O istorie a Baptiştilor Englezi
de Joseph Ivimey (1773-1830)
Capitolul 6 – Anii 1640 – 1653
În perioada în care ne-am dus istoria, existau probleme foarte serioase între rege şi parlamentul său. Acestea au dat curând într-un război civil, care a continuat timp de mulţi ani, sfârşindu-se cu moartea regelui, distrugerea constituţiei, subversiunea episcopiei şi stabilirea presbiteriului.
Poate fi presupus că asemenea stadiu al lucrurilor ar putea fi favorabil distrugerii acelor principii prin care diferitele denominaţii de nonconformişti erau distinşi. Eliberaţi de măsurile opresive ale monarhilor arbitrari şi episcopilor persecutori, ei vor preţui libertatea; neştiind ce parte va câştiga într-un final, vor profita din plin de puterea pe care o au.
În anul 1644, măsurile opresive şi crude ale Înaltei curţi de comisie şi camerei Stelei au fost desfinţate printr-o acţiune a parlamentului; astfel au fost distruse două grupări importante atât în biserică cât şi în stat, care au ruinat deseori libertăţile şi proprietăţile multor familii religioase.
Zelul şi creşterea numărului Baptiştilor din acea vreme, au atras atenţia istoricilor ecleziastici. Fuller spune: “Pe data de 18 ianuarie 1641, a avut locul primul rod al neascultării Anabaptiste, unde optzeci de secte s-au întâlnit la o casă din St. Saviour, Southwark, predicând că statutul al 35-lea al Elizabethei, pentru administrarea rugăciunii obişnuite, nu era o lege bună, deoarece era făcută de episcopi; că regele nu poate face o lege bună, deoarece nu înţelegea pe deplin că trebuia ascultat doar în privinţele civile. Fiind aduşi înaintea lorzilor, ei au confesat articolele; însă nu au primit nicio pedeapsă.”
Crosby spune că această relatare nu este perfectă, relatând problema astfel: “Nu era Anabtisă, ci o congregaţie Independentă, deşi este probabil că au existat unii Baptişti printre ei.”
“S-au întâlnit la casa lui Deadman, iar pastorul lor din acea vreme erea Stephen More. Fiind adunaţi de ziua Domnului pentru venerare religioasă, deşi nu prin taina lor obişnuită, ei au fost descoperiţi şi luaţi, fiind trimişi la închisoarea din Clink, de către Sir John Lenthal, mareşal al Regelui.”
“În următoarea dimineaţă, şase sau şapte dintre ei au fost duli înaintea casei lorzilor. Fuller spune că ei au fost acuzaţi că au predicat împotriva supremaţiei Regelui în probleme ecleziastice, şi împotriva statutului 35 al Elizabethei, care stabileşte rugăciunea obişnuită, şi interzice adunarea pentru venerare religioasă unde nu este folosită.”
“Lorzii i-au examinat cu stricteţe legat de principiile lor, când au recunoscut singuri că nu aveau niciun alt cap al bisericii decât pe Isus Hristos; că niciun prinţ nu avea dreptul să facă legi ce legau conştinţa; şi că legile făcute contrar legilor lui Dumnezeu nu aveau putere.”
“După cum stăteau acum lucrurile, lorzii nu au negat aceste principii; şi aşadar, în loc să îi pedepsească, i-au tratat cu mult respect, iar unii dintre ei au întrebat unde se ţine această întâlnire, spunând deasemenea că ar vrea să meargă ca să-i asculte. Trei sau patru dintre ei au mers la întâlnirea din următoarea zi a Domnului, spre marea mirare a multora.”
“Oamenii au continuat normal cu metoda lor obişnuită, ţinând două ceremonii; în fiecare au respectat principiile de care au fost acuzaţi, bazându-şi discursurile pe cuvintele Mântuitorului nostru: Toată puterea îmi este dată mie în rai şi pe pământ. După asta, ei au primit Împărtăşania, iar apoi au colectat pentru cei săraci, la care şi lorzii au contribuit. La plecare, ei şi-au declarat mulţumirea legat de ce au văzut şi auzit, şi înclinarea de a veni din nou. Însă asta a făcut atâta vâlvă, încât nu au îndrăznit să se aventureze a doua oară.”
Dacă aceasta nu era o biserică Baptistă, a existat totuşi un preot Baptist în trecut, drept pastorul ei. Acesta a fost vestitul Samuel Howe, care l-a urmat pe John Canne, faimosul autor al notelor marginale ale bibliei. Cât timp Howe era pastorul bisericii, ei au fost persecutaţi de cler şi episcop. Murind în timpul excomunicării, i s-a respins dreptul la îngropare Creştinească, un paznic fiind pus mereu la parohia bisericii din Shreditch pentru a preveni îngroparea lui acolo. El a fost îngropat la Agnes-la-chair. Într-o lucrare publicată în anul 1641, intitulată “The Brownists Synagogue”, spune: “Howe avea aceste opinii, acel predicator notoriu, a cărui trup a fost îngropat pe un drum, iar ceremonia de înmormântare a fost predicată de unul din secta sa, în carul unui berar.” Din asta se pare că înmormântarea sa a fost publică, în ciuda violenţelor din acele vremuri, şi că oamenii săi au făcut asta în ciuda mâniei persecutorilor săi, ale căror sentimente legate de înmormântarea Creştină şi pământ consacrat o urau; şi pentru a dovedi că asta era din principiu, şi nu doar din necesitate, mulţi dintre membrii bisericii au dorit să fie mai târziu înmormântaţi acolo.
Neal spune că Howe a fost un om învăţat, care a publicat mici tratate, intitulate “The sufficency of the Spirit teaching.” Acest lucru nu pare a fi din muncă, care are ca scop să arate insuficienţa învăţăturii umane pentru scopul religiei; şi nu doar atât, însă este deasemenea periculos. Este cu siguranţă scrisă cu multă tărie de geniu, deşi autorul era un “cizmar,” fapt ce reiese din următorul extract din unele linii special pregătite pentru discurs:
“Ce Cum? Cum acum? A descoperit asemenea învăţătură,
Să arunce imaginea curioasă a Artei la pământ?
Cambridge, şi Oxford, fie ca gloria lor acum
Să ascundă un cizmar, dacă ştiu Cum.”
Următoarea mărturie onorabilă este adusă caracterului lui Howe de către Roger Williams, din Providence, Noua Anglie, într-o lucrare intitulată “The Hireling Ministry none of Christ,” tipărită în Londra în a doua lună a anului 1552. “Printre atât de multe cazuri, (spune el) vii şi moarte, spre nemuritoarea venerare a lui Isus Hristos, şi a Duhului Său Sfânt, respirând şi binecuântând unde a fost, nu pot decât cu mărturie onorabilă să-mi amintesc că eminentul martor creştin, şi profet al lui Hristos, atât de urât dar şi iubit Samuel Howe, care fiind numit cizmar, şi fără învăţătură umană, (care încă în sfera şi casa sa a onorat) care încă mai spun, căutând în scripturile sfinte, a devenit un textuar excepţional, sau un om scriptural învăţat, că puţini dintre acei Rabini care încearcă să repare sau creeze o cizmă, ar putea în mod apt, din scripturile sfinte, să-l depăşească. Şi totuşi (deşi opresia asupra conştinţelor unor oameni până şi în viaţă şi moarte, şi după morte, în respect faţă de înmormântare, şi încă negândit şi neremediat), spun, oricum ar fi fost el forţat să găsească un mormânt şi pat într-un drum, totuşi viaţa, moartea şi înmormântarea sa a fost onorabilă (oricât ar dura pâna la renaşterea sa!) şi glorioasă.” [pagina 11,12]
În această perioadă Baptiştii au început să crească foarte rapid. Profitând de libertatea pe care confuzia din acele vremuri le-o dădea, ei şi-au arătat şi predicat cât de mult posibil sentimentele prin predici şi scrieri, şi deasemenea prin dispute publice. Curajul lor pare să fi fost provocat de adversarii lor, care au scris multe pamflete împotriva lor. Din una dintre acestea, publicată în acest an, am evidenţiat unele informaţii curioase, din care se pare că altă biserică Baptistă a fost formată pe strada Fleet, de către zelul lui Praise-God Barebone, o persoană care mai târziu a devenit atât de celebră, încât a dat numele parlamentelor lui Oliver Cromwell, care erau numite şi Parlamentul lui Barebone.
Dintr-un manuscris de-al lui Croby reiese că biserica la care Howe era pastor, după moartea sa, l-a ales pe More, un om laic şi cetăţean al Londrei, şi o persoană destul de înstărită, în a cărei timp a avut loc acţiunea menţionată de Fuller. Din anumite cauze această biserică s-a divizat, jumătate fiind de partea lui P. Barebone, iar cealaltă jumătate cu Henry Jessey. ” [Crosby, vol. iii. p. 42] Din această circumstanţă este probabil că aceasta era o biserică Baptistă ce accepta comuniunea mixtă; de vreme ce Jessey nu a fost încă botezat, este probabil ca Pedobaptiştii să i se fi alăturat, iar Baptiştii lui P. Barebone. Crosby spune: el nu nu ştia dacă John Canne era un Baptist sau nu, deşi a găsit numele său într-un manuscris, printre gentilomii care au părăsit biserica stabilită pentru a li se alătura Baptiştilor. [Ibid. vol. iii. p. 38] Probabilitatea ca el să fi fost Baptist este mare, iar la plecare lui din Anglia spre Olanda, Howe l-a succedat ca pastor al acestei biserici, pe care Fuller o numeşte drept congregaţia Anabaptiştilor.
Este păcat că nu am avut o relatare mai detaliată despre acest om excelent. Se poate ca el să nu se fi aventurat niciodată în Olanda, atunci când a fost alungat din cauza severităţilor din ţară. Neal spune că “el a devenit pastorul unei congregaţii Browniste din Amsterdam.” [Neal, vol. ii. p. 392] Aici el a fost dără îndoială corectat, la fel şi în alte probleme legate de el. Aflăm de la alt scriitor, că el a fost foarte popular în Amsterdam, fiind urmat de mulţi dintre acei puritani care au vizitat Olanda în acea vreme cu scopul negoţului. “Nu veţi merge niciodată la Maestrul Herring (un vechi conformist),” spunea el, dar aţi fost la Maestrul Canne şi la biserica sa.” El adaugă, că a primit o scrisoare de la o persoană din Olanda, care spune: “Faptul că s-au dus la Brownişti, şi au conversat cu Maestrul Canne mai mult decât cu noi, este sigur. Ceea ce ai citit într-o Epistolă către Replica în apărarea Maestrului Bradshaw împotriva Maestrului Canne, este cât se poate de adevărat şi sigur.” [Edwards Answer to Apologet, Narare, p. 13]
Pamfletul la care ne-am referit este intitulat New preachers, Noi — “Greene făcătorul de pâslă, Specer calul de cauciuc, Quartermine clerul berarului, şi câţiva alţii, care sunt de seamă în acest nou negoţ al vorbirii, pe care mulţi ignoranţi îl numesc predică. Aici este adăugat ultima zarvă din strada Fleet, pornită de predica dezordonată, pălăvrăgeala şi bârfele lui Barebones vânzătorul de piele şi Greene, pe data de 19 decembrie.”
Zarva este astfel descrisă: “O atingere scurtă a memoriei plină de zelul înflăcărat al lui Barebones, un vânzător de piele fără educaţie, care împreună cu Greene, amândoi predicau într-o casă de rugăciune, printre sute de persoane; Duminica, pe data de 19 decembrie 1641.”
“După laudele mele, Rawbones (ar fi trebuit să spun Barebones), pentru faptul că te preocupi prea mult, şi prin molestarea altora, am fost curajos să relatez pe scurt lucrarea ta de Duminica trecută, deşi meritoasele tale greşeli ar trebui uitate, (pentru care tu şi asociatul tău Greene, meritaţi să aveţi capetele în mâinile tânarului Gregory) voi doi având Spiritul atât de mare, încât trebuie să îl daţi afară sau să vă înflăcăraţi, aţi făcut de ziua sabatului mai us menţionat, la casa ta lângă Fettr, în strada Fleet, la semnul Încuietorii şi Cheii, and unde tu şi însoţitorul tău (pe rând) aţi deschis cele mai delicate doctrine, unde era vorba dspe mii de oameni, dintre care cei mai mulţi au aplaudat predica voastră, iar cei ce au înţeles unde eraţi, au fost păcăliţi de cei mulţi ce au crezut a fi demn de a vă ridica în slăvi, asfel ca pereţii voştri să fie demolaţi, ferestrele voastre toate sparte, împrăştiate în mici cioburi, şi mai rău decât atât, gardienii au venit înăuntru pentru a păstra pacea, în care conflict, semnul vostru a fost distrus şi dat jos, pentru a face loc proprietarului pentru a aproviziona locul; toate aceste spectacole nu s-ar fi întâmplat, dacă Greene şi Barebones s-ar fi mulţumit să plece fiecare la parohia sa. Deasemenea în aceeşi zi un nebun pe nume Profetul Hunt, şi-a dat toată silinţa să dea naştere unei altercaţii şi probleme în biserica St. Sepulchre. Ia în cosiderare şi ervită aceste probleme, cititorule.”
Acest lucru este cu siguranţă o dovadă că aceşti predicatori au atras multă atenţe, şi au fost foarte populari încât i-aufăcut pe mii de oameni să-i urmeze. Zarva era uneori creată de opoziţia ce a fost creată de “anumiţi indivizi dintr-o bază mai inferioară.” Nu se precizează dacă predicatorii şi o sută de oameni au fost gardieni pentru a-i apăra de furia mulţimii sau pentru a-i aduce în faţa justiţiei. Dacă ultima ar fi fost cea adevărată, şi dacă ar fi suferit pentru acţiunile lor, este foarte probabil ca acest scriitor să o fi menţionat. Este probabil ca această treabă să se fi terminat în aceeaşi manieră în care o relatează Fuller, şi după cum stau acum lucrurile, lorzii nu pot dezaproba asemenea principii.
În episcola către Greene, scriitorul spune: “Aceste lucruri nu reies din spirite mândre, astfel ca el [Spencer] un grăjdar, şi tu un pălărier, să fiţi ambasadorii lui Dumnezeu, să-i învăţaţi pe învăţători, şi să luaţi asupra voastră datoria de a fi preoţi ai evangheliei în aceste zile de lumină. Luaţi în considerare, vă rog, că Domnul nostru nu ar fi luat măgarul (Matt. 21:3) dacă nu avea nevoie de el. Acum, adevărul ete că biserica nu are nevoie de oameni ca tine, un pălărier neîsemnat. Este adevărat că la începutul domniei Reginei Elizabetha, preoţii şi fraţii papali au fost înlăturaţi, oamenii învăţaţi fiind o raritate, şi astfel negosturii au avut permisiunea de a-şi părăsi negoţurile, şi să devină preoţi; însă au făcut atunci asta doar din necesitate; însă mulţumită lui Dumnezeu, nu mai avem nevoie astăzi de asemenea necesitate, şi aşadar şi pentru această practică pe care tu şi camarazii tăi o aruncaţi greşit asupra bunului Dumnezeu, care furnizează bisericii noastre mulţi oameni învăţaţi; şi deasemenea ne deranjează faptul că avem nevoie de cineva ca tine pentru a predica evanghelia. – Aceasta tu o numeşti predică, sau profesare; şi astfel de vreme ce unul dinte ei le-a spus lorzilor din parlament că ei sunt toţi predicatori, deoarece astfel au practicat şi exersat încă de tineri în particular, până când au fost acceptaţi de către fraţii lor ca fiind apţi pentru amvon, astfel şi-au jucat rolul. – Greene, Greenee, abandonează aceste căi; repară ceea ce ai stricat. Din cauza celor ca tine, veninul lor curge împotriva preoţilor noştri divini, şi împotriva rugăciunilor, întradevăr, împotriva tuturor formelor de rugăciune, toate sunt de la Anticrist, însă ceea ce predici tu este atât de divin, încât vine direct de la spirit, celalalt fiind doar un vechi sacrificiu mort, compus (mai bine aş fi spus omorât) cu atât de mult timp în urmă, încâ acum miroase urât. Este astfel încât în anul 1549, a fost compilat de către Doctorul Cranmer, Doctorul Goodricke, Doctorul Skip, Doctorul Thrilby, Doctorul Day, Doctorul Holbecke, Doctorul Ridley, Doctorul Cox, Doctorul Tailor, Doctorul Haines, Doctor Redman şi Dl. Robinson, Archideaconul din Leister; însă ce sunt toţi aceştia? Nu trebuiesc comparate cu Jolin Greene, un pălărier, deoarece el este de părere că ceea ce apare dintr-o dată este mult mai bine decât lucrurile ce sunt compuse cu grijă.”
