O istorie a Baptiştilor Englezi
de Joseph Ivimey (1773-1830)
Capitolul 2 – Anii 1180 – 1540
Întunericul ce a urmat după introducerea papistăşiei a fost atât de răspândit încât, înafară de văile din Piedmont, care erau rezidenţa bisericilor Waldesiene, a ajuns în toată Europa, acoperind orice urmă de simplicitate a evangheliei lui Hristos.
Creştinii Waldesieni sunt sărbătoriţi în istorie pentru că s-au opus uzurpărilor anticriste ale bisericii Romei. Învăţatul arhiepiscop Usher, în cartea sa intitulată The succesion and state of the Christian Churches [p. 242], îşi urmăreşte existenţa prin ei, într-o formă distinctă şi în opoziţie faţă de papistăşie. Ei au îndurat cele mai groaznice persecuţii; cele mai crude şi rele metode au fost folosite pentru a-i extermina pe ei şi principiile lor de pe faţa pământului. Cruciada împotriva lor a constat în cinci sute de mii de oameni. Mai mult de trei sute de scaune domneşti au fost distruse, iar mai mult oraşe fortificate demolate.
Persecuţiile pe care le-au suferit erau departe de a-şi îndeplini scopul. Arhiepiscopul spune că “în timp ce persecuţia lui Stephen prin acea dispersie s-a dovedit foarte bună în alte părţi ale lumii, la fel a fost şi aia: deoarece cei ce nu erau buni pentru război, s-au împrăştiat în Europa, unde aveau mai multă libertate. Aeneas Sylvius, iar după el Papa Pius II, au mărturisit că nici decretele papilor, nici armatele Creştine, nu au putut să-i distrugă de tot.”
Arhiepiscopul ne informează, prin autoritatea lui Matthew Paris din Westminster, că: “Erezia Berengariană sau Waldesiană, în jurul anului 1180, a infectat toată Franţa, Italia şi Anglia.” Guitmond, un scriitor papistaş din acea perioadă, spune deasemenea că: “nu doar satele slabe de la ţară, ci şi nobilimea din oraşele principale, au fost infectate deasemenea; prin urmare, Lanfranc, arhiepiscopul din Canterbury, care a fost martor atât domniei lui William Cuceritorul cât şi cea a fiului său William Rufus, a scris împotriva lor în anul 1087.” Arhiepiscopul adaugă, din istoria Franţei de Poplinus, că: “Waldesienii din Aquitain, în jurul anului 1100, în vremea domniei lui Henry I şi Stephen, regii Angliei, s-au răspândit împreună cu doctrinele lor peste tot în Europa,” menţionând deasemenea Anglia în mod particular. [Danvers despre botez, p. 175-178]
Aflăm de la Fox, prin autoritatea lui Robert Gulsborne, că în vremea lui Henry II, în jurul anului 1158, doi predicatori eminenţi de-ai Waldesienilor, Gerhardus şi Dulcinus, au venit în Anglia pentru a propaga evanghelia; arhiepiscopul Usher, de la Thomas Walden, spune că, “câţiva Waldesieni care au venit din Franţa au fost arestaţi, iar prin porunca regelui au fost marcaţi în frunte cu o keye sau fier încins.” “Care sectă (spune William din Newbury, în istoria sa a Angliei), erau numiţi Publicani, originea lor fiind Gasconia; şi care, fiind la fel de numeros ca şi nisipul din mare, au infectat crunt Franţa, Italia, Spania şi Anglia.”
