O istorie a Baptiştilor Englezi
de Joseph Ivimey (1773-1830)
Capitolul 5 – Anii 1625 – 1640
Charles I l-a urmat pe tatăl său. Din păcate pentru acest monarh, el a fost educat în principiile puterii arbitrare şi fanaticismului religios. Conducerea lui James a produs multe neplăceri, pe care fiul său nu s-a obosit să le înlăture. Determinat să fie un monarh absolut, el i-a dus pe slujitorii săi la rebeliune, căzând astfel victimă proprilor acţiuni.
Un eveniment a avut loc în perioada acestei domnii printre Baptişti, care era în mod obişnuit, dar eronat considerat ca un început al istoriei lor în această ţară. Aceasta era formarea unor biserici din Londra, despre care mulţi au presupus că sunt primele de această denominaţie din regat. Însă dacă se putea dovedi că nu au existat biserici Baptiste distincte până în acea perioadă, asta nu însemna că nu au existat Baptişti, care trăiau în secret. Am arătat că persoanele care profesau sentimente similare cu Baptiştii Englezi din prezent, existau în fiecare perioadă a bisericii Engleze; şi deasemenea încă din anul 1509, din mărturia lui Some, au existat multe biserici de genul acesta în Londra şi în ţară. În timpul domniei lui James, am dat dovezi evidente că au existat mulţi Baptişti care au suferit în închisorile din diverse comitate, şi că o petiţie către rege a fost semnată de mulţi dintre preoţii lor. Se crede că biserica Baptistă Generală din Canterbury a existat timp de două sute cincizeci de ani, iar Joan Boucher, care a fost arsă de vie în timpul domniei lui Edward al şaselea, a fost membră a ei. Deşi asta este doar tradiţional, este totuşi probabil ca ea să fi fost Baptistă, fiind numită mereu “Joan din Kent.” Se spune deasemenea că biserica de la Eyethorn, din acelaşi comitat, a fost fondată cu mai bine de două sute treizeci de ani în urmă, iar pastorii ca John Knott au sevit în ea timp de două sute de ani.
Este ciudat faptul că Crosby acordă atât de puţină atenţie materialelor sale, încât să treacă cu vederea aceste circumstanţe, şi să confirme eroarea obişnuită legată de originea bisericilor Baptiste, prin următoarea declaraţie: “În anul 1633, (spune el) Baptiştii, care s-au amestecat cu alţi nonconformişti protestanţi, şi care împreună cu Puritanii au fost persecutaţi în acea vreme, au început să se separe, şi să formeze societăţi distincte proprii. Legat de prima dintre acestea, am găsit următoarea relatare dintr-un manuscris al lui William Kiffin:”
“A existat o congregaţie a nonconformiştilor protestanţi ai convingerii Independente în Londra, adunaţi în anul 1616, a căror prim pastor a fost Henry Jacob; iar după el a urmat John Lathrop, carea a fost preotul lor până în 1633. În această societate, câteva persoane, descoperind că căngregaţia nu a respectat primele ei principii ale separăriii, şi fiind deasemenea convinşi că botezul nu trebuia administrat copiilor, au dorit să părăsească comuniunea, şi au permis formarea unei congregaţii distincte ce agrea cu proprile lor sentimente.”
“Biserica, considerând că deveneau tot mai numeroşi, în acele timpuri de persecuţie s-au întrunit, şi crezând deasemenea că acele persoane au acţionat asupra principiului conştinţei, şi nu din încăpăţânare, au fost de acord să le permită libertatea pe care şi-o doreau, astfel ei să devină o biserică distinctă; fapt ce s-a întâmplat pe data de 12 Septembrie 1633. Şi de vreme ce credeau că botezul nu era administrat cu trebuie copiilor, ei au căzut de acord că botezul pe care l-au primit ei la acea vârstă era invalid, astfel toţi au fost botezaţi din nou. Preotul lor a fost John Spilsbury. Numărul lor este necunoscut, deoarece în menţionarea despre douăzeci de bărbaţi şi femei, sunt menţionaţi şi alţii.”
