O istorie a Baptiştilor Englezi
de Joseph Ivimey (1773-1830)
Capitolul 3 – Anii 1540 – 1602
Regele Edward I a venit la tron la vârsta de 9 ani şi şase luni; “un prinţ (spune Neal) pentru învăţare şi evlavie, pentru descoperirea lumii şi aplicarea afacerilor, cea mai mare minunăţie a erei sale.”
Majoritatea episcopilor şi membrii inferiori ai clerului erau de partea papei; însă guvernul era în mâinile importanţilor reformatori, care au început imediat să înlăture ororile vechii domnii. Persecuţia a încetat, uşile închisorii au fost deschise, iar unii dintre cei ce au fost forţaţi să părăsească regatul din cauza religiei s-au întors.
Divinităţile reformatoare, reieşind din acea teamă cu care vechiul rege le-a inspirat, au început să predice deschis împotriva abuzurilor papalităţii; iar oamenii din multe locuri, supăraţi de cuvintele lor, au dat jos imaginile din biserică fără autoritate.
Faimosul reformator Genovian, Calvin, pare că a fost foarte interesat de reformarea ce avea loc în Anglia, axându-se (spune Heylin) pe promovarea “scripturii drept regulă a credinţei şi veneraţiei,” oferind ajutor arhiepiscopului Cranmer pentru acest scop. [History of Presbytery, p. 13] El a scris deasemenea Protectorului, Lordul Seymour, pe data de 29 octombrie 1548, încurajându-l să continue, în ciuda războaielor, după cum a făcut şi Hezekiah cu reforma sa. În asta el argumentează împotriva că violenţa unora ce profesează evanghelia şi susţine că a auzit că existau puţine ceremonii predicate în Anglia, iar predicatorii recitau discursul pe un ton rece. Mulţi dintre reformatori au dorit să elimine din biserică tot ceea ce era de origine papală. Însă Cranmer şi Ridley, dorind să împiedice problemele, au reuşit să păstreze prezenţa veşmintelor şi ceremoniilor. Din aceasta perioadă papistaşii au decis cu încredere puternică că biserica Engleză nu se va mai întoarce niciodată la Roma. Episcopul Bonner a declarat public: “Gustând din bogăţia noastră, vorba consuma multă vreme din ea.” [Avantajul bisericii Engleze în faţa Romei, p. 18]
În anul 1549, episcopul Burnet spune: “au existat mulţi Anabaptişti în unele părţi ale Angliei. Ei erau în general Germani, pe care revoluţiile i-au forţat să se mute. Ei susţineau că botezul infantil nu era valid, astfel fiind rebotezaţi.” [Hist. Ref. Abrig. P. 85] Pe data de 12 aprilie, a fost înaintată o plângere la consiliu, conform căreia doi străini care au venit în Anglia, folosindu-se de puterea lor de convingere, îşi răspândeau ideile şi adunau adepţi. “Aceşti oameni, (spune Neal) înafară de principiul botezului adulţilor, susţineau unele opinii îndrăzneţe despre treime, fecioara Maria şi persoana lui Hristos.” Nu putem, totuşi, să ne bazăm cu încredere pe tot ceea ce se spune despre orice sectă de Creştini doar din ceea ce spun duşmanii lor, de vreme ce este bine cunoscut că multe secte au fost acuzate că aveau opinii pe care defapt nu le aveau, iar acele reprezentaţii sub forma unei caricaturi au fost date despre sentimentele lor reale.
Relatarea dată de Burnet despre aceste persoane este următoarea: “La prima predică a lui Luther în Germania, s-au ridicat mulţi, care bazându-se pe unele dintre principiile sale, au susţinut lucrurile mult mai departe decât el. Fundaţia principală creată de el a fost cum că scriptura era singura regulă a Creştinilor.” [Hist. Ref. vol. Ii. p. 110] Dacă acesta a fost principiul pe care îl susţineau ei, este probabil că nu au fost sentimentele lor teologice, ci fermitatea în rezistarea impunerilor legate de religie, ce i-a expuse la asemenea resentimente violente.
În articolele formate în anul 1547, de către un comitet de sfinţi ce aveau misiunea de a examina şi reforma oficiile bisericii, s-a decretat “că în administrarea botezului, trebuia să fie făcută o cruce pe fruntea copilului. Astfel diavolul era exorcizat şi nu mai intra niciodată înapoi. Deasemenea copilul trebuia scufundat de trei ori pe spate, pe partea dreaptă şi pe partea stângă, şi pe piept, dacă nu era slab. O pânză albă trebuia pusă pe el drept semn al inocenţei şi trebuia să fie miruit pe cap, împreună cu o scurtă rugăciune pentru uniunea cu Duhul Sfânt.” [Neal, vol. i. p. 64]
Trebuie să ne întrebaăm dacă aceste noţiuni absurde, atât de papale şi antiscripturale, ar trebui să aibă o tendinţă de a creşte numărul Botezătorilor, care aveau atât motiv cât şi scriptură pentru a-şi susţine sentimentele? Însă asemenea inovatori îndrăzneţi, care se presupune că interpretau rolul lui Hristos, şi care au refuzat să venereze idolul uniformizării pe care reformatorii l-au creat, nu trebuiau toleraţi în comunitatea Creştină.
Descoperim aşadar că în anul 1549 a fost dată o poruncă arhiepiscopului din Canterbury, episcopilor din Ely, Worcester, Chichester, Lincoln şi Rochester, Sir William Peter, Sir Thomas Smith, Dr. May şi alţii, să examineze şi să caute toţi Anapatiştii, ereticii şi cei ce resping rugăciunea obişnuită. Ei aveau misiunea de a-i salva, iar după ispăşire să-i ierte; dacă continuau să păcătuiască, ei trebuiau excomunicaţi, incarceraţi şi trimişi la puterea seculară. Asta era puţin mai bine decât o inchiziţie protestantă. Oamenii au crezut în general că toate statuile ereticilor ce au ars, au fost distruse; însă se spune acum că ereticii trebuiau arşi pe rug după legile Angliei, iar statuile erau doar o manieră de principiu, astfel suprimarea lor nu înlătura ceea ce era bazat pe hotărârea legii.” [Neal, vol. i. p. 60] Înaintea membrilor comisiei au fost aduşi câţiva negustori, unul dintre care, un măcel pe nume Thombe, care a respins principiile sale, printre care se afla şi cel conform căruia botezul infantil nu era profitabil, deoarece se afla înaintea credinţei. El a primit porunca, în ciuda căinţei sale, să îndeplinească o misiune la St. Paul, în loc să fie supus unei ceremonii pentru eliminarea ereziei sale. [Strypes Life of Cranmer, p. 181]
Cea mai îngrozitoare persecuţie din acst an a fost arderea pe rug a lui Joan Boucher din Kent. Burnet spune: “Ea a negat că Hristos s-a întrupat cu adevărat din fecioară, din al0 cărei trup fiind păcătos, el nu a luat nimic; însă Cuvântul, s-a întrupat din ea. Acestea au fost cuvintele ei. Membrii comisiei aveau mari probleme cu ea, chemând-o des înaintea lor; însă ea era atât de sigură de părerile ei încât a respins tot ceea ce spuneau ei; iar într-un final a fost declarată eretică şi lăsată pe mâna puterii seculare.”
