O istorie a Baptiştilor Englezi
de Joseph Ivimey (1773-1830)
Capitolul 4 – Anii 1602 – 1625
Puritanii persecutaţi au găsit azil în Olanda, ce îi apăra de mânia duşmanilor lor; iar cu permisiunea statului, ei au fondat biserici la Amsterdam, Arnheim, Middleburg, Leyden şi alte locuri. Una dintre bisericile de la Amsterdam a fost fondată de John Smyth, fiind de denominaţie Baptistă. [Life of Ainsworth, p. 36]
Pentru a păstra legătura cu istoria noastră, va fi necesar să dăm o relatare despre Smyth, care a fost primul pastor al acestei biserici. El a fost unul dintre discipolii lui Robert Brown, de la care şi-au luat Browniştii numele. Nu ştim în ce perioadă a început el să aibă aceste sentimente; însă se vorbeşte despre el drept unul dintre liderii lor în anul 1592. El a fost înainte un slujitor al bisericii Angliei, la Gainsborough, în Lincolnshire. Înainte de secesiunea sa, el a petrecut nouă luni studiind controversa, susţinând o dispută cu Hildersham şi alţi preoţi, despre conformitatea ceremoniilor, şi despre folosirea formelor prescrise de rugăciune. În comitatul mai sus menţionat, şi la graniţele cu Yorkshire şi Nottinghamshire, principiile separării au făcut o impresie puternică. Smyth, pastorul uneia dintre bisericile lor, Robinson şi Clifton, co-pastorii unei alte biserici, fiind atacaţi de Prea-înalta curte de comisie, au plecat împreună cu adepţii lor în Olanda. Smyth şi adepţii săi s-au stabilit la Amsterdam, în 1606, alăturându-se bisericii Engleze, unde Johnson era pastor, iar Ainsworth învăţător. Nu cu mult după aceea, a apărut o separare. Subiectele de dezbatere ce au dus la diviziune, se spune că ar fi fost opiniile foarte similare cu cele impuse de Arminieni mai târziu. Smyth a susţinut doctrinele liberei voinţe şi mântuirii universale; şi s-a împotrivit predestinării anumitor indivizi către viaţa eternă şi doctrinei păcatului original; dacă susţineau în continuare acele credinţe, ar fi putut cădea din bunăvoinţa care i-a salvat. Mai mult, Smyth s-a diferenţiat de ei şi la capitolul botezului. Paşii ce l-au dus la respingerea botezului infantil, sunt următorii.
Browniştii au respins faptul că biserica Angliei era adevărata biserică, iar slujitorii săi acţionau sub porunca divină, şi în consecinţă fiecare decret administrat de ei era considerat nul. Ei erau vinovaţi, totuşi, de această incoerenţă, întrucât cât timp ei îşi rehirotoniseau slujitorii, ei nu au reînoit botezul. Eroarea acestei acţiuni a fost descoperită de Symth, a cărui dubii legate de validitatea botezului în stabilirea bisericii, l-au dus într-un final la respingerea botezului infantil în totalitate. Printr-o analiză mai amănunţită a subiectului, el a văzut un motiv pentru a conclude că scufundarea era singura cale corectă a cuvântului botezului, aceasta trebuind să fie administrată doar de cei ce erau capabil de a profesa credinţa în Hristos.
Ceilalţi slujitori ai separării l-au tratat pe Smyth cu multă severitate. Ei l-au acuzat că a proclamat război deschis împotriva legământului etern al lui Dumnezeu, el fiind cel ce va omorâ sufletele copiilor şi sugarilor, prin negarea sigiliului salvării. Ei spun deasemenea că nefiind în stare de a găsi un slujitor care a fost botezat prin profesarea credinţei şi obiectarea sentimentelor doctrinale ale Baptiştilor Germani, el a profanat legământul prin faptul că s-a botezat pe el şi pe adepţii săi.
În Anglia, învăţatul episcop Hall şi-a îndreptat peniţa împotriva lui şi a slujitorilor separării, într-o lucrare intitulată A common Apology of the Church of England, against the unjust challengers of the over just sect, commonly called Brownists. Dedicaţia prefixată lucrării sale este următoarea: “Către mama noastră preasfântă, biserica Angliei, cei mai răi dintre copiii ei îi dedică această scuză, şi îi doreşte toată pacea şi fericirea.” Episcopul continuă astfel: “nu a trecut nici măcar un an şi jumătate de când am scris o scrisoare către doi dintre fiii tăi nedemni, [Smyth şi Robinson] care din câte aud, au fugi de tine prin persoană, afecţiune şi opinie. Presupunând că sunt încă ai tăi în substanţă, deşi prin proprile lor circumstanţe. Unul dintre ei s-a lepădat de apa ta ca fiind necurată, şi a scris cu disperare împotriva a trei dintre colegii săi.”