Rapin, relatând despre tranzacţiile consililor lui Henry II, dă următoarea descriere a acestor oameni, prin autoritatea istoricului menţionat mai sus. “Henry a poruncit întrunirea unui consiliu la Oxford în anul 1166, pentru a examina dogmele anumitor eretici, numiţi Publicani. Foarte probabil ca ei să fi fost discipolii Waldesienilor, care au început pe atunci să apară. Atunci când ei au întrebat în consiliu, cine erau ei; răspunsul a fost că ei erau Creştini, şi adepţi ai apostolilor. După aceasta, fiind întrebaţi despre crez, răspunsurile lor erau foarte ortodoxe în legătură cu treimea şi învierea. Însă, (adaugă Rapin), dacă istoricul este de încredere, ei au respins botezul, eucaristul, mariajul şi comuniunea sfinţilor. Ei au arătat multă modestie în comportamentul lor. Atunci când au fost ameninţaţi cu moartea, pentru a-i obliga să renunţe la dogmele lor, ei au spus doar atât: Fie binecuvântaţi cei se suferă în numele dreptăţii.” [History of England, vol. i. p. 350]
Nu este greu de înţeles care erau sentimentele lor despre aceste puncte de vedere eretice. Atunci când un călugăr spune că ei respingeau eucaristul, este înţeles că ei respingeau doctrina absurdă a transubstantinenţei; atunci când el spune că ei respingeau mariajul, el se referă la faptul că ei respingeau faptul că era sacră, susţinând că era o instituţie civilă; când el spune că respingeau comuniunea sfinţilor, înseamnă că ei refuzau să păstreze comuniunea cu biserica coruptă a Romei; atunci când el spune că ei respingeau botezul, se înţelege că ei respingeau doar botezul copiilor? Acestea sunt erorile din cauza cărora au fost ei marcaţi cu fier încins în frunte, de cei ce aveau “semnul bestiei, atât pe frunte cât şi în mâini.”
Paul Stransky, de Republica Bohemorum, p. 272, (după cum a fost citat de David Cranz în lucrarea sa History of the United Brethren, tradusă de La Trobe, p. 16), spune: “Waldesienii, în anul, 1176, au ajuns în Bohemia, şi s-au stabilit în Satz şi Laun, pe râul Eger. Aceştia li s-au alăturat acelor Bohemieni, care respectau încă ritualurile bisericii Greceşti. Ei le-au arătat defectele practicilor lor religioase; şi au introdus printre ei o cunoştiinţă mai pură a doctrinelor credinţei Creştine, conform cuvântului lui Dumnezeu. Prin acest lucru se înţelege că cei cinstiţi şi-au confirmat credinţa, fiind din nou treziţi din somnul lor.”
“Aceşti Creştini antici,” spune Crenz, după ce au spus citatul de mai sus, “(care, pe lângă câteva numele de reproş date lor, erau denominaţi Waldesieni, de la unul dintre cei mai de seamă lideri ai lor, Peter Waldus, care se spune că a emigrat cu restul din Franţa în Bohemia, iar acolo a murit) îşi datează originea de la începutul secolului patru; atunci când Leo, la marea revoluţie religioasă sub Constantin cel Mare, s-a opus inovaţiilor lui Sylvester, episcopul Romei. Rieger continuă, ducându-i la rămăşiţele unor oameni din Văi, care, atunci când apostolul Pavel, după cum se spune, a făcut o călătorie peste Alpi în Spania, au fost convertiţi la Hristos.”
“Mărturia duşmanilor lor (continuă Craz) pare să întărească asta. Sancho Reinerus, un apostat şi persecutor al Waldesienilor în secolul treisprezece, scris: Printre toate sectele, nu există niciuna mai fatală decât Săracii din Lyons (care este un alt nume pentre Waldesieni), din trei motive: 1. Deoarece este cea mai veche. 2. Deoarece este atât de universală; deoarece nu există ţară în care această sectă să nu existe. 3. Deoarece toţi ceilalţi sunt detestabili prin blasfemiile lor; însă asta are o aparenţă de sfinţenie, ei trăind o viaţă dreaptă printre oameni, crezând în Dumnezeu, confesând toate articolele crezului, urând doar pe papa de la Roma, etc.”
“Asta, (spune Cranz) a continuat mai mult de două sute de ani, până în 1391, când, fiind descoperiţi din cauza imprudenţei a doi dintre predicatorii lor, ei au fost persecutaţi crud, şi, în majoritatea timpului, au fost împrăştiaţi în ţările vecine. Însă mulţi martori ai adevărului au rămas în Bohemia; care, nu doar în privat, ci şi în biserici şi şcoli, şi până şi în curtea capelei din Praga, au mărturisit împotriva doctrinei şi practicii corupte, ce se împrăştea acum tot mai mult; fapt pentru care ei au fost încurajaţi de scrierile lui Wickliffe, aduse din Anglia de tinerii nobili care au studiat acolo.”
