebării sau făcută un subiect de dezbatere în biserică, până când nebunii din Munster nu s-au aruncat asupra ei (Divine Right of Infant Baptism, p. 7). Să examinăm această problemă şi

Vom observa că disturbările din Germania, la care se referă deseori scriitorii noştrii Pedobaptişti în această controversă despre botez, şi despre care ne reproşează frecvent, acolo unde a început pentru prima dată în războaiele din Boors, de cei asemeni Pedobaptiştilor şi doar de ei; mai întâi de Papistaşi, puţin timp înaintea reformei; iar după aceea, de Lutheranii şi Papistaşii, pe baza libertăţilor civile; printre care, în procesul timpului, puţini dintre oamenii numiţi Anabaptişti s-au amestecat; un popor atât de împrăştiat nu sunt de acord cu noi, nici în principiile lor civile sau religioase, nici măcar în botez; deoarece dacă depindem de cei ce scriu istoria lor, şi împotriva lor, ei vroiau să repete botezul adulţilor, nu să fie îndeplinit printre ei; întradevăr, ceea ce a fost administrat printre ei, atunci când şi-au îndepărtat comuniunea în altă societate; nici măcar în aceeaşi comunitate, când o persoană excomunicată era primită iar; [Cloppenburg. Gangraena, p. 366; Spanhem, Diatribe Hist. Sect. 27] în plus, dacă ceea ce este spus despre ei este adevărat, după cum este şi probabil, botezul lor a fost înfăptuit prin stropire, astfel nu îl acceptăm drept botez adevărat; se spune că atunci când o comunitate de-a lor era satisfăcută cu credinţa ţi convertirea persoanei, ei o propuneau pentru botez, pastorul lua apă în mâna sa, şi îl stropea pe cap pe cel ce trebuia să fie botezat, folosind aceste cuvinte: Te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. [Budneus şi Meshov. Hist. Anabapt. I. 4. p. 96] Până şi disturbanţele din Munster, un oraş faimos din Westphalia, au fost începute prima dată de Bernard Rotman, un slujitor Pedobaptist al Lutheranilor, asistan fiind de alţi slujitori ai reformei, opunându-se papistaşilor din anul 1532; şi deabia în anul 1533, John Mathhias din Harlem şi John Bocoldus din Leyden au venit în acest loc; [Sleiden, Comment. I. 10. p. 267,269; Spauhem, Diatribe Hist. de Origine Anabaptist. Sect. 18] care, împreună cu Knipperdolling şi alţii, sunt, presupun, nebunii din Munster, la asta referindu-se autorul; el îi poate numi nebuni, darcă vrea; eu nu voi face ca el; amândoi au fost dezaprobaţi de oameni, care sunt acum numiţi Anabaptişti; deşi nu este rezonabil să presupunem, că aceştia erau singurii oameni implicaţi în acea problemă, sau că numărul adepţilor lor ar trebui să crească atât de mult într-un timp scurt, încât să facă asemenea revoluţie într-un oraş atât de mare. Totuşi, este sigur că nu principiul lor despre botez i-a condus spre asemenea noţiuni şi acţiuni extravagante. Însă eu observ toate acestea deoarece este important de a privi cu atenţie datta confuziilor şi distracţiilor de care aceşti nebuni erau legaţi, acestea fiind din anul 1533 până în 1536. (B)

Următoarea noastră problemă este, aşadar, dacă a existat vreo dezbatere despre practica botezului infantil înainte de această vreme.