Am fost mai particulari în adăugarea extractelor din această lucrare, deoarece ne dă o idee tolerabil corectă asupra doctrinelor pe care le predicau Baptiştii, şi maniera în care ei au condus serviciile lor publice. Nu este deloc plăcut, atunci când biserica şi-a pierdut puterea de a persecuta, că aceia care încă posedă spiritul persecuţiei să fie defăimaţi şi ridiculizaţi.
A existat un alt pamflet quatro format din şase pagini, publicat în anul 1641, legat în special, dacă nu în totalitate, de Baptişti, care avea următorul titlu: “Sinagoga Brownistă; sau o descoperire târzie a aşezările, adunările şi locurile de rugăciune ale lor; unde predică; şi maniera rugăciunii şi predicii lor; cu o relaţie a numelor, locurilor şi doctrinelor a celor ce predică. Principalii dintre aceştia sunt: Greene, făcătorul de pâslă; Marler, făcătorul de nasturi; Spencer, antrenorul; Rogers, mănuşarul. Care sectă este mai importantă în ultima vreme ăn oraş. Un regat divizat nu poate dăinui.” În această lucrare, Greene şi Spencer (pe care i-am menţionat ca fiind preoţi ai congregaţiei din Crutched Friars) sunt numiţi cei doi arhi-separatişti, şi se spune că sunt “văzuţi drept semizei, care erau aici şi pretutindeni.” Acest lucru prostesc conclude prin arătarea manierei adunării lor, pe care o extragem deoarece ne dă o idee asupra spiritului acelei perioade, şi deasemenea pentru a dovedi că vocea calomiei, nu le poate atribuii lor nicio acţiune improprie în întâlnirile lor publice. “În casa în care se întâlneau exista o persoană cu sarcina de a sta la uşă, pentru a da de veste, dacă există vreo ameninţare. Ei nu veneau cu grupul, ci mai degrabă veneau cât doi sau trei; şi toţi fiind adunaţi împreună, o ascultau pe persoana desemnată să predice, care stăea în mijlocul camerei, air audienţa sa era adunată în jurul său. Omul se ruga timp de jumătate de oră; iar o parte din rugăciunea sa este ca toţi cei ce au venit doar pentru a râde, Dumnezeu să le întoarcă inimile, astfel ei să creadă că scapă nedescoperiţi. Cremonia sa ţine o oră, iar apoi stă pentru a face textul mai pe înţeles; iar la final el îi roagă pe toţi să meargă acasă, atfel ca următoarea întâlnire să decurgă fără a atrage atenţia celor ce le vor răul. Ei par foarte hotărâţi în opinile lor, şi spun că decât să se căiască, mai degrabă mor.”
În acest an a fost publicată o lucrare relativ scurtă despre favorizarea scufundării, intitulată “Un trat al Botezului, sau scufundării; în care este arătat clar că Domnul nostru Hristos a decretat scufundarea, şi că stropirea copiilor nu este conform instituţiei lui Hristos; şi dedasemenea invaliditatea acelor argumente care sunt în mod obişnuit aduse pentru a justifica practica.” Autorul acestei lucrări a fost Edward Barber, care a fost preotul unei congregaţii de Baptişti din Londra, ce se întâlneau în Spittle, strada Bishopsgate, unde, se spune, “că a adunat o congregaţie numeroasă, şi era pe cale să-i convingă pe mulţi că botezul infantil nu avea o fundaţie în scriptură.” Edwards, în lucrarea sa Gangraena, vorbeşte despre un slujitor numit Bacon, care a fost forţat să părăsească Gloucestershire, “dar aici în Londra a fost primit în casa unui mare om, Barber, un Anabaptist, din strada Threadneedle.” [Partea i. p. 38]
Deşi parlamentul a decretat, la distrugerea curţilor ecleziastice menţionate înainte, “că nicio curte ce are asemenea putere nu are voie să mai fie crează vreodată,” totuşi spiritul persecuţiei nu a fost eradicat din minţile celor ce aveau autoritatea. Barber nu a publicat bine lucrarea sa, că deja a simţit greutatea neplăcerii lor şi a fost trimis la închisoare timp de unsprezece luni. Biserica la care era el pastor, a fost prima care a practicat punerea mâinilor la botezul credincioşilor. El a fost un om învăţat, a fost un om al clerului în biserica stabilită, şi a murit înainte de Restaurare.
A existat încă o lucrare publicată la Londra, în anul 1642, intitulată “Vanitatea botezului infantil; în care a fost dovedit faptul că botezul este scufundare, şi scufundarea botezul.” Scriitorul sa semnat cu numele A.R. Cine a fost el nu ştim; însă munca sa este citată frecvent de Dr. Featly, care îl acuză spunând: “Ei au dreptul de a administra botezul fără scufundare, dacă nu este botezul noului testament.” Şi mai mult: “Cuvântul a boteza este derivat de la bapo ce semnifică a scufunda; aşadar spălarea sau stropirea nu este un botez, plonjarea corpului în apă fiind necesară.” Deasemenea, “Administrarea otezului ce nu are vreo poruncă în scriptură, şi care răstoarnă sau previne administrarea botezului ce este poruncit în scriptură, este doar o invenţie a omului, şi nu un botez de-al lui Hristos. Însă administrarea botezului asupra copiilor nu apare în scriptură, şi răstoarnă sau previne administrarea botezului asupra discipolilor sau credincioşilor, fapt ce este poruncit: aşadar botezul copiilor este doar o invenţie a omului, şi nu un botez de-al lui Hristos.” Matt. 28:19; Mark 16:16; John 4:1,2; Acts 2:38; 8:39.
Pe daa de 17 octombrie, o faimoasă dispută a avut loc între Dr. Featley şi patru Baptişti, undeva în Southwark, la care au fost prezenţi Sir John Lenthal şi mulţi alţii. Doctorul a publicat disputa sa în 1644, şi ne spune în prefaţa sa că deabia a reuşit să înmoaie peniţa în orice alt lichid decât suc de fiere: astfel nu e de mirare că era atât de acru. El îi numeşte pe Baptişti: (1) O sectă aliterată şi beată – (2) O sectă mincinoasă şi blasfemitoare – (3) O sectă impură şi păcătoasă – (4) O sectă sângeroasă şi crudă – (5) O sectă profană şi sacrilegioasă – (6) Descrie judecăţile teribile ale lui Dumnezeu ce se abat asupra liderilor sectei. Această lucrare este intitulată “Scufundătorii scufundă, sau Anabaptiştii plonjaţi deasupra capului şi urechilor la disputa din Southwark;” şi este dedicată “Celor mai nobili lorzi, împreună cu cavalerii onorabili, cetăţenii şi negustorii, acum adunaţi în parlament.” Este interesant faptul că doctorul nu poate arăta acuzaţiile aduse împotriva lor, cu excepţia a ceea ce a fost în mod obişnuit şi greşit adus împotriva Baptiştilor din Germania: disturbările de la Munster nefiind decât efectul principiilor Baptiştilor, la fel cum cele din Londra au fost din cauza Protestanţilor, sau cele din Birmingham ale Episcopalilor.
Doctorul vorbeşte foarte dispreţuitor de oponenţii săi. El îl numeşte pe unul dintre ei drept ajutor de berar: fără îndoială acesta era Kiffin, care a fost ucenicul faimosului republican Joh Lilburn. El este cu siguranţă acela numit drept Quartermine ajutorul berarului, în pamfletul intitulat New Preachers.
Disputa a început, ne spune el, cu unul dintre Baptişti care a spus: “Maestre doctor, venim să începem cu tine o dispută, nu pentru a ne certa, ci pentru a primi satisfacţie. Susţinem că botezul infantil nu poate fi dovedit legal prin mărturia scripturii, sau prin tradiţie apostolică. Dacă aşadar poţi dovedi acest lucru prin orice mod, ne vom înclina în faţa ta.”
În loc de a le prezenta dovada pe care ei o cer, doctorul îi insultă astfel: “Anabaptişti, eretici, mecanici şi oameni aliteraţi; prin ale căror obiceiuri el judeca că ei nu pot disputa: deasemenea, ei nu puteau disputa din autoritate, de vreme ce nu cunoşteau originalul, nici nu înţelegeau cum să-şi susţină punctul de vedere înr-un mod silogistic.”
Spiritul persecutator al Dr. Featley ar putea fi descoperit din următorul paragraf din epistola către cititor: “Acesta este focul (spune el), care de la domniile Reginei Elizabetha şi Regelui James, şi al suveranului nostru [Charles I] până acum a acoperit Anglia cu cenuşă; şi dacă ar izbucni în orice moment, prin grija magistraţilor ecleziastici şi civili va fi curând stins. Însă în ultima vreme, de la distragerile nefericite aduse asupra noastră de păcate, sabia temporară având treabă altundeva, această sectă printre multe altele s-a jucat cu răbdarea statului, care a ţinut întruniri săptămânale, rebotezând sute de bărbaţi şi femei împreună noaptea, în pârâie, şi în alte părţi, scufundându-i deasupra capului şi urechilor. A tipărit diferite plamfete în apărarea ereziei lor, da, şi i-au provocat pe unii dintre predicatorii noştri la dispută. Am fost mereu împotriva celui mai periculos duşman al bisericii şi statului nostru, Iezuiţii, pentru a stinge asemenea foc sălbatic ce a fost aruncat în mijlocul bisericii noastre; însă uitându-mă acum la acest foc straniu menţinut în parohiile vecine, şi mulţi Nadabi şi Abihuri oferindu-l pe altarul Domnului, am crezut că este de datoria mea să o arunc în apele Siloamului pentru a o stinge.”
Am vrut să dăm unele extrate considerabile din această lucrare pentru informarea cititorilor; însă abuzul ce îl conţine este atât de dezgustător, încât am ales să le asociem mai bine cu lucrarea însăşi, care nu este foarte scurtă, de vreme ce au fost şase ediţii tipărite în şase ani; – o dovadă şocantă despre vulgaritatea din acea vreme!
Este demn de a remarca că această sectă şi-a dus veninul, spune el, până aproape de locul de rezidenţă al său. Din reşedinţa sa din Lambeth, probabil că se referă la biserica din Southwark menţionată de Fuller, despre care Cosby spune că a fost constituită în jurul anului 1621; unde Hubbard, sau Herbert, un om învăţat al ordinului episcopial, era pastor. El a fost succedat de John Canne, care, conform înregistrărilor bisericii din Broadmead, Bristol, era un Baptist, şi prima persoană care a predicat doctrina botezului credincioşilor din acel oraş.
Probabil că temperamentul rău al doctorului trebuie puţin acceptat, ţinând cont de faptul că era un prizonier atunci când a scris. Fiind un membru al adunării Sfinţilor, şi purtând o corespondenţă cu regele la Oxford, el a fost trimis la casa Lordului Petre de pe strada Aldersgate drept un spion. S-a întâmplat că Henry Denne, un Baptist, a fost închis acolo pentru că a predicat împotriva botezului infantil, vrând să reboteze unele persoane din Cmbridgeshire. Imediat după ce Denne a fost în apartamentul său, şi cartea doctorului i-a fost dată, iar acesta după ce a citit-o, considerându-se chemat pentru a apăra principile opuse, şi pentru care suferea atunci, l-a chemat pe doctor şi s-a oferit să dispute subiectul cu el, lucru pe care acesta din urmă l-a acceptat; însă după ce a dezbătut primul argument, el a refuzat să mai continue, susţinând că nu este legal de a disputa fără licenţă din parea guvernului; însă a vrut ca Denne să scrie despre subiect, angajându-se să apere botezul infantil.
Denne a scris un răspuns pe care l-a publicat cu titlul Anichrist unmasked, datându-l din închisoare cu data de 22 februarie 1644. A primit un răspuns de la Samuel Richrdson, într-o lucrare intitulată Brief considerations on Mr. Featleys book, căreia nu i-a răspuns.
Unul dintre pamflete, despre care doctorul spune că a fost tipărit în apărarea acestei erezii, a fost scris de Francis Cornwell, M.A. Acesta a fost publicat în anul 1643, şi a fost intitulat The vindication of the royal commission of King Jesus. A fost dedicat Camerei Comunelor, şi dat la uşile casei unor membrii ai săi. Doctorul numeşte asta drept “o calomie, ce a fost oferită la sute de oameni, şi în care autorul nu a marcat toate bisericile reformate, şi toată lumea Creştină de astăzi care îşi creştinizează copiii, însemnându-i cu sigiliul legământului, şi cu odiosul nume de grupare anticristă.”
În anul 1645, un decret al parlamentului a fost dat, spunînd: “Că nicio persoană nu are permisiunea de a predica, dacă nu este numiă preot în asta [Presbiterianism] sau altă biserică reformată, şi fie ca Sir Thomas Fairfax să aibă mare grijă să implementeze asta şi în armată.” Probabil că preoţii Baptişti erau foarte incomodaţi de această lege, de vreme ce se punea la îndoială dacă (conform opiniei Presbiterienilor) au fost decretaţi legal. Nu există niciun dubiu totuşi că acest act a fost dat în consecinţă cu acţiunile violente ale multor preoţi presbiterieni împotriva tolerării sectarienilor, după cum îi numeau pe Baptişti şi Independenţi, împotriva cărora se pare că erau în mod direct îndreptaţi.
Pentru a expune principiile acestor oameni, vom adăuga unele extracte din lucrările lor tipărite. Într-o ceremonie predicată înaintea Camerei comunelor de către Dr. Calamy, pe data de 22 octombre 1644, este spus: “Dacî nu lucraţi conform datoriei voastre şi puterii de a supria eroile şi ereziile ce se răspândesc în regat, toate aceste erori sunt erorile voastre, iar aceste erezii sunt ereziile voastre: sunt păcatele voastre, iar Dumnezeue cheamă mântuirea parlamentară de la voi pentru ei în această zi. Sunteţi Anabaptiştii, sunteţi Antionomienii, şi voi sunteţi cei ce ţin toate religiile care ar trebui tolerate.”