Roger de Hovedon, în Analele sale, spune că în anul 1182, “Henry II îi favoriza pe Waldesienii din Anglia; cu toate că mulţi erau arşi pe rug în Flandra, Italia şi Franţa, acesta nu suporta asemenea lucru în ţara sa; şi fiind dreptul său şi al reginei sale asupra regiunilor Aquitan, Poictou, Guien, Gasconia, Normandia, locurile unde trăiau Waldesienii şi Albigenii, aceştia fiind slujitorii lor, ei făceau ce doreau cu aceste teritorii.”
În timpul domniilor lui Richard I şi regelui John, care erau vremuri tulburi, nu găsim nicio opoziţie împotriva lor. Richard a fost mult timpu absent, fiind plecat în războiul sfânt. John avea mari contestaţii cu papa, care i-a pus regatul sub interdicţie, interzicând toate venerările publice timp de şase ani, admitând doar botezul privat al copiilor. Acest lucru, împreună cu opoziţia făcută lui de către baroni, a creat multe locuri libere de muncă, astfel aceşti Creştini nu au fost molestaţi deloc, ci aveau oportunităţi mari pentru a-şi răspândi principiile; în vreme ce regele apăra Waldesienii şi Albigenienii în Aquitain şi Gasconia, locuri care erau persecutate de armata cruciată a papei.
Sub domnia lui Henry III, arhiepiscopul Usher spune, din Matthew Paris: “ordinele Fraţilor Minoriţi au venit în Anglia pentru a suprima erezia Waldesiană.” Iar în timpul domniei lui Edward III, în jurul anului 1315, Fuller ne informează, în istoria sa ecleziastică, că “Walter Lollard, acel predicator german, sau, (după cum îl numeşte Perrin în istoria sa a Waldesienilor) unul din liderii lor, a venit în Anglia, fiind un om renumit printre ei; şi care era atât de eminent în Aglia, încât în vreme ce în Franţa erau numiţi Berengarieni de la Berengarius, şi Petrobrusieni de la Peter Bruis, iar în Italia şi Flandra erau numiţi Arnoldişti de la faimosul Arnold de Brescia; aşa au fost numiţi şi Creştinii Waldesieni timp de multe generaţii, Lollarzi, după numele unui mare om.”
Din cauză că acesta este un fapt istoric important pentru descoperierea originii acelor sentimente care în termen lung au produs o reformă în regat, şi o emancipare a bisericii din Roma, este necesar de a stabili opinia acestor creştini zeloşi cu privire la botezul infantil, de vreme ce ne va furniza un indiciu după care să judecăm principiile celor ce au fost mai departe susţinătorii libertăţii Creştine.
Dacă cititorul va fi atent la ceea ce spune Dr. Gill despre acest subiect, în fragmentele prefixate ale muncii sale, el la descoperii confirmarea opiniei lui William din Newbury (după cum e recitată de Rapin), legată de negarea lor a botezului; asta fiind, a botezului infantil.