Se pare că era în mod frecvent dezbătută, înainte ca aceşti oameni să se arunce împotriva ei sau să acţioneze cum au făcut-o. În anii 1532 şi 1528 au existat dispute publice la Berne în Elveţia, între slujitorii bisericii de acolo şi unii învăţători Anabaptişti; [Spanhem. Ibid. Sect. 13; Meeshov. Anabapt. Histor. P. 3. p. 16,18] în anul 1529, 1527 şi 1525, Oecolampadius a avut diferite dispute cu oamenii aceştia la Basil, în aceeaşi ţară; [Spanhem. Sect. 13; Meshovius, ibid. C. 2] în anul 1525, a existat o dispută la Zurich în aceeaşi ţară, despre Pedobaptism, între Swinglius, unul dintre primii reformatori şi Dr. Balthasar Hubmeierus, [Spanhem. Sect. 11; Meshov. I. 2. c.4] care după aceea a fost ars, iar nevasta sa s-a înecat în Viena, în anul 1528; despre care Moshovius, [Summa Coutrovera. I. 5. p. 356] cunoscut drept Papistaş, dă următoarea caracterizare: – a fost educat încă din copilărie; şi pentru propria erudiţie a fost onorificat la nivelul de divinitate; a fost un om foarte elocvent, care a citit din scripturi şi pe părinţii bisericii. Hoornbeck [Summa Controvers. I. 5. p. 356] îl numeşte drept predicator faimos şi elocvent, spunând că el a fost primul dintre predicatorii reformatori de la Waldshut. Au existat diferite dispute cu alţii în acelaşi an; asupra cărole un edict a fost făcut de către senatul din Zurich, interzicând rebotezarea, sub pedepsa închisorii, până şi înecului, conform naturii ofensei. Iar în anul 1526, sau 1527, conform lui Hoornbeck, Felix Mans, sau Menty, a fost înecat la Zurich; acest om, spune Meshovius [Meshov. I. 2. c. 1], care se numeşte Felix Mantscher, era dintr-o familie nobilă; el şi Conrad Grebel, zis şi Cunrad Grebbe, despre care se zice că au ridicat pentru prima dată Anabaptismul la Zurich, erau oameni foarte învăţaţo şi cunoşteau foarte bine limba Latina, Greaca şi Evreiască. Acelaşi scriitor afirmă că Anabaptismul a luat naştere la Wittenberg, în anul 1522, creatorul său fiind Nicholas Pelaragus, sau Stork, care avea tovarăşi foarte învăţaţi cu el, ca de exemplu Carolostadius, Philip Melancthon, şi alţii; asta, spune el, a fost îndeplinită cât timp Luther era un exilat în castelul Wartpurg din Thuringia; iar atunci când s-a întors din Wittenbers, el i-a izgonit pe Carolostadius, Pelargus, More Didymus şi alţii [Mehosv. I. 1. c. 2,3] , şi la primit înapoi doar pe Melancthon. Aasta poartă opoziţia faţă de Pedobaptism, timp de cinci ani de la Reformă, începută de Luther; şi este adevărat cu siguranţă că au existat mule şi mari dezbateri despre botezul infantil la prima Reformă, ani înaintea problemei de la Munster; este evident că unii dintre primii reformatori erau înclinaţi spre a încerca o reformă din acest decret, deşi ei, din motive ştiute doar de ei, au abandonat ideea; până şi Zwinglius însuşi, care era un persecutor aprig al oamenilor numiţi Anabaptişti, a fost şi el de acord, împotriva Pedobaptismului. Însă,

Se pare că aceasta a fost doar o problemă de dezbătut, ce a întâlnit opoziţie încă dinaintea reformei.

A existat un grup de oameni în Bohemia, cu aproape o sută de ani înainte, care par să fi avut aceeaşi persuasiune cu oamenii numiţi Anabaptişti; deoarece într-o scrisoare, scrisă de Costelecius de la Bohemia spre Erasmus, datată pe 10 octombrie 1519 [Inter Colomes. Collect. apud History of Infant Baptism a lui Wall, Partea II. p. 200], printre alte lucruri spuse lor, ce erau de acord cu oamenii menţionaţi, acesta este unul: “după cum s-a abătut asupra sectei lor, toată lumea trebuie rebotezată cu apă normală;” scriitorul scrisorii îi numeşte Pyghardieni, numiţi astfel, spune el, de la un anume refugiat ce a acolo cu 97 de ani înainte de data scrisorii. Papa Innocent al treilea, sub care se afla Consiliul Lateran, anul 1215, deţine o scrisoare, drept răspuns unei scrisori de la episcopul din Arles în Provence, care i-a reprezentat [Opera Innocent. Tertii, Tom. II. p. 776. apud Wall, ibid. P. 178], că unii eretici au predicat că nu le ajuta copiilor la nimic, de vreme cei nu puteau avea iertare pentru păcate, neavând nicio credinţă, etc. Aşadar este un punct de vedere clar, că au existat unii care s-au împotrivit botezului infantil în secolul treisprezece, cu trei sute de ani înaintea reformei; întradevăr, în secolul doisprezece au existat oameni care s-au opus Pedobaptismului.

Mr. Fox, Martyrologistul, relatează din istoria lui Robert Guisburne [Acts and Monuments, vol. i. p. 262], că doi bărbaţi, Gerhardus şi Dulcinus, pe vremea domniei lui Henry al doilea, în jurul anului 1158: care, el presupune, au primit anume cunoştiinţe ale Waldesienilor, şi au adus treizeci dintre ele în Anglia; care, de către rege şi prelaţi, au fost toţi arşi în frunte, şi izgoniţi din regat; iar apoi au fost ucişi de papă. Rapin [History of England, vol. i. p. 233] îi numeşte eretici Germani, şi plasează venirea lor în Anglia în anul 1166; însă William din Newbury [Neubrigensis de Rebus Anglicanis, I. 2. c. 13. p. 155] îi numeşte Publicani, şi îl menţionează doar pe Gerhardus, ca fiind liderul lor, şi care era oarecum învăţat, însă în rest foarte aliterat, spunând că vin din Gasconia; fiind convocat în faţa unui consiliu, ţinut la Oxford pentru acest scop; şi fiind interogat conform articolelor de credinţă, spunând lucruri perverse legate de sacramentele divine, detestând botezul sfânt, eucaristul şi mariajul: iar Annotator Picardus, dintr-o MS. De Radulph, călugărul, arată că ereticii, numiţi Publicani, afirmă că nu trebuie să ne rugăm pentru morţi; că sufragiile sfinţiilor nu trebuiau cerute; ei nu credeau în purgatoriu; împreună cu multe alte lucruri; şi în particular, asserunt isti Parvulos von baptisandos donec ad intelliigibilem perveniant Aetatem. “Ei susţin că copiii nu trebuie să fie botezaţi până când nu ajung la o vârstă în care pot înţelege.” [Not. In ibid. p. 720-723]