Este remarcabil că episcopul nu spune nimic despre faptul că Smyth s-a botezat singur, ceea ce din modul particular în care vorbeşte despre el şi despre erorile sale, nu ar fi făcut-o. Nu există niciun dubiu că această auzaţie prostească a fost inventată de duşmanii săi, şi este un caz impresionant de credulitate prin care scriitorii talentelor eminente au contribuit pentru a perpetua calomia. Caracterul pe care i-l atribuie episcopul Hall, face această acuzaţie improbabilă. Adresându-se lui Robinson, el spune: “Cunoştinţele mele despre Maestrul Smth, pe care l-aţi urmat, şi despre voi, nu mă vor face să mă gândesc la voi pe cât meritaţi. Adevărul este, caritatea mea şi necaritatea voastră, ne-au făcut să ne confundăm între noi. Am sperat că eraţi mai mult ghizi; din cauză că Lincolnshire era ţara voastră, iar Maestrul Smyth oracolul şi generalul vostru. – Nu v-am scris doar vouă. Ce s-a întâmplat cu ghidul vostru? Din păcate a renunţat la Creştinism împreună cu biserica noastră, respălându-se cu apă, şi condamnându-vă acum pentru că v-aţi separat atât de mult. Vă spune adevărul: oficiul vostru nu este sigur: fie mergeţi la el sau înapoi la noi. Nu există remediu: fie mergeţi mai departe spre anabaptism, sau veniţi înapoi la noi. Toţi rabinii voşstrii nu pot răspunde pentru vinovăţia fratelui vostru rebotezat. Dacă suntem o biserică adevărată, trebuie să vă întoarceţi; dacă nu suntem, devreme ce o biserică falsă nu este biserica lui Dumnezeu, trebuie să vă rebotezaţi. Dacă botezul nostru este bun, atunci la fel este şi constituţia noastră. – Cât despre titlul inelului – liderul, cu care mânui acest pamfletar; dacă i-am dat prea multă onoare în secta sa, îmi cer scuze. Poate că ar fi trebuit să-l las la coadă: poate că ar trebui să-l sprijin pe Maestrul Smyth şi umbra sa cu scrisoarea mea.” [p. 723-794]
Dintre toate expresiile acestea, care arată eminenţa lui Smyth printre slujitorii separării, este evident că era considerat drept o persoană importantă, discipolii săi fiind foarte numeroşi. Acest lucru întăreşte ceea ce este spuse de Ephraim Pagit; cum că “era văzut drept unul dintre mai marii separării şi că el şi adepţii săi au preluat conducerea întregii separări.” [Heresiography, p. 62,64]
Într-o introducere ataşată unei lucrări tipărite în Olanda în anul 1609, intitulată The character of the Beast, sau falsa constituţie a bisericii descoperite în anumite pasaje ale lui R. Clifton şi John Smyth, legate de botezul Creştin a noilor creaturi sau noi născuţii în Hristos; şi botezul false al copiilor născuţi după trup. Se referea la două propoziţii: 1. Că copiii nu trebuie botezaţi. 2. Că Anticriştii convertiţi trebuie să fie admişi în adevărata biserică prin botez. Smyth astfel vorbeşte despre vindecarea separării sale şi a prietenilor săi de Brownişti, deoarece botezul infantil era practicat în bisericile lor: “Să fie cunoscut aşadar de toată separarea că îi considerăm ca fiind prin constituţia lor la fel de răi ca şi mama Anglie sau bunica Roma, din locurile în care au ieşit; Deşi odată în ignoranţa noastră au acceptat biserica ei adevărată; însă acum fiind mai bine informaţi, respingem această judecată eronată şi protestăm împotriva ei, la fel şi împotriva constituţiei sale eronate, împotriva slujirii, venerării şi guvernării. Adevărata constituţie a bisericii este noua creatură, botezată prin Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: constituţia falsă este cea a botezului infantil.”
Modul raţiunii sale legate de restaurarea decretului botezului, este după cum urmează: “Anabpatiştii, după cum îi numiţi, nu crează o nouă legătură sau evanghelie, deşi ei crează un nou botez apostolic; care anticrist a răsturnat: în timp ce voi spuneţi că ei nu au niciun drept de a boteza pe ei înşişi, eu spun, că au la fel de multe drepturi cât este şi necesar să întemeiezi o biserică nouă. Deoarece dacă o biserică adevărată este ridicată, nu poţi nega (deşi negi în opoziţie cu adevărul) că botezul ar putea fi deasemenea acoperit. Şi văzând, când toate decretele vizibile ale lui Hristos sunt pierdute, fie oamenii trebuie să le recupereze, fie trebuie să le lase în pace: dacă ei le lasă în pace pânâ când oameni extraordinari apar cu miracole şi limbi, după cum au făcut şi apostolii, atunci oamenii sunt Familişti; (deoarece asta este opinia lor) însă dacă trebuie să le recupereze, oamenii trebuie să facă asta neapărat; apoi doi oameni care lucrează împreună pot face o biserică, după cum spui tu. De ce să nu poată fi botezaţi, văzând că nu se pot uni cu Hristos fără botez? (Matei 28:19; 28:10; Gal. 3:27) Însă este evident că toate poruncile lui Hristos trebuie să fie ascultate; la fel şi această poruncă despre folosirea comuniunii bisericii, oficiului, venerării şi guvernării, acele metode de salvare pe care Domnul prin mila sa ni le-a dat în legământul său, şi ne-a poruncit să le folosim. Şi dacă toate poruncile lui Dumnezeu trebuiesc ascultate, atunci cea despre botez şi garanţia aceasta, sunt suficiente pentru continuarea botezului. Cât despre botezarea unui om, există la fel de multă garanţie ca şi pentru un om ce se botezează singur: deoarece doi oameni nu formează o biserică singuri: împreună ei sunt o biserică, şi amândoi construiesc una; deoarece fiecare dintre aceşti doi oameni au puterea de a susţine biserica şi fiecare poate fi în comuniune cu alţii; astfel fiecare dintre ei, nebotezaţi, au puterea de a-şi asuma botezul pentru ei înşişi împreună cu alţii prin comuniune.” [pagina 58]
Aici sunt două principii scrise de Smyth, care contrazic relatarea dată despre el. Primul este, că asupra presupunerii unui botez adevărat ca fiind pierdut pentru o vreme, este necear să existe două persoane care să se unească pentru administrare. Al doilea este, că primul administrator trebuie să fie un membru al unei biserici, care să-l poată chema şi îndreptăţii să administreze şi altor membrii.
Este rezonabil să presupunem că practica sa era conform principiilor de mai sus; şi de vreme ce există o menţionare despre Helwisse şi John Morton [Crosby, v. i. p. 99], doi slujitori care erau de aceeaşi părere, şi care i s-au alăturat în regulile pe care le-a scris, metoda lor fiind următoarea: separatorii trebuie mai întâi să se grupeze într-o biserică, iar apoi biserica trebuie să numească doi dintre slujitorii săi pentru a reface decretul botezului fiecăruia, şi după aceea pentru botezarea întregii biserici.