Pe lângă aceste dovezi, poate fi menţionat şi ceea ce spune Chessanion, în lucrarea sa History of the Albigenses, care (spune el) aveau aceleaşi opinii. “Unii scriitori (spune el) afirmă că Albigenienii nu au aprobat botezul infantil; alţii că au trecut cu vederea acest sacrament sfânt, deoarece nu le era de folos. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Waldesieni, deşi unii afirmă că ei şi-au botezat mereu copii. Această diferenţă de autori m-au ţinut o vreme în suspans înainte să pot decide ce direcţie să aleg. Într-un final, luând în considerare ceea ce a spus St. Bernard despre această problemă, în cea de-a şasea predică a sa, în capitolul al doilea din Song of Songs, şi motivul său împotriva acestei erori, şi deasemenea ceea ce a scris ad Hildefonsum Comitem sancti Aegidii, nu pot nega că Albigenienii erau de acord cu această opinie aproape tot timpul. Ceea ce-mi confirmă şi mai mult această credinţă este faptul că în istoria oraşului Treves au fost unii care au respins sacramentul botezului ca fiind valabil pentru salvarea copiilor: Catherine Saube, care a fost ars pe rug la Montpelier, în anul 1417, din cauză că a fost de acord cu Albigenienii, necrezând în tradiţiile bisericii Romane, era de aceeaşi părere în legătură cu botezul infantil; după cum este înregistrat în registrul primăriei din oraşul Montepelier, despre care vom vorbi la sfârşitul celei de-a patra cărţi. Adevărul este, (continuă Chessanion) că ei nu au respins sacramentul, spunând că este inutil, ci doar l-au evidenţiat ca fiind inutil pentru copii, deoarece ei nu erau la vârsta când puteau crede, şi nu erau nici capabili de a da o dovadă a credinţei lor. Faptul ce i-a făcut, după cum cred, să susţină această opinie, este din cauza a ceea ce Domnul nostru a spus: Cel ce crede şi este botezat, va fi salvat, iar cel ce nu crede, va fi condamnat.” [Answer to Russen de Stennett, pp. 79,184]
Această declaraţie este parţial acceptată şi de Dr. Wall în opera sa History of infant baptism; şi, din cauză că a fost dornic de a stabili o opinie contrară, cedarea sa în favoarea noastră are greutate. Vorbind de Petrobrussieni, pe care îi numeşte drept o sectă de Waldesieni, el spune: “retrăgându-se, în jurul anului 1100, din comuniunea bisericii Romei, care era atunci foarte coruptă, ei au stabilit că botezul infantil era una dintre corupţii, renunţând la ea, practicând doar botezul adulţilor.” [Partea II, cap. 10, p. 527]
Mosheim, în cartea sa Ecclesiastical History, vorbind de Peter de Bruis, care a fost un predicator sărbătorit, şi care a fost ars de viu de populaţia nervoasă din St. Giles, în anul 1130, spune: “Este sigur că una dintre tendinţele sale era ca nicio persoană să nu fie botezată înainte de a ajunge la raţiune.” [Vol. III, p. 116]
Mărturia Domnului Brandt conform vechimii acestor biserici şi despre sentimentele lor legate de botez, este importantă pentru argumentul nostru. El spune că “erorile şi invenţile iscusite ale papistăşiei, nu au găsit niciodată un pasaj către acei oameni; fiind închişi în văile lor, separaţi de restul lumii, ei au păstrat o mare parte din simplicitatea şi puritatea doctrinei Apostolice. Această doctrină a Waldesienilor este observată până şi de cei mai mari duşmani ai lor – Unii dintre ei respingând deasemenea botezul infantil.” [Hist. Ref. a lui Brandt, vol. I. Cartea I. p. 12]
Pentru a adeveri această ultimă clauză, multe lucruri sunt produse de Dr. Allix în observaţiile sale despre bisericile antice din Piedmont. “Adepţii lui Gundulphus în Italia erau examinaţi de episcopul Gerhard din Cambray şi Arras, în anul 1025. Se pare că aceşti oameni duceau vieţile rele şi depravate a clerului Roman, şi alegeau mai degrabă să nu aibă niciun botez, decât să le fie administrat de mâini indecente, sau să accepte să fie îndeplinit în particular în felul lor. Aşadar ei erau total împotriva botezului infantil.” Citatul, într-o oarecare răspunsul lor, după cum a fost luat de Dr. Allix din prefaţa lui Gerhard din Reginaldus, este acesta: “Însă dacă va spune cineva că sacramentul se află ascuns în botez, forţa este luată din aceste trei cauza: prima este din cauză că vieţa ticăloasă a slujitorilor nu-ţi poate permite vreun remediu salvator pentru persoanele ce vor fi botezate. Al doilea, din cauza păcatelor ce sunt respinse la început, însă care pot fi reluate ulterior în viaţă şi practicate. Al treilea, din cauza credinţei bizare, şi a unei confesii stranii, căreia nu pare să-i aparţină sau să-i fie drept un avantaj unui copil, care nu are doreşte şi nici nu fuge, care nu ştie nimic despre credinţă, şi care este ignorant legat de binele şi salvarea sa, şi în care nu poate exista vreo dorinţă de regenerare, şi de la care nu poate fi aşteptată nicio confesie a credinţei.”