“În anul 1638, William Kiffin, Thomas Wilson şi alţii, având aceleaşi opinii, au fost daţi afară din libera alegere din congregaţie. În anul 1639, a fost formată o altă congregaţie de Baptişti, a căror loc de întâlnire erau Bisericile călugăreşti; promotorii principali ai acestora erau Green, Paul Hobson şi Captain Spencer.”
Se spune despre relatarea bisericii lui Spilsbury că ar fi fost scrisă din înregistrările acelei biserici; însă din orice apare nu există nimic de a justifica concluzia lui Crosby, că aceasta ar fi fost prima biserică Baptistă; de vreme ce relatarea spune doar despre originea unei anumite biserici, fapt ce era probabil lucrarea lui Kiffin, decât o frelatare a originii bisericilor Baptiste în general, şi despre care el ştia cu siguranţă că existau încă din perioadele trecute.
Trebuie admis faptul că exista o obscuritate legată de modul în care scufundarea antică a adulţilor, care pare să fi fost discontinuă, a fost refăcută, când, după lunga noapte a apostaziei anticriste, persoanele fiind prima dată botezate pe baza credinţei. Circumstanţa, totuşi, de a fi numiţi Anabaptişti încă de la începutul Reformei, dovedeşte că, în opinia Pedobaptiştilor, s-au rebotezat, fapt ce nu pare probabil că l-au făcut, prin stropire, scufundarea fiind practica universală în biserica Angliei în acea vreme.
Nu era neobişnuit pentru duşmanii Baptiştilor să le reproşeze despre maniera în care această practică a fost refăcută. Într-o lucrare publicată la sfârşitul secolului şaptesprezece de John Wall, intitulată “Baptism anatomizaed,” scriitorul spune: “Botezul lor nu este din Rai, ci din dorinţa de venerare, şi astfel trebuie resping de toţi Creştinii; deoarece ei şi-au primit botezul de la Smyth, care s-a boteza pe el însuşi; o persoană care a fost dată afară din biserică, şi care s-a străduit să priveze biserica lui Hristos de folosirea bibliei.”
Către această schimbare, făcută cu atâta asprime, Hercules Collins, un preot Baptist din Wapping, răspunde cu multă indignare într-o lucrare intitulată Believers’ baptism from heaven, and of divine institution: Infant baptism from earth, and of human invention, publicată în anul 1691. Collins neagă că Baptiştii Englezi şi-au primit botezul de la John Smyth, spunând: “Nu este deloc adevărat, acest lucru fiind bine cunoscut de cei ce încă sunt în viaţă; şi dacă J.W. se va întâlni cu oricare dintre noi, şi să aducă pe cine vrea cu el, îi vom arăta falsitatea a ceea ce el susţine legat de această problemă.”
Este regretabil faptul că Collins nu a dat relatarea despre care este vorbea aici. Acest defect este totuşi furnizat într-o oarecare măsură într-o lucrare publicată de Edward Hutchinson în anul 1676, intitulată A Treatise concerning the convenant and baptist. Dedicaţia este adresată “către sămânţa spirituală a lui Avraam, în special cei ai congregaţiei botezate.” El spune: “Începutul vostru în aceste naţiuni (din ultimii ani) a fost neînsemnat; însă când Dumnezeu s-a mulţumit să risipească norii şi ne umbreau, şi să împrăştie câteva boabe ale evangheliei printre noi, el v-a da atâta măreţie încât Sion ar putea spune cu admiraţie: Cine mi i-a adus pe aceştia?”