Printre celelalte acuzaţii aduse împotriva acestei femei de cătrei duşmanii ei, care s-au străduit să o păcălească cât mai mult posibil pentru a dovedi că au dreptate, se află şi faptul că ea era un Baptist; şi poate acesta era păcatul ce nu trebuia iertat. “Când tânărul rege nu putea fi convins să semneze actul de execuţie împotriva ei, Cranmer, ajutat de învăţătura sa superioară, a fost chemat să-l convingă. El a argumentat din practica bisericii Evreieşti ce lapida blasfemitorii, fapt ce mai degrabă l-a adus la tăcere pe rege decât să-i stârnească interesul: deoarece când în sfârşit a acceptat cererea arhiepiscopului, el i-a spus cu lacrimi în ochi, că dacă era o decizie greşită, de vreme ce era sub autoritatea sa, el va răspunde în faţa lui Dumnezeu. Acest gest l-a luat pe arhiepiscop prin surprindere; însă măcar a fost de acord în sfârşit cu sentinţa.” [Hist. Of Ref. a lui Burnet, vol ii. p. 112]
Eforturile extraordinare de a o aduce pe Joan Boucher de a-şi schimba sentimentele, au dovedit că ea era o persoană importantă, ale cărei opinii aveau mare greutate şi respect în comparaţie cu cele ale unei persoane nebune, după cum era deseori prezentată. Relatarea pe care o dă Mr. Strype despre ea este întradevăr onorabilă. “Ea era (spune el) un mare răspânditor al noului testament al lui Tyndal, tradus de el în Engleză, şi tipărit la Colen, fiind deasemenea şi un mare cititor al scripturii. Aceea carte a fost răspândită de ea şi la curte, devenind astfel cunoscută de anumite femei de calitate, ea cunoscând-o deasemenea pe Anne Askew. Ea a ţinut mare secret asupra legăturii cu aceste cărţi, astfel reuşind să le împrăştie la curte.” [Eccles. Mem. A lui Strype, vol. Ii. p. 214] Prin asta se pare că ea şi-a riscat viaţa deseori pentru a le arăta oamenilor cunoştiinţele despre cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a fi angajat în astfel de muncă, şi pentru a muri pentru astfel de cauză, trebuie să ai un caracter mare, pe care îl aveau doar discipolii lui Hristos.
Există unele însemnări asupra acestei circumstanţe în cartea Latină a lui Fox despre Martiri, care sunt omise în traducerea Engleză. În Mr. Pierce ne-a dat următoarea traducere în răspunsul său către Nichols, p. 33: “În timpul domniei regelui Edward, unii au fost ucişi pentru erezie. Una dintre aceştia a fost Joan Boucher sau Joan din Kent. Acum, spune Fox, când episcopii protestanţi au decis să o execute, un prieten al lui John Rogers, cititorul divin din biserica St. Paul, a venit la el, dorind ca acesta să-şi folosească legăturile cu arhiepiescopul, astfel încât viaţa femeii să fie salvată, şi să fie folosite alte metode de a opri răspândirea învăţăturilor ei, ce se puteau face în timp: spunând deasemenea că în timp ce ea trăia, i-ar fi putut corupe pe puţini oameni din jurul ei, însă i-ar putea aduce pe mulţi să se gândească serios la părerile ei, din simplu fapt că puteau fi executaţi din cauza aceasta. El a susţinut aşadar că era mai indicat ca ea să fie ţinută într-un fel de închisoare, fără vreo oportunitate de a propaga părerile ei printre oamenii slabi, astfel ea nu ar fi făcut niciun rău celorlalţi, şi ar fi avut şansa să se căiască. Roger pe de altă parte a cerut ca ea să fie executată. Apoi prietenul său ia s-a că dacă era sigur că vrea să o execute împreună cu opiniile ei, să aleagă alt fel de moarte, mai agreabilă cu gentilitatea şi mila prescrisă în evanghelie; nefiind nevoie ca asemenea morţi chinuitoare să fie preluate de la papistaşi. Roger a răspuns că arderea pe rug nu era o moarte crudă ci unde destul de uşoară. Prietenul său auzind aceste cuvinte, ce exprimau atât de puţin respect faţă de bietele creaturi ce sufereau, i-a răspuns vehement, lovindu-l peste mână, spunându-i că poate toată această ardere se va întoarce împotriva sa. Şi astfel s-a şi întâmplat; Rogers a fost primul om ars de viu pe vremea domniei Reginei Maria. Cred (adaugă Pierce) că prietenul lui Roger era defapt Fox.” [Crosby, vol. i. p. 61]
Din cauză că am menţionat numele de TYNDALE, nu ar fi rău de a da o scurtă relatare asupra muncii şi suferinţelor sale pentru caza lui Dumnezeu. În tinereţe el s-a dus la Oxford, o parte din educaţia sa formând-o acolo, iar cealaltă parte la Cambridge. După ce a plecat de la universitate, el s-a stabilit pentru o vreme în Gloucestershire; însă a fost obligat să-şi părăsească ţara natală din cauza persecuţiilor. Pe continent el a tradus noul testament în Engleză, tipărindu-l în anul 1526. Această ediţie a fost adusă de Sir Thomas More şi episcopul Tonstall. Cu banii procuraţi de la această sursă, a fost republicat în 1530; însă de vreme ce acest conţinea deasemenea unele reflectări despre episcopii şi clerul Englez, ei au poruncit cumpărarea şi arderea sa. În anul 1532, Tyndale şi asociaţii săi au tradus şi tipărit întreaga biblie; însă în timp ce se pregătea cea de-a două ediţie, el a fost prins şi ars pe rug pentru erezie, în Flandra. [Notă: Pentru un raport mai amplu şi precis despre William Tyndale şi eforturile sale asupra traducerilor, şi timpul diferitelor ediţii ale Bibliei, vedeţi Annals of the English Bible de Christopher Anderson. Această lucrare se poate găsi pe site-ul Way of Life la secţiunea Electronic Baptist History Library. Anderson, care a cercetat meticulos subiectul său, a publicat cartea sa cu 34 de ani după ce Ivimey a publicat istoria sa despre Baptiştii Englezi. D.W. Cloud]
El a fost un reformator important. Se presupune în general că s-a născut la graniţa cu Wales. Mr. Thomas crede că este foarte probabil ca “Llewelyn Tyndal şi fiul său Heyekiah să fi fost membrii importanţi ai bisericii Baptiste din Llanwenarth lângă Abergavenny, în jurul anului 1700, după cum apar în cartea vechii biserici, acolo încă existând unii din acelaşi neam.” Este probabil, aşadar, că Tyndale şi-a primit superioritatea de la unii Wicklifiţi din Hereford şi comitatele alăturate, unde deja am dovedit că a existat un adevăr scriptural timp de multă vreme. Pentru acest om măreţ suntem obligaţi de a continua emanciparea împotriva lanţurilor papistăşiei, care nu pot fi distruse decât de ciocanul Cuvântului lui Dumnezeu.