Smyth trebuie să fie murit cu puţin timp după ce lucrarea sa a fost tipărită; deoarece în 1611 a apărut o lucrare intitulată A confession of faith, publicată de rămăşiţele bisericii lui Smyth, împreună cu supliment ce dădea o relatare asupra ultimei sale boli şi asupra morţii sale. Câteva articole ale confesării sale sunt păstrate de Crosby, în primul său volum, extrase din lucrările lui Smyth, de către Robinson, pastor al bisericii Browniene din Leyden. În Suplimentul volumului al doilea a lui Crosby, această confesare este dată în 27 de articole. Din aceasta reiese că sentimentele lor se asemănau cu cele ce sunt denominate acum de Arminieni; însă nu există nicio dovadă că au respectat acele opinii eronate şi prosteşti cu care au fost acuzaţi de duşmanii lor.
James întâi şedea acum pe tronul Angliei, un prinţ a cărui vanitate şi fanaticism erau rareori egalate. Din partea unui astfel de rege, şi unor atfel de episcopi ca Whitgift şi Bancroft, puritanii de orice denominaţii nu se aşteptau la nicio favoare. “Regele (spune Rapin) a sugerat la început că va avea grija de conştinţele firave ale acestui fel de Catolici care nu acceptau doctrinele bisericii Angliei; însă în această faptă nu exista niciun strop de indulgenţă pentru puritani: aceştia erau oameni persistenţă, care nu meritau să li se arate nicio favoare.” [Hist. of England, vol. Ii. p. 163]
În anul 1608, Enoch Clapham a scris o mică lucrare intitulată Errors on the right hand, împotriva câtorva secte de protestanţi din acea vreme; în aceasta el a reprezentat prin dialog, opiniile pe care le aveau fiecare sectă, şi o parte din statutul şi condiţia lor. El observă fuga lor din propria naţiune pentru a planta o biserică printre oamenii unei alte limbi; şi faptul că au susţinut în apărarea lor, fuga lui Elijah în timpul persecuţiei, şi sfatul Mântuitorului nostru către discipolii săi, cum că dacă erau persecutaţi într-un oraş, să fugă în altul. El se plânge de asemenea de cei care au rămas în Anglia, pentru că au părăsit adunările publice, fugind în păduri, întâlnindu-se în grajduri sau hambare pentru slujbă.
El îi distinge pe Anabaptişti de puritani şi Brownişti pe de o parte, şi de Arieni şi Socinieni pe de altă parte; şi îi reprezintă pe toţi ca fiind oponenţi zeloşi unii faţă de ceilalţi.
Anabaptiştii, conform relatării sale, au susţinut că mântuirea şi credinţa trebuie să preceadă botezul; că botezul bisericii Angliei şi cel al puritanilor este invalid, şi că adevăratul botez era practicat de ei. El spune mai mult, că ei au depus plângere împotriva termenului de Anabaptişti ca fiind un nume de reproş adus asupra lor; şi deasemenea observă că unii oameni de aceleaşi opinii erau Olandezi, care, pe lângă negarea botezului infantil, au susţinut că era ilegal de a purta arme. Că au existat alţi Englezi care mergeau sub denominaţia aceasta, cărora nu le aduce în mod direct acuze despre vechile opinii, ci doar asupra negării primului lor botez, şi separarea lor de biserica stabilită şi alţi nonconformişti; adaugă că ei au venit din partea Browniştilor, şi că exista o congregaţie a lor în Olanda. [Crosby, vol. i. p. 88]
Congregaţia la care se referă el este fără doar şi poate cea pe care am menţionat-o, sub grija lui Smyth, care exista în acea perioadă în Olanda; şi din ceea ce Johnson, pastor al unei biserici Engleze, spune într-o lucrare publicată în 1617, este evident că oficiul său aveau mult succes, şi că principiile sale erau îndrăgite. “Din motiv care [botezul infantil] şi din diverse obiecţii, am tratat (spune el) mai pe larg, luând în considerare cât de mare era eroarea în negare şi cât de mult era răspândită, atât în aceste părţi, cât şi în propria noastră ţară, Anglia.” [Crosby, vol. i. p. 91]
În lucrarea lui Enoch Clapham, menţionată mai sus, Anabaptistul este întrebat din ce religie face parte; răspunsul său este: “Din religia adevărată, cunoscută drept Anabaptism, de la botezul nostru.” – Când este întrebat despre biserica şi congregaţia cu care se leagă în Olanda; el a răspuns: “Există anumiţi Englezi printre noi ce au venit din rândurile Browniştilor.” – Când Arian spune, sunt de părere că nu există un botez adevărat pe pământ; el răspunde: “Te rog să nu spui asta: congregaţia din care fac eu parte, deţine şi administrază adevăratul botez.” – Când un solicitant al adevărului oferă, prin dovada sa asupra a ceea ce a spus, că îşi va părăsi vechea religie; Anabaptistul răspunde: “Poţi spune dacă Dumnezeu îţi va acorda bunăvoinţa să o părăseşti; deoarece este o bunăvoinţă deosebită de a părăsi Sodom şi Egipt, într-un mod spiritual.” Când aceeaşi persoană se oferă să li se alăture, dedicându-se ferm credinţei lor; Anabaptistul răspunde: “Roua raiului cade asupra ta: mâine te voi duce în congregaţia noastră sacră, astfel vei afla despre credinţă, iar după aceasta vei fi botezat.”
Această relatare fiind dată de unul dintre cei ce au scris împotriva Baptiştilor, ar putea fi o bază sigură, în special de vreme ce el îşi asigură cititorul că caracterele pe care le atribuie fiecărei secte nu au fost fără cercertări lungi asupra lor.