Doctorul adaugă următorul citat de la un Inchizitor: “Ei dispreţuiesc sacramentele bisericii din cauza modului irelevant în care sunt îndeplinite de preoţi şi din cauza vieţilor rele şi scandaloase a multo slujitori.” În următorul paragraf, acelaşi Inchizitor ne înştiinţează despre baza acestei erori (după cum o numeşte el) a botezului infantil. “Unii dintre ei greşesc legat de botezul ifnantil, susţinând că copiii nu pot fi salvaţi prin el, Marcu XVI. 16, orice va crede şi va fi botezat, va fi salvat. Însă un copil nu crede, aşadar nu poate fi salvat.”
La scurt timp după asta, a trăit Arnoldus Brixiensis, un adept al lui Berengarius, care s-a opus corupţilor Romane. Şi printre unele noţiuni atribuite lui, se observă că “A existat un lucru şi mai ticălos spus despre el, care este că judecata sa nu era clară despre sacramentele altarului şi botezul infantil.” [Dr. Allix, p. 293,123,172]
Acest om excelent a fost condamnat, spânzurat, iar trupul său ars în Roma, iar cenuşa aruncată în Tibru. Însă există o scrisoare de-a lui Everinus către St. Bernard, cu puţin timp înaintea anului 1146, în care el vorbeşte clar despre o sectă ce a aprobat botezul adulţilor şi respingerea botezului infantil. Cuvintele scrisorii sunt: “Ei fac preoţimea bisericii drept un void şi condamnă sacramentele înafară doar de botez, iar acesta doar celor ce au împlinit vârsta, despre care spun că sunt botezaţi de Hristos însuşi, oricare ar fi slujitorii ce îndeplinesc acest sacrament. Ei nu cred în botezul infantil, baza lor fiind cuvintele evangheliei: oricine va crede şi va fi botezat, va fi salvat.” [Dr. Allix, p. 143,145,147]
Aceiaşi oameni învăţaţi ne dau drept exemplu un fragment luat de Claudius Caissord în anul 1548, dintr-un vechi manuscris al fratelui Rainerius, scris de el cu 296 de ani în urmă, împortiva Waldesienilor, în care se aflau aceste cuvinte: “Ei spun că atunci când un om este botezat, el este primit în sectă. Unii dintre ei susţin că botezul nu are niciun avantaj asupra copiilor, deoarece ei nu pot crede cu adevărat.” [Ibid., p. 188,191]
Sunt de părere că există dovezi de a crede că Lollarzii din Anglia aveau păreri similare asupra acestui subiect. Walter Lollard, de la care îşi iau ei numele, a fost un lider Waldesian; iar eu nu am văzut nicio dovadă satisfăcătoare cum că botezul infantil a fost practicat printre aceşti Creştini în această perioadă timpurie a istoriei lor. Aceştia, se poate, să fie fost primii oponenţi publici ai corupţiei bisericii Romei din Anglia, după masacrul fatal al Creştinilor Britanici antici, sub porunca legatului papei, Augustin, care a fost flatat cu epitaful Apostolul Englez, şi canonizat drept un Sfânt al bisericii Romei.
Să ne întoarcem la Britanici. S-ar putea presupune că unii dintre descendenţii lor, fie în Wales sau la graniţele sale, în Herefordshire şi comitatele alăturate, ar menţine pentru o perioadă de timp aceleaşi principii. Această presupunere se aseamănă cu faptul că majoritatea Creştinilor timpurii şi eminenţi din Anglia, după cucerire, se spune că au fost născuţi în această parte a insulei. Aceştia erau Bradwardine, Brute, Sir John Oldcastle, Tyndal, Penry şi alltii, ale căror poveşti le vom relata pe scurt pe parcursul muncii noastre. Pentru această informaţie îi suntem îndatoraţi cărţii A History of the Welsh Baptist, publicată de Mr. Joshua Thomas din Leominster, din care vom extrage infomaţii particulare despre acest subiect.