Într-o ceremonie de Dr. Burgess, adresată parlamentului, pe data de 30 aprilie 1645, după ce i-a sfătuit să aibă grijă de complicitatea cu orice fel de secte şi schisme, el adaugă: “Şi este aceasta persecuţie şi anticristianism de a ataca orice unitate şi uniformitate? Le-a spus Pavel Philipinienilor de concizie? I-a rugat el pe Romani să-i însemneze pe toţi cei ce fac diviziuni şi aduc ofense contrare doctrinelor pe care le-au primit, şi de a le evita? A sfătuit el în scrierile către Galileni: “distrugeţii pe cei ce vă supără”? Şi este o ofensă atât de rea acum pentru servitorii credincioşi ai lui Hristos să vă sfătuiască să faceţi la fel?”
Până şi Richard Baxter, deşi mai moderat decât mulţi, când vorbea împotriva Baptiştilor în lucrarea sa intitulată Plain scripture proof of infant church membership şi baptism, spune: “Diviziunile şi haosul bisericii este calamitatea noastră: nu am intenţionat să săpăm sau să scoatem la iveală marginea, şi să distrugem ceea ce e obişnuit, atunci când am vrut ca tirania prelaţilor să înceteze. Judecata mea în acel punct foarte disputat al libertăţii sau religiei, am arătat-o mereu. Resping libertatea nelimitată şi toleraţia tuturor, şi mă consider uşor de a aproba răutatea sa.”
Prynne, în Răspunsul său către John Goodwin, spune: “Dacă parlamentul şi sinodul ar stabili cu acordul publicului o biserică-guvern presbiteriană, Independenţii şi toţi ceilalţi ar fi legaţi prin conştinţă de a se înclina în faţa ei.”
Edwards, lectorul Bisericii lui Hristos, şi faimosul autor al lucrării Gangraena, le spune magistraţilor că “ei ar trebui să execute unele pedepse exemplare asupra unor sectarieni şi seducători notorii, astfel cei ce respectă aceste erori abominabile, să încerce sî caute alte căi, pentru a suprima şi scăpa de suferiţa acestor lucruri: să dea o declaraţie împotriva erorilor şi căilor sectarienilor; de vreme ce ei trimit emisari în toate părţile regatului pentru a otrăvi ţările; în timp ce ei scufundă persoanele în apa rece a iernii, astfel acestea se îmbolnăvesc; declară că ei ar trebui vânaţi ca rebeli care merg din ţară în ţară; iar dacă cineva se va îmbolnăvi din cauza scufundărilor, şi va muri, ei ar trebui să fie acuzaţi că au ucis slujitorii regelui, şi să fie pedepsiţi. Conform senatului din Zurich, ei au făcut un decret împotriva Anabaptiştilor, după vreo zece dispute, conform căruia oricine era botezat a doua oară, trebuia să fie aruncat în apă şi înecat. Doresc din oată inima să fi existat o dispută publică, până şi despre pedo-baptism şi scufundare, între unii Anabaptişti şi preoţii noştri. Însă dacă după disputarea şi dezbaterea că Anabaptiştii ar trebui să fie găsisţi vinovaţi, (după cum sunt sigur că ar fi găsiţi) atunci parşamentul ar trebui să interzică orice scufundare, şi să ia măsuri severe împotriva tuturor scufundătorilor, după cum a procedat senatul de la Zurich.” [Gangraena, p. 92-177]
În consecinţa decretelor care au fost publicate, Lordul Mayor şi-a trimis ofiţerii la adunarea Baptistă din strada Coleman, în ziua Domnului, fiind informat că anumiţi oameni laici predicau acolo. Când au ajuns, au ăsit doi preoţi, Lamb, pastorul bisericii, şi un tânăr al cărui nume nu este menţionat, care era un predicator printre ei. Congregaţia era foarte supărată; unii dintre ei au folosit cuvinte vulgare la adresa ofiţerilor. Însă Lamb i-a tratat foarte civilizat, şi le-a cerut permisiunea să termine slujba, dându-le cuvântul că amândoi se vor prezenta la Lordul Mayor la ora şase, pentru a răspunde acuzaţiilor.
Când au apărut înaintea lui Mayor, el i-a întrebat prin ce autoritate au început să predice, spunându-le că au încălcat decretul parlamentului. Lamb a răspuns că nu credea că au încălcat legea, de vreme ce amândoi erau chemaţi şi aleşi să predice de către o biserică reformată.
Lordul, nefiind mulţumit, i-a trimis în faţa unui comitet pentru a răspunde acuzaţiei. Ei au fost examinaţi; şi nedând răspunsuri satisfăcătoare, au fost trimişi la închisoare, unde au fost ţinuţi pentru o perioadă considerabilă de timp; însă, prin intermediul prietenilor lor, au fost mai târziu eliberaţi.
Asta nu a fost prima dată când Lamb ajungea în închisoare. La instigaţia Arhiepiscopului Laud el a fost adus în lanţuri de la Colchester la Londra, pentru că nu s-a conformat cu biserica stabilită, şi pentru că a predicat unei congregaţii separate din acel oraş, care era locul unde s-a născut. Fiind adus înaintea curţii Camerei Stelei, el a fost acuzat că a administrat Împărtăşania, cerândui-se să se confeseze, fapt care dacă l-ar fi făcut, era de aşteptat să fi fost excomunicat din regat. El, totuşi, nici nu a admis nici negat, ci mai degrabă a susţinut că un subiect al Angliei nu era obligat să fie martor împotriva sa. El a fost trimis la închisoare, unde a rămas timp de multă vreme, iar în acest timp, nevasta sa s-a dus de multe ori la curtea Camerei Stelei, şi în numele ei şi al celor opt copii, i-a solicitat arhiepiscopului să-l elibereze pe soţul ei. Însă acest judecător ticălos, în loc să-i asculte pledoarea, a chemat gărzile să o ia din faţa sa pe acea femeie. Lamb a fost în aproape toate temniţele din şi în jurul Londrei, deoarece mereu se întorcea la predica sa imediat cum scăpa. El a fost un predicator zelos şi popular, şi un om foarte curajos: el obişnuia să spună că un om nu este demn de a predica dacă nu predică de dragul lui Hristos.
Este obişnuit pentru Baptiştii din această perioadă să folosească vechiul râu Ford, lângă Bromley, în Middlesex, drept un loc pentru botez. Acest loc era foarte frecventat pentru acest scop. Lamb fiind angajat în botezarea unei femei acolo, soţul ei, un duşman al Baptiştilor, a luat un bolovan, cu intenţia de a-l arunca spre Lamb, după cum a confesat mai târziu. Însă a fost atât de inspirat de rugăciunea dinaintea administraţiei încât a lăsat piatra jos şi a început să plângă, el fiind următoarea persoană ce a fost botezată. Acesta este probabil unul dintre locurile la care face aluzie Dr. Featley, atunci când spune: “se adunau în mare număr la Iordanele lor, ambele sexe intrând în râu, fiind scuundaţi acolo după obiceiul lor, începând legămintele lor schismatice.”
În acelaşi an, Paul Hobson a fost capturat de guvernatorul din Newport Pagnel, pentru că a predicat împotriva botezului infantil, şi pentru că a încălcat porunca împotriva predicării oamenilor laici. După ce a stat o vreme închis, Sir Samuel Luke, guvernatorul, l-a trimis la Londra. Imediat după, cazul său a fost adus înaintea comitetului de examinare; însă din cauză că avea mulţi prieteni printre persoanele autoritare, după ce a fost ascultat, el a fost eliberat imediat, predicând apoi în mod public la o întrunire din Moorfields, spre marea confuzie a persecutorilor săi.
Printre cei ce au suferit din cauza Antipedobatismului din această perioadă, a fost şi evlaviosul şi învăţatul Hansard Knollys. El a primit un decret episcopial din partea episcopului Peterborough, care era acum pastor al bisericii din Great St. Helen. Circumstanţele încarcerării sale sunt relatate după cum urmează:
“Comitetul pentru preoţii jefuiţi au trimis un mandat păstrătorului din casa Ely pentru a mă captura, şi a mă aduce în siguranţă înaintea lor. Ei m-au luat din casa mea, m-au cărat la casa Ely, acolo ţinându-mă captiv timp de câteva zile; pe urmă m-au dus înaintea comitetului, care mi-a pus câteva întrebări, la care am dat răspunsuri directe. Printre alţii, preşedintele, Dl. White, m-a întrebat cine mi-a dat autoritatea să predic. I-a spus că Domnul Isus Hristos. El m-a întrebat atunci dacă eram preot. I-am răspuns că am fost făcut preot de către prelatul din Peterborough; însă am renunţat la acel decret, la fel cum renunţat din nou şi aici. Ei m-au întrebat prin ce autoritate predic în biserica Bow. Le-a spus, că după ce am refuzat dorinţa gardienilor de trei ori la rând, nevoia lor m-a învins, aşa că am început să predic din Isaiah 53; astfel le-a dat o relatare asupra ceremoniei (treizeci de preoţi ai Adunării Sfinţilor au fost prezenţi) îcât nu au comentat nimic, nici gardianul neputând să mă acuze de nimic; comitetul l-au chemat înaintea lor, şi l-au ameninţat că-i vor lua postul pentru că m-a ţinut atât de mult timp prizonier. Astfel am plecat fără nicio vină, şi fără a plăti vreo amendă.”
Deşi Knollys a fost dat afară din comitet, el ne spune totuşi că a fost curând după aceea adus înaintea comitetului pentru examinare, “fiind acuzat că (spune el) am cauzat mari probleme preoţilor şi oamenilor din Suffolk; despre care le-am dat o relatare atât de amănunţită, încât în raportul lor către Casa Comunelor, ei au poruncit că pot să predic în orice parte din Suffolk atunci când preotul din acea zonă nu predica; toate astea le-am primit pentru şaizeci de lire, atât costându-mă libertatea mea de dragul evangheliei.” Această circumstanţă este menţionată de Whitelocke; se pare că Kiffin a fost inclus în această persecuţie, următorul ordin apărând în înregistrările casei în anul 1648: “Poruncit ca Kiffin şi Knollys să aibă permisiunea să predice în orice partea din Suffolk, la petiţia oamenilor Ipswich.” [Memorials a lui Whitelocke, p. 363]
În timp ce istoria acestui on excepţional ilustează spiritul acelor timpuri, îi vom prezenta cititorului alt extract: “Cheltuiala de şaizeci de lire (spune el) o pun pe seama lui Hristos, pentru a cărui evanghelie şi predicare a lui Isus Hristos din acel text, (Col. 3:11). Însă Hristos este totul din tot, am fost dat afară din amvon şi persecutat, trimis afară din comitat şaizeci de mile la Londra, şi am fost constrâns să aduc patru sau cinci martori pentru un bun raport, pentru a dovedi şi a mă debarasa de acuzaţiile false.” [Life of Hansard Knollys]
Aceste acţiuni arată prin ce dificultăţi au trebuit să lucreze preoţii din acea perioadă, şi deasemenea care sunt consecinţele intervenţiei guvernului în biserica lui Hristos, făcând legi în acest sens.
Însă toată această opoziţie şi persecuţie nu a prevenit creşterea Baptiştilor, nici răspândirea principiilor lor. Într-o lucrare publicată de Robert Baille din Glasgow, 1646, intitulată Anabaptism the true fountain of error, se spune: “Numărul lor pânî de curând în Anglia nu a fost prea mare, majoritatea dintre ei nefiind Englezi, ci Olandezi; deoarece pe lângă mâna statului, care se abătea asupra lor, munca copiilor lor, Separatiştii, era mereu preluată de ei. Însă sub umbra Independenţei, Anabaptiştii şi-au ridicat capetele, şi au crescut în număr cu mult peste celelalte secte din ţară. Cât despre numărul acestor şapte biserici care au publicat confesiunea de credinţă, şi pentru celălalte treizeci şi nouă de congregaţii ale lor (deoarce înaintea acestei confesiuni această sectă era împărţită în patruzeci şi şase de biserici, pe lângă şi în Londra) ei sunt oameni cu păreri foarte bune despre libertatea religioasă, fiind împotriva înrobiri sub judecata altuia.”
Confesiunea de credinţă la care se făcea aluzie a fost publicată cu doi ani înainte, de anumiţi Baptişti. Era un lucru obişnuit ca duşmanii lor să-i încarce cu epitete, atât de la amvon, cât şi în presă: ei aşadar au dat această confesiune pentru a se elibera de nedreptatea care a fost aruncată asupra lor drept persoane care deţin multe erori periculoase. Unele ediţii ale sale au fost tipărite în 1643, 1644 şi 1646, una dintre care a fost licenţiată de autoritate. Adresa prefixată era: “Către onorabilii lorzi, cavaleri, cetăţeni şi negustori adunaţi în parlament.” Era semnată în numele celor şapte congregaţii, sau biserici ale lui Hristos, din Londra; deasemenea şi de o congregaţie Franceză de aceleaşi opinii. Numele preoţilor erau:
Thomas Gunne, John Mabbitt, Benjamin Cockes, Thomas Kilicop, John Spilsbury, Samuel Richardson, Thomas Munden, George Tipping, Paul Hobson, Thomas Goare, William Kiffin, Thomas Patient, Hansard Knollys, Thomas Holmes, Christopher Duret, Denis Le Barbier.
Următoarea relatare este luată de la Neal: “Această confesare costa din cincizeci şi două de articole, fiind strict Calvinisică în partea doctrinală, şi conform disciplinei Independente. Conferă subiectul botezului pentru creştinii maturi, şi modul de scufundare. Admite predicatorii laici, şi acceptă o subjecţie către magistratul civil în toate lucrurile legale, concluzând astfel: Dorim să trăim ca sfinţi în devenire, păstrând o conştinţă pură în toate lucrurile, şi să facem oricărui om, prin orice judecată, ceea ce ne-ar fi făcut ei nouă; practica noastră există, astfel încât să dovedească că suntem oameni tăcuţi, drepţi, nevinovaţi, deloc periculoşi faţă de societatea umană, că lucrăm cu proprile mâini ca să nu depindem de nimeni, însă ăm celui ce are nevoie, prieten sau duşman, şi suntem de părere că e mai bine să dai decât să primeşti. Deasemenea confesăm că cunoaştem doar în parte, şi că suntem ignoranţi faţă de multe lucruri pe care am dori să le cunoaştem; şi dacă oricine ar binevoi să ne arate din cuvântul lui Dumnezeu ceea ce noi nu vedem, vom avea motivul să fim recunoscători lui Dumnezeu şi lor. Însă dacă orice om ne va impune orice lucru pe care nu îl considerăm ca fiind poruncit de Dumnezeul nostru Isus Hristos, noi prin puterea sa vom îmbrăţişa mai degrabă reproşurile şi torturile, să pierdem orice comfort, şi dacă e posibil să murim o mie de morţi, decât să facem ceva împotriva adevărurilor lui Dumnezeu, sau împotriva luminii conştinţei noastre. Şi dacă cineva va numi ceea ce am spus drept erezie, atunci acceptăm împreună cu apostolul că după felul în care numesc ei ereziile, aşa îl venerăm şi noi pe Tatăl nostru, negând orice erezie, deoarece ei sunt împotriva lui Hristos; şi dorim să fim tari şi puternici, mereu ascultători faţă de Hristos, cunoscându-ne munca, şi ştiind că nu va fi niciodată în zadar pentru Domnul.”
Ţară în această perioadă era într-o mare confuzie, existând mari diferenţe de sentimente la adresa guvernului. Cu mare plăcere arătăm astfel un extract din această confesiune, care dă o declaraţie clară despre sentimentele lor politice. Articolul patruzeci şi opt este legat de magistratură, despre care ei spun: “O magistratură civilă este un decret de-al lui Dumnezeu, înfiinţat de el pentru a pedepsi răufăcătorii, şi pentru a-i lăuda pe cei ce fac bine; şi în toate lucrurile legale poruncite de ei trebuie să ne fie date nouă prin Domnul, nu prin mânie, ci prin conştinţă; iar noi trebuie să facem cerere la regi, şi tuturor celor care sunt la putere, ca să trăim sub domnia lor în pace şi linişte, în bunătate şi onestitate.”