Smyth, pastorul bisericii din Amsterdam, a fost succedat de către Thomas Helwisse, care a fost botezat de el, fiind deasemenea unul dintre cei excomunicaţi de acesta, din cauza obiectării lor asupra validităţii botezului infantil. El a fugit cu Browniştii în Olanda, pentru a scăpa de persecuţie. Cât timp a continuat cu ei, el a fost considerat un om de o credinţă, caritate şi spiritualitate eminente. Deşi nu avea avantajul unei educaţii avansate, el apare prin scrierile sale ca un om ce avea părţi naturale bune, care erau îmbunătăţite prin muncă asiduă.
Imediat după moartea lui Smyth, Helwisse a început să reflecteze asupra indecenţei propriei conduceri şi cea a altor nonconformişti Englezi, după ce şi-au lăsat ţara şi prietenii, fugind într-o ţară stranie pentru a scăpa de persecuţie. Gândindu-se că asta s-ar fi putut naşte din frică şi laşitate, el a ajuns la concluzia că ei trebuie mai degrabă să dovedească adevărul în propria ţară, unde erau în pericol de a fi exterminaţi; şi să-şi încurajeze fraţii, care sufereau persecuţii de dragul lui Hristos, de a susţine cu tărie profesarea credinţei lor fără a dat înapoi. El şi prietenii săi au plecat astfel din Olanda, pentru a se stabili la Londra, unde şi-au continuat biserica, adunându-se pentru venerare cât de des şi de public posibil. Într-un tratat scris de Helwisse, intitual A short declaration, el a justificat conducerea lor prin arătarea în ce cazuri era ilegal de a fugi în timpurile persecuţiei. Acest lucru a ofensat teribil pe puritanii care erau în exil, care într-o lucrare scrisă împotriva sa de către Robinson, l-au acuzat de “glorie vanituoasă, şi că curta persecuţia provocându-l pe rege şi statul său.” Crosby spune că nu a putut afla cât de mult a continuat Helwisse să fie mai marele bisericii sale, însă se pare că cărţile scrise împotriva lor arată că au dat dovadă de mult curaj şi fermitate; şi în ciuda severităţilor folosite împotriva lor de puterea civilă, ei au crescut mult în număr. [Crosby, vol. i. 271,272]
Pericolul ar putea fi judecat de următoarea circumstanţă. În anul 1614, regele, pentru a-şi demonstra zelul împotriva ereziei, a ars pe rug doi dintre slujitorii săi. Aceştia erau Bartholomew Legate, care a fost acuzat de Arianism, şi ars de viu la Smithfield, pe data de 18 martie 1661; şi Edward Wightman, un Baptist, din oraşul Burton din Trent, care a fost condamnat pe data de 14 decembrie 1611 de diverse erezii, de către episcopul din Litchfield; şi fiind dat pe mâna puterii seculare, a fost ars de viu la Litchfield pe data de 11 aprilie 1612.
Printre alte acuzaţii aduse lui, erau şi următoarele: “Că botezul copiilor era un lucru abominabil; că Împărtăşania şi botezul nu erau sărbătorite după cum sunt acum practicate în biserica Angliei; şi că Creştinismul nu este în totalitate profesat şi predicat în biserica Angliei.” Cine ar fi crezut că o persoană ar fi putut fi arsă pe rug de protestanţi pe baza unor astfel de opinii! Din fericire pentru ţara noastră, această zi de fanaticism a trecut, iar Edward Wightman a fost ultimul carea a murit în acest fel. Este destul de curios faptul că din cauza bănuielii lui William Sautry, Lollardul, împotriva botezului infantil, fapt ce este foarte probabil, Baptiştii au avut onoarea de a conduce avangarda, şi de a sfârşi acea parte a nobilei armate Engleze de martiri, care şi-au dat vieţile la rug.
Persecuţia a crescut atât de mult împotriva puritanilor, încât în aceast an mulţi dintre ei au fugit în America. Printre aceştia erau şi unii Baptişti, despre care este menţionat în cartea lui Cotton Mather, History of America; însă în timp ce istoria Baptiştilor în acea parte a lumii nu se încadrează în planurile noastre, trebuie să-i atragem atenţia cititorului asupra istoriei lor, publicată în 3 volume, de către Rev. Isaac Backus, din Noua Anglie.
Au existat totuşi mulţi care au rămas, deoarece în 1615, Baptiştii din Anglia au publicat un mic tratat, intitulat Persecution judged and condemned: într-un discurs dintre un Antichrist şi un Creştin. Dovedit prin legea lui Dumnezeu şi cea a ţării, şi de către Regele James în multe dintre mărturiile sale, că niciun om nu trebuie să fie persecutat pentru religia sa, astfel să-şi dovedească loialitatea prin jurământul dat prin lege. Doveding de asemenea, că puterea spirituală din Anglia este imaginea cruzimii spirituale a puterii Romei, sau cea a bestiei menţionate Rev. 13. Manifestând partea laşă a celor ce sunt supuşi unor asemenea puteri, ce tiranizează asupra conştiinţei; şi arată ilegalitateai prin fugă din cauza unor oameni cu probleme asupra cărora se abate frica.
În această piesă s-au străduit să justifice separarea lor de biserica Angliei, şi să dovedească că fiecare om are dreptul de a judeca singur când vine vorba de religie; şi că a persecuta din acest motiv este ilegal şi anti-creştin; contrar legilor lui Dumnezeu, la fel şi unor declaraţii ale regelui. Ei şi-au susţinut deasemenea opinia referitor la botez, şi au arătat invaliditatea acelui botez ce era administrat fie în biserica stabilită sau între ceilalţi nonconformişti, astfel eliminând unele erori cu care au fost acuzaţi pe nedrept. Se pare că a fost aprobat de toţi Baptiştii care au rămas în Anglia; deoarece la sfârşitul prefaţei ei s-au subscris drept “martorii nedemni ai lui Hristos, slujitorii credincioşi ai majestăţii sale, în mod obişnuit (dar fals) numiţi Anabaptişti.”