“Nici nu este mai puţin observabil că în timp ce alte reforme au fost îndeplinite de puterea seculară, iar înfăţişarea şi toleranţa, ca pe vremea lui Luther, de câţiva prinţi Germani; reforma protestantă din anglia de Regele Edward, Regina Elizabetha; şi reforma Presbiteriană de un parlament, angajat de moşii, şi adunări de preoţi, pe lângă favoarea şi ajutorul unor mari personaje; nu aţi avut pe nici unul dintre aceştia să vă ia de mână; însă progresul vostru a fost împotriva curentului opoziţiei umane, şi a fost respectat cu asemenea descurajare externă încât reţineţi acest adevăr crud ca fiind un efect al sincerităţii inimii, un gold al tuturor consideraţilor mercantile. Întradevăr, cât de activa a fost acuzatorul fraţilor de a vă reprezenta prin asemenea figuri înfricoşătoare, arătându-vă prn acel artificiu ticălos către ura populară şi biciul magistraturii; în măsura în care numele de Anabaptist era o crimă, fapt ce nu era un obstacol în faţa multor suflete evlavioase!”
“Acele lucruri pentru care fraţii noştrii trebuie să dea socoteală legată de acea relatare, care în loc să ia iniţiativă, au pus piedici în care reformei, vor apărea în altă zi. Şi totuşi, în ciuda opoziţilor acelor învăţaţi, măreţul Dumnezeu al lui Jacob te-a luat de mână şi ţi-a spus: Fi puternic.”
“Pe lângă asta, există o tendinţă considerabilă pentru bunăvoinţa divină, dacă luăm în considerare modul şi maniera învierii acestui adevăr constisitor. Când profesanţii acestor naţiuni erau sătui de robia acestor ceremonii superstiţioase, tradiţii ale omului şi amestecuri corupte în lucrarea şi serviciul lui Dumnezeu; l-a bucurat pe Dumnezeu să distrugă acele robii, iar printr-un impuls puternic al Spiritului său asupra inimilor oamenilor săi, i-a convins de necesitatea reformei. Oameni foarte evlavioşi. Căutându-l pe Dumnezeu deseori prin post şi rugăciune, astfel încât el să le arate drumul spre casa sa, au decis prin bunăvoinţa lui Dumnezeu să nu primească sau să practice nicio formă de venerare ce nu se afla în cuvântul lui Dumnezeu. Botezul infantil, fiind luat bineînţeles în considerare, după o lungă căutare şi multe dezbateri, s-a decis că nu are niciun loc în scripturi, (singura regulă şi standard al doctrinelor) ci era din contră doar o inovaţie, o profanare a decretului lui Dumnezeu. Şi deşi trebuia dat la o parte, totuşi, atunci când fricile şi tentaţiile i-au cuprins, au bătut în retragere, luând în considerare pe toţi acei învăţaţi care aveau opinii diferite! Cât de bucuroşi ar fi fost ei ca şi restul fraţilor lor să fie alături de ei! Însă atunci când nu exista nicio speranţă, au ajuns la concluzia că credinţa unui creştin nu trebuie să stea în calea înţelepciunii oamenilor, iar fiecare trebuie să dea o relatarea despre el însuşi lui Dumnezeu; şi astfel hotăra să practice conform luminii lor. Marea obiecţie a fost nevoia unui Administrator, care din câte aud a fost înlăturat prin trimiterea unor mesageri în Olanda. Astfel acest mic nor al martorilor avea parte de atât de multă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu, încât este este răspândit peste tot în orizont, deşi mulţi i se opuneau şi îl contraziceau.”