Acestei declaraţii a sentimentelor lor, următoarea notă este atribuiă: “Magistratura supremă a acestui regat, susţinem că sunt regele şi parlamentul (acum stabilit), aleşi liberi de regat, şi că trebuie să menţinem şi să apărăm toate oficile legale şi civile făcute de ei, care sunt pentru binele comunităţii. Şi acceptăm cu bucurie că Dumnezeu i-a făcut pe rege şi parlament onorabili pentru că au aruncat ierarhia prelaţilor, din cauza tiraniei lor faţă de noi, sub care acest regat a suferit mult, fapt pentru care îi suntem mereu îndatoraţi lui Dumnezeu, şi îi onorăm. Şi legat de venerare lui Dumnezeu, există doar un făcător de legi, care poate omorâ şi distruge (James 4:12), acesta fiind Isus Hristos, care a dat legi şi reguli în cuvântul său pentru venerare sa; şi pentru ca unii să facă mai multe, trebuie să-i ceară lui Hristos înţelepciune sau credinţă, sau ambele, ca să nu facă destule legi, sau destul de bune, pentru casa sa; cu siguranţă este înţelepciunea, datoria şi privilegiul nostru a respecta legile lui Hristos, Psalm 2:6,9,10,12; astfel este şi datoria magistratului de a susţine libertatea conştinţei umane, Eccles. 8:8, (care este cel mai fragil lucru asupra conştinţei omului, şi cel mai drag lui, şi fără de care toate celelalte libertăţi nu merită numite, cu atât mai puţin trăite;) şi să-i protejeze pe toţi de rău, opresiune, vătămare şi molestare; astfel este şi datoria noastră de a nu dori ceea ce este a lor, iar orice este spe binele comunităţii unde trăim, trebuie să facem, şi credem că este datoria noastră supremă, în special în cazul religiei, să fim în totalitate convinşi în mintea noastră de legalitatea a ceea ce facem, ştiind că orice nu are legătură cu credinţa este păcat: şi cum nu putem face nimic contrar înţelegerii şi conştinţei noastre; şi dacă magistratul vrea de la noi altfel, trebuie să ne lăsăm în puterea lor, la fel cum au făcut sfinţii din trecut, (James 5:4). Şi întreit fericit să fie cel ce-şi va pierde viaţa pentru că a fost martor la adevărul Domnului Isus Hristos. 1 Peter 5; Galatians 5.”
Dezvoltarea sentimentelor lor, care până acum nu a aut oportunitatea de a se face cunoscută, a fost cauza ştergerii reproşului care a fost aruncat asupra lor, şi care a dovedit guvernului că asemenea persoane nu meritau tratamentul pe care l-au primit: şi din această perioadă erau consideraţi demni de a fi toleraţi într-o comunitate Creştină!
În această perioadă, Henry Jessey, care era pastor al unei biserici Independente, a îmbrăţişat opinile Baptiştilor. Evlavia sa eminentă şi cunoaşterea sa l-au recomandat în ochii unor persoane din biserica al cărei pastor era Henry Jacob, fondată în 1616, fiind prima biserică Independentă din Londra. El a fost decretat în 1637, şi a continuat ca un muncitor credincios în această parte a viei Domnului până la moarte.
Circumstanţele care au dus la alterarea sentimentelor sale sunt astfel declarate: “Se întâmpla uneori ca unele persoane din congregaţie să îmbrăţişeze opinile Baptiştilor, părăsind astfel biserica. În anul 1638, anul după ce –a stabilit cu ei, şase persoane importante au adoptat acele sentimente. În 1641, un număr şi mai mare; În 1643, controversa a reînviat printre ei, un număr şi mai mare plecând. Multe dintre aceste persoane erau foarte respectate atât pentru pietate cât şi pentru solitaritatea judecăţii, alterarea sentimentelor lor a dat naştere la frecvente dezbateri în congregaţie, despre acest subiect; astfel el a fost pus să studieze această controversă. Asupra unei examinări a scripturilor sfinte şi scriitorilor din antichitate, el a văzut motivul de a le altera sentimentele; însă nu a făcut-o fără multă rugăciune, gândire şi diverse conferinţe cu oamenii evalvioşi şi învăţaţi ce aveau alte opinii.”
“Prima lui condamnare a fost despre maniera botezării; deoarece a descoperit că stropitul era o corupţie modernă, adusă în folosire fără niciun motiv fie din scriptură sau antichitate; aşadar în anul 1642, biserica fiind adunată, el le-a declarat că scufundarea întregului corp în apă, i se părea a fi o manieră bună de a administra botezul; că acest mod era importat de la originalul cuvânt baptizo; că era de acord cu exemplele botezurilor înregistrate în scriptură; şi că reprezenta cel mai bine misterele spirituale semnificate de el, moartea şi învierea lui Hristos, şi păcatul nostru de moarte şi ridicarea într-o nouă viaţă. Aşadar el a propus ca în viitor, botezul să fie administrat în această manieră. Jessey, timp de doi sau trei ani după aceasta, a botezat copiii prin scufundare în apă.”
În jurul anului 1644, controversa asupra acestor subiecte a fost reînviată, câteva dezbateri fiind ţinute în congregaţie. Înainte ca Jessey să-şi mărturisească sentimentele de partea botezului adulţilor, el a avut o întâlnire cu Dr. Goodwin, Philip Nye, Jeremiah Burroughs, Walter Cradock şi alţii: însă fără a obţine satisfacţie, el a fost boteza în 1645, de către Hansard Knollys. Noi am fost mai particulari în declararea acestui eveniment în relatarea lui Neal, care a spus despe Jessey: “Astfel o fundaţie a fost pusă pentru prima Biserică Baptistă pe care am întâlnit-o în Anglia.” De vreme ce avea manuscrisele din care a scris Crosby, dovedeşte cu siguranţă cât de puţin îi avea la inimă.
Adunarea Sfinţilor se afla acum în a şaptea capelă din Westminster, fiind în mod natural conclus că atunci când o reformare va fi propusă în biserică, subiectul botezului va fi discutat. “John Tombes (spune Palmer) era printre primii din clerul din această perioadă care a îmbrăţişat reforma din biserică, eliminând invenţile oamenilor din venerarea lui Dumnezeu. El a predicat o ceremonie legată de subiect, care a fost mai târziu tipărită de un orn al Casei Comunelor.” Acest lucru l-a expus la mânia bisericii; iar la începutul războiului civil din 1641, din cauza unelor forţele regelui ce veneau în Herfordshire, el a fost obligat sî părăsească locuiţa şi biserica din Leominster, şi să plece la Bristol. El a fugit apoi din Bristol, ajungând cu mare dificultate în Londra, pe data de 22 septembrie 1643.
Deşi Tombes era informat de cineva din adunare, că au înfinţat un comitet pentru a lua în calcul botezul infantil; după ce a aşteptat multe luni, el nu putea primi niciun răspuns, nici măcar dacă subiectul a fost dezbătut dacă copiii trebuiau botezaţi sau nu, deşi multe discuţiii au avut loc printre ei despre cum ar trebui administrat.
Aplicaţia sa la adunare l-a expus mâniei lor. Fiind acum un preot al bisericii franceze, s-au făcut încercări de a-i întoarce pe oameni împotriva lor, sub stigma că el ar fi un Anabaptist; şi deşi nu a spus nimic despre asta la amvon, din cauză că nu boteza copii, i-au fost retrase drepturile.
Imediat după asta, onorabila societate de la Templu avea nevoie de un preot; unii dintre ei ştiau că Tombes era un om învăţat, şi un predicator excelent, astfel solicitând adunării ca el să fie ales pentru această situaţie. Atunci când a aplicat la adunare pentru aprobarea lor ca el să fie preot, examinatorul i-a spus, “că au fost mulţi din adunare care aveau scrupule ale conştinţei din cauza opiniei lui. Deasemenea că în Noua Anglie exista o lege făcuă împotriva celor ce respingeau botezul infantil; şi că aici în Anglia, decretul care respecta botezul infantil era publicat, împreună cu decretele parlamentului, pentru a nu se folosi de el în mod penal; şi că multe persoane prudente şi învăţate, atât cei ce sunt de acord cu el cât şi cei împotriva sa, au solicitat publicarea lucrărilor sale.”
Situaţia de la Templu a fost cu multă dificultate obţiuntă pentru el, cu condiţia ca el să nu se amestece în controversele despre botezul infantil la amvon. El a acceptat cu două condiţii; ca nimeni să nu predice despre botezul infantil la amvonul lui, şi ca nicio lege să nu se facă astfel încât botezul infantil să devină penal.
El a continuat în acest loc timp de patru ani, fiind dat afară pentru că a publicat primul tratat împotriva botezului infantil, ce conţinea obiecţile sale împotriva acelei practici. Acest lucru a fost mai înainte pezentat la adunare, la fel ca şi lucrarea sa Examen of Mr. Marshalls Sermon on infant baptism. Pentru publicarea acestei lucrări el a fost cenzurat drept un om cu spirit neliniştit, şi ca unul care intenţiona să crească diviziunile şi cunfuzile din acea perioadă, cât timp alţii o re-prezentau drept o încălcare a promisiunii sale de a păstra tăcerea legat de acest subiect.
Pentru a se elibera de toate aceste acuzaţii, el a publicat Apologetica sa în anul 1646; în ea el a declarat că a primit asemenea provocări, încât era necesară publicarea părerilor sale despre botezul infantil, atât “din credinţă faţă de Dumnezeu cât şi caritate pentru oameni.” Despre Apologetica sa, John Bachiler, care a licenţiat-o, spune: “Folosindu această apologetică, cred că ingeniozitatea, învăţarea şi evlavia conţinute în ea, merită să fie publicate.”
Am stat mai mult aici asupra istoriei lui Tombs, pentru a evidenţia spiritul Adunării Sfinţilor legate de Botez. Se pare că aceşti reformatori presbiterieni au adoptat practica şi sentimentele Episcopialilor din vremea lui Edward vi, şi au hotărât că “Obiceiul bisericii pentru botezarea copiilor trebuie lăudat şi menţinut în biserică.”
Ei nu erau totuşi atât de scrupuloşi legat de maniera botezului, pe care au propus să o altereze de la scufundare la stropire sau turnare; este un fapt curios, că atunci când a fost supus la vot dacă să accepte schimbarea sau nu, “Preoţii sâ ia apă şi să stropească sau să o toarne cu mâna pe faţa şi fruntea copilului,” opoziţia faţă de stropire a fost atât de mare încât nu a mai avut rost, fiind douăzeci şi patru de voturi contra, şi doar douăzeci şi cinci pentru. Se spune că totul s-a întâmplat doar din cauza influenţei Dr. Lightfoot, care era de părere că stropirea putea fi considerată suficient. [History of Baptism a lui Robinson, p. 150]
Adunarea Sfinţilor a fost reprezentată foarte diferit. Lord Clarendon, care era duşmanul lor, spune: “În jur de douăzeci dinte ei erau persoane importante şi demne, şi episcopiale în judecată; cât despre restul, ei erau doar prefăcuţi. Unii erau infami în vieţile şi conversaţile lor, mulţi dintre ei fiind neînvăţaţi, dacă nu scandalos de ignoranţi, neavând nicio reputaţie bună în biserica Angliei.” Baxter, pe de altă parte, care îi cunoştea mai bine decât domnia sa, şi a cărui cuvânt te poţi baza mai mult, spune că “ei erau oameni eminenţi, sfinţi, abili şi fideli.” Cei ce vor citi lista numelor lor, păstrată de Neal, vor putea judeca ale cui opinii sunt corecte.
Cea mai mare parte a lor erau Presbiterieni, iar unii dintre ei Independenţi; “însă,” spune neal, “nu exista niciunul ce profesa Anabaptismul în adunare.” Cea mai rea trăsătură în caracterul lor este fanaticismul pe care îl manifestau împotriva fraţilor nonconformişti, după cum erau numiţi cei Independenţi, şi împotriva tuturor celor ce erau numiţi în mod politicos în cantul acelei zile, “eretici, schismatici şi Anabaptişti.” Ei formau “un comitet de acomodare;” însă atunci când Independenţii au oferit să se acomodeze prejudiciilor Presbiterienilor ca să comunice ocazional în bisericile lor, i-au respins, şi erau dicişi să sacrifice scrupulele conştinţei la idolul Uniformităţii, la fel de mult cum papistaşii şi episcopalienii au făcut-o înaintea lor. Nu era de mirare atunci că Baptiştii, care nu se puteau înclina în faţa imaginii aurite pe care au făurit-o, ar trebui să fie arşi de vii; nu avem niciun dubiu că acesta ar fi fost de şapte ori mai fierbinte, dacă nu ar fi învins o putere mai mare decât ei, cu siguranţă sub conducerea Capului Bisericii: “deoarece,” spune Neal, “spiritul manifestat de aceşti oameni, dovedeşte utilizarea lor teribilă a sabiei, dacă ar fi fost încredinţaţi cu ea.”
Aceste discuţii din adunare duceau probabil la examinarea scripturilor pe subiectul botezului, după cum aceşti eminenţi sfinţi au profesat să facă cuvântul lui Dumnezeu drept standard al decizilor lor. Nu suntem aşadar surprinşi de informaţia lui Neal, conform căreia opinia Baptiştilor “a început să se răspândească afară.” Deoarce, deşi Baxter a publicat o lucrare intitulată Plain scripture proof for church membership and infant baptism, totuşi mulţi preoţi Pedobaptişti eminenţi au acceptat că nici perceptul scriptural, nici exemplul, nu trebuia găsit pentru a sprijini practica.
Altă cauză pentru creşterea Baptiştilor era probabil maniera favorabilă în care unii dintre scriitorii eminenţi au reprezentat principiile lor, şi argumentele pe care obişnuiau să le arate în parlament, pentru a primi libertatea conştinţei.
Onorabilul Lord Robert Brook a publicat în această perioadă un tratat despre episcopasie, în care spune: “Trebuie să confesez că am început să cred că ar putea existat mai multe de la Dumnezeu în aceste sece, pentru a apăra ceea ce oamenii în general numesc Anabaptism; şi totuşi cred că sectele sunt de două feluri: unii dintre ei au liber arbritru, comuniunea ăn toate lucrurile, neagă magistratura, şi refuză să-şi boteze copiii: aceştia sunt cu adevărat eretici şi atei, atfel mă întreb cum de vreo divinitate i-ar onora atât de mult încât să dispute cu ei. Există şi alţii dintre ei care neagă doar botezul copiilor lor până ajung la o anumită vârstă, iar apoi îi botează; însă în alte lucruri ei sunt de acord cu biserica Angliei. Cu adevărat aceşti oameni trebuie compătimiţi; şi doresc din inimă ca înainte ca ei să fie stigmatizaţi cu marca schismaticilor, să le fie arătată adevărata măreţie; deoarece le spun celor ce susţin că nu trebuie să mergem mai departe de scriptură pentru doctrină sau disciplină, că ar fi mai uşor să decidem acum, deoarece se pare că scriptura nu a determinat nimic legat de acest subiect.”