Sentimentele acestui om sărbătorit asupra botezului ar putea fi adunate din următorul fragment din lucrările sale. După ce a condamnat sever conducerea clerului Roman pentru folosirea cuvintelor latine, el spune: “spălarea fără cuvânt nu a ajutat; însă folosirea cuvântului ne-a purificat, după cum scrie şi în Eph. 6. După cum a curăţat Hristos congregaţia în fântână, spunând cuvântul: cuvântul este promisiunea pe care a făcut-o Dumnezeu. Acum după cum predicator, predicând cuvântul Domnului, îi salvează pe cei ce ascultă, la fel şi spălarea ne prezintă promisiunea pe care Dumnezeu ne-a făcut-o nouă prin Hristos, spălarea predicată nouă că suntem curăţaţi cu sângele lui Hristos, care a fost o ofrandă şi o satisfacere pentru păcatul tuturor celor ce se pocăiesc şi cred, închinându-se în faţa voinţei lui Dumnezeu. Scufundarea în apă a semnificat că noi murim şi suntem îngropaţi cu Hristos din cauza păcatului iniţial al lui Adam. Ieşirea la suprafaţă semnifică că ne ridicăm din nou cu Hristos într-o viaţă reînnoită împreună cu Duhul Sfânt ce ne va învăţa şi ne va ghida, lucrând voinţa Domnului prin noi; după cum apare în Rom. 6.” [Ascultarea în toate gradele dovedit de cuvântul lui Dumnezeu imprimat de Wyllyam Copland la Londra 1561] [Notă de la Publicatorul acestei ediţii a lui Ivimey: Am modernizat scrierea cuvintelor lui Tyndale pentru a ajuta la înţelegerea mai bună a lor de către cititori.]
Dacă Tyndale a botezat oameni asupra unei profesii de credinţă sau nu, este sigur faptul că sentimentele sale l-ar fi condus în mod natural către practică; după câte sunt spuse despre acest subiect al acestui decret în acest citat, acest lucru nu se aplică şi copiilor; care nu poate fi spus că “s-a căit şi a crezut, supunându-se voinţei lui Dumnezeu.” După cum relatează manierei în care botezul a fost în acel moment administrat, declaraţia sa este atât de simplă încât nu necesită un comentariu.
Pentru a ne întoarce la evenimentele ce au avut loc în Anglia în timpul domniei lui Edward VI, învăţăm de la Burnet, că la sfârşitul lunii decembrie 1550, după multe proteste în parlament, un act a fost trimis pentru iertarea regelui, Anabaptiştii fiind excluşi din el. “Ultimul dintre toate (spune el) a venit iertarea regelui; din care cei din turn şi alte închisori, inclusiv toţi Anabaptiştii, au fost excluşi.” Aceasta este o sesizare că Baptiştii erau atât de numeroşi pentru a atrage atenţia guvernului, şi atât de respingători pentru a fi puşi la acelaşi nivel cu cei închişi drept duşmani ai statului.
În acelaşi an, o vizită la dioclesiile din Londra a fost făcută de Ridley, noul episcop. Printre alte întrebări puse clerului inferior, a fost şi următoarea: “Dacp vreun Anabaptist sau alţii s-au întrunit în secret, având diferite opinii decât cele deja stabilite.” Au existat deasemenea alte întrebări despre botez şi mariaj. Burnet spune: “aceste articole fac parte din colecţia episcopului Sparrow.” [Hist. Of Refor. Vol. Ii. p. 143-158]
Un eveniment ce s-a întâmplat în următorul an arată că Baptiştii erau încă ofensivi către cei de la putere. Pe data de 6 aprilie 1551, George Van-Pare, un olandez, a fost condamnat, iar pe ziua de 26 a aceleiaşi luni, a fost ars pe rug la Smithfield. Vorbind despre această persoană, Neal remarcă: “El a fost un om strict şi virtuos, fiind foarte devotat: el a suferit mult, sărutându-i pe cei ce urmau să-l ardă de viu.” Burnet spune că “caracterul eminent pe care l-a avut pentru evlavie, şi fortitudinea pe care a manifestat-o la rug, tindea mai mult să-l expună pe Cranmer mai mult decât oricare eveniment ce s-a întâmplat. Papistaşii spuneau acum că oamenii ar putea fi executaţi pentru erezie de confesia reformatorilor. În toate cărţile publicate pe vremea reginei Maria, aceste exemple erau mereu produse; iar când Cranmer însuşi a fost adus la rug, oamenii au numit-o răzbunare.” [Neal, vol. i. p. 61]
Mr. Strype spune că pe data de 27 septembrie 1552, o scrisoare a fost trimisă Arhiepiscopului, pentru a examina o nouă sectă ce a apărut în Kent. El spune că nu există multe informaţii despre secta aceasta; el presupune că ei ar putea fi o familie a dragostei, sau secta lui David Geroge; însă aceste conjuncturi ale lui nu au o bază solidă. “Cred, spune Pierce, că această sectă nu era alta decât un grup de neconformişti sinceri, care fiind îndureraţi la vederea corupţiei papale, au încercat o reformă, fapt ce este foarte neplăcut pentru episcopii noştrii care se aşteaptă ca oamenii să-şi aştepte rândul.” [Răspunsul către Nichol. P. 56] Mr Strype în cartea sa Life of Cranmer p. 208, spune că aceste persoane erau Anabaptişti. Este probabil ca mulţi despre aceştia să fi fost acolo la moartea lui Joan Boucher, de vreme ce nu există niciun argument care să-i convingă pe sfinţii din acea perioadă de absurditatea şi răutatea executării oamenilor de dragul conştinţei.