În anul 1147, Sfântul Bernard a scris o scrisoare către ducele din St. Gyles, plângându-se de Henry, ca fiind eretic; şi printre alte lucruri i-au fost însărcinate de el, sunt şi acestea; “copiii creştinilor sunt ascunşi de viaţa lui Hristos, bunăvoinţa botezului fiindu-le interzisă; nici nu le este permis să vină la salvarea lor, deşi Mântuitorul nostru strigă cu compasiune după ei, Suferiţi mici copii pentru a veni la mine, etc.” Si în aceeaşi perioadă, scriind despre Cantides în ceremoniile sale 65 şi 66, el observă un tip de oameni, numiţi Apostolici, care, probabil, că erau adepţii lui Henry; care, spune el, râd de noi pentru că botezăm copiii [Wall, ibid. p. 165,176]; iar printre dogmele atribuite lor, aceasta este prima; “Copiii nu trebuie botezaţi:” în opoziţia căreia, el afirmă că copiii trebuie să fie botezaţi în credinţa bisericii; şi trebuie încercat de a arăta că credinţa unuia este profitabilă celorlalţi [Hist. Eccl. Magdeburg. Cent. XII, c. 5. p. 338,339]; lucru pe care îl încearcă pentru Matt. 11:2 şi 15:28, 1 Tim. 2:15.