Despre această justificare a bisericii Baptiste din Olchon, Mr. Thomas a spus: “Olchon este într-o vale îngustă, sub un munte negru, în parohia din Cludock, propriu-zis în Herefordshire; şi totuşi la frontierele a trei ţări, Herefored, Monmouth şi Brecknock; şi la fel la frontierele a trei dioclesii, Hereford, Llaudaff şi St. David. Locuitorii din această zonă şi din majoritatea parohiilor vecine erau Cambro-britanici, sau Cymry, numiţi în mod vulgar şi Welsh sau Welch, în ultima vreme; până şi acum, mulţi din acea zonă vorbesc limba Britanică, iar majoritatea dintre nativi o înţeleg. Oficiul Baptiştilor de acolo este acum în acea limbă.”
“Cred (continuă Mr. Thomas) că de-alungul întunericului papistăşiei, au existat indivizi printre Britanicii antici, care deţineau cunoştiinţe salvatoare despre Hristos; deşi nu aveau curaj suficient de a apărea în mod public împotriva corupţiilor bisericii Romane. Opinia mea este că prima luptă deschisă a luminii Protestante împotriva întunericului Papal, printre concetăţenii noştrii, a început la sau lângă Olchon; acest lucru era cunoscut cu mult timp în Germania înaintea apelativului de Protestant. Ipotezele mele izvorăsc din următoarele:
“Dr. Thomas Bradwardine a fost ales Arhiepiscop în Canterbury: el era o persoană foarte învăţată şi cunoscută la sfârşitul secolului paisprezece. Dr. Fuller în lucrarea sa Church History, cartea iii. p. 98, spune că acest om de valoare s-a născut la Bradwardine, şi se pare că poartă numele după acel loc, în secolele trecute fiind foarte obişnuit ca oamenii să aibă drept nume de familie locul de naştere, ocupaţia sau habitatul. Bradwardine este numele parohiei din Herefordshire, puţine mile de Olchon. Cuvântul o poartă într-o dovadă internă a originii sale Britanice; însă eu nu voi pretinde că voi ghici cărei circumstanţe particulare îşi datora originea. Episcopul Godwin, contrar lui Fuller, spune că Dr. Bradwardine s-a născut la Hartfield în Sussex. Însă înainte ca cel din urmă să fi scris relatarea sa despre valoarea Angliei, el a primit informaţii mai bune, deaorece el spune că Camden, Bale, Pits şi Goldwin au dat informaţii diferite referitoare la locul de naştere a lui Bradwardine. Aceste diferenţe, el le potriveşte spunând că a existat o familie antică la Bradwardine în Herefordshire, ce s-a mutat şi s-a stabilit timp de trei generaţii în Sussex, lângă Chichester; iar Thomas de mai sus s-a născut în sau lângă oraş. Aşadar el îl numeşte printre valoroşii din Herefordshire şi din Sussex. El îl numeşte pe Thomas Bradwardine printre mica nobilime din Herefordshire din anul 1433. Dr. Bradwardine era foarte faimos pentru erudiţia sa profundă şi amplă, şi pentru evlavia deosebită. Titlul său obişnuit era Doctor Profundus, Doctorul profund. Din toate scrierile sale, cea scrisă împotriva Pelagienilor sunt cele mai recunoscute. Titl lor sunt De Causa Dei, Pentru cauza lui Dumnezeu. Dr. Gil, în Cause of God and truth, face referire la Bradwardine mai mult decât o dată, numindu-l al doilea Austin. Această laudă este bună; însă el nu s-a opus în mod formal papalităţii. Deşi el a fost mult mai în afara ţării, ar putea avea totuşi unele legături cu Bradwardine şi Olchon, prin scrieri sau altele. Cât de util a fost nu ştim. El a murit în jurul anului 1348. Rapin, vorbind despre această persoană eminentă, spune că ceea ce l-a făcut cel mai important a fost umilinţa lui şi zelul de a instrui oamenii aflaţi în grija sa.”