Crosby spune că acest lucru este de acord cu relatarea dată într-un vechi manuscris scris de William Kiffin. Acesta spune, că “câţiva persoane evlavioase ce făceau parte din congregaţia nonconformiştilor din Londra erau convinşi că credincioşii erau singurii ce puteau fi botezaţi, şi că acesta trebuie să fie administrat prin scufundarea întregului trup în apă, la fel ca o îngropare şi înviere, conform Rom. 6:4 şi Col. 2:12. Că deseori se întâlneau pentru a se ruga şi a vorbi despre această subiect, consultându-se asupra metodelor pe care trebuiau să le folosească pentru a se bucura de acest decret în puritatea sa primitivă. Că nu puteau fi satisfăcuţi de nici un administrator din Anglia pentru a începe această practică, deoarece deşi unii din această naţiune au respins botezul copiilor, ei nu au reînviat obiceiul antic al scufundării. Însă auzind că unii oameni din Olanda îl cracticau, ei au fost de acord să-l trimită acolo pe Richard Blount, care înţelegea limba; că s-a dus acolo conform înţelegerii, purtând cu el scrisori de recomandare pentru el, fiind foarte bine primit atât de biserica de acolo, cât şi de John Batte, învăţătorul lor; că la întoarcerea sa el l-a botezat pe Samuel Blacklock, un preot, iar aceştia doi au botezat pe restul, ale căror nume ajung în manuscris la numărul cincizeci şi trei.”
“Însă cei mai mulţi Baptişti Englezi, (spune Crosby) şi cei mai chibzuiţi, au fost de părere că totul era doar o problemă inutilă, şi ceea ce a ieşit din vechea doctrină papală a dreptului de a administra sacramentele printr-o succesiune neîntreruptă, pe care nici biserica Romei şi nici biserica Angliei, atât mai puţin nonconformiştii moderni, nu puteau dovedi că era a lor. Au afirmat aşadar, şi au practicat prin urmare, că după o corupţieg generală a botezului, o persoană nebotezată ar putea boteza, şi astfel a început reforma.”
Aceste mărturii ale unor oamenir ca Hutchinson, Collins şi Kriffin, pot fi o bază sigură, deoarece toţi au fost preoţi Baptişti importanţi pe vremea când puteau face rost uşor de informaţii de la membrii. În perioada în care Hutchinson şi Collins au scris, Kiffin încă trăia; iar din cunoştinţe sale perfecte despre toate lucrurile din această denominaţie aproape de la primul, el a fost fără îndoială una dintre persoanele de la care ei au primit informaţiile, şi la care Collins probabil că se referă, care i-ar fi putut da lui Wall fiecare informaţie necesară despre subiect.
Nu există nicio îndoială că Kiffin cunoştea bine această problemă. El s-a alăturat bisericii lui Lathorp imediat după diviziune, atunci când avea în jur de şaptesprezece ani; iar cinci ani mai târziu a fost dat afară din ea, alăturându-se bisericii lui Spilsbury, care a fost fondată la Wapping.
Probabil este crezut faptul că această declaraţie este incompatibilă cu istoria deja dată a Baptiştilor. Ce ocazie exista de a trimite afară din regat o persoană care să boteze prin scufundare, dacă existau în acealşi timp atât de multe persoane care au fost botezate în aceeaşi manieră? Nu putea unul dintre ei să fie administratorul?
Un răspuns la această obiecţie este că prin persecuţii violente aproape toţi Baptiştii au fost alungaţi din regat, astfel că la începutul domniei lui Charles întâi, era foarte greu să găseşti un preot care a fost botezat prin scufundare. Conjunctura lui Crosby totuşi este foarte probabilă, cum că dacă unul sau mai mulţi de acest fel puteau fi găsiţi, astfel vechea doctrină papală, încă nu în întregime ştearsă din minţile nonconformiltilor, i-ar fi oprit pe oamenii ce doreau botezul să renunţe la oricare preot decât unul normal, care a fost botezat printr-o profesie a credinţei de o persoană ce se află în Olanda, al cărei botez ei credeau, sau poate era chiar adevărat, provenea de la Creştinii Waldesieni, şi astfel, nu trebuie să ne mire faptul că ei îl acceptau pe acela.