În anul 1146, Peter Bruis, adeptul său, Henry, se împotrivesc botezului infantil. Petrus Clunciacensis, sau Peter stareţul din Clugny, a scris împotriva lor; iar printre greşelile pe care i le atribuie lor sunt şi acestea: “Copiii nu trebuiesc botezaţi; sau salvaţi prin credinţa altuia, însă trebuie botezaţi şi salvaţi prin credinţa lor; sau botezul fără credinţa lor nu-i salvează; iar cei ce sunt botezaţi prin infantism, când cresc, ar trebui botezaţi iar; nici nu sunt rebotezaţi apoi, însă mai degrabă botezaţi cum trebuie:” [Hist. Eccl. Magdeburg. Cent. XII. C. 5. p. 332] iar aceşti oameni au respins botezul infantil, şi au favorizat botezul adulţilor, Mr. Stennet [Answer to Russen, p. 83,84] a demonstrat de la Cassander şi Prateolus, amândoi Pedobaptişti: iar Dr Wal. [History of Infant Baptism, Partea II, p. 184] le permite acestor doi bărbaţi să fie Antipedobaptişti; şi spune: “ei au fost primii predicatori Antipedobaptişti ce au ridicat o biserică sau o societate a oamenilor, susţinându-şi opinia împotriva botezului infantil şi rebotezarea celor ce au fost botezaţi în copilărie;” şi care deasemenea observă că [Ibid. p. 179], Consilul Lateran, sub conducerea lui Innocent al doilea, din anul 1139, l-a condamnat pe Petere Bruis, iar Arnold din Brescia, care se pare că a fost un adept de-al lui Bruis, pentru respingerea botezului infantil: mai mult, în anul 1140, sau puţin înainte, Evervinus, din episcopia din Cologn, a scris o scrisoare către St. Bernard, în care îl informează despre anumiţi eretici care au fost descoperiţi de curând în acea ţară, şi despre care spune: “ei condamnă sacramentele, cu excepţia botezului; iar asta doar celor ce împlinesc vârsta; care, spun el, sunt botezaţi de Hristos însuşi, oricare ar fi slujitorul sacramentelor: ei nu cred în botezul infantil, pe baza evangheliei, cum că cel ce crede va fi botezat şi salvat.” [Wall, ibi. P. 172] Aceşti oameni par deasemenea să fie discipolii lui Peter Bruis, care a început să predice în jurul anului 1126; ca să nu mai fie niciun dubie, că aceasta a fost doar o dezbatere, patru sute de ani înaintea nebunilor din Munster care s-au împotrivit: şi cu o sută de ani înaintea acestora, au existat doi bărbaţi, Bruno, episcopul din Angiers, şi Berengarius, arhidiacon al aceleiaşi biserici, care au început să răspândească noţiunile lor particulare despre anul 1035, care respecta în mare parte sacramentele botezului şi Împărtăşaniei. Ce au au spus ei despre ultima, poate fi învăţat din scrisoare trimisă de Deodwinus, episcopul din Liege, către Henry I, Regele Franţei; care conţine următoarele cuvinte: [Apud Wall, ibid. p. 159]; – “Există un raport venit din Franţa, care circulă prin toată Germania, cum că aceştia doi (Bruno şi Berengarius) susţin că trupul Domnului nu este trupul, ci doar o umbră şi o figură a trupului Domnului; ş că ei anulează mariajele legale: şi pe cât de stă de mult în putinţă, distrug botezul infantil:” iar de la Guimundus, arhiepiscopul din Aversa, care a scris împotriva lui Berengarius, care spune “Că el nu a predicat corect despre botezul infantil şi mariaj.” [Hist. Eccl. Magdeburg. Cent. XI. C. 5. p. 116] Mr. Stennet relatează de la Dr. Allix, un pasaj legat despre un anume Gundulphus şi adepţii săi din Italia; câţiva din mulţi, pe care Gerard, episcopul din Cambray şi Arras, i-a interogat în anul 1025: iar printre alte lucruri, episcopul menţionează următorul motiv, pe care ei l-au dat împotriva botezului infantil; “deoarece pentru un copil, care nici nu are voinţă, şi nu ştie nimic despre credinţă, este ignorant legat de propria salvare şi bunăstare, în care nu există nicio dorinţă la regenerare sau confesie; dorinţa, credinţa şi confesarea altora nu par deloc să-i aparţină.” Dr. Wall, întradevăr, îi reprezintă pe aceşti oameni drept discipolii lui Gundulphus, drept Quakeri şi Manicheeni în privinţa botezului, susţinând că botezul prin apă nu ajută pe nimeni: însă trebuie afirmat, oricare au fost principiile lor, că argumentul lor împotriva botezului infantil a fost foarte puternic. Aşadar, avem mărturiile că existau opoziţii împotriva Pedobaptismului cu cinci sunte de ani înaintea problemei de la Munster. Iar dacă Pelagienii, Donatiştii şi Luciferienii, numiţi astfel de la Lucifer Claritanus, un om foarte ortodox, şi un mare luptător împotriva Arienilor, erau împotriva botezului, după cum afirmă unii scriitori Pedobaptişti; acest lucru măreşte opoziţia; şi pare întradevăr straniu, de vreme ce nu este stabilit încă de pe vremea lui Austin, astfel nu ar trebuie să se împotrivească nimeni; iar dacă nu exista, cum se exeplică faptul că asemenea canon este făcut la consiliul Milevitan, sub conducerea Papei Innocent întâi, conform lui Carrauza [Summa Concil. P. 122,123]; iar în anul 402, după cum spun Centuriatorii Magdeburgezieni [Cent. V. C. 9. p. 468]; sau la consiliul din Cartagina, în anul 418, după cum spune Dr. Wall [History, &c. Partea II. p. 172,276], ce spune astfel: “Deasemenea, este plăcerea noastră, că oricine susţine că nou născuţii nu trebuiesc botezaţi; sau spune că trebuie întradevăr botezaţi pentru spălarea păcatelor; şi totuşi derivă niciun păcat original de la Adam, care să fie spălat prin regenerare; (de unde se înţelege că forma botezului pentru iertarea păcatelor, nu poate fi adevărat, ci fals), lăsaţi-l să fie un afurisit:” însă dacă nu exista nimeni care se opunea botezului noilor născuţi, de ce a trebui să fie făcută această primă parte a canonului, iar o anatemă să fie anexată lui? A spune că respecta o noţiune a unei persoane din vremea lui Cyprian, cu 150 înaintea acestui moment, că copiii nu trebuiau botezaţi decât la vărsta de opt zile: şi că pare că unii oameni care aveau această părere, vroiau o dovadă. Însă totuşi, este clar că Terrtullian [De Baptismo, c. 18], la începutul celui de-al treilea secol, s-a opus botezării copiilor, descurajând practica, fiind primul scriitor care o menţionează: aşadar se pare că în momentul în care s-a ridicat, a devenit o problemă de dezbătut; iar mai devreme nu putea fi: iar asta s-a întâmplat cu o mie trei sute de ani înainte ca nebunii din Munster să apară. Însă,

Să observăm în continuare practica Waldesienilor antici, cu referire la botezul adulţilor, pe care acest autor [al cărţii “The Divine Right of Infant Baptism”] îl consideră doar o imaginaţie, un fals fără bază. Ar trebui observat că oamenii numiţi Waldesieni, sau Vaudois, ce trăiesc în văile din Piedmont, au avut diferite nume, luat în mare parte de la liderii şi învăţătorii lor; numele lor provine de la Peter Waldo; unii oameni credeau că numele lor era o corupere a Vallensienilor, locuitorii văilor; şi cu siguranţă este, deoarece au existat acolo oameni înaintea lui Waldo, şi până şi pe vremea apostolilor, care respectau adevărurile evanghelice şi purtau dovada lor de-al lungul timpului, şi de-alungul anilor negrii ai papistăşiei, după cum au observat unii învăţaţi; iar sentimentul acestor oameni cu privire la botez ar putea fi cel mai bine înţeles [Dr. Allix’s Remarks on the Ancient Churches of Piedmont, p. 183,207,210,286. Morland’s History of the evangelical churches of the vallies of Piiedmont. B. 1. c. 3. p. 8, &c. Et Bezae Ieoues apud ibid. Introduction to the History, p. 7],