“Este foarte probabil (continuă Mr. Thomas) că faimosul Wickliffe a primit multă din luminarea sa în legătură cu evanghelia de la Bradwardine. Atunci când cel din urmă a murit, el a fost succedat de către Dr. Simon Islip, în 1349. Islip avea o părere bună despre Wickliffe, astfel l-a făcut rector la Colegiul Canterbury, atunci la Oxford. Rectorul a predicat şi şi-a păstrat locul cu o reputaţie desăvârşită până în 1309, atunci când Arhiepiscopul Islip a murit. Apoi Wickliffe a fost dat afară de la rectorat. După aceea s-a opus în mod deschis papistăşiei, având prieteni puternici care îl apărau împotriva mâniei papei şi clerului.” – Atât de la Mr. Thomas
Este foarte probabil ca Bradwardine, Islip şi Wickliffe să-şi fi descoperit ideile de la adepţii lui Lollard; aşadar din cauza asta adepţii lui Wickliffe sunt numiţi Wickliffiţi sau Lollarzi. Episcopul Newton, menţionându-i pe Lollarzi, spune: “Exista un singur om mai demn de a dat numele sectei, acesta fiind faimosul John Wickliffe, fiind onorat şi admirat vreme îndelungată.”
Acest om extraordinar, care a fost pe bună dreptat numit steaua Reformei, a devenit faimos în anul 1361; deşi a fost persecutat aprig de câţiva papi şi de clerul Angliei, Dumnezeu l-a protejat de răutăţile lor, încât a murit în pace în propria casă din Lutterworth, pe data de 31 decembrie 1384. Prin porunca papei, oasele sale au fost scoase din mormând şi arse, iar cenuşa sa aruncată în râul Swift, în anul 1428.
Doctrinele lui Wickliffe s-au răspândit în ţară, daca e să credem în mărturia lui Knython, un istoric contemporan, care se pare că a fost duşmanul său. “Asemenea (spune el) a fost succesul învăţăturii, predicii şi scrierilor sale, încât mai mult de jumătate din populaţia Angliei au devenit adepţii săi, acceptându-i doctrinele.” Caracterul lor este astfel de Reinhar, un scriitor papal. “Discipolii lui Wickliffe sunt oameni modeşti, ce evitând să iasă în evidenţă prin îmbrăcăminte, amestecându-se puţin în lumea ocupată şi comentând asupra depravării omenirii. Ei se menţin prin munca lor, dispreţuind bogăţiile, fiind în totalitate bucuroşi doar de cele necesare. Ei sunt caşti şi temperaţi; nu sunt văzuţi niciodată în taverne sau să se amuze cu bucuriile vieţii; însă îi găseşti mereu angajaţi, fie învăţând sau predând. Ei sunt devotaţi rugăciunilor lor, dând vina pe plictiseala monotonă. Ei nu înjură niciodată; vorbesc puţin; iar în predica publică se ocupă mult de actele de caritate.”
Nu cu mult timp după moartea lui Wickliffe, discipolii săi au început să formeze societăţi distincte. Rapin spune că “în anul 1389, Wickliffitţii sau Lollarzii au început să se separe de biserica Romei, punând preoţi din rândurile lor pentru a îndeplini serviciul divin după metodele lor. Totuşi, unii erau din când în când persecutaţi de episcopi, însă aceşti persecutori nu erau riguroşi. Scopul lor părea a fi singurul lucru ce îi reţinea de a scris o prescripţie. În plus, o petiţie prezentată regelui de un fost parlament, pentru a revoca puterea episcopilor de a întemniţa eretici a reţinut ce era înainte.” [History of England, vol. I, p. 480]
Este probabil ca libertatea dată acestor neconformişti timpurii ai bisericii din Anglia, să depindă într-o mare măsură de dispoziţia moarhului, şi de abilitatea sa de a verifica dispoziţiile crude ale papei şi clerului. Pare evident din istoria bisericii Angliei, că oricând clerul a fost lăsat să-şi urmeze înclinaţiile, ei şi-au folosit puterea nu pentru a apăra turma, ci pentru a le da adepţilor lui Hristos motive să spună: “De dragul tău suntem ucişi toată ziua; suntem ca mieii la tăiat.”