Deşi nu există niciun nume la această lucrare, este totuşi evident că-i aparţine lui Helwisse şi prietenilor săi. La sfârşitul lucrării, ei îl îndeamnă pe cititor să citească confesia lor publicată cu patru ani înainte, pentru a forma o judecată asupra sentimentele lor despre persoana lui Hristos; legalitatea magistraţilor, etc. În Epistola “către toţi cei ce doresc cu adevărat prosperitatea Ierusalimului, şi distrugerea Babylonului,” ei spun: “Nu se poate decât cu multe mulţumiri lui Dumnezeu, şi Regelui, care i-a acceptat pe toţi, că majestatea sa nu este sângeros, căci dacă ar fi fost, toţi cei ce se tem de Dumnezeu ar fi fost distruşi, şi obligaţi să accepte căile sale; după cum se vede în timpurile primitive ale acestei puteri spirituale, sau bestii a Angliei, după ce Regele Henry al optelea a dat afară bestia Romană prin spânzurare, ardere, izgonire, închisoare şi alte metode. Însă cea mai umilă dorinţă a noastră din partea Regelui nostru este să nu-şi dea puterea, astfel ca slujitorii săi credincioşi să se dezbine, să creadă cum crede el, prin ultima măsură a persecuţiei; deşi nu este o persecuţie mică statul în închisoare timp de mulţi ani, în foamete, frig, plictiseală, despărţit de nevastă, familie, lăsat într-o mizerie şi tentaţie continuă, astfel încât moartea pare o eliberare; văzând că Majestatea sa s-a confesat, că a schimba mintea trebuie să fie lucrarea lui Dumnezeu. Iar din partea Episcopilor dorim ca ei să nu-i mai persecute atât de aspru pe cei ce nu pot crede ca ei, până când nu dovedesc că Dumnezeu este mulţumit cu această faptă, iar sufletele celor ce se supun sunt salvate de condamnare; lăsaţi-i să dovedească asta, iar dacă reuşesc noi jurăm să ne supunem lor, împreună cu alte mii de oameni; aşadar dacă există vreo scânteie de bunăvoinţă în ei, să dea satisfacţie fie prin cuvânt sau scris, sau ambele. Însă dacă ei vor continua cu cruzimea după cum au făcut până acum, să-şi amintească atunci că va veni şi judecata lor, iar abominaţiile lor vor fi înşirate în faţa lor, iar ei vor fi rupţi în bucăţi atunci când nimeni nu-i va ajuta.”
Această lucrare este un pamflet foarte bine scris de patruzeci şi opt de pagini quarto, în forma unui dialog dintre un Creştin şi un Anticreştin, şi o persoană indiferentă. Principiile Nonconformiştilor şi ale Baptiştilor sunt evidenţiate clar; şi dovedeşte cu siguranţă că în această perioadă timpurie ei erau numeroşi şi respectabili; şi au suferit multă vreme, fapt ce se observă încă de la începutul reformei, prin modul în care vorbesc despre persecuţiile pe care le-au îndurat din partea episcopilor bisericii Angliei. Ajunge la concluzie după ce persoana indiferentă spune: “Aşadar, veţi fi numiţi în continuare Anabaptişti, deoarece negaţi botezul copiilor.” La care Creştinii răspund: “La fel cum au fost şi Creştinii dinaintea noastră numiţi secte; astfel îi pot numi pe Ioan Botezătorul, Isus Hristos şi apostolii săi Anabaptişti; deoarece noi profesăm şi practicăm aici nimic mai mult decât ei, mai precis, Botezarea celor ce se confesează cu gura şu cred cu inima. Şi dacă sunt întradevăr Anabaptişti ce neagă botezul atunci când Dumnezeu l-a creat, ei, şi nu noi, sunt Anabaptişti. Însă Dumnezeu le dă mântuire, astfel păcatele lor vor dispărea, şi nu vor fi niciodată îndreptate împotriva lor, până şi de dragul lui Hristos. Amin.” [p. 48]
În anul 1618 a fost publicată altă carte, ce reînoia principiile Baptiştilor. Aceasta a fost tradusă în Olandeză, şi se spune că Dr. Wall şi alţii au fost primii tipăriţi în limba Engleză împotriva botezului infantil. Aşadar, prima carte ce a fost publicată în Anglia ar fi putut fi adevărată, asupra relatării marii dificultăţi întâmpinate în publicarea lucrărilor împotriva religiei stabilite, însă este sigur că existau multe cărţi scrise şi tipărite în Engleză despre principiile Baptiştilor, cu câţiva ani înaintea acestei perioade. Crosby spune că nu a auzit despre această carte decât cu treizeci de ani mai târziu, când Thomas Cobbet, din Noua Anglie, a publicat o reabilitare a dreptului copiilor la apartenenţă în biserică şi botez.