“Analogia pe care a avut-o cu circumcizia din vechea lege, (spune domnia sa), este un argument raţional bun pentru a ilustra un punct de vedere dovedit cu tărie înainte; însă mă îndoiesc într-un fel dacă există destule dovezi pentru cei ce ar vrea să dovedească; de vreme ce pe lângă marea diferenţă în decrete, persoanele ce tebuiesc circumcise sunt declarate printr-o elege pozitivă, la fel exprimă şi că nu mai rămâne loc pentru scrupule; însă este cu totul altfel în botez, atunci când toate persoanele se încadrează ca participanţi; deoarece aceasta este calificarea care pe care scriptura o necesită în persoanele ce trebuiesc botezate, şi asta pare a fi necesară în toate persoanele. Însă nu pot înţelege pe deplin cum se poate spune că un copil ar putea crede.” [Episopacy, p. 96]
Cât timp problemele religioase erau într-un stadiu foarte tulbure în naţiune, Doctorul Jeremy Taylor, Episcopul din Down şi Connor, a publicat o lucrare intitulată The liberty of prophesying. În aceasta el arată absurditatea de a prescrie altora despre credinţă, şi persecutarea oamenilor pentru diferenţele de sentimente; el spune, printre alte lucruri: “Multe lucruri condamnate ca eronate au o probabilitate mare de adevăr de partea lor; cel puţin atât de mult poate fi spus despre ei încât să mişte conştinţa multor oameni oneşti după adevăr, şi să abată furia lor prin care sunt înşelaţi.”
Pentru a-şi dovedi observaţile, el ia în considerare în mod particular opinile Antipedobaptiştilor, şi prin declararea a ceea ce ar putea fi spus pentru acea eroare, după cum o numeşte, a venit cu un sistem elaborat de argumente împotriva botezului infantil. Doctorul Hammond a spus despre această muncă că a fost cea mai importantă colecţie, şi cea mai exactă schemă de argumente împotriva botezului infantil; şi că şi-a prezentat în aşa fel argumentele pentru şi împotriva sa, încât mulţi au crezut că Baptiştii vor învinge. [Crosby, v. i. p. 168]
Creşterea Baptiştilor se pare că i-a provocat pe Presbiterieni, care erau acum o grupare conducătoare; şi acelaşi spirit de intoleranţă pe cae episcopalienii l-au manifestat împotriva puritanilor, era acum arătat de ei împotriva tuturor nonconformiştilor de care ei, care acum puteau dovedi dreptul divin al presbiterianismului, decretau cu plăcere. Întreaga lor conduită legată de cei ce se diferenţiau de ei, arată ceea ce Milton spunea că ar fi adevărat; cum că “Noul Presbiter este doar mandatul vechilor preoţi.”
Spiriul lor de intoleranţă ar putea fi învăţat din istoria acelor timpuri, şi în special din unele acţiuni ale guvernului. Pe data de 26 mai, 1645, primarul, curtea aldermenilor şi consiliul comun, au prezentat o petiţie parlamentului, în mod obişnuit numit Protestul Oraşului, în care doreau, “să se ia unele măsuri stricte pentru suprimarea tuturor congregaţilor private şi separate: ca toţi Anabaptiştii, Browniştii, ereticii, schismaticii, blasfemitorii şi tpate celelalte secte, care nu se conformau la disciplina publică stabilită sau care erau stabilite de parlament, să fie declarate duşmane, iar un curs efectiv să fie stabilit pentru a începe acţiuni împotriva acestor persoane; şi că nicio persoană împotriva presbiterianismului guvernului, să nu fie pusă într-o funcţie publică importantă.” [Crosby, v. i. p. 181]
Acest protest era suportat de toată naţiunea Scoţiană, care a acţionat din grijă faţă de fraţii lor Englezi, după cum reiese dintr-o scrisoare de mulţumire către primar, comunali şi consiliu, din partea adunării generale, datată cu 10 iunie 1646, într-o lună de la trimiterea protestului. Scrisoarea laudă apariţia lor curajoasă împotriva sectelor; sprijinul lor ferm faţă de legământ, şi menţinea lor a guvernului Presbiterian ca fiind guvernul lui Isus Hristos! Îi roagă pe ei să continue cu curaj în lucrarea pe care au început-o, până când cele trei regate erau unite într-o singură credinţă şi venerare. În acelaşi timp, ei au trimis scrisori la parlament, cerându-le deasemenea să lupte pentru Isus Hristos şi să-i dea gloria numelui său, printr-o stabilire imediată a tuturor decretelor sale la putere maximă, conform legământului. Nu au uitat nici să încurajeze adunarea de la Westminster să continue în zelul lor împotriva sectelor, şi să rămână fermă de dragul sceptrului lui Isus Hristos împotriva abuzurilor puterilor pământeşti.
“Înţeleptul parlament (spune Neal) i-a primit pe primar şi fraţii săi cu mare respect; deoarece nici Presbiterienii Scoţieni şi nici cei Englezi nu trebuiau să fie dezgustaţi de faptul că premiul lor [regele], pentru care luptau, era îm mâinile lor; însă majoritatea comunelor nu erau mulţumite de protest şi maniera cu care a fost impus, ca fiind ţinta unei forţe unite de a stabili o domnie suverană şi arbitrară în biserică, în faţa căreia, ei înşişi şi mulţi dintre prietenii lor nu vroiau să se închine: totuşi, ei au trimis înapoi petiţionarii cu o promisiune că vor lua această particularitate în considerare.” [Neal, v. 3. P. 327.]
Sectarienii din armată, după cum erau numiţi, fiind alarmaţi de furtuna ce se apropia, au făcut rost de o contra-petiţie din oraş, împreună cu un număr mare de semnături, “aplaudând muncile şi succesele parlamentului pentru cauza libertăţii, şi rugându-i să continue cu îngrijirea treburilor regatului conform înţelepciunii lor, şi să nu-i lase pe oamenii liberi născuţi în Anglia să fie înrobiţi sub niciun pretext, şi nici să-i lase pe alţii să le dicteze despre problemele guvernamentale sau ale conştinţei; adăugând că petiţionarii vor sta lângă ei cu vieţile şi averile.” [Ibid. p. 328] Aşadar parlamentul trebuiau să aleagă între luptătorii pentru libertate şi cei pentru uniformizare. O instanţă din partea multora poate fi formată în această perioadă împotriva Baptiştilor. Hansard Knollys i-a scris o scrisoare lui John Dutton din Norwich, în care a reflectat asupra intoleranţei Presbiterienilor, însă aceasta a căzut în mâinile comitetului din Suffolk, care a trimis-o la Londra, pentru a fi inspectată de cei de la putere, fiind mai târziu publicată de Edwards, autorul operei Gangraena. De vreme ce pare că arată părerile şi sentimentele Baptiştilor în legătură cu aceste probleme, o vom insera şi aici.
“Dragă Frate,”
“Te salut în numele Domnului. Am primit scrisoarea ta în ultima zi a săptămânii; iar în prima zi i-am salutat pe ceilalţi din partea ta, care la rândul lor te salută şi se roagă pentru time. Presbiterienii din oraş au trimis o scrisoare sinodului, din Colegiul Sion, împotriva oricărei tolerări, iar ei ţin post şi se roagă acolo în această zi împotriva inocenţilor lui Dumnezeu; însă Dumnezeu cu siguranţă nu le va răspunde conform idolului din inimile lor. Mâine se ţine un post de către ambele case, şi sinodul de la Westminster. Ei spun că trebuie să-l caute pe Dumnezeu pentru stabilirea venerării conform legământului lor. Ei au jurat la început, iar acum fac nedreptăţi. Dumnezeu îi va pedepsi cu siguranţă, şi va transforma înţelepciunea celor înţelepţi în prostie; deoarece el alege lucrurile prosteşti din această lume pentru a le confunda cu înţeleciunea, şi cele slabe cu cele puternice. Salută-i pe fraţii care sunt cu tine. Rămâi cu bine.”
“Fratele tău prin credinţă şi frăţie a evangheliei, Hansard Kollys.”
“Londra, a 13-a zi din a 11-a lună, numită ianuarie, 1645.”
În acest an, Andrew Wyke a fost deasemenea reţinut în comitatul Suffolk pentru că a predicat şi scufundat. Atunci când a fost adus înaintea comitetului pentru a fi examinat asupra autorităţii sale de a predica, şi doctrinele pe care le urma, el a refuzat să dea orice relatare, susţinând că un om liber din Anglia nu era obligat să răspundă niciunui interogatoriu, fie să se acuze pe el sau pe alţii; însă dacă îl învinuiau cu ceva, atunci să-şi spună acuzaţile şi să arate dovezile. Acest lucru a fost considerat o mare insultă, aşadar el a fost trimis imediat la închisoare.
Nu avem nicio relatare despre cât de mult a stat Wyke în închisoare; însă în timpul captivităţii sale, un pamflet a fost scris fie de el sau prietenii săi, intitulat The innocent in prison complaining; sau o relatare adevărată a procedurilor comitetului din Ipswich şi comitetului din Bury St. Edmunds din comitatul Suffolk, împotriva lui Andrew Wyke, un martor al lui Isus din acelaşi comitat, care a fost trimis la închisoare pe data de 3 iunie 1646. Această lucrare dă o relatare particulară despre procedurile împotriva lui, şi exclamă cu acreală împotriva comitetelor pentru persecutarea principilor şi acţiunile ilegale.
Argumentele folosite de această adunare pentru a refuza binecuvântarea libertăţii Creştine, au venit împreună cu o bunăvoinţă rea din partea oamenilor care au cerut privilegiul, în timp ce se trezeau sub biciul prelaţilor. “Pentru a accepta această cerere (spun ei), se va deschide o spărtură astfel încât toate sectele să ceară libertatea pe care o merită: această librate este negată de bisericile din Noua Anglie, iar noi avem deasemenea dreptul de a o nega la fel ca ei. Această toleranţă va fac o diviziune în biserică. Sub acelaşi pretext, cei ce respectă botezul infantil se pot retrage din bisericile lor, şi să se separe într-o altă congregaţie; şi astfel să apară altă practică care să-i separe din nou. Sunt aceste diviziuni şi sub-diviziuni legale, la fel cum sunt şi infinite? Sau trebuie să respectăm erorile conştinţelor oamenilor pentru a le satisface scrupulele prin acceptarea acestei libertăţi pentru ei? Scrupulele conştinţei nu sunt cauză pentru separare, şi nici nu îndepărtează separarea fără cauză de dragul schismei, care s-ar putea ridica din erorile conştinţei la fel ca şi motivele carnale şi corupte: aşadar suntem de părere că cauzele separării trebuie să fie în conformitate, ex natura rei, pentru a putea fi suportate; şi aşadar spunem că dând libertatea dorită va crea o înfăţişare schismatică.”
Multe exemple ale acestui spirit pot fi observate; însă îl vom scoate în evidenţă doar pe următorul. O lucrare a fost publicată de adunare, în anul 1650, inititulată A vindication of the Presbyterial goverment and ministry: cu o îndemnare pentru toţi preoţii, bătrânii şi oamenii din provincia Londrei. Publicată de preoţii şi bătrânii adunaţi împreună într-o adunare provincială. George Walker, moderator; Arthur Jackson şi Edmund Calamy, evaluatori; Roger Drake şi Elidad Blackwell, scribi.
Această lucrare conţine următoarele expresii: “Oricare doctrină este contrară divinităţii, şi deschide o uşă libertinismului şi profanării, trebuie să fie respinsă din suflet, ca o otravă: la fel este doctrina tolerării universale în religie.” Preoţii din diferite părţi ale ţării par a avea aceeaşi minte. Aceia din Lancashire au publicat o lucrare în 1748, numită The harmonious consent of the Lancashire ministers with their brethren in London; în care ei spun: “O tolerare ar însemna să punem sabia în mâinile unui nebun; un pocal cu otravă în mâinile unui copil; să dăm drumul nebunilor cu torţe în mâini, şi să lăsăm un oraş plin cu refugiaţi în mâinile conştinţei omului, astfel încât diavolul să zboare acolo; să punem o piedică în faţa orbului; să proclamăm libertatea lupilor pentru a veni în turma lui Hristos şi a se hrăni cu mieii: niciuna nu va fi dovadă pentru conştinţa slabă, decât dacă luăm toată conştinţa.”
Ne întoarcem spatele cu dezgust la aceste sentimentele intolerabile, şi ne bucurăm că încercarea a fost făcută, şi că niciunul dintre efectele prezise nu a avut loc.
Era foarte obişnuit în această vreme ca duşmanii Baptiştilor să reprezinte practica scufundării drept indecentă şi periculoasă, şi să argumenteze că s-ar putea să nu fie conform autorităţii divine, deoarece încalcă cea de-a şasea poruncă: “Să nu ucizi;” şi declaraţia divină “Voi avea milă şi nu sacrificiu.” Cine are fi crezut că Richard Baxter s-ar fi exprimat într-un limbaj asemenea următorului: “Cel de-al şaselea argument al meu va fi împotriva manierei obişnuite a botezului lor, ca de exemplu scufundarea peste cap într-un râu sau apă rece. Ceea ce este o breşă vizibilă a poruncii a şasea, Nu trebuie să ucizi, nu este un decret al lui Dumnezeu, ci un păcat grav. Însă practica obişnuită a botezului deasupra capului şi în apă rece este o breşă vizibilă a celei de-a şasea porunci, aşadar nu este un decret de-al lui Dumnezeu, ci un păcat. Şi după cum arată Cradock în cartea sa a libertăţii evanghelice, magistratul trebuie să o respecte, şi să salveze vieţiele oamenilor – Nu poate fi negat faptul că acest lucru este o crimă, fiind folosită în mod general – Şi nu ştiu ce şiretlic poate un domnitor găsi pentru a-i face pe slujitorii săi să moară, astfel încât să încurajeze asemenea predici, astfel să-i convertească pe toţi la Anabaptism. Îmi doresc ca această invenţie să nu mai fie folosită împotriva oamenilor. Catharii şi obstrucţile, care sunt izvoare prea mari ale celor mai grave boli suferite de corpul uman, deabia dacă ar avea cele necesare pentru a le produce acolo unde nu există, sau să le sporească acolo unde există. Apoplexiile, letargiile şi alte boli ar fi promovate de aceasta. La fel ar putea fi şi cefalagiile, hemicraniile, phtisele, durerile de stomac şi aproape orice febră, disenterie, diaree, colice, convulsii, spasme, tremurături şi aşa mai departe. Toate persoanele hepatice, splenetice şi pulmonice vor avea în curând destul din ea. Într-un cuvânt, este bun doar de a trimite de pe lumea asta pe oamenii care sunt o povară – Conclud, că dacă crima este un păcat, atunci scufundarea în mod obişnuit deasupra capului în Anglia este un păcat: iar dacă cei care-şi fac o religie din crimă, şi o aplică asupra conştinţei lor ca pe o datorie, nu trebuie să fie suportaţi în comunitate mai mult decât un criminal la drumul mare – Cel de-al şaptelea argument al meu este deasemenea împotriva altei răutăţi legată de botez, şi anume botezarea persoanelor dezbrăcate, ceea ce este foarte obişnuit pentru mulţi dintre ei, sau aproape dezbrăcaţi, ceea ce este obişnuit cu oamenii mai modeşti despre care am autit – Dacă preoţii trebuie să intre în apă împreună cu grupul – va duce cu siguranţă spre moartea sa. Nu vor îndrăzni oare tinerii să vină la botez doar ca să vadă fecioarele dezbrăcate şi să se amuze?” [Plain Scripture Proof a lui Baxter, p. 434, 437.]
Cu mare plăcere acordăm atenţie ideilor venerabilului Abraham Booth asupra acestor remarci, care merită cu siguranţă stimă, în special de vreme ce au fost publicate într-o perioadă când era plănuit să producă consecinţe serioase împotriva celor ce practicau botezul prin scufundare.