Mai mult, trebuie observat că relatarea pe care Kiffin o dă, nu are legătură cu oamenii ce au părăsit biserica lui Lathorp în anul 1633, şi care s-au stabilit în Wapping sub grija lui Spilsbury; ci cu mulţi oameni evlavioşi ce aparţineau congregaţiilor nonconformiştilor din Londra, care l-au trimis pe Blount în Olanda, şi care au fost mai apoi botezaţi de el şi Samuel Blacklock, si care erau în total cincizeci şi trei. Nu este cunoscut în ce perioadă anume s-a întâmplat asta, însă este evident că aceştia nu erau oamenii lui Spilsbury. Edwards, în lucrarea sa Gangraena, vorbind despre această biserică, asociază împreună cu Blount numele de Emmes şi Wrighters, drept slujitorii săi, şi o numeşte drept “una dintre primele şi supremele biserici ale Anabaptiştilor din aceste vremuri târzii.”
Şi totuşi poate fi întrebat, de rveme ce Helwisse a format o biserică în Londra în anul 1615, şi fiind deasemenea botezat de către Smyth, cum de nu au primit botezul din partea sa sau a succesorului său?
Acesteia îi este răspuns că biserica a cărei pastor era Helwisse, era de denominație General Baptistă, fiind compusă din Arminieni, astfel cei care doreau boteyul erau probabil Calviniști, între care denominații nu a existat niciodată prea multă prietenie sau legături religioase, nici atunci și nici în zilele de astăzi. Admiterea atunci a faptului că existau astfel de preoți, este puțin probabil ca Calviniștii să îi accepte pentru administrarea botezului. Însă după cum ni se spune, cum că marea parte a Baptiștilor considerau asta drept o problemă neimportantă, este foarte probabil că această relatare se referă la puțini oameni, mai degrabă la Baptiști în general.
Aceste observații sunt făcute cu scopul de a explica și rezolva problemele, care au fost în general interpretate greșit, și nu ca o scuză a faptelor predecesorilor noștri; de vreme ce Baptiștii din ziua de astăzi susțin în mare parte că după o corupere generală a botezului, o persoană nebotezată s-ar boteza, astfel dând naștere la reformă.
În perioada tratată de noi, biserica Angliei a fost sub guvernarea Arhiepiscopului Laud. Acest prelat, care nu vroia decât să devină papă, a manifestat un spirit fanatic împotriva nonconformiștilor, și tuturor celor ce îndrăzneau să expună mândria conducerii clerului. Suferințele lui Prynne, Burton și Bastwick, în anul 1633, sunt dovezi ale acestei afirmații. Camera Stelei și Înalta comisie nu au trecut doar frontierele legii și eticii, ci și cele umane. Acei gentilomi, fiind suspectați că și-au petrecut timpul în închisoare scriind împotriva ierarhiei, au fost citați pentru a doua oară de către Camera Stelei. Deși acuzațiile împotriva lor nu au fost dovedite, lor nu li s-a permis să vorbească în apărarea lor, astfel le-a fost dată următoarea sentință: “Burton va fi scos din oficiu (la fel cum lui Prynne și Bastwick le-au fost luat profesiile de drept și medicină), astfel fiecare dintre ei trebuie să plătească o amendă de cinci mii de lire; trebuie să fie trimiși la Westminster și să li se taie urechile;” și din cauză că Prynne și-a pierdut deja urechile din cauza unei sentințe a curții, în 1633, s-a poruncit ca “restul să fie tăiat și să fie însemnat pe obraji cu literele S.I.;” după care toți trei urmau să fie închiși în cele mai îndepărtate închisori din regat. Această sentință a fost executată pe data de 30 iunie 1637; călăul a cusut resturile urechilor lui Prynne, iar apoi le-a tăiat. După asta ei au fost trimiși pe insulele din Sicilia, Guernsey și Jersey, fără stilou, cerneală sau hârtie, sau vreun acces la prietenii lor: aici au rămas ei până au fost eliberați de Parlament.