În anul 1620, Baptiştii au prezentat o cerere regelui în prezenţa parlamentului. Aceasta fost dedicată Măreţului Rege, James, prin bunăvoinţa Domnului, Rege în Marea Britanie, Franţa şi Irlanda. Pentru Excelenţa sa şi Nobilul Prinţ, Charles, Prinţ în Wales, etc. Către toţi Nobilii Onorabili, Binevoitori şi Onorabili Judecători, şi toţi cei din mica nobilime, din toate domeniile şi de toate rangurile, adunate în acest parlament. Stimabili Măreţi; Stimabili Nobili şi Excelenţă; – Stimabili Onorabili şi Credincioşi. Prin aceasta acceptau în primul rând obligaţia lor de a se ruga pentru Regi, şi toţi cei ce au autoritate, şi să apeleze la Dumnezeu, după cum era şi practica lor. Ei au înaintat plângerea conform căreia nu doar că bunurile lor erau luat, ci şi împotriva lungilor întemniţări în Anglia, în care mulţi au murit, lăsând văduve şi mulţi copii în urmă, şi toate din cauză că nu vroiau să se alăture unei astfel de venerări pe care o considerau contrat voinţei lui Dumnezeu. [p. 2] După ce şi-au exprimat sentimentele, şi şi-au provocat duşmanii acuzându-i de lipsă de loialitate faţă de majestatea sa, sau prin faptul că şi-au rănit vecinii, ei conclud prin ruga către rege, către majestatea sa roială prinţul, şi către casele onorabile ale parlamentului; chemându-l pe Dumnezeu căutătorul de inimi să fie martor că erau slujitori loiali majestăţii sale; nu doar din frică, ci şi de dragul conştinţei, închinându-se sub numele dat pe nedrept de Anabaptişti. [p. 26]
Această petiţie este împărţită în zece părţi, şi pare a fi scrisă cu multă abilitate. Putem da doar titlurile capitolelor, însă din acestea, conţinuturile pot fi judecate din “1. Regula Credinţei este doctrina Duhului Sfânt conţinută în Scripturile Sacre, şi nu a oricărei biserici, consiliu, prinţ sau orice alt om muritor. 2. Interpretatorul acestei reguli sunt scripturile şi spiritul lui Dumnezeu. 3. Că Spiritul lui Dumnezeu, pentru a înţelege şi a interpreta scripturile, este dat tuturor oamenilor. 4. Cei ce se tem şi îl ascultă pe Dumnezeu, şi care au astfel şi spiritul lui Dumnezeu pentru a căuta şi cunoaşte mintea lui Dumnezeu din Scripturi, sunt obişnuiţi şi în mare parte cei săraci, simpli, etc. 5. Cei ce se ocupă cu învăţarea umană, în mare aprte nu cunosc adevărul, persecutându-l pe el şi profesanţii săi; şi aşadar nu trebuie lăsaţi în continuare să fie urmaţi până nu acceptă adevărul. 6. Persecuţia pentru conştinţă este împotriva doctrinei lui Isus Hristos, Regele Regilor. 7. Persecuţia pentru conştinţă este împotriva profesiei şi practicii prinţilor faimoşi. 8. Persecuţia pentru cauza conştinţei este comdamnată de scriitorii antici şi de cei de mai târziu, de Puritani şi Papistaşi. 9. Nu este un prejudiciu pentru republică dacă se suferea din pricina libertăţii religioase, însă o făcea să prospere. 10. Regii nu duc lipsa de nicio putere dată lor de către Dumnezeu, atunci când menţin libertatea pentru cauza conştinţei.”
În capitolul şapte ei i-au amintit regelui despre sentimentele sale legate de subiectul acesta. “Vrem să-i relatăm majestăţii voastre proprile vorbe, în discursul către parlament, în 1609. Înălţimea voastră a spus, Este o regulă sigură în divinitate, că Dumnezeu nu iubeşte să planteze biserica sa prin violenţă şi vărsare de sânge. Şi în scuza Înălţimii voastre, p. 4., vorbind despre papistaşii care au depus jurământul, astfel: Am dat o dovadă bună că nu intenţionam persecuţia împotriva lor din cauza conştinţei, ci doar doream să asigur ascultarea civilă, per care trebuiau să o respecte de dragul conştinţei. Iar pagina 60, vorbind despre Blackwel Arhi-Preotul, Majestatea voastră a spus, Nu a fost niciodată intenţia mea să dau nimic în grija Arhi-Preotului, la fel cum nu am făcut nimănui din pricina conştinţei. Şi în interpretarea majestăţii voastre în Rev. 20 tipărit în 1588, şi după 1603, Majestatea voastră a scris astfel: Priceperea sfinţilor şi asedierea oraşului, ne-a declarat o anumită notă a bisericii false, aceasta fiind persecuţia; Deoarece ei vin să-i caute pe cei credincioşi, credincioşii finnd cei care sunt căutaţi: ticăloşii sunt asediatorii, credincioşii cei asediaţi.” [p. 20]
Este o consideraţie cumplită, că un Prinţ care înţelegea atât de bine conştinţa, şi distincţia dintre acele datorii pe care Creştinii le datorau lui Dumnezeu, şi cele pe care erau legaţi să le respecte împotriva puterii civile, poate acţiuna atât de opus sentimentelor sale. Cutezanţa neobişnuită a Baptiştilor, reiese din apelul lor solemn Regelui şi parlamentului său, într-o perioadă când erau expuşi la toate resentimentele lor; şi când, prin proprile principii, ei erau împiedicaţi să scape din furtuna ce-i ameninţa.
Petiţia a fost publicată în anul 1620, iar vechiul pamflet din 1615 a fost retipărit cu ea. Ambele au fost retipărite în 1662, cu scopul, după cum era specificat în pagina de titlu: “pentru cei stabiliţi şi convingerea altora.”
Din aceasta par deasemenea că au existat încă Baptişti în multe părţi ale regatului; deoarece această petiţie declară că au fost închişi timp de mulţi ani în diverse părţi ale Angliei. Aflăm deasemenea din ceea ce s-a scris împotriva lor că au continuat întâlnirile lor separate, mulţi dintre discipolii lor au îndurat mai degrabă batjocura, probabil şi biciuiri, şi deasemenea închisoarea, decât să se lepede de principile lor.