Suferinţele oamenilor din această perioadă până la Reformă au fost foarte mari. Turnul Lollarzilor încă stă drept monument al problemelor lor, şi al cruzimii duşmanilor lor. Acest turn este la palatul Lameth, fiind ridicat cu acest scop de către Chicheley, Arhiepiscopul din Canterbury, care a preluat acest post în 1414. Se spune că el a cheltuit două sute optzeci de lire pentru a face această închisoare pentru Lollarzi. Inele în care erau ţinuţi, înainte de a fi aduşi la rug, încă se văd în camera mare aflată deasupra palatului, având ca scop să-i facă pe protestanţi să privească înapoi cu recunoştinţă la ora când s-a terminat această perioadă sângeroasă.
Faptul că părerile lui Wycliffe şi ale adepţilor săi erau împotriva botezului infantil, se poate deduce din câteva surse de informaţie. Este cunoscut faptul că după moartea evlavioasei regine Anne, nevasta regelui Richard II, şi fiică a lui Wenceslaus, regele Bohemiei, cărţile lui Wickliffe a fost duse în Bohemie de slujitorii ei cam în aceeaşi perioadă ca şi Jerome din Praga, şi alte persoane, astfel părerile sale s-au răspândit în ţară, acolo unde a trăit John Huss, care, împreună cu Jerome din Praga, a căzut martir în faţa furiei papistăşiei de la Constance, cu aproape o sută de ani înaintea lui Luther. O scrisoare ce descrie părerile Husiţilor, scrisă din Bohemie către Erasmus, datată cu 10 octombrie 1519, declară astfel: “Ei renunţă la ritualurile şi ceremoniile bisericii noastre; ei ridiculizează doctrina şi practicile noastre prin sacramente; ei resping ordinele (ierarhia) şi aleg slujitori din rândurile laităţii; ei nu respectă nicio altă regulă decât biblia; ei nu admit pe nimeni la comuniunile lor până nu au fost scufundaţi în apă sau botezaţi; şi se acceptă unul pe altul fără a ţine cont de rang, numindu-se între ei fraţi şi surori.” [Collection of Letters to men of note a lui Colomesius]
Dacă aşa stăteau lucrurile legat de adepţii lui Wickliffe în Bohemia, ce ar trebui să ne oprească să credem că adepţii săi din Anglia aveau aceleaşi păreri legate de disciplina bisericii lui Hristos, şi că susţineau deasemenea că nimeni nu trebuie să fie admis la comuniunea lor până nu au fost scufundaşi în apă sau botezaşi?
Dovada că despre asta e vorba apare în legile făcute împotriva lor în timpul domniei lui Henry IV; deoarece printre articolele prin care inchizitorii trebuiau să-i examineze, unul era: “Dacă un copil murea nebotezat, putea să fie salvat?” Acest lucru, Lollarzii l-au afirmat mereu împotriva bisericii Romei, care a decretat că niciun copil nu poate fi salvat fără botez. Fox spune că una dintre erorile cu care au fost acuzaţi era “că au vorbit împotriva opiniei cum că copiii sunt condamnaţi dacă mor înainte să fie botezaţi, şi că Creştinii sunt suficient de botezaţi prin sângele lui Hristos, neavând nevoie de apă; şi că copiii sunt suficient botezaţi, dacă părinţii lor sunt botezaţi înaintea lor.” [Acts and Mon. a lui Fox, vol. i. p. 752]
Fox crede că ei au fost bârfiţi, deoarece spune astfel: “Este contrar cuvântului manifestat încât nu poate fi cineva atât de ignorant la adresa evangheliei încât ar face şi ar afirma la fel.” Însă faptul că aceşti oameni s-au opus botezului infantil, este adeverit de Dutch Martyrology sau Teatrul sângeros, care spune de la Walsingham, “