“În cazul acestei reprezentaţii (spune Booth), nu ar trebui să avem niciun motiv să ne mirăm dacă următoarele sale cuvinte exprimau adevărul: Sunt de părere că o judecată vizibilă de-a lui Dumnezeu încă urmăreşte Anabaptismul oriunde se iveşte. Nu a fost fără motiv, presupun, că Baxter a făcut următoarea mărturisire: Confesez că stilul meu este profund. Sunt suspicios deasemenea asupra faptului că Dr. Owen a avut anumite motive pentru a spune următorul lucru: Cred că dacă omul nu ar fi avut altceva de făcut, ar trebui să adune toate expresiile în ultimele sale cărţi, confesii şi apologetici, să aibă un aspect singuratic asupra lui însuşi, ca o abilitate, diligenţă, sinceritate, pe de o parte; cu toţi cei ce sunt plini de reproş împotriva altora, pe de altă parte; viziunea lor nu ar putea jigni un om de o asemenea modestie, şi de asemenea eminenţă în mortificarea mândriei, după cum este Baxter.” Astfel aflăm că Baptiştii nu sunt singurele persoane care au simţit greutatea mâinilor lui Baxter; astfel încât dacă o reculegere a altora ce au suferit sub resentimentul său poate avea o pauză, săracii Baptişti ar putea să aibă puţină linişte; există deasemenea şi o veche zicală, Solamen miseris socios habuisse doloris. “Şi totuşi, există un precept al lui Horace ce apare pentru a aminti, şi este deasemenea folosit în prezent. Amara lento temperel risu, este sfatul la care mă refer; iar sub influenţa acestei direcţii, putem spune, Bietul om! Pare că suferă de o hidrofobie violentă! Deoarece nu poate să se gândească la nicio persoană ce poate fi scufundată în apă rece, însă începe să moară de frică – Scufundarea, trebuie să ştiţi, este asemeni cutiei Pandorei, fiind însărcinată cu o mare parte din acele boli pe care îngerul lui Milton le-a prezentat primului nostru părinte. O privire plină de compasiune aşadar pentru vieţile creaturilor sale îl fac pe Baxter să solicite ajutorul magistraţilor împotriva plonjării destructive, şi să strige după spiritul unei exclamări auzite odată în templul Evreiesc, Voi oameni ai Israelului, Ajutor! sau preoţii Baptişti vor depopular ţara voastră. Nu ştiţi că aceşti învăţători sunt suspectaţi că au fost plătiţi de boieri pentru a distruge vieţile slujitorilor domniei voastre? Exercitaţi-vă puterea: capturaţii pe delicvenţi: întocmiţi Auto da Fe: lăsaţii pe scufundători să fie botezaţi în sânge, astfel oprind această practică. Ce păcat că Istoria Îmbăierii Reci, de către Sir John Floyer, nu a fost publicată cu jumătate de secol mai devreme! Ar fi putu, probabil, să-l ferească pe acest om bn de multe paroxisme chinuitoare din cauza scufundării în apă rece. Dacă eram serios (adaugă Booth) asupra faptului de a pune la îndoială aceste interpretări ale lui Baxter, ar trebui făcut cu o mică variaţieîn cuvintele lui David, Ce vei primi tu, sau ce ţi se va face ţie, tu stilou FALS? Unde temperamentul ce a dictat următoarea caricatură este doar o redovedire, care ar putea fi în limba lui Michael, Domnul te ceartă.”
“Înainte să dau la o parte această limbă extraordinară a lui Baxter (adaugă Booth), trebuie să fie observat că schimbarea indecenţei şocante, pe care el o plasează cu atâta încredere împotriva Baptiştilor din acea perioadă, nu era acceptată de ei să treacă fără dezgust. Nu, el a fost provocat să o facă bine: a fost respins, a fost dezaprobat de ei. Cu o viziune pentru care Dr. Wall spune: Antipedobaptiştii Englezi nu trebuia să facă atât de multă gălăgie împotriva lui Baxter pentru că a spus că ei s-au botezat dezbrăcaţi; deoarece dacă ar fi făcut-o, nu ar fi fost deloc diferiţi de Creştinii primitivi. Însă cu siguranţă nu au avut niciun motiv să se plângă de interpretările greşite; asemenea interpretări greşite ce tindeau să aducă ură asupra sentimentului şi practicii. De altfel, oricât de veche era practica cu care erau acuzaţi, antichitatea sa nu putea justifica conduita, doar că deriva din porunca divină sau exemplu apostolic; iar niciunul nu par a fi evident aici.” [Pedobap. Exam. vol. i. p. 263-265.]
Când o circumstanţă ce a avut loc în anul 1646 este implicată, nu este din cauză că Booth a tratat interpretările greşite ale lui Baxter cu prea multă severitate. La acea la care ne referim este următoarea. Samuel Oates, un predicator foarte popular şi un mare disputant, făcând o călătorie la Essex, a predicat în diferite părţi din acea zonă şi într-unul din comitatele vecine, şi a botezat mulţi oameni, în special lângă Bocking, Braintree şi Farling. Acest lucru i-au făcut pe Presbiterienii din acele părţi foarte nervoşi, în special preoţii, care au vrut să-i întoarcă pe magistraţi împotriva lui, fapt care a avut în mare parte succes.
Edwards a tipărit o scrisoare, după cum spune, a unui preot învăţat din Essex, care spune: “Niciun magistrat din omitat nu îndrăzneşte să se certe cu el; deoarece ei spun că au mai vânat oameni la fel ca el şi i-au trimis în Londra la închisoare, doar ca apoi să fie eliberaţi şi trimişi înapoi pentru a converti şi mai mulţi oameni; astfel ei merg în diverse părţi din Essex cu mare încredere şi insolenţă ce nu poate fi imaginată.” [Gangraena, p. 2,3.]
Printre sutele de oameni botezaţi de Oates, era o femeie tânără, pe nume Anne Martin, care a murit câteva săptămâni mai târziu; acest lucru a fost pus pe seama scufundării în apă rece. Astfel ei au reuşit să-i convingă pe magistraţi să-l trimită la închisoare, şi sl pună în lanţuri ca pe un criminal. El a fost judecat la Chelmsford, folosindu-se mari favoruri pentru a-l găsi vinovat. Însă au existat mulţi martori credibili, printre care şi mama tinerei femei care a mărturisit că tânăra se s-a simţit mai bine în următoarele câteva zile de la botez decât s-a simţit toată viaţa. Juriul, bazându-se pe doveziile primite, au pronunţat verdictul nevinovat, acest fapt supărându-i teribil pe duşmanii săi care făceau parte din persecuţie. [Crosby, vol. i. p. 238]
Atât de mare era duşmănia împotriva lui Oates, încât atunci când s-a întors la Dunmow în Essex, nu cu mult după asta, unii dintre oamenii din oraş l-au târât afară din casa în care locuia şi l-au aruncat în râu, susţinând că astfel l-au scufundat cum trebuie.
Henry Denne a fost reţinut din nou în luna iunie a aceluiaşi an, şi trimis la închisoarea din Spalding din Lincolnshire, pentru predicare şi botezare prin scufundare. Persecutorii erau doi judecători ai păcii. Ei au trimis garda să-l prindă în dimineaţa zilei Domnului, cu ordine ca el să fie ţinut în custodie astfel încât să nu predice; deoarece oamenii îl iubeau şi nu era exclus ca ei să devină agresivi. Auzind de cazul său, a existat un singur martor al crimei cu care a fost acuzat, legat de scufundare; astfel el a refuzat să se declare vinovat.
Îi va da cititorului o viziune mai bună despre procedurile acelor timpuri, dacă îi vede pe cei doi examinatori care au participat cu această ocazie.
“Examinarea lui Anne Jarrat, din Spalding, pe data de 22 iunie 1646, înaintea Maestrului Thomax Irbie şi Maetrului John Harrigton, comisiunari ai păcii.”
“Examinatul a spus, miercurea trecută, noaptea în jurul ore unsprezece sau doisprezece, că Anne Stennet şi Anne Smith, servitoarele lui John Mackernesse, au chemat acest examinat pentru a merge cu ele la fermă, cu care acest examinat s-a dus; apoi, Maestrul Denne şi John Mackernesse, împreună cu un străin sau doi, i-au urmat: şi venind la malul râului, Maestrul Denne a intrat în apă, iar acolo i-a botezat pe Anne Stennet, Anne Smith, Godfrey Roote şi John Sowter în prezenţa examinatului.”
“21 iunie 1646, Lincolne Holland, Henry Denne, din Caxton în comitatul Cambridge, au fost examinaţi înaintea lui John Harrington şi Thomas Irby, doi dintre judecătorii păcii ai majestăţii sale.”
“Acest examinat a spus că locuia în Caxton, însă predica la Elsly, la o milă de casă; şi a spus că primea ordine de şaisprezece ani de la episcopul din St Davis; şi că în ultima zi de Luni a venit în Spalding, fiind invitat de John Mackernesse. El şi-a arătat talentele de patru ori în diverse locuri din Spalding; la casa lui John Mackernesse şi a lui Enston. – Cât despre botezare cuiva, nu vrea să confeseze. John Harrington.”
Deşi acest magistrat zelos a vorbit despre întemniţarea lui Denne şi Lincoln, totuşi nu pare că şi-a îndeplinit ameninţarea. Dacă s-ar fi întâmplat astfel, cu siguranţă că Edwards, care relatează această problemă în examinarea sa, l-ar fi lăudat pentru zelul său în pedepsirea unui asemenea răufăcător; care în opinia sa, şi în cea a lui Baxter, era o încălcare a celei de-a şasea poruncă.
Câteva decrete foarte severe au fost date de parlamentul acesta, care aveau drept ţintă toţi nonconformiştii, în special preoţii: iar dacă spiritul timpului le-ar fi permis să fie aplicate, fără îndoială că mulţi oameni ar fi suferit din pricina lor.
Este extraordinar faptul că în următorul an, 1647, o favoare considerabilă a fost manifestată faţă de Baptişti. Probabil că s-a ridicat din politica lui Cromwell, doring să verifice surplusul de putere al Presbiterienilor, sau din partea unor ofiţeri de-ai săi sau alte perrsoane cu o influenţă considerabilă ce le împărtăşea sentimentele, folosindu-se interesele lor.
Într-o declaraţie a Lorzilor, publicată pe data de 4 martie 1647, se spune: “Numele de Anabaptism a contractat întradevăr mult odium din cauza opinilor extravagante ale unora din Germania, tinzând spre disturbanţa guvernului, şi pacea tuturor statelor, ale căror opinii şi practici le respingem şi detestăm. Însă pentru opinia împotriva botezului copiilor, este doar o diferenţă de circumstanţă a timpului în administrarea decretului, despre care în anii trecuţi, la fel ca şi acum, oamenii învăţaţi aveau opinii şi practici diferite. Şi totuşi dorim ca toţi oamenii să fie satisfăcuţi, şi să ni se alăture în judecata şi practica noastră din acest punct; şi totuşi suntem de părere că oamenii ar trebui să fie convinşi de cuvântul lui Dumnezeu, cu mare grijă şi raţionament, şi să nu fie îndepărtaţi de el prin forţă şi violenţă.” [Crosby, vol. i. p. 196]
Această declaraţie a descoperit mult din spiritul adevărat al Creştinismului; şi ar fi fost cu adevîrat fericit dacă toate guvernele ar fi acţionat mereu prin aceleaşi principii. Însă este lamentabil de a observa, că următorul an, o lege mult mai severă a apărut în Anglia, de la Reformă. Purta data de 2 mai 1648, şi era intitulată Un decret al Lorzilor adunaţi în Parlament, pentru pedepsirea blasfemiilor şi ereziilor. Un articol spunea: “Oricine va spune că botezul copiilor nu este legal, sau că asemenea botez este este nul, şi că asemenea persoane trebuiesc botezate din nou, şi care va boteza asemenea persoane ce au fost deja botezate; sau va spune că guvernul bisericii presbiteriene este anticrist şi ilegal, prin mărturia a două persoane, sau prin propria confesare, i se va porunci să renunţe la acea eroare într-o congregaţie publică a parohiei unde ofensa a fost comisă, iar în cazul unui refuz, va fi trimis la închisoare până când se va fi sigur că nu va publica şi nici susţine eroare mai sus menţionată.” [Crosby, vol. i. p. 203]
Cu siguranţă moartea regelui din acest an, şi confuzia ce a rezultat din ea, ar putea preveni acest decret crud de a fi executat, deoarece nu avem nicio relatare ca cineva să fi fost persecuta din pricina lui.
De la Whitlocke învăţăm că parlamentul, din cauză că acest eveniment era contra religiei, a devotat ziua de Vineri a fiecărei săptămâni pentru a inventa metode prin care să îl promoveze. Atenţia lor pare să fi fost îndreptată spre Wales, unde oamenii nu erau educaţi prea mult în domeniul religiei, de vreme ce nu aveam nici biblii şi nici catechisme. Clerul lor era ignorant şi leneş, astfel ei aveau rareori vreo ceremonie, şi nici nu exista destulă menţinere pentru cei ce erau capabil să-i instruiască. Parlamenul, luându-le cazul în considerare, au dat un act, pe 22 februarie 1649, “pentru o mai bună propagare şi predicare a evangheliei din Wales, pentru respingerea preoţilor scandaloşi, pentru a continua în forţă timp de încă trei ani.” [Neal, vol. iv. p. 15] Principalul dintre judecăorii aleşi era Vavastor Powell, un preot foarte zelos şi muncitor de-al Baptiştilor. Bunele rezultate ale regulaţilor lor au fost curând descoperite; “deoarece,” spune Whitelocke, vorbind despre anul 1652, “în această vreme existau o sută cincizeci de predicatori buni în treisprezece comitate gale, majoritatea care predicau de trei sau patru ori pe saptamana; ei erau plasaţi în fiecare oraş târg; iar în majoritatea oraşelor erau doi profesori universitari; birurile erau folosite conform actului parlamentului; adică, pentru susţinerea preoţilor, pentru plata taxelor şi oficiilor, pentru profesori şi pentru familile oamenilor clerului.” [Memorial al lui Whitlocke, p. 518]
Această relatare a lui Whitlocke este valoroasă, deoarece contrazice interpretarea lui Baxter legată de tranzacție. Vorbind despre Micul Parlament, sau ceea ce era numit drept Parlamentul lui Barebone, el spune: “Această adunare a făcut un act conform căreia magistrații trebuie să se căsătorească cu oameni în loc de slujitori ai bisericii. Înainte de asta, Harrison, fiind autorizat, a eliminat imediat toți preoții din parohiile din Wales, deoarece majoritatea dintre ei erau ignoranți și scandaloși, și au creat cîteva parohii în numele lor. Astfel oamenii, care nu aveau parte de multe ceremonii, erau pregătiți să devină papistași sau orice altceva. Aceasta este condiția în care Anabaptiștii și alte secte ar fi dus țara. Toate erau cu acest scop, ca oamenii să nu fie tentați să creadă în parohiile bisericilor ca fiind adevăratele biserici, sau botezul infantil adevăratul botez, sau ei ca adevărați Creștini; însă ar putea fi convinși că ei ar putea fi făcuți Creștini, iar bisericile asemănătoare cu Baptiștii și separatiștii. Astfel, Harrison a devenit capul Anabaptiștilor și sectelor, iar Cromwell a început să plănuiască o grupare mai puternică care se ocupa de învățare și preoție, cît timp el era Protectorul tuturor. Pe perioadă lungă a fost supus la vot în acest parlament, dacă toți preoții parohiilor din Anglia ar trebui eliminați sau nu. Și s=a votat accidental în mod negativ de către două persoane. Astfel a fost luat în considerare ca birurile să fie următoarele votate; iar acum Cromwell trebuie să fie salvatorul lor sau vor pieri cu toții.” [Life and Times a lui Baxter, p. 67, 68]
Baxter a presupus că Cromwell s-a grăbit asupra acestor măsuri pentru a obține puterea supremă, după cum a plănuit mereu. Acest eveniment a avut loc cu siguranță; însă dacă a fost înfăptuit de ei, este dificil să spunem. Legat de conducerea acestui parlament, Neal observă că nimic din lucrurile cu ce îi acuză Baxter nu apare în acțiunile lor. “Atunci cînd (spune el) orașul Londrei a petiționat să fie trimiși în țară mai mulți preoți învățați pentru a predica; ca susținerea lor să fie confirmată legal, iar proprietăților lor păstrate, și ca universitățile să fie încurajate cu zel; petiționarii aveau mulțumirea casei aceleia; iar comitetul erau de părere că trebuiau trimiși judecători în diverse comitate, care să aibă puterea de a-i înlătura pe preoții scandaloși, și să-i pună pe alții în locul lor. Ei trebuiau să umple toate locurile goale cu predicatori, astfel nimeni să nu aibă mai mult decît alții. Cei acceptați în astfel de poziții trebuiau să fie acceptați prin legi; iar dacă careva ar fi încălcat legile birurilor, judecătorii vecini ai păcii trebuiau să rezolve problema, astfel stăpînul yonei trebuia să plătească; cît despre birurile înșiși, ei erau de părere că preoții aveau drepturi asupra lor, și astfel ei nu putea fi îndepărtați pînă nu erau satisfăcuți.” [Neal, vol. iv. p. 69]
Actul legat de mariaje a fost confirmat de parlamentul Protectorului în anul 1656; astfel este destul de evident că această măsură nu era atît de rea pe cât credea Baxter. Însă trebuie evidențiat că Neal avea dreptate când spunea: “Majoritatea dintre ei erau oameni evlavioși, însă nu politicieni străluciți. Actele acestui legământ (adaugă el) erau nesemnificative; deoarece când au decis că afacerile națiunii sunt prea pline de intrigi, și diversele grupări prea încăpățânate să renunțe la decretele lor, ei au renunțat, și au capitulat supremația în favoarea acelorași mâini de unde au primit-o, după ce au stat cinci luni și doisprezece zile.”