Avem informaţii legate de numărul şi principile lor, dintr-o scrisoare scrisă de o persoană din Londra care s-a alăturat Baptiştilor, către prietenii săi, în care apără decizia şi sentimentele sale. Această scrisoare a căzut din întâmplare în mâinile unui membru al bisericii Angliei, fiind publicată cu un răspuns anexat ei. De vreme ce descoperă anumite lucruri despre principii, şi spiritul Baptiştilor din acea vreme, o vom reda în totalitate pentru satisfacţia cititorilor noştrii:
“Dragi prieteni,
“Dragostea veche pe care o port pentru voi m-a provocat să dovedesc că nu v-am uitat, şi am dorinţa de a vă arăta dragostea mea nemuritoare în orice fel posibil. Bănuiesc că aţi auzit veştile false despre mine, deşi unele dintre ele sunt adevărate; astfel pentru a fi informaţi cum trebuie despre statutul meu, am decis să vă scriu câteva cuvinte, sperând că nu veţi vorbi cu răutate despre ceea ce nu cunoaşteţi, şi că nu îl veţi condamna pe un om înainte de a-l asculta. Lucrul prin care mă deosebesc de biserica Angliei este: ei spun la botezul copiilor că aceştia sunt membrii ai bisericii sfinte a lui Hristos, copiii lui Dumnezeu şi moştenitori ai regatului cerului. Acest lucru eu nu îl cred; deoarece scripturile lui Dumnezeu declară că nici trupul nici spălarea trupului nu pot salva. Trupul şi sângele nu pot moşteni regatul lui Dumnezeu; deoarece cel ce se naşte din carne este carne, şi nu putem intra în regatul lui Dumnezeu decât dacă ne renaştem. Cei ce au privilegiul de a fi fiii lui Dumnezeu, trebuie să se nască prin Dumnezeu şi să creadă în numele său; iar spălarea mizeriei trupului nu este botezul care salvează, ci răspunsul unei conştinţe bune către Dumnezeu. Dacă vreun om este prin Hristos, atunci el este o nouă fiinţă. Consecinţa acestui lucru este că copiii nu trebuie botezaţi, ei neputând fi Creştini decât dacă confesează credinţa lor după cum spune scriptura. [Matt. 28:19; Mark 16:5; John 1:12; 3:5; Gal. 6:5; 1 Pet. 3:21] din care cuvântul biserică este luat, poate mărturisii că semnifică chemarea oamenilor; şi astfel biserica lui Hristos este o companie chemată din vechiul lor statut unde erau prin natura lor, din Babylon, unde au fost într-o legătură spirituală cu anticristul spiritual, având o frăţie în venerarea spirituală cu necredincioşii şi oamenii păcătoşi. Din toţi, cei ce vor veni, ei sunt materialul perfect pentru această clădire spirituală, care este un sălaş cu Dumnezeu prin Spirit. Cei ce vin astfel din legătura Egipteană a naturii, şi din frăţia copiilor lui Belial, fiind noi creaturi, şi frăţie sfântă, sunt făcuţi casa şi biserica lui Dumnezeu, fiind puşi laolaltă de Spiritul lui Dumnezeu, fiind botezaţi în trupul său, care este biserica. Aceasta fiind fără doar şi poate biserica lui Hristos, copiii nu pot face parte din ea; deoarece ei nu pot fi chemaţi în acest fel. Ticăloşii nu pot face parte din ea, pentru că ei nu sunt chemaţi; nici legătura spirituală a anticristului nu poate face parte, deoarece este sălaşul diavolilor, iar toţi oamenii lui Dumnezeu trebuie să iasă de acolo. [Acts 2:38,41; 8:12,37; 9:18; 10:47; 16:31; 18:8; 19:3; 1 Cor. 13:13; 2 Cor. 6:4; Gal. 2:20; Eph. 1:22,23; 2:22; Heb. 3:6; 1 Pet. 1:5; Rev. 18:2,4]”
“Ce poate fi obiectat împotriva acestui lucru? Nu sunt toţi fiii lui Dumnezeu prin credinţă? Dacă cineva ar fi prin Hristos, sau Creştin, nu trebuie să fie el o nouă fiinţă? Vă rog să nu obiectaţi ca deobicei, după cum au învăţat anticriştii de la Evrei; Dacă suntem făcuţi creştini, înseamnă că suntem şi liberi? Suntem copiii lui Avraam, şi ai credincioşilor, şi astfel suntem sub promisiune; Eu voi fi Dumnezeul tău şi al spiţei tale. Astfel suntem noi şi copiii noştrii liberi, întrucât ei nu pot crede în Fiu.”
“Acesta este mitul anticrist al Evreilor: Avraam a avut doi fii, care erau tipuri a două seminţe, din care două legăminte s-au făcut. Cel născut prin trup, la fel ca Israeliţii, care erau locuitorii Ierusalimului material, unde exista templul material, şi înfăptuirea acelor ritualuri carnale ce au durat până la reformă. Celălalt prin credinţa, la fel ca copiii credinţei lui Avraam, care sunt locuitorii Ierusalimului spiritual, noul stat testament, în care se află templul spiritual, biserica lui Dumnezeu, şi înfăptuirea a tuturor acelor decrete spirituale pe care Hristos ca profet şi rege le-a dat, care rămân şi nu pot fi alterate. [Gen. 17; John 8:3; “Rom. 4:8,9; 2 Cor. 5:17; Gal. 3:26; 4:22; 6:15; Heb. 9:10; 12:23]”
“Dacă vechiul legământ este respins, şi tot ceea ce aparţine de el, fiind similitudinea de lucruri sfinte, până şi legământul menţionat în carte, oamenii sau templul, iar un nou legământ fiind stabilit asupra unor promisiuni mai bune, împreună cu un templu mai bun şi slujitori ar veni în schimb, fiind procuraţi prin sângele lui Isus Hristos, care este noua cale; să sperăm cu inima curată o asigurare a credinţei, stropind inimile noastre din conştinţa ticăloasă, şi să ne botezăm trupurile cu apă pură; să păstrăm această profesarea a speranţei cu tărie, şi să nu avem încredere în trup, astfel să stricăm sanctificarea şi justificarea; ci să-l dăm la o parte, deoarece dacă cineva ar cere privilegiul de a fi copilul credincioşilor, acela e apostolul Pavel, după cum a spus. (Vezi Phil. 3.) Însă nu a fost decât atunci când a avut dreptatea lui Dumnezeu prin credinţă: atunci a fost el botezat prin Isus Hristos pentru spălarea păcatelor.”