Burnet pare să creadă că suferinţele acestor persoane au fost o relatare a opinilor lor eronate legate de persoana lui Hristos; el spune că “celălalt tip de Anabaptişti, care respingeau botezul infantil, nu au fost persecutaţi; însă unele cărţi au fost scrie împotriva lor, pentru a justifica botezul infantil; iar practicab isericii a început atât de timpuriu, şi a fost atât de universal răspândită, încât s-a crezut că e o cerere bună, în special fiind bazată pe asemenea argumente din scriptură, după cum s-a demonstrat, cel puţin prin legalitatea sa.” [Burnet Abridg. Part. Ii. p. 87] Cu toate astea, ni se furnizează aşadar o informaţie importantă, ce dovedeşte că au existat persoane printre ei care au putut să apere principiile lor, şi cărora nu le-a fost frică să facă asta, deşi ei s-au expus astfel la închisoare şi moarte.
În următorul an, consiliul a decis să reformeze doctrina bisericii. Arhiepiscopul Cranmer şi Episcopul Ridley au fost însărcinaţi cu asta, aceştia scuţând în evidenţă patruzeci şi două de articole despre punctele principale ale credinţei Creştine. Aceştia au fost intitulate “Articolele aprobate de episcopi şi oamenii învăţaţi, la convocarea ţinută în Londra, în anul 1552, pentru a evita diversitatea de opinie şi pentru a stabili atingerea adevăratei religii: Publicată cu autoritatea regelui.” Neal nu observă alterarea din articolul douăzeci şi opt, care este următorul: “Obiceiul bisericii de a boteza copiii, este recomandat şi trebuie păstrat în biserică.” [Crosby, vol. i. p. 54] Trebuie observat că botezul infantil nu era păstrat din cauză că Hristos a poruncit sau practica de apostoli şi de primii Creştini, ci din cauză că era un obicei de-al bisericii.
Tânărul rege era tolerant. John a Lasco, care era pastorul unei biserici străine, a publicat o lucrarea ce era-i dedicată lui Sigismund, regele Poloniei, în 1555; în ea, el spune: “Regele Edward doreşte ca ritualurile şi ceremoniile folosite de papalitate, să fie curăţate de ranguri; iar străinii ar trebui să aibă biserici ce observă toate lucrurile conform observaţiei apostolice; iar prin aceste lucruri bisericile Engleze ar putea fi încântate să îmbrăţişeze puritatea apostolică printr-o încuviinţare unanimă a regatului.” El adaugă că “regele era liderul acestui proiect, iar Cranmer îl promova; însă unele persoane măreţe stăteau în cale.” Martin Bucer, un sfânt German şi profesor la Cambridge, o persoană importantă în ochii tânărului rege, a venit cu un plan şi l-a prezentat majestăţii sale; în acest plan el a scris pe larg disciplina ecleziastică. Regele citind-o, a început să scrie un discurs general despre reformă, însă nu a trăit ca să-l termine. Moartea sa, care a avut loc pe data de 1553, la vârsta de şaisprezece ani, acesta fiind al şaptelea an de domnie, a pus capăt oricărui plan măreţ de a perfecţiona reforma. Dr. Leighton spune despre moartea regelui astfel: “Acest rege, o plantă graţioasă într-un sol nefertil, asemeni unui alt Josiah, ce s-a aruncat înainte cu măreţie pentru a promova reforma, a interzis masa pentru sora sa. Mai mult, el nu dorea să lase bestia Romană în regatul său, după cum a fost învăţat de cei aproape lui. Însă în timp ce se străduia să creeze ceva, la fel era şi oprit de opunerea prelaţilor, care l-au făcut în gelozia sa divină, în agonia sufletului său, să-şi verse sufletul în lacrimi.” [Un apel către parlament] Neal spune: “El era un prinţ incomparabil, de aşteptări promiţătoare; iar în judecată fără egal, un adevărat phoenix al erei sale. Se şopteşte că a fost otrăvit.” [Neal, vol. i. p. 81]
În timpul domniei Mariei, cea care l-a urmat, mulţi Baptişti au venit pentru a cere dreptate pentru suferinţele lor, mulţi dintre ei ajungând martiri, deşi sentimentele lor nu ne-au fost transmise în legătură cu acel subiect.
În primul an al domniei sale, 1553, avem o relatare a examinării lui Woodman înaintea episcopului din Winchester, în biserica St. Mary Overy, în care episcopul a spus: “Ţine-i o carte: dacă refuză să jure, înseamnă că e un Anabaptist şi îl vom excomunica.” Deasemenea în examinare lui Philop înaintea lorzilor consiliului, pe data de 5 noiembrie 1555, Rich i-a spus: “Toţi ereticii se bazează pe Spiritul lui Dumnezeu, iar fiecare şi-ar face o biserică proprie, la fel ca Joan din Kent şi Anabaptiştii.”
Spanhemius, în relatarea sa despre David George din Delpt în Olanda, care a fost dat afară din propria ţară de persecuţie, şi a murit la Londra, şi care a fost integrat onorabil în biserica St Lawrence, ne informează că cu trei ani mai târziu, s-a descoperit că era un Anabaptist; asupra căreia adepţii săi au căutat; un anumit număr de sfinţi şi avocaţi au fost aleşi pentru a-i examina; opinile sale au fost condamnate de un decret; imaginea sa a fost arsă; iar trupul său a fost luat şi ars deasemenea. [Crosby, vol. i. p. 63,64] Este probabil ca David George să fi fost un membru al bisericii Baptiştilor străini, ce a fost formată la Londra în domnia anterioară.
Brandt ne asigură că “în anul 1553, exilaţii ţării de jos, care în timpul domniei lui Edward VI s-au adunat într-un congregaţie la Londra (care în momentul morţii sale a fost împrăştiată de Regina Maria) după o lungă şi chinuitoare călătorie în care au suferit mult din cauza Lutheranilor, au găsit la Wismar două comunităţi distincte de Anabaptişti.” [Hist. Refor. Vol. i. book. iv]
Aceste persecutări par să-i fi inspirat pe Baptişti, făcându-i să ţină şi mai strâns de obiceiurile lor; deoarece în 1557, descoperim că mulţi au fost întemniţaţi, fiind acuzaţi că aveau următoarele opinii: (1) Că botezul infantil este anti-scriptural. (2) Că este poruncit de papă. (3) Că Hristos a poruncit ca învăţarea să fie înaintea botezului. Aceste sentimente pe care Baptiştii încă le profesează nu au fost niciodată dezaprobate. A existat deasemenea o plângere ce a favorizat evanghelia la Ipswich, la consiliul Reginei ţinut la Beccle în Suffolk pe 18 mai 1556, iar printre crimele enumerate găsim că patru femei au fost acuzate că au refuzat să-şi scufunde copiii la biserica St. Peter. Una dintre acestea se pare că a fost o moaşă, fiind în mod particular cerut ca “nimeni nu accepta moaşele, din cauza sfaturilor rele ce necesitau un număr de femei să se adune.” [Fox, vol. Iii. p. 791]
Această prinţesă rea a murit pe 17 noiembrie 1558. Moartea sa a încheiat succesiunea cruzimilor pe care nimeni nu le-a descris pe deplin, multe sute de oameni fiind ucişi din cauza religiei; a existat doar un caz în care a fost acordată salvarea unui om condamnat la erezie. “Domnia ei (spune Neal) a fost din toate punctele de vedere o calamitate pentru naţiune, trebuind să fie trimisă mai departe spre posteritate prin scrisori scrise cu sânge.”