Membrii acestui parlament par că s-au gândit că perioada prezisă de Daniel a venit, atunci când “sfinții din Most High vor lua regatul și-l vor stăpâni pentru totdeauna.” Însă multe evenimente ce au avut loc după aceea i-au convins că s-au înșelat amarnic.
Din caracterul și talentele unora dintre acei preoți ale căror nume au fost menționate în acest capitol ca fiind pastori ai bisericilor Baptiste, nu va fi necesar de a folosi prea multe argumente pentru a da la o parte impresia pe care majoritatea interpretărilor greșite ale lui Neal legate de ei a lăsat-o asupra multora ce depindeau de acuratețea declarațiilor sale.
Lăsați-l pe cititor să judece, când a contemplat asupra răutății lui Baxter împotriva lor, dacă acest lucru va justifica concluzia: “cum că nu băgat deloc în seamă principiile și caracterele celor pe care i-au botezat.” Se pare că conștința lui Neal l-au mustrat în a scrie despre majoritatea susținătorilor acestei doctrine; deoarece el adaugă imediat: “și totuși au fost printre ei unii învățați, și mulți Creștini devotați și cu capul pe umeri, care nu au permis imprudența prietenilor lor din țară. Cei doi cei mai învățați care și-au susținut cauza au fost Francis Cornwell, M.A. al colegiului Emmanuel, și John Tombes, B.A. educat la universitatea din Oxford, o persoană importantă, bine învățată în limbile Greceși și Evreiești, și un disputant excelent. El a scris diverse scrisori către Selden, împotriva botezului infantil, și a publicat o Exercitare Latină asupra subiectului, ce conținea diferite argumente, pe care a prezentat-o comitetului întocmit de adunare pentru a opri progresul acestei opinii.” [Neal, vol. iii. p. 162, 163]
Acest eulogiu despre Cornwell și Tombes pare a avea scopul de balsam pentru rana produsă. Însă de ce nu a spus tot adevărul legat de opinia lui Baxter? “Iar pentru Anabaptiști (spune el), deși am scris și spus atât de multe lucruri împotriva lor; în timp ce am descoperit că mulți dintre ei erau persoane foarte zeloase din punct de vedere religios, și se diferențiau de alții doar prin botezul infantil, sau prin predestinare și liber arbitru, și perseverență.” [Crosby, vol. iii. Pref. p. 55] A știut Neal de această mărturie a lui Baxter conform căreia mulți dintre ei erau oameni învățați și sobrii, și majoritatea dintre ei fiind zeloși? Cu siguranță dacă ar fi știut, el nu s-ar fi complicat cu asemenea cenzuri sau dacă s-ar fi folosit de un astfel de vocabolar provocator, el ar fi profitat de ocazie pentru a-și retrage declarațiile, după cum a făcut și Baxter în lucrarea sa despre confirmare. “Dintr-o revizuire a argumentelor mele (spune el) cu Tombes asupra controversei despre botezul infantil, sunt de acord că am folosit pream ulte cuvinte provocatoare, fapt pentru care îmi pare rău și doresc să-mi cer scuze atât lui Dumnezeu cât și lui.” [Ibid.]
Ingeniozitatea acestei mărturii este atât de credibilă pentru pietatea lui Baxter, încât ne obligă să-l iertăm pentru rana ce ne-a provocat-o prin furnizarea lui Neal cu informații greșite. Totuși, dacă nu făcea o astfel de mărturie, nu negăm faptul că toate persoanele care știu ceva despre caracterul lui Kiffin, Knollys, Jessey și mulți alții care au avut de a face cu ei, și care erau principalele persoane din pricina cărora numărul adepților a crescut, ar fi fost satisfăcute că i-au defăimat; în special când susțineau că adunarea și guvernul li se opunea cu înverșunare, fiind Secta împotriva căreia toată lumea vorbea.
Înainte de a încheia acest capitol vom lua în considerare unele evenimente ce au avut loc în această perioadă, care îi vor da cititorului o idee asupra sentimentelor Baptiștilor asupra subiectului libertății conștinței. Vom introduce subiectul prin referire la o scrisoare care a fost publicată în Anglia în anul 1652, care dădea o relatare despre suferințele Baptiștilor din America, în special despre un anume Obadiah Holmes, un Englez, care, din cauză că a botezat o persoană din colonia Massachusets, a fost prins și încarcerat, deasemenea primind și o amendă; și din cauză că a refuzat să plătească amenda, el a fost pedepsit aspru. Această scrisoare era adresată: “Către prea iubitul John Spilsbury, William Kiffin și restul din Londra, care continuă cu tărie în numele evangheliei care a fost dată cândva sfinților de către Isus Hristos, Obadiah Holmes, un martor nedemn a faptului că Isus este Domnul, și prizonier de dragul lui Isus la Boston.”
Înainte de a discuta scrisoarea amănunțit, trebuie să vorbim despre circumstanțele acestei afaceri disgrațioase.
John Clarke și Obadiah Holmes, despre care se spune că se trăgea dintr-o familie bună din Anglia, și un alt frate, s-au dus din Rhode Island pentru a vizita un frate din Lynn dincolo de Boston, pe data de 15 iulie 1651, și au ținut o venerare împreună cu el următoarea zi în Ziua Domnului. Însă Clarke nu a reușit să termine prima ceremonie înainte ca el și prietenii săi să fie capturați de un ofițer, și duși într-o cârciumă. La sfârșitul slujbei, Clarke a spus câteva cuvinte, iar apoi un magistrat i-a trimis în închisoare, iar următoarea zi la închisoarea din Boston. Pe 13 iulie, ei au fost aduși înaintea curții, de către care Clarke a fost amendat cu douăzeci de lire, Holmes cu treizeci, iar John Crandal cu cinci. Atunci când judecătorul Endicot a dat această sentință împotriva lor, el a spus: “Voi continuați de ceva vreme să insinuați diverse lucruri în urechile celor slabi, însă nu puteți menține astfel de acțiuni în fața preoților noștri; ați putea încerca să disputați cu ei.” Asupra acestui aspect, Clarke a trimis o scrisoare din închisoare curții, oferind să dispute asupra principiilor sale cu oricare dintre preoții lor; însă oferta sa nu a fost acceptată. El a fost eliberat împreună cu Crandal, și a dorit să plece din colonie cât mai repede cu putință. Însă magistrații au vrut să facă un exemplu din Holmes, iar după ce l-au ținut în închisoare până în Septembrie, el a fost adus în Boston, ca să fie pedepsit. Doi magistrați, pe nume Norvel și Flint, au fost prezenți pentru a vedea sentința îndeplinită cum trebuie. Această faptă va fi relatată cum trebuie într-un extract din scrisoarea menționată mai sus.
Holmes spune: “Am dorit să vorbesc câteva cuvinte, însă Norvel a răspuns: Nu este acum vremea pentru vorbă; astfel am plecat, și am spus, Oameni, frați, părinți, și compatrioți, vă cer voie și îngăduință să mă lăsați să spun și eu câteva vorbe, deoarece aici sunt mulți spectatori care doresc să mă pedepsească, iar eu voi pecetlui cu sângele meu, dacă Dumnezeu îmi dă putere, ceea ce dețin și practic cu referire la cuvântul Domnului, și pentru mărturia lui Hristos. Ceea ce vreau să spun, cred că este aceasta, deși nu sunt un disputant, însă vâzând că voi sigila cu sângele meu ceea ce dețin, sunt pregătit să apăr prin cuvânt, și să disput până într-un punct cu oricine va veni înaintea mea și va dori. Norvel a răspuns, acum nu este timpul pentru dispută: apoi eu am spus, că doresc că dau o relatare asupra credinței și ordinii pe care o practic; iar acest lucru l-am dorit de trei ori; însă atunci apare Flint, și îi spune executantului, Prietene, continuă slujba; deoarece acest prieten ar fi ținut doar un discurs lung pentru a-i păcăli pe oameni: astfel eu având motiv să vorbesc, le-am spus oamenilor, Voi suferi din cauza cuvântului lui Dumnezeu, și mărturia lui Isus Hristos. Nu, a spus Norvel, din pricina erorilor tale și faptului că ai înșelat oamenii. La care eu am răspuns: Nu pentru erori, deoarece în tot timpul încarcerării mele, unde am fost lăsat singur, deoarece frații mei nu vaeua voie să vină la mine, care din preoții voștri au venit la mine ca să mă convingă de erorile mele? Și când din ordinul guvernatoruluio moțiune a fost făcută pentru o dispută publică, și deseori reînoită prin termeni corecți, și dorită de sute, care a fost motiv pentru care nu fost acceptată? Nowel mi-a spus, este vina sa că această șansă a dispărut și nu se va mai ține disputa. Și totuși Flint l-a chemat pe om să-și țină slujba; astfel înainte și în timp ce îmi dădea jos hainele am continuat să vorbesc; le-am spus că am aflat că pentru tot Boston nu îmi voi lăsa trupul în mâinile lor pentru a fi distrus din cauza unei mărturii, și noi voi da nici măcar a șasea parte dintr-un penny pentru a-l elibera din mâinile lor. Le-am spus deasemenea că Dumnezeu din cauză că și-a manifestat dragostea față de mine, dându-mi căință pentru Dumnezeu și credință în Hristos, astfel să fiu botezat în apă de un mesager de-al lui Hristos, în numele Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, în timp ce am petrecut cu el în moartea, îngroparea și învierea sa, voi fi acum botezat de mâinile tale, astfel încât să continui împreună cu Domnul meu, și nu îmi este rușine de suferințele sale, deoarece prin ele eu voi fi vindecat. Și în timp ce omul a început să mă biciuiască, le-am spus oamenilor că deși trupul meu va eșua, iar spiritul meu va eșua, însă Dumnezeu nu va eșua niciodată; astfel Domnul a venit și mi-a umplut inima și limba, iar cu o voce clară m-am rugat Lui să nu îi pedepsească pentru acest păcat, și le-am spus oamenilor că acum am aflat că el nu m-a părăsit, iar de acum înainte voi avea încredere în cel ce nu m-a abandonat; deoarece în timp ce loviturile cădeau asupra mea, am avut o manifestare atât de mare a prezenței lui Dumnezeu, mai puternică ca niciodată, iar durerea a fost ștearsă din mine astfel încât să o pot suporta, iar loviturile nu au durut deloc, deși le simțeam. Astfel, după cum au spus oamenii, am primit cu toată puterea treizeci de lovituri. Când m-au eliberat, cu bucurie în inimă, după cum au observat și spectatorii, le-am spus magistraților: M-ați lovit cu trandafiri; și mai mult, deși Domnul a ales o cale ușoară pentru mine, mă voi ruga lui să nu vă pedepsească.”
“După aceasta mulți au venit la mine, bucurându-se să vadă puterea lui Dumnezeu manifestată în trup slab; însă trupul păcătos aduce probleme deseori altora, îi informează pe magistrați, astfel și mai mulți sunt prinși; numele lor sunt John Nazel și John Spur, care au venit întradevăr și m-au scuturat de mână, însă nu au folosit niciun cuvânt de reproș asupra nimănui. Niciun om nu poate dovedi că primul a vorbit ceva; iar despre al doilea, el a spus doar, Binecuvântat fie Domnul; însă aceștia doi m-au tras de mână și mi-au spus că după ce am fost pedepsit, trebuia să plătesc și patruzeci de șilingi sau mă vor biciuit. Fără doar și poate, după două zile în captivitate, cineva plătit amenda lui Sohn Spur, iar el a fost eliberat; iar după șase sau șapte zile de închisoare petrecute de fratele Hazel, altcineva i-a plătit-o pe alui, iar el a fost eliberat, iar următoarea zi s-a dus să viziteze un prieten la șase mile de Boston, unde s-a îmbolnăvit, iar în zece zile s-a sinucis. După ce am plecat din închisoare, Dumnezeu a lucrat în inima unei veche cunoștințe de-a mea, care cu multă grijă, la fel ca bunul Samaritean, a pus uleiuri pe rănile mele și mi le-a bandajat; însă s-a aflat cine era binefăcătorul și ceea ce a făcut, astfel a fost trimis după el; însă ce s-a întâmplat încă nu știu încă. Astfel s-a mulțumit Tatăl să scape de această problemă, astfel legăturile și încarcerarea mea nu au fost un obstacol pentru evanghelie; deoarece înainte de întoarcerea mea, unii l-au acceptat pe Domnul și au fost botezați; mai mulți oameni m-au sfătuit să fug noaptea, deoarec erau deja mai multe mandate pe numele meu; iar a doua zi, în timp ce eram în călătoria mea, au venit și au căutat în casa în care am locuit; astfel am scăpat din mâinile lor, iar prin mâna bună a Tatălui meu ceresc am fost adus din nou acasă la familia mea, o soție și opt copii, iar oamenii din orașul nostru și din Providence, au mers patru mile ca să mă întâmpine în pădure, unde ne-am bucurat în numele Domnului. Astfel v-a dat, cât mai pe scurt posibil, o adevărată relatare a lucrurilor; unde, frații mei, s-au bucurat împreună cu mine de numele Domnului, deoarece acesta merita din plin; la care eu acum mă rog și mai mult; căruia vă las pe voi, și pun cele mai sincere rugăciuni pentru voi, astfel ca prin experiența mea trecută, în care am avut încredere în Dumnezeu și nu am fost abandonat, voi să credeți la fel; astfel, dragii mei frați, credeți în Domnul, și nu veți fi rușinați și nici confundați. Al vostru, Obadiah Holmes.”