Lilburne, un berar renumit din Londra, mai târziu un colonel în armată, și persoană căreia Kiffin i-a fost discipol, din cauză că a refuzat să depună un jurământ pentru a răspunde la toate interogările legate de importarea și publicarea pamfletelor despre răzvrătire, a primit amenda de cinci sute de lire și a fost biciuit în stradă de la Fleet până în Westminster, pe data de 8 aprilie 1638. Cât timp a fost la stâlpul infamiei, a ținut multe discursuri îndrăynețe împotriva tiraniei episcopilor, din cauza cărora, curtea camerei stelei, a ordonat să i se pună un căluș în gură; iar când a fost dus înapoi la închisoare, au poruncit să fie lăsat singur, în lanțuri de fier la mâini și picioare, în temnițele din Fleet, unde se aflau cei mai răi prizonieri, nimănui neavând voie să-l vadă. Aici el a continuat să trăiască într-o condiție mizerabilă până la adunarea Parlamentului Lung.
În acest timp, mulți preoți au fost suspendați și trimiși în închisoare. Printre aceștia se număra și Brewer, un preot Baptist, care a stat în închisoare timp de paisprezece ani. [Neal, vol. ii. P. 329]
Tagențele lui Laud cu papistășia ar putea fi descoperite din metodele sale superstițioase în consacrarea bisericii St. Catherine Cree, care a fost de curând reparată. Într-o dimineață a sabatului, episcopul, însoțit de câțiva membrii ai Înaltei comisii și unii civili, s-au apropiat de ușa vestică a bisericii, care era închisă și păyită de halebardieri, unii dintre ei au strigat: “Deschideți-vă, deschideți-vă, uși nemuritoare, ca regele gloriei să intre!” Ușile fiind deschise, episcopul a intrat împreună cu unii doctori și oameni de seamă. Când au intrat în acel loc, sfințenia sa a căzut în genunchi, și cu mâinile ridicate la tavan, a luat puțin pământ și l-a aruncat în aer de câteva ori. Când s-a apropiat de masa comuniunii, el s-a închinat în fața ei de cinci sau șase ori; și întorcându-se, el a înconjurat biserica împreună cu ceilalți care-l însoțeau, spunând mai întâi psalmul o sută, iar apoi cel de-al nouăzecilea, după cum era descris în pontificalul Roman. El a citit apoi unele lucrări, într-una în care se ruga lui Dumnezeu de a accepta acea clădire frumoasă; el concluzând astfel: “Consacrăm această biserică și o separăm pentru tine ca pământ sfânt, astfel să nu fie niciodată profanată mai mult decât pentru folosirea obișnuită.” În alta, el s-a rugat: “ca toți cei ce vor fi îngropați mai apoi pe acest pământ sfânt și sacru, să se odihnească în pace, până când Hristos va veni și va judeca, iar apoi ei să se ridice în viață eternă și fericire.” După aceasta, episcopul, șezând în altarul bisericii lânga masa comuniunii, a luat o carte scrisă în mână și a spus blesteme asupra celor ce vor profana în viitor acel loc sfânt prin forța aramată, sau purtarea de haine indecente, sau prin cărarea poverilor prin ele; iar la sfârșitul fiecărui blestem, el s-a închinat la est și a spus: “Fie ca toți oamenii să spună amin!” Când blestemele s-au sfârșit, ele fiind în număr de douăyeci, el a spus tot atâtea binecuvântări pentru toți cei ce au ajutat la construirea acelei clădiri frumoase, și pentru cei ce au dat și vor da în continuare bunuri pentru aceasta; și la sfârșitul fiecărei binecuvântări, el s-a închinat spre est și a spus: “Fie care toți oamenii să spună amin!” După aceasta a urmat ceremonia, iar apoi sacramentul, pe care episcopul l-a consacrat și administrat în urmă toarea manieră.