“Acest legământ, pe care noi ca copii ai lui Avraam îl provocăm, este legământul vieţii şi salvării prin Isus Hristos, făcut pentru toţi copiii lui Avraam, la fel cum a fost făcut pentru Avraam însuşi, celor ce cred în el care l-a ridicat pe Domnul Isus din morţi. Deasemenea ei nu sunt nici copiii trupului: ei trebuie eliminaţi, şi nu trebuie puşi împreună cu credincioşii. Dacă cei din trup sunt urmaşi, credinţa este nulă, iar promisiunea nu are efect. Aşadar prin credinţă, vine şi bunăvoinţa, iar promisiunea ar putea fi sigură pentru toată spiţa lui Avraam, care este tatăl tuturor credincioşilor. Ei sunt copiii lui: promisiunea salvării nu este făcută pentru amândouă seminţele lui Avraam, ci doar propriei seminţe, ei fiind din credinţa lui. [Acts 8:26,32,39; Rom. 4:14; 9:8; Gal. 3:7,9,29; 4:30; Eph. 4:28; Hosea 8:18]”
“Aceste lucruri par stranii celor care sunt străini faţă de viaţa lui Dumnezeu, prin ignoranţa ce zace în ei, din cauza greutăţilor din inimile lor. Dumnezeu i-a scris drept lucruri măreţe din legea sa, însă ei sunt socotiţi de mulţi drept un lucru straniu. Totuşi înţelepciunea este justificată pentru toţi copiii ei; iar cei ce au în inimi dorinţa de a căuta înţelepciunea, şi de a o căuta ca pe o comoară, ei vor vedea dreptatea acestor lucruri ca pe o lumină. Cei ce sunt înţelepţi vor încerca aceste lucruri folosind adevărul spus de scripturile sfinte, şi le vor lăsa oamenilor bucuria de a se lega de ei prin credinţă şi profesarea prin ei. În această direcţie vă îndrum pe voi, împreună cu amintirea dragostei mele către fiecare; sper că voi primi curând răspunsul vostru.”
Al vostru pentru orice serviciu.
Londra, 10 mai 1622. H.H.”
Persoana care a publicat această scrisoare, i-a răspuns într-o lucrare intitulată Anabaptism Mystery of Iniquity Unmasked, de J.P. 1623.
Va fi amintit faptul că această scrisoare nu a fost concepută de către scriitor pentru a fi publicată. Nu a fost cu siguranţă generos faptul că o scrisoare privată despre un subiect controversant ar trebuit să fie trimisă la presă de un oponent care a intenţionat să scris împotriva ei, pentru a demasca nedreptatea ce o conţinea. Însă dacă autorul ar putea descoperi vreo nedreptate în această scrisoare, el trebuie să fie foarte înapoiat al fel ca şi declaraţile sale, care mai simplu spus, sunt în mod evident fondate asupra mărturiei scripturale.
În răspuns există unele informaţii importante, pentru care suntem obligaţi faţă de scriitor. El declară, că Baptiştii s-au separat de biserica stabilită, au scris multe cărţi în apărarea principilor lor, şi au avut mulţi discipoli; cum că era obiceiul lor de a produce un număr mare de scripturi pentru a-şi dovedi doctrinele; cum că ei erau aparent mai sfinţi decât cei ce stabileau biserica; că ei şi-au descurajat discipolii să citească cărţile oamenilor bisericii, să meargă la adunările lor sau să vorbească cu învăţaţii lor. El adaugă, că ei “au respins doctrina predestinării, reprobării, perseverenţei finale şi alte adevăruri.” [Crosby, vol. i. p. 133] Şi spune: “Presupun că seminţele lor se află printre voi nu doar prin apostolii lor, ci şi prin cărţile lor.” Nu există nicio dovadă că ei ar avea aceste sentimente; însă dacă ar fi adevărat, este probabil că Baptiştii din acea perioadă erau în mare parte Baptişti Generali, care, din cât am reuşit să decidem, au susţinut sentimente foarte similare cu cele care au fost publicate mai târziu de faimosul Thomas Grantham.
În anul 1624, au apărut campioni mai mari ai botezului infantil. Aceştia erau faimoşii Dod şi Cleaver, care şi-au unit forţele pentru a se opune Anabaptiştilor. Lucrarea lor a fost intitulată The patrimony of christian children. În prefaţă ei îşi cer scuze pentru că iau parte la controversă, susţinând că cei ce aveau opinii contrare erau foarte pricepuţi, având parte de mult neplăceri pentru a-şi propaga doctrina; că mai multe persoane evlavioase au reuşit datorită lor; că unii dintre ei le-au cerut ajutorul; şi că ei au intervenit deja în dezbaterile private legate de această problemă.
Din aceste observaţii se pare că Baptiştii au crescut mult în număr în Anglia, în timpul domniei acestui rege, în timpul în care fiecare artă coruptă a fost folosită pentru a extinde privilegiul de a-i asupri pe toţi cei care se gândesc la ei înşişi fie din înţelepciune sau onestitate.
La începutul anului 1625, regele a murit, după ce prostia şi ipocrizia sa au pus bazele a tuturor calamităţilor domniei fiului său. El a fost flata de curteni ambiţioşi, la fel ca Solomon şi Phoenix din vechime; însă în opinia Episcopului Burnet, “el a fost scursura veacului; doar un pandantiv, fără judecată adevărată, curaj sau tărie; domnia sa fiind o continuare a practicilor rele.” Rapin spune: “el nu a fost nici un protestant adevărat, nici un catolic bun; însă a format un plan de a unifica ambele biserici, fapt care a ruinat interesul protestant, pentru care întradevăr nu şi-a exprimat prea multe griji.” Neal spune: “Cred mai degrabă că religia sa a fost doar un fel de meşteşug-regesc. A fost cu siguranţă cel mai rău prinţ ce a şezut vreodată pe tronul Britanic. Anglia nu s-a scufundat, nici nu a fost atât de mult expusă dispreţului din partea vecinilor ei, după cum a fost în timpul domniei lui.”