Prin ceea ce pastorii lor antici predicau despre acesta. Peter Bruis şi Henry, succesorul său, erau amândoi, după cum afirmă Morland [History, B. Ch. 8. p. 184], pastorii lor; iar de la aceştia, oamenii au purtat numele de Petrobrusieni şi Henricieni; am văzut deja că aceşti doi bărbaţi era Antipedobaptişti, respingeau botezul infantil şi susţineau botezul adulţilor. Arnoldus din Brixia, sau Brescia, era alt lider de-al lor, fiind primul menţionat de Morland, de la care aceşti oameni erau numiţi Arnoldişti. Despre aces om, Dr. Allix spune [Remarks, &c. P. 171,172] că pe lângă faptul că avea anumite opinii greşite, se spune despre el că nu vedea cu ochi buni sacramentul altarului şi botezarea copiilor; iar Dr. Wall susţine [History of Infant Baptism, Partea II, p. 179] că Consiliul Lateran, sub conducerea lui Innocent al doilea, în anul 1139, l-a condamnat pe Peter Bruis şi pe Arnold din Brescia, care se pare că a fost adeptul lui Bruis, pentru respingerea botezului infantil. Lollardo a fost un alt pastor, care, după cum spune Morland, a avut o reputaţie bună cu ei pentru că a răspândit doctrina lor în Anglia, unde discipolii săi au fost cunoscuţi sub numele de Lollarzi; ei erau responsabili cu respectarea sacramentelor botezului folosit în biserică prin apă, care era doar o problemă minoră, cu un efect slab; astfel creştinii să fie botezaţi suficient cu sângele lui Hristos, dacă părinţii lor au fost botezaţi înaintea lor. [Acts and Monuments de Fox, vol. i. p. 868] Toate părând să reiasă din respingerea lor a botezului infantil, eficacitatea sa fiind de a îndepăra păcatul.

Prin confesarea lor antică a credinţei, şi alte scrieri ce au fost publicate. Într-una dintre acestea, purtând anul 1120, al doisprezecelea sau al treisprezecelea articol spune astfel: “Credem că sacramentele sunt semne ale lucrurilor sfinte sau formelor vizibile ale bunăvoinţei invizibile; credinciosul uneori foloseşte aceste semne sau forme vizibile. Totuşi, credem şi susţinem că crediciosul menţionat mai sus poate fi salvat fără a primit semnele, în cazul în care ele nu au loc, sau orice alte moduri de a le folosi. Nu susţinem niciun alt sacrament înafară de botez şi Împărtăşanie.” [Istoria lui Morland. B. I. ch. 4. p. 34]

Într-o altă confesare antică, nedatată, al 7-lea articol este următorul: “Credem că în sacramentul botezului, apa este semnul vizibil şi extern, ce ne prezintă nouă ceea ce (prin virtutea vizibilă a lui Dumnezeu) este în noi; mai precis, renovarea făcută de Duh, şi mortificarea membrilor în Isus Hristos; prin care deasemenea suntem primiţi în congregaţia sfântă a oamenilor lui Dumnezeu, aici protestând şi declarând deschis credinţa noastră şi amendamentul vieţii.” [Istoria lui Morland, p. 38]

Într-o broşură în limba locuitorilor antici, în anul 1100, numită Lecţia Nobilă, sunt aceste cuvinte; vorbind despre apostoli, se observă astfel despre ei: “ei vorbeau fără frică de doctrina lui Hristos; ei predicat Evreilor şi Grecilor, făcând multe miracole, iar cei ce credeau că botezau în numele lui Isus Hristos.” [Ibid. ch. 6. p. 99,112]

Iar într-un tratat legat de anticrist, ce conţinea multe ceremonii ale barbilor, adunate în anul 1120, se vorbeşte despre pastorii lor antici, prin următorul pasaj: “A treia lucrare a anticristului constă în faptul că el atribuie regenerarea prin Duhul Sfânt în lucrarea morţii (sau credinţei), botezând copiii în acea credinţă şi învăţătură, pe care botezul şi regenerarea trebuie să le aibă, şi astfel el conferă şi dă ordine şi alte sacramente, bazând toată creştinătatea sa, ce este împotriva Duhului Sfânt.” [Ibid. ch. 7. p. 112,118]