Regina Elizabetha a urmat la tron. În timpul domniei sale a existat multă persecuţie. Ea era, totuşi, mai acceptabilă în comparaţie cu Mary, deşi se pare că era pe jumătate papistaşă, exercizând o putere despotică asupra slujitorilor ei. Aceleaşi severităţi pe care Mary le-a avut împotriva neconformiştilor, au fost folosit împotriva lor şi de către Elizabeth, atunci când venea vorba de protestanţi. Protestanţii erau persecutaţi de amândouă; de Mary, pentru că au refuzat să accepte noţiunile absurde ale transubstantinenţei şi purgatoriului; de Elizabetha, pentru că au obiectat împotriva arhiepiscopilor şi lorzilor episcopi; împotriva întreţinerii birurilor preoţimii; împotriva regatului lui Hristos ca fiind regatul acestei lumi; împotriva slujitorilor ce nu predicau; împotriva anteriului; şi împotriva ritualurilor, ceremoniilor şi canoanelor ecleziastice inventate de oameni. Unii dintre neconformişti au obiectat împotriva acestor lucruri; alţii doar împotriva câtorva dintre ele.
Zelul episcopilor în timpul acestei perioade a fost îndreptat în mare parte pentru susţinerea ceremoniilor. Refuzarea de a accepta deciziile reginei legate de invenţiile papale, era considerată un motiv suficient pentru a-i da afară din biserici pe majoritatea dintre sfinţii eminenţi, deasemenea şi de a le fura libertatea şi viaţa; într-un veac când existau foarte puţini oameni învăţaţi în biserică, iar oamenii mureau din cauza lipsei de cunoaştere.
Spiritul veacurilor ar putea fi judecat de următoarele circumstanţe. Din cauza molimei ce era în Londra şi alte părţi ale ţării în vara anului 1562, zelul uniformităţii a fost puţin estompat. Drept dovadă avem exemplele a doi dintre cei mai merituoşi şi învăţaţi sfinţi din acea vreme. Primul dintre aceştia a fost venerabilul Miles Coverdale, fostul episcop din Exeter. Acest om excepţional a lucrat multă vreme împreună cu Tyndale la traducerea bibliei. El s-a născut la Yorkshire, a fost educat la Cambridge şi a urmat doctoratul la universitatea din Tubingen. Întorcându-se în Anglia pe vremea regelui Edward, el a devenit episcop în Exeter, în anul 1551. Pe vremea ascensiunii reginei Maria, el a fost întemniţat, şi ar fi fost şi ars de viu, dacă nu intervenea regele Danemarcei, care a cerut prezenţa sa în ţara lui. Atunci când Elizabetha a venit la tron, el s-a întors în Anglia, şi a asistat la consacrarea primului ei arhiepiscop din Canterbury; însă din cauză că nu accepta ceremoniile şi obiceiurile, el a fost neglijat, nefiind preferat. “Acestui om important (spune Strype) fiind acum bătrân şi sărac, Grindal, episcopul din Londra, i-a dat mica biserică de la St. Magus, unde a predicat în pace timp de doi ani. Însă, neajungând la uniformitatea cerută, el a fost persecutat şi obligat să renunţe la parohia sa cu puţin timp înainte de moarte, fapt ce a avut loc pe data de 20 mai 1567, la vârsta de de optzeci şi unu de ani. El a fost un predicator renumit, admirat şi urmat de către toţi puritanii.” [Life of Parker, p. 149]
Celălalt a fost venerabilul om, John Fox martirologistul, un sfânt foarte harnic şi învăţat, deasemenea şi un exilat al religiei. Cât timp a fost izgonit din ţara natală, el şi-a petrecut timpul scriind “Acts and Monuments” despre acea biserică care cu greu l-ar fi acceptat în mijlocul ei, şi căutând materiale despre martiriul celor ce au suferit în numele religiei pe vremea domniilor lui Henry VIII şi al Mariei. Această lucrare a fost publicată prima dată în Latină pentru străini, iar apoi în Engleză pentru a fi utilizată de concetăţenii săi, în anul 1561. Această carte a dat o lovitură serioasă papalităţii. A fost dedicată reginei, bucurându-se de asemenea reputaţie încât s-a ordonat să fie pusă în toate bisericile, unde a adus în inimile oamenilor multă ură faţă de religia ce a vărsat atât de mult sânge nevinovat.
Regina îl respecta pe Fox, numindu-l tată: însă din cauză că a refuzat să susţină articolele şi ceremoniile ei, nu a fost promovat timp de multă vreme. În timp, prin influenţa unui prieten, el a primit un post la catedrala din Sarum. Acest om bun nu s-ar fi închinat niciodată în faţa unor asemenea impuneri. Atunci când a fost chemat să se închine, el a luat testamentul său grecesc din buzunar şi a spus: “Pentru asta mă voi închina.” Atunci când i-au oferit canoanele, el a refuzat, spunând: “Nu am nimic în biserică decât un post în Salisbury; iar dacă mi-l luaţi, veţi avea parte de mult bine.” Într-o scrisoare către prietenul său Dr. Humphreys, el a reproşat greutăţile timpurilor în care a trăit. “Încă port aceleaşi haine şi rămân în aceaşi condiţie grea, în care Anglia m-a primit la întoarcerea mea din Germania; nici nu-mi schimb sensul sau ordinea, la fel ca cea a fraţilor predicatori.” [Hist. Of Dissenting Churches a lui Wilson, vol. I, p. 10]
Era de aşteptat ca nicio favoare să nu le fie acordată Baptiştilor din aceste vremuri. Cruzimile de care au avut parte vor apărea în puţine cazuri pe care istoricii din acele vremuri le-au păstrat. Fuller spune: “Acum au început Anabaptiştii să sporească în ţară; în timp ce ne pare rău că unii concetăţeni au fost seduşi de această opinie, ne pare deasemenea şi bine că Englezii erau încă liberi de acea infecţie: deoarece în ziua Paştelui a fost descoperită o congregaţie de Anabaptişti Olandezi în Londra; şapte sute douăzeci au fost prinşi şi închişi; iar patru, s-au căit. În următoarea lună, un olandez şi zece femei au fost condamnaţi; dintre aceştia doar o femeia a fost convinsă să se căiască; opt au fost izgoniţi din ţară; iar doi dintre ei au fost atât de înverşunaţi încât s-a poruncit arderea lor pe rug în Smithfield.” [Church Hist. Cent. 16, p. 164]
Ceea ce acest scriitor spune desprte Englezi că ar fi fost liberi de această infecţie, arată cât de puţine cunoştea el despre istoria bisericii, în special de multele exemple pe care le-am enumerat mai sus. Relatarea, totuşi, care este datp este o dovadă a tăriei cu care aceşti oameni îşi păstrau opinile, de vreme ce doar cinci dintre aceştia au fost influenţaţi de ameninţările şi promisiunile căinţei; iar una dintre aceştia a fost o femeie, care a cedat doar după ce a fost condamnată la moarte. Această sentinţă a fost suferită de doi oameni care mai degrabă au murit decât să-l respingă pe Cel ce a spus asta: “Oricine îşi iubeşte propria viaţă mai mult decât pe mine, nu este demn de mine; şi oricine îşi pierde viaţa de dragul meu, acela va fi salvat.”