În timp ce se apropia de altar, el a făcut cinci sau șase plecăciuni; și venind într-o parte a lui, unde pâinea și vinul erau convertite, el s-a închinat de șapte ori. Apoi după ce a citit multe rugăciuni, el a venit lângă pâine, și a ridicat cu grijă colțul șervetului; imediat l-a lăsat să cadă la loc, plecând grăbit câțiva pași, făcând trei plecăciuni. Apoi el a înaintat; dezvelind pâinea, s-a închinat de trei ori ca înainte. Apoi a pus mâna pe pocalul ce era plin de vin, fiind și acesta acoperit, l-a descoperit, s-a retras câțiva pași și s-a închinat de trei ori în fața sa: apoi s-a apropiat din nou de pocal, și ridicând acoperămintea pocalului, s-a uitat în el; văzând vinul, a lăsat acoperământul să cadă la loc, s-a retras și s-a închinat ca înainte. Apoi elementele au fost consacrate; iar episcopul primind primul, le-a dat și celorlalți, iar după asta au urmat multe rugăciuni, într-un final consacrarea terminându-se solemn.
Mândria clerului din această perioadă a crescut mult, astfel în anul 1636, un membru al Casei Poporului, a spus că “clerul era atât de exaltat, încât un gentilon nu s-ar apropia de ei; și că unul dintre ei a declarat deschis că spera ca într-o zi, orice om al clerului să fie mai presus ca un netrebnic de gentilom din regat.”
“Biserica a atins acum apogeul său, fiind determinată să-i zdrobească pe toți nonconformiștii din zonă. Într-o convocare, care a avut loc în 1640, cu multă pompă decât trebuia, au fost publicat șaptespreze canoane pe data de 30 Iunie, care au fost concepute de arhiepiscopii din Canterbury și York, și de alți episcopi și membrii ai clerului din diferite provincii, fiind deasemenea susținută și de licența Regelui, multe sinoade începând la Londra și York, 1640.”
Sub pretextul descurajării papistășiei, dar în mod evident cu scopul de a distruge nonconformismul, s-a decis ca “toate persoanele ecleziastice din diferitele lor parohii și juristicții să sfătuiască în secret cu nonconformiștii papali; însă dacă conferința privată nu reușea, biserica trebuie să intervină; asemenea persoane vor fi înștiințate că nu merg la biserică, că refuză să ia eucaristul și că nu vin să asculte masa; iar dacă în continuare ignoră citația, aceștia vor fi excomunicați. Dacă nici conferința și nici cenzura nu reușesc, atunci biserica îi va da pe mâna puterii civile, iar acest sinod sacru precizează clar că aceste persoane trebuie să fie pedepsite serios pentru a se căi sau vor răspunde pentru păcatele lor în fața lui Dumnezeu.”
“Sinodul declară mai departe că canon menționat mai sus împotriva papistașilor va fi folosit cu tărie împotriva tuturor Anabaptiștilor, Browniștilor, Separatiștilor și altor secte.” [Neal, vol. ii. p. 348,349]
Din această schiță a istoriei din această perioadă, ne putem forma o idee tolerabilă a dificultăților prin care au trecut Nonconformiștii. Arată cu siguranță zelul acelor oameni excepționali care au fost dispuși să-și riște ororile excomunicării, decât să îl venereze pe Dumnezeu într-un mod pe care îl considerau nedemn. Nu există niciun dubiu că mulți Baptiști au suferit persecuții în această perioadă. Avem o relatare a unui care a fost un predicator îndrăgit printre ei, care a fost excomunicat pentru că a refuzat să slujească într-o parohie, și care a rămas încăpățânat cu siguranță, de vreme ce acest canon îi numește doar pe cei ce sunt destul de sinceri să se împotrivească decretelor sale. Acesta a fost Samuel Howe, cunoscut și sub numele de Cobbler Howe, care, murind în timpul sentinței de excomunicare, a reufuzat să fie îngropat Creștinește. Istoria acestui om excepțional va fi relatată cu mai multă grijă în următorul capitol, care va înregistra marile nereguli din biserică și stat. Acest lucru nu va părea suprinzător când superstiția, fanaticismul, cruzimea și tirania grupărilor ce conduceau, erau luate în considerare. Opresia, despre care Solomon spune că îi ucide pe cei înțelepți, i-a condus pe oameni la rebeliune, producând multe consecințe naturale și teribile.