Publicarea acestei scrisori în Anglia pare că a produs o senzație puternică în mintea publicului, și a adus multă dezaprobare la adresa acestui spirit persecutor și conduită manifestată de acești Independenți Americani. Sir Richard Saltonstall care a fost magistrat în colonia Massachusets atunci când Boston a fost înființat, însă care era acum la Londra, le-a scris preoților din Boston, Domnii Cotton și Wilson, spunându-le:
“Mi se rupe sufletul să aud lucrurile triste despre persecuția voastră tiranică din Noua Anglie; că amendați, biciuiți și încarcerați oameni pentru conștința lor. În primul rând, voi îi obligați pe oameni să vă urmeze în venerare deoarece știți că nu vor veni de bunăvoie, iar când își arată disprețul, sau mărturisesc împotriva sa, atunci îi acuzați în fața magistraților și îi rugați pe aceștia să-i pedepsească în public. Cu adevărat, prieteni, această practică a obligării în ceea ce privește venerarea, pentru a face ceva de care ei nu sunt în totalitate convinși, înseamnă să-i faceți să păcătuiască, căci astfel ne spune și apostolul, Rom. 14:23; și atât de mulți sunt făcuți ipocriți așadar, conformându-se de frica pedepsei. Ne rugăm pentru voi, și vă dorim prosperitate în toate; sperând că Domnul vă va lumi ochii și vă va oferi destulă iubire, astfel încât să fiți ochii Domnului aici, și să nu practicați în sălbăticie. Aceste căi rigide v-au adus foarte jos în inimile sfinților. Vă asigur că i-am auzit rugându-se la adunările publice, ca Domnul să vă dea spirite umile, să nu doriți atât de mult uniformitatea, ci să păstrați unitatea spiritului în legătura păcii. Atunci când am fost în Olanda la începutul războaielor noastre, îmi amintesc de unii Creștini de acolo care vroiau să se stabilească în Noua Anglie, dorind ca eu să scriu guvernatorului despre ei, să știe dacă aceia care care au opinii diferite față de voi, însă au aceleași valori fundamente religioase, ca Anabaptiștii, Căutătorii, Antiniomienii și cei ca ei, pot trăi în armonie acolo; la care am primit acest răspuns scurt de la guvernatorul vostru de atunci, Dudley: “Dumneze să ferească (a spus el) ca dragostea noastră pentru adevăr să se stingă într-atât îcât să acceptăm printre noi asemenea erori.”
Bunul sens și spiritul Creștin ce s-au manifestat astfel, pot fi interpretate de unii ca o convingere a Creștinilor asupra aruncării obstacolelor în calea fraților lor, astfel să trebuiască să le accepte greșelile, și să se căiască pentru erorile și răutățile lor; în schimbul căreia îl găsim pe Respectatul Domn Cotton, un preot eminent din Boston, justificând conduita lor în următoarea scrisoare, trimisă ca un răspuns lui Sir Richard Saltonstall.
“Onorabile și drag Sir,”
“Fratele meu Wilson și eu acceptăm dragostea voastră, astfel acum în ultimele rânduri primite de la dumneavoastră, bănuim că vă doare sufletul când auziți plângerile împotriva noastră; aplecați așadar urechea la probleme noastre, deoarece noi dorim să nu mai suferiți în sine, ci să-i găsiți pe alții ce au compasiune și să vă stea alături. Deoarece atunci când plângerile pe care le auziți sunt împotriva tiraniei noastre prin amendare, biciurile și închiderea oamenilor pentru conștința lor, vă rog să înțelegeți că vedem asemenea plângeri drept vătămătoare la adresa noastră, care nu avem limbă să promovăm venirea persoanelor pe care le doriți în adunările noastre, sau pedepsele lor pentru faptele lor de aici. Judecăți drepte nu vor apărea în rapoarte, mai puțin rapoarte împotriva inocenților. Urletul păcatelor din Sodom a fost mare și puternic, ajungând până la cer, însă cu atoate acestea, Domnul (dându-ne un exemplu referitor la ce să facem în aceste cazuri) va coborâ mai întâi ca să vadă dacă crimele lor erau conform urletului, el nelăsând totul în voia sorții. Gen. 17:20,21. Iar când a aflat adevărul urletului, el nu a acoperit totul cu aceeași judecată, ci i-a cruțat pe cei pe care i-a găsit nevinovați. Noi suntem printre aceia (dacă ne cunoști mai bine) pe care i-ai considera pașnici în Israel, 2 Sam. 20:19. Și totuși nu suntem nici noi atât de indulgenți și toleranți încât să credem că oamenii pe care i-ai cruțat au suferit o cenzură nedreaptă. Deoarece unul dintre ei, Obadiah Holmes, fiind o persoană excomunicată din biserica din Plzmouth Patent, a venit în juristicția sa, și a început să boteze, fapt ce nu avea voie. Și nu a fost ignorant la rebotezarea bătrânilor, iar acest fapt, din cauză că este o persoană excomunicată din oficiu, se dovedește a fi împotriva ordinii și guvernării bisericilor noastre, stabilite prin legea lui Dumnezeu. Iar noi declarăm că putem în siguranță să apelăm la ingeniozitatea judecății dumneavoastră, dacă este tolerat în mod civil ca un străin să vină și să practice contrar principilor cunoscute a bisericilor statului. Cât despre biciuirea sa, a fost mai degrabă aleasă voluntar de către el decât aruncată asupra lui. Cenzura sa de către curte era de a plăti, din câte știu, treizeci de lire, sau să fie biciuit; prietenii săi s-au oferit să-i plătească amenda; însă el a ales mai degrabă să fie biciuit; în oricare caz, dacă suferințele sale au fost un fel de venerare față de Dumnezeu, cu siguranță va fi considerată drept venerare din proprie voință. Celălalt, Clarke, a fost mai înțelept, iar ofensa sa a fost mai mică, astfel și amenda mai mică, iar el, din câte aud, a acceptat să-i fie plătită de alții, astfel fiind eliberat. Niciuna din încarcerările lor nu a fost un punct negativ. Cred că s-au întors amândoi la casele lor.”
“Însă fiți mulțumit să luați în considerare acest punct mai departe puțin. Credeți că forțarea oamenii când vine vorba de venerare este un opcat, conform Rom. 14:23. Dacă venerarea este legală, magistratul ce îl obligă pe om să vină la ea, nu îl obligă la păcat, ci păcatul se află mai degrabă în nevoia de a fi trimis spre datoria Creștină. Josiah a obligat tot Israelul, să fie tot ca unul, și să-l slujească pe Domnul lor, 2 Chrom. 34:33. Și totuși nimeni nu a dat vina pe acest act, ci a fost înregistrat printre acțiunile sale virtuoase. Ca un guvernator să-i suporte pe toți ce ar profana sabathul, între zidurile sale, este un păcat împotriva celei de-a patra poruncă, atât în gospodăria privată, cât și la magistratură; iar dacă el dorește ca ei să se prezinte înaintea Domnului. Magistratul nu păcătuiește astfel, și nici subiectul nu este un păcat prea mare. Însă spuneți că acest lucru îi face pe oameni ipocriți, îi obligă să se conformeze de frica pedepsei. Dacă ar fi așa. Mai degrabă să fie ipocriți decât persoane profane. Ipocriții îi dau lui Dumnezeu o parte din timpul lor, însă profanul nu îi da Domnului nimic. Fără doar și poate, vă spun adevărul, că am tolerat în biserica noastră unii Anabaptiști, Antinomieni și facem asta și acum.”
Am ajuns fericiți la o perioadă când argumentele nu sunt necesare pentru a dovedi absurditatea raționamentului. Este surprinzător faptul că Cotton nu a recules adresa Aposlului Ioan atunci când a spus: “La care Regele din Zion a răspuns: Nu îl nega: deoarece cel ce nu este împotriva noastră, este cu noi.” [Luca 9:49,50] Această severitate nu a fost prea mult rezultatul dispoziției lor, din cauza principilor lor; care, după cum le-a spus Sir Richard Saltonstall, i-a dus să lupte pentru mai multă UNIFORMITATE decât pentru a menține unitatea spiritului de dragul legământului păcii. Uniformitatea era Idolul pe care și l-au ales; iar cât timp magistratul prefera să-și folosească sabia pentru a-i obliga pe toți să cadă la pământ și să venereze, ei nu au simțit dorința de a sacrifica libertatea, proprietatea, cazul sau până și viețile fraților Creștini, mai degrabă ei fiind reci în apărarea adevărului pentru tolerarea erorilor.
Este un fapt istoric rău, un fapt scris cu caractere neînțelese cu sângele a mii de oameni, ca toate denominațile Creștine care au întărit necesitatea uniformizării în religie prin sabia magistraturii, toate au fost vinovate pentru crima persecuției asupra adepților lui Isus. În ciuda perceptului divin, “Învățați de la mine, deoarece eu am inima bună,” ei au inițiat cel mai rău spirit manifestat vreodată de apostolii lui Hristos, când au spus: “Doamne, să poruncim ca focul să coboare din rai și să-i consume, la fel cum a făcut Elias?” [Luca ix. 51] Iar au făcut asta ca Creștini, crezând că fac un serviciu Domnului; și au profesat în ciuda autorității divine. Atunci când magistratul a fost de partea oricărei persoane care îi împărtășea principiul, ei nu au întâmpinat nicio dificultate în a dovedi dreptul divin al guvernării bisericii lor. Astfel Papistașii au pledat dreptul divin al Papistășiei, și universalitatea bisericii Romei. Reformatorii Englezi, care au obiectat la acest lucru, au pledat curând pentru dreptul divin al Episcopiei, și universalitatea bisericii Angliei – Mulți Puritani, care au interpretat relatarea acestor sentimente, curând au răsturnat Episcopația, însă au pledat pentru dreptul divin al Presbiterianismului și universalitatea adunărilor provinciale. Iar Independenții, care au fugit în sălbăticiile din America din cauză ar fi format biserici ce nu erau subiecte controlului și influenței, au pledat la rândul lor pentru dreptul divin al Independenței, și universalitatea autorității lor în provincie unde existau bisericile lor.
Principiile pe care le-am condamnat au fost puse demult la o parte în guvernul din America. Poate că aceast guvern a fost primul care a făcut acest lucru pentru religie, fapt care religia lui Isus Hristos l-a cerut de la guvernele lumii, mai bine spus ascultarea sfatului lui Gamaliel de către Evrei. – SĂ O PĂRĂSEASCĂ. Pentru aceasta se pare că ei le erau datori unui Baptist, Roger Williams, care a părăsit Anglia pentru a se stabili în America, în anul 1631. El a fost un preot în biserica Angliei, însă a părăsit-o din cauză că nu găsea comfort în ceremoniile și jurămintele impuse în aceasta. Când a venit la Boston, el a obiectat deasemenea asupra forței treburilor religioase ce erau exercitate aici. Pentru că a vorbit împotriva acestei conduite el a fost izgonit din colonia Massachusets, și după multe dificultăți a fondat orașul Providence, obținând un certificat pentru Rhode Island.
Cât timp Williams era în Londra pentru a procura acest document în anul 1644, el a publicat cartea intitulată “Tendința sângerie a persecuției din cauza conștinței.“ Această lucrare i s-a părut lui Cotton din Boston atât de periculoasă încât a publicat un răspuns în 1647, pe care l-a numit “Tendința sângeroasă spălată și făcută albă prin sângele Mielului.“ Williams a răspuns acestei lucrări în 1652, și a numit-o “Tendința sângeroasă încă și mai sângeroasă de încercare lui Cotton de a o face albă.” Principiul susținut de Williams era următorul: “Persoanele ce păcătuiesc mai puțin ar putea fi forțate să se căsătorească cu cine nu iubesc, pentru a venera unde nu cred;” el a negat că “Hristos a decretat sabia civilă ca un remediu împotriva învățătorilor falși.” La acest lucru Cotton a răspuns: “Este evident faptul că savia civilă a fost înfăptuită ca un remediu în acest caz, Deut. 13. Aceasta fiind dată de îngerul prezenței Domnului, împreună cu care Domnul a promis să=i trimită pe oamenii săi, nevrând să meargă el însuși cu ei, Ex. 33:2,3. Iar acel înger a fost Hristos, pe care l-au tentat în sălbăticie.” 1 Cor. 10:9. Și astfel poate fi spus cu adevărat doar că Domnul Isus Hristos nu a creat niciodată o sabie civilă pentru a remedia un astfel de caz; deoarece el a creat-o în vechiul testament; el nepomenind-o în cel nou. Motivul pentru lege, care este viața legii, este de o forță eternă, Tu nu îl vei omorâ cu siguranță, deoarece el a vrut să aibă încredere în tine. Deut. 13:9,10. Motivul este unul moral, de a pune moartea într-un idolator apostat, sau eretic, care caută să ia sufletele de la oamenii lui Dumnezeu departe de Domnul lor.” [Hist. Of America Abridged a lui Backus.]
Williams a văzut clar rezultatul acestor principii, iar în lucrarea sa el a adresat o scrisoare Guvernatorului Endicot, în care a spus, “Prin principile și conștința ta, cei pe care îi consideri eretici, balsfemitori și seducători, trebuie uciși. Nu poți fi credincios principilor și conștinței fără acest lucru.” După aproape opt ani de la aceasta, Guvernatorul Endicot a executat patru persoane, și a pledat conștinței pentru proprietatea acțiunii sale. [Hist. Of America Abridged a lui Backus.]
Cei ce doresc să citească mai mult despre acest subiect, vor găsi în cartea lui Backus, History of the American Baptists; și dacă nu suntem înșelați, relatarea ce este dată acolo despre principile și spiritul manifestat de Williams, va dovedi următoarea remarcă a autorului, cum că “el a stabilit primul guvern de pe pământ de la ridicarea Anticristului, care a dat egalitate liberă, civilă și religioasă tuturor oamenilor de atunci înainte.” [Ibid]
Am petrecut mare parte din acest subiect deoarece aceste principii erau atât de imperfect înțelese în acea perioadă. Publicarea cărții lui Williams în Anglia a ofensat mult Presbiterienii, care au exclamat împotriva ei ca fiind o erezie și blasfemie. Însă principile sale fiind încercate, și descoperindu-se ca fiind o politcă bună; atât Anglia cât și America ar trebui să se unească în ridicarea unui monument în numele lui Roger Williams, ca fiind primul guvernator care a pledat vreodată că libertatea conștinței era dreptul din naștere a fiecărei persoane, și era dată celor care erau de opinii diferite atunci când a avut puterea de a o deține.
Când este amintit că încă din anul 1615, Baptiștii din Anglia au pledat pentru libertatea conștinței ca fiind dreptul tuturor Creștinilor, în lucrarea lor intitulată “Persecution judged and condemned:” acest lucru care a fi uniforma sentimentului unei denominații, și că Williams era foarte intim cu ei într-o perioadă timpurie, fapt ce este eviednt din maniera în care vorbește despre Samuel Howe din Londra: Este foarte probabil ca aceste principii ce i-au adus atâta binecuvântare în America și în lume, au fost inițial menținute și predate de Baptiștii Englezi.