Forma abandonării unui jurămând îndeplinită de aceşti Baptişti Walloon este un caz deosebit, deoarece dovedeşte cât de departe doreau prelaţii ca persoanele ce profesau aceste opinii să meargă. A fost adusă înaintea Dr. De Laune, în anul 1575, în cel de-al optisprezecelea an al Elizabetei, în biserica Daneză, fraţii Austin, Londra, a cărei slujitor era doctorul. Este după cum urmează: “Întrucât fiind seduşi de diavol, de spiritul erorii şi de predicatori falşi, au căzut în erori condamnabile; că Hristos nu s-a întrupat din fecioara Maria, că copiii credincioşilor nu trebuie botezaţi, că un creştin nu poate fi un magistrat, sau să poarte sabia şi oficiul autorităţii, şi că nu este lgal pentru un creştin să depună un jurământ. Acum prin bunăvoinţa lui Dumnezeu şi ajutorul slujitorilor învăţaţi ai bisericii lui Hristos, înţelegem aceleaşi lucruri ca fiind cele mai detestabile şi eronate erezii; cerei lui Dumnezeu milă pentru acele erori; şi respinge, căieşte-te şi renunţă la ele; şi le vom nega din adâncul sufletului, protestând că credem cu siguranţă contrarul. Mai mult, confesăm că întreaga doctrină stabilită şi publicată în biserica Angliei şi deasemenea aceea ce este primită de biserica Daneză din Londra, este găsită adevărată conform cuvântului lui Dumnezeu. Astfel ne supunem şi vom fi cu bucurie membrii ai bisericii Daneze; şi de acum înainte respingem şi abandonăm în totalitate fiecare greşeală Anabaptistă.” [Crosby, vol. i. p. 69]
Din această relatare învăţăm care erau erorile de care au fost ei acuzaţi, doar o căinţă formală putându-i scăpa de exil sau moarte. Pentru a preveni executarea celor ce au fost condamnaţi, spune Fuller, un sfânt important a trimis o scrisoare reginei, implorând-o să nu-i ardă pe rug. “Aceasta a fost scrisă (adaugă el) într-o Latină elegantă de către John Fox, din a cărei mâini am tradus-o.” El se temea ca nu comva Smithfield, care obişnuia să fie consacrat cu cenuşa martirilor, să fie acum profanat de eretici, el dorind ca papistaşii să se bucure de propriul monopol al cruzimii în arderea persoanelor condamnate.”
Următorul pasaj este o traducere din această scrisoare, care îi aduce mult credit scriitorului. – “Mult prea fericită prinţesă, măreaţă regină, onoarea ţării noastre şi a veacului nostru. Nimic nu a fost mai departe de speranţele şi aşteptările mele decât să o deranjez pe excelenţa voastră cu întreruperea mea tulburătoare; mă îndurerează extrem de mult că rup această tăcere pe care mi-am fixat-o în minte. Însă acum că se întâmplă, dintr-o nefericire neştiută de mine, ca timpul să mă oblige să acţionez contrar speranţei şi opiniei mele, în a face un lucru pe care îl doresc foarte puţin; deşi nu am pricinuit probleme nimănui, acum trebuie contrar înclinaţiilor mele să fiu nevoit să o facă, până şi faţă de prinţesa mea; nu pentru mine sau vreo cauză de a mea, ci din pricina calamităţii aduse asupra altora; şi pe cât de ascuţită şi lamentabilă este asta, la fel de mult sunt stimulat de a o dezaproba.”
“Înţeleg că se află unii oameni aici în Anglia, nu englezi, ci veniţi din Olanda, presupun că atât bărbaţi cât şi femei, care au încercat conform legii să-şi declare în mod public căinţa, şi care sunt reprimiţi cu bucurie. Mulţi alţii sunt condamnaţi la exil; o sentinţă dreaptă în opinia mea. Însă aud că sunt unul sau doi dintre aceştia care vor fi sever pedepsiţi prin ardere pe rug, dacă nu cumva sfinţenia voastră poate împiedica asta. În această afacere recunosc că trebuiesc luate în considerare două lucruri; unul este răutatea erorilor lor, cealaltă, gravitatea pedepsei lor. Cât despre erorile lor, întradevăr, niciun om cu bun simţ nu poate nega că sunt absurde, iar eu mă mir cum de asemenea opinii monstruoase au putut apărea în minţile unor Creştini; însă aceasta este slăbiciunea umană. Şi avem un motiv întemeiat de a-i da lui Dumnezeu mulţumiri că niciun Englez nu gândeşte asemenea nebunie. Cât despre aceste secte fanatice, aşadar, este sigur că nu trebuie adăugate în comunitate, ci mai degrabă, în opinia mea, trebuie să fie suprimate cu o corecţie corespunzătoare. Însă a arde de vii trupurile sărmanilor păcătoşi, care ofensează mai degrabă prin judecată oarbă decât perseverenţa voinţei, prin foc şi flăcări, este un lucru crud, şi o faptă mai degrabă pe placul Romaniştilor decât evanghelicilor; da, este evident de aceeaşi natură, de vreme ce-şi are originea de la preoţii Romani, de la primul autor al acestei cruzimi, Innocent al treilea. Oh, era mai bine dacă nimeni nu aducea asemenea taur în biserica blândă a lui Hristos! Nu vorbesc asemenea lucruri pentru că aş fi de acord cu răutăţile lor, sau că favorizez erorile vreunui om; ci văzând că eu însumi sunt un om, înclin să favorizez astfel viaţa unui om; nu că ar trebui să greşească, ci să se căiască. Mai mult, mila mea nu se extinde doar la viaţa unui om, ci şi la cea a bestiilor.”