Există întradevăr două confesii ale lor, despre care se spune că vorbesc de botezul infantil; însă acestea sunt amândouă din secolul al şaisprezecelea; cea mai nouă nu este o confesare a Waldesienilor sau Vaudois din văile din Piedmonth, ci a Mohemienilor, care au fost prezentaţi lui Ladislaus, regele Bohemiei, în 1508, şi mai departe amplificaţi şi explicaţi, fiind deasemenea prezentaţi lui Ferdinand, regele Bohemiei, anul 1435; ar trebui observat că acei oameni care spun că ei erau în mod fals numiţi Waldesieni; [Istoria lui Morland, ch. 4 p. 43] unde este clar că au existat oameni în Bohemia care au iesşi din văi şi s-au răspândit dintre vechii Waldesieni, fiind cei ce au respins botezul infantil, aceştia fiind numiţi Pygharzi sau Picarzi; care, cu aproape o sută de ani înaintea reformei, după cum am văzut în scrisoare trimisă lui Erasmus din Bohemia, au rebotezat persoane ce li s-au alăturat prin comuniune; iar Scultetus, [Apud Hoornbeck. Summa Controvers. I. 5. p. 387] în analele sale din anul 1528, spune că fraţii uniţi ai Bohemiei, împreună cu alte persoane sfinte din acea perioadă, au fost rebotezaţi; nu că ar fi patronat erorile Anabaptiştilor, (însemnând că ei erau responsabili cu ceea ce nu avea nicio legătură cu botezul) ci din cauză că nu puteau vedea puteau altfel să se separe de o lume necurată. Cealaltă confesie este întradevăr făcută de slujitorii şi conducătorii bisericilor din văi, adunate la Angrogue, pe data de 12 Septembrie 1532. [Morland, ibid. ch. 4. p. 39] Acum trebuie să se ştie că acest lucru a fost făcut după ce “Peter Masson şi Geroge Morell au fost trimişi în Germania, în anul 1530, după cum spune Morland, să trateze cu liderul slujitorilor Germani, ca Occolampadius, Bucer şi alţii, atingând reforma bisericilor lor; însă Peter Masson a fost luat prizonier la Dijon.” Totuşi, după cum spune Fox, Morell a scăpat, întorcându-se singur la Merindol cu cărţile şi scrisorile pe care le-a adus cu el din bisericile din Germania; şi le-a declarat fraţilor săi toate punctele însărcinării sale; şi le-a explicat în câte erori se aflau; în care liderii lor i-au adus, conducându-i departe de calea religiei adevărate. După care, această confesie a fost semnată, iar un jurământ s-a făcut asupra ei: prin urmare învăţăm de unde ar fi putut lua această noţiune, care a devenit acum o problemă mare de dezbatere în Elveţia şi Germania; şi după toate astea, sunt înclinat să cred că vorbele articolului din acea confesare, nu duc la botezul infantil: ele sunt acestea: “Avem doar două semne sacramentale, lăsate nouă de Isus Hristos; unul este botezul, celălalt este eucaristul, pe care îl primim, pentru a arăta că perseverenţa noastră în credinţă este după cum am promis când am fost botezaţi, când eram copii mici.” Această frază, fiind mici copii, după cum cred eu, înseamnă că ei erau copii mici din punct de vedere al cunoştiinţelor şi experienţei, atunci când au fost botezaţi; de vreme ce vorbesc despre primirea eucaristului, pentru a arăta perseverenţa lor în credinţa pe care au promis să o respecte: în plus, dacă asta se înţelege de la ei drept copii într-un sens literar, ce promisiune au fost ei capabili să facă când au fost astfel? Ar trebui să fie spus mai bine că ei au promis că va fi respectat, că Waldesienii nu au admis naşi şi naşe la botez; acesta este unul dintre abuzurile de care liderii lor antici s-au plâns la botez, după cum era administrat de papistaşi. [Morland, ibid. c. 7. p. 173] În plus, într-o confesare scurtă a credinţei, publicată de bisericile reformate din Piedmont, în jurul anului 1655, ei au aceste cuvinte în favoarea botezului adulţilor; “Dumnezeu nu ne instruieşte şi învaţă doar prin cuvântul său, ci deasemenea poate decreta ca numite sacramente să fie legate cu acesta, cu scopul de a ne uni cu Hristos, şi de a ne face părtaşi la toate beneficiile sale: există doar douăc are aparţin tuturor membrilor bisericii sub noul testament; pentru spirit, botezul şi Împărtăşania; faptul că Dumnezeu a decretat ca sacramentul botezului să fie o mărturie a adopţiei noastre şi a curăţării noastre de păcate, prin sângele lui Isus Hristos, astfel să fim reînoiţi într-o viaţă sfântă:” [Ibid. c. 4. p. 61,67] nici nu este în aceasta vreun cuvânt despre botezul infantil.