“Poate pare o prostie din partea mea; însă vorbesc adevărul, că pot trece cu greu pentru o casă de măcel unde vacile ucid, însă mintea mea se înapoiază cu un sens secret al durerii lor. Admir cu adevărat bândeţea lui Dumnezeu aici, care are un asemenea respect faţă de creaturile brute ce se pregăteau pentru sacrificiu, iar ele nu trebuiesc arse înainte ca sângele lor să fie scurs pe altar. Astfel descoperim că prin pedepsă, deşi dreaptă, nu trebuie să fim foarte riguroşi, ci să temperăm tăişul rigorii noastre prin bândeţe. Atfel, dacă pot fi îndrăzneţ cu maiestatea unei asemenea prinţese măreţe, o implor cu umilinţă pe alteţa voastră regală, de dragul lui Hirstos, care a fost consacrat să sufere pentru vieţile multora, să-mi acordaţi această favoare, pe care până şi bunăvoinţa divină v-ar lăsa să o îndepliniţi; ca dacă se poate ca aceşti mizerabil să fie cruţaţi; astfel să fie pus un stop la oroare, prin schimbarea pedepsei într-una mai bândă. Există excomunicări şi încarcerări; există legături; există exilarea, arderea mâinii sau biciuirea, sau până şi sclavismul. Acest lucru îl implor din suflet, ca flăcările din Smithfield, care au fost stinse cu mult timp în urmă de guvernul dumneavoastră, să nu fie reînviate din nou. Însă dacă nu voi obţine asta, mă voi ruga cu sinceritate ca măria voastră să ne dea câteva luni şansa să aflăm dacă Dumnezeu prin bunăvoinţa sa ne va permite să-i facem să se căiască, deoarece prin distrugerea trupurilor lor, sufletele sunt în pericol de ruină eternă.”
Această scrisoare patetică a avut puţin efect asupra spiritului fanatic al Elizabethei. Ea a răspuns: “Dacă într-o lună ei nu se vor căi pentru greşelile lor, ei vor suferi cu siguranţă.” Ei au refuzat acest lucru, şi astfel decretul De haeretico comburendo, care timp de şaptesprezece ani a fost doar o teorie, a fost acum pus în practică; iar aceşti doi Baptişi, John Wielmaker şi Henry Tor Woort, au fost arşi pe rug la Smithfield, pe 22 Iulie.
În anul 1589, Dr. Some, un om foarte important, şi un om al bisericii foarte violent, a publicat tratate împotriva unor puritani, Greenwood, Barrow, Penry şi alţii. În acestea el a încercat să arate ce înţelegere exista între ei şi Anabaptiştii Englezi. Opiniile de care îi acuză pe Anabaptişti, atunci când, după cum spune Crosby, sunt dezbrăcaţi de veşmintele pe care le-au pus pe ei, sunt după cum urmează: “Că slujitorii evangheliei trebuie să fie susţinuţi prin contribuţiile voluntare ale oamenilor – că puterea civilă nu are niciun drept să facă sau să impună legile ecleziastice – curtea cu însărcinările era o uzurpare anti-creştină – că cei ce sunt calificaţi să predea nu trebuie să fie opriţi de puterea civilă – că botezul administrat de biserica Romei este invalid – că o adevărată constituţie şi disciplină sunt esenţiale pentru adevărata biserică, şi că venerarea lui Dumnezeu în biserica Angliei este imperfectă în multe aspecte.” – Doctorul atinge pe scurt, spune Crosby, opinia botezării doar a credincioşilor, şi scoate în evidenţă acuzaţiile sale spunând: “ei consideră drept blasfemie faptul că orice om poate ajunge la titlul de Doctor sau Sfânt,” acest lucru, după cum explică el, fiind numit Rabbi, sau maestru al credinţei altor oameni. [Crosby, vol. i. p. 77]
Cine nu vede în aceste articole principiile originale ale noului testament, şi adevărata bază pe care ca neconformişti protestanţi trebuie noi să stăm? Dreptul magistratului de a interveni în probleme religioase fiind negat, instituţiile religioase, care sunt găsite prin presupunerea acelui principiu, trebuie neapărat să aibă opinii separate, iar dacă principiul este dovedit a fi fals, trebuie să decadă cu el.
Baptiştilor din ziua de astăzi nu trebuie să le fie ruşine de aceste semntimente ale predecesorilor lor, care în perioada când principiul neconformării era atât de imperfect înţeles, au avut idei clare asupra subiectului, sigilând adevărul cu sângele lor.
De la Dr. Some învăţăm deasemenea că în perioada în care a scris, 1589, “Au existat câteva întruniri Anabaptiste în Londra şi alte locuri.” Se pare că Baptiştii au reformat în această perioadă timpurie diferite biserici cu persoane ce aveau aceleaşi opinii ca şi ei, atât în Londra, cât şi în diferite părţi ale ţării. El adaugă: “Unele persoane cu aceste sentimente au fost formate în universităţi.” Acest lucru fiind spus, unii dintre sfinţii puritani zeloşi şi-au urmat principiile spre consecinţele lor legitime, respingând botezul infantil, împreună cu alte ceremonii ale bisericii. Doctorul, pentru a expune Baptiştii, relatează istoria unuia pe care îl numeşte T.L., “care la o întrunire din Londra a avut iniţiativa de a expune scripturile, de a concepe rugăciuni aşa dintr-o dată şi de a excomunica două persoane care s-au aflat anterior în frăţia aceea, dar care i-au părăsit.” Cine este acest L.T. nu ştim; însă pare clar că era un pastor al bisericii, care a declarat în numele lor că unele persoane ce i-au părăsit nu mai făceau parte din comuniunea lor. Explicaţia lui asupra scripturilor şi rugăciunii fără utilizarea unei forme, este considerată inadecvată şi eretică. Suntem îndatoraţi faţă de Dr. Some, deoarece ne-a arătat o urmăr din istoria bisericilor noastre din Anglia, încă de la Reformă, spre o perioadă la fel de timpurie ca şi cea a bisericilor presbiteriene, prima dintre care a fost fondată în Anglia în anul 1572.
Persoanele împotriva cărora Dr. Some a scris, erau oameni de talente respectabile, iar numele lor strălucesc distinse în analele puritanilor. Ei erau sfinţi eminenţi şi martiri iluştrii ai cauzei Domnului Isus Hristos. Barrow şi Greenwood, după ce au fost ţinuţi în închisoare timp de multe luni, iar acolo fiind expuşi la foamete, răceală şi goliciune, unde, în ultima zi din martie 1592, au fost aduşi la Tyburn într-o căruţă, şi expuşi sub spânzurători multă vreme, pentru a vedea dacă terorile morţii îi înspăimântă; însă rămânând constanţi, ei au fost aduşi înapoi la Newgate, iar pe data de 6 aprilie, au fost aduşi din nou la Tyburn şi executaţi. La locul execuţiei ei au dat asemenea mărturii despre evlavia lor nemuritoare pentru Dumnezeu, şi loialitate faţă de regină, rugându-se pentru domnia ei lungă şi prosperă, încât atunci când Dr. Reynold, care avea grijă de ei, a raportat comportamentul către majestatea sa, ea şi-a exprimat tristeţea că i-a trimis la moarte.