Într-o privire de ansamblu, se poate observa mai uşor cât de puţine motive are autorul dialogului să spună că Waldesienii antici, implicaţi într-o practicare constantă a botezului adulţilor, este doar o imaginaţie himerică, şi o ficţiune neîntemeiată; de vreme ce nu există nimic ce dovedeşte contrarul, înafară de faptul că au practicat asta până în secolul şaisprezece; ceea ce este îndreptat împotriva practicii, începe din acea perioadă: până şi în acea perioadă au existat unii care au continuat să îl practice; Ludovicus Vives, care a scris în acest secol, şi care a observat că “nicio persoană nu era adusă la sfântul botez decât atunci când devenea adult, şi doar atunci când înţelegea ce reprezintă apa mistică şi dorinţa dea a fi spălat în ea, dorind-o mai mult de o singură dată,” adaugă următoarele cuvinte: “aud că în unele oraşe din Italia, vechiul obicei este încă într-o măsură mare păstrat.” [Audio in quibusdam Italiae Urbibus morem veterem magna ex parte adhuc conservari. Comment. in Aug. de Civ. Dei, Lib. I. c. 27] Acum, despre ce alţi oameni vorbea el când a spus despre unele oraşe din Italia, dacă nu chiar despre rămăşiţele Petrobrussienilor, sau Waldesienilor, după cum observă şi Dr. Wall, care a continuat acea practică în văile din Piedmont: şi ar trebui observat că au existat diferite secte ce purtau numele de Waldesieni, iar unele dintre ele aveau principii foarte proaste; unele erau Manicheeni, ce păstrau alte erori; şi întradevăr a fost neobişnuit pentru papistaşii din vremurile trecute de a-i numi pe toţi după numele alese pentru ei; nu trebuie să ne uimească faptul că unii dintre cei ce purtau acest nume, erau în favoarea botezului infantil, iar alţii nu. Vaudois din văi sunt cei ce trebuie observaţi în mare parte; nu va fi negat faptul că în ultimii ani, botezul infantil a apărut printre ei: însă ideea cum că Waldesienii antici îl practicau, necesită mai multe dovezi.

Însă va fi necesar de a exprima o anumită “îngrijorare asupra modului de administrare a decretului botezului, fie prin scufundare sau prin stropire.”

Autorul dialogului luat în considerare, afirmă că nu există niciun lexicograf sau critic al limbii Greceşti văzut de el, şi care este de acord că prin cuvântul baptizo se înţelege a scufunda, deşi semnifică deasemenea în mod natural a spăla; iar acea spălare, în orice mod posibil, este semnificaţia nativă a cuvântului baptismos; că cuvintele a boteza şi botez (folosite în noul testament) nu fac, prin semnificaţia lor, scufundarea un mod necesar de administrare a decretului.

Cât despre lexicografii şi criticii limbii Greceşti, ei sunt de acord că baptizo semnifică, în primul rând, a scufunda, iar în al doilea sens, a spăla, însă niciodată a curge sau a stropi, aici nefiind nicio o spălare propriu-zisă, care este prin scufundare; iar pentru asta apelăm la toţi scriitorii de acest tip, autorul făcând referire până şi la aceştia.

Scapula, primul dintre ei, interpretează baptizo prin mergo, seu immergo, ut quae tingendi, aut abluendi gratia aquae immergimus, “a scufunda sau a sări în, după cum de dragul morţii sau spălatului se scufundăm în apă”; mergo, submergo, obruo aqua, “deasemenea a se arunga, arunca sub, învins de apă;’ abluo, lavo, deasemenea a se spăla;” şi baptizomai, el interpretează prin mergo, submergor, “a fi aruncat, a plonja sub;” şi observă că este folosit metaforic pentru obruor, a fi depăşit; iar baptismos şi baptisma, “a plonja, a spăla, a se îmbăia.” În toate, el face scufundarea sau plonjarea ca fiind primele şi cele mai favorabile sensuri ale cuvintelor.

Stephens dă acelaşi sens al acestor cuvinte, la fel şi Schrevelius, care interpretează baptizo, mergo lavo, a boteza, a plonja, a spăla. Pasor interpretează doar ca baptizo, a boteza, fără vreun sens determinant. Iar Leigh, în cartea sa Critica Sacra, observă că “natura şi semnificaţia proprie a sa este de a se scufunda în apă sau de a plonja sub apă;” şi face referinţă la John 3:22,23; Matt. 3:16; Acts 8:38. Oraşele Casaubon, Bacanus, Bullinger şi Zanchy, acceptând şi mărturisind acest sens; iar despre baptisma, el spune: “este scufundarea în apă sau spălarea cu apă.” Iar acestea sunt lexicografere şi criticile la care se referă autorii noştrii: la care aş putea adăuga lexiconul compilat de Budaeus, Constantine şi alţii, care interpretează cuvântul baptizo, prin immergo, mergo, intingo, lavacro tingo, abluo, madefacio, lavo, mundo; plonjare, plonjează în, scufundă în, spală, udă, spală, curăţă; iar baptismos, ei spun că este tingendi, hoc est mergendi, Actio, in quo significatu Tinctura dicitur. “Acţiunea de a colora, care este prin plonjare; în semnificaţie este numită a vopsi” sau a muri; iar alta de către Hadrian Junius, care interpretează baptizo prin immergo, a plonja în; şi baptismos prin immersio, lotio, baptismu, scufundare, spălare, botez.

Cât despre ceilalţi critici ai limbii Greceşti, care susţin că semnificaţia corectă a cuvântului baptizo este de a scufunda sau plonja; ei sunt atât de numeroşi,încât ar fi obositor să enumeri: îi voi menţiona doar pe unii dintre ei, împreună cu cuvintele lor. Calvin spune: “Ipsum baptizandi Verbum mergere significat, & mergendi Ritum veteri Ecclesic observatum fuisse constat. Cuvântul a boteza înseamnă a plonja; este evident că ritualul plonjării a fost respectat în biserica antică.” Beza, care este un critic de seamă în limba Greacă, spune despre Mark 7:4, “Neque vero to baptizein, significat lavare, nisi a consequenti, nam proprie declarat tingendi Causa immergere. Cuvântul baptizo nu înseamnă a spăla, decât dacă înseamnă a plonja în, pentru spălare,” sau moarte; iar “în Matt. 3:11, el spune, significat autem to baptizein, tingere, quum para to baptein, dicatur, & quum tingenda mergantur. Cuvântul baptizo înseamnă a scufunda (ca vopsitorii din Vatt) văzând că provine de la bapto, a scufunda, şi observând că lucrurile ce trebuiesc vopsite sunt scufundate.” Casaubon, un al mare critic al limbii Greceşti, are aceste cuvinte despre Matt. 3:6, “Hic emim fuit baptizandi Ritus ut in Aquas immergerentur, quod vel ipso Vox baptizein, declarat salis–unde intelligimus non esse ab re, quod jam pridem nonnulli dispatarant de toto Corpore immergendo in Ceremonia baptismi; vocem enim baptizein, urgebant. Deoarece acesta era ritualul botezului, prin care persoanele trebuiau să plonjeze în apă, pe care cuvântul baptizo o declară suficient; prin urmare, înţelegem că nu era stăin de problema despre care unii, cu ceva timp în urmă, au avut dispute, legate de plonjarea întregului trup în ceremonia botezului; deoarece ai au cerut semnificaţia cuvântului baptizo.” Cât despre faptul dacă aceasta este semnificaţia corectă a cuvântului, el o studiază în notiţele sale despre Acts 1:5 şi 2:4.

La care voi adăuga încă un critic, iar acesta este Grotius; care, în Matt. 3:6, scrie astfel: “ Mersatione autem non perfusione agi solitum hunc Ritum indicat & Vocis proprietas, & Loca ad eum Ritum delecta, (John 3:23; Acts 8:38) & Allusiones multae Apostolorum quae ad Aspersionem referri non possunt, (Rom. 6:3; Col. 2:12). Acest ritual obişnuia să fie îndeplinit prin scufundare, şi nu prin turnare, proprietatea cuvântului şi locul ales pentru ritual fiind atătat (John 3:23; Acts 8:38), împreună multele aluzii la apostoli, care nu s-au referit la stropire, (Rom. 6:3,4; Col. 2:12).” S-ar putea să fi alăturat aici unele moduri de folosire a cuvântului Grec de către autori, de la care se pare că primeşte sensul de a scufunda şi a plonja, şi nu cel de a turna sau stropi; însă acest lucru a fost făcut în mare parte de către Dr. Gale şi alţii. (D)

Toate acestea fiind spuse, lăsaţi-l pe cititor să judece care este cel mai bun şi semnificativ ritual, folosit în administrarea decretului botezului; fie prin scufundare, care este cel mai indicat şi principal sens al cuvântului botez, fiind confirmat ca modul în care este aplicat ritualul, de locurile în care botezul a fost administrat; iar prin unele exemple scripturale şi exemple ale lor, la fel ca şi prin expresii aluzive; şi care reprezintă demn moartea, înmormântare şi învierea lui Hristos: sau, prin stropire, acţiune pe care cuvântul botez nu o semnifică niciodată, nefiind confirmată de niciuna dintre căile enumerate; nici nu reprezintă ceva pentru care botezul este administrat. Să fie aşadar luat în considerare cu seriozitate ce îndrăzneţ este faptul de a introduce în acest decret, subiecte pe care Hristos nu le-a spus, şi un mod de a administrarea a sa, niciodată folosit de el sau apostolii săi. În materie de venerare, Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. Cazul lui Nadab şi Abihu trebuie să fie amintit, care a oferit un foc straniu pe care Dumnezeu nu l-a poruncit. În lucrurile legate de venerarea religioasă, la fel cum acest decret al botezului este o parte a venerării divine, trebuie să avem o direcţie dată de Dumnezeu, fie o instrucţiune sau un precedent: iar noi trebuie să păstrăm regula, atât prin faptă şi mod, şi niciodată să nu îndrăznim să le înnoimi pe niciuna, mai puţin să ne fie zis, Cine a obţinut acest lucru din mâinile tale? Astfel să devenim responsabili de voinţa venerării, şi de învăţătura doctrinelor poruncilor oamenilor.