Persecuţia celor ce s-au separat de biserica Angliei a fost de data aceasta de a încheia domnia reginei într-un mod foarte sever.
Mulţi dintre ei asupra acestei relatări, au părăsit regatul; iar cei ce au rămas au fost atacaţi în continuu şi asupriţi prin taxe şi închisoare. Faptul că Baptiştii erau implicaţi în suferinţele din aceste vremuri, poate fi dedus din petiţiile justiţiei pentru pacea din comitatul Norfolk. O plângere a fost făcută către ei despre încarcerarea lungă şi ilegală a unui puritan, Rev. Robert Wright, aceasta fiind adresată lui Aylmer, episcopul din Londra. Acest lucru l-a ofensat atât de tare pe măria sa, încât a dat doisprezce articole împotriva judecătorilor înşişi, făcându-i să fie chemaţi înaintea reginei pentru a răspunde pentru faptele lor.
Aceste acţiuni ale episcopului i-au dezgustat atât de cler cât şi pe cetăţeni; iar judecătorii, în ciuda ultimei sale citaţii despre ei în faţă consiliului, au scris în onoarea lor, rugându-i să se opună. Cuvintele acestei cereri, spune Neal, sunt demne de amintit, deoarece ele descoperă cruzimea membrilor comisiei: “Slujitorii credincioşi ai cuvântului (spune ei) sunt adunaţi cu cei mai răi criminali; prezentaţi, indicaţi şi condamnaţi, pentru treburi, după cum presupunem, minore; unii pentru că nu au respectat sărbătorile, alţii pentru că au cântat pslamul Nune Dimittis dimineaţa; unii pentru că au pus la îndoială botezul în ceea ce priveşte credinţa, de la copii la naşi; unii pentru că au ignorat crucea la botez; alţii pentru că au ignorat inelul la căsătorie. Un lucru patetic de a vedea este legea transformată în adversar [papistaşii] şi vărful cu tot tăişul său coborât asupra adevăraţilor credincioşi.”
“Vedem ordinea ca fiind regula Duhului lui Dumnezeu, şi dorinţa de uniformitate în toate datoriile bisericii, conform proporţiei credinţei; însă dacă aceste ceremonii slabe sunt atât de indiferente încât sunt lăsate la discreţia slujitorilor, credem că este foarte greu ca ele să fie manipulate, pentru a discredita întregul lor oficiu şi profesarea adevărului.”
“Noi o slujim pe majestatea sa şi ţara [la fel ca judecătorii păcii] conform legii. Noi respectăm legea şi făcătorul de legi; când legea vorbeşte, noi păstrăm tăcerea: când porunceşte, noi ne supunem. Prine lege noi înaintăm împotriva tuturor ofensatorilor: nu ne atingem de nimeni pe care legea îl cruţă, şi nu cruţăm pe nimeni pe care legea atinge. Nu permitem papistaşi; din familia dragostei; Anabaptişti; sau Brownişti. Nu, noi îi pedepsim pe toţi aceştia. Însă suntem botezaţi cu respingătorul nume de puritani; un termen compus de ereticii menţionaţi mai sus, pe care îi respingem. Papistaşii pretind a fi imaculaţi; familia Dragostei nu poate păcătui, ei fiind definiţi, după cum se laudă, prin Dumnezeu. Însă ne văităm sub greutatea păcatelor noastre şi ni le confesăm lui Dumnezeu; iar în acelaţi timp lucrăm penrtu a ne menţine pe noi şi profesia noastră nevinovate. Acesta este puritanismul nostru; un nume dat unor asemenea magistraţi, slujitori şi alţii, care au un ochi strict asupra jongleriilor lor.”
“Ne credem legaţi de datoria de a descoperii raporta aceste probleme domniilor voastre; iar dacă voi vreţi să ne chemaţi pentru a aduce dovezi, acesta este lucrul pe care ni-l dorim din tot sufletul.”
Când asemenea severităţi sunt practicate împotriva oamenilor ce se aventurează să altereze un pronume în serviciul botezului, pentru uşurarea poverii conştinţei, este sigur că aceia ce se numesc Anabaptişti, care au respins ritualul, nu ar putea scăpa nepedepsiţi. Chiar judecătorii din Norfolk spun: “îi pedepsim pe aceştia.” Este remarcabil că în timp ce ei menţionează unele lucruri ce au făcut alte secte odioase, ei nu spun nimic pentru a discredita Baptiştii. Să nu deducem că singura lor eroare a fost respingerea botezului infantil? Însă pentru această crimă ei au fost consideraţi nedemni de a face parte din comitatul Creştin alături de Creştini, şi astfel regina a publicat o proclamaţie regală poruncind ca toţi Anabaptiştii şi alţi eretici să părăsească regatul, fie ei nativi sau străini, sub penalitatea cu închisoarea şi pierderea bunurilor. Consecvent toţi Baptiştii au fost obligaţi fie să-şi ascundă sentimentele sau să plece în acele ţări unde ei l-ar putea venera pe Dumnezeu fără a fi molestaţi. Mulţi dintre ei au plecat în Olanda; astfel probabil că au rămas foarte puţini neconformişti în Anglia de la reformă încoace. Terorile camerei în cruce sau Înalta curte de judecată, sau după cum era numită în mod obişnuit, inchiziţia Engleză, a operat atât de puternic pentru a-i extermina pe toţi cei ce aveau singeritatea simplă şi sfântă de a se opune bisericii, care cu îndrăzneală au declarat: “Biserica are putere pentru a decreta ritualurile şi ceremoniile, şi autoritatea în treburile credinţei;” la care ar fi putut fi adăugat; – şi o dispoziţie de a-i pedepsi pe cei ce nu le acceptă implicit dogmele.
Lucrurile au fost în acest statut la moartea reginei, care a avut loc pe data de 24 martie 1602, la vârsta de şaptezeci de ani, şi cel de-al patruzeci şi cincielea an de domnie. Neal spune: “Cât despre religia ei, ea a afectat o cale de mijloc între papistăşie şi puritanism, deşi era mai mult înclinată spre primii. Ea nu a înţeles drepturile conştinţei în treburile religiei, şi este aşadar acuzată că a persecutat principiile. Mai multe legi sanguinare au fost făcute pe timpul domniei ei decât în cele ale predecesorilor. Mâinile ei au fost mânjite de sângele papistaşilor şi puritanilor: primii au fost executaţi pentru că i-au respins supremaţia, iar cei din urmă pentru răzvrătire şi non-conformitate.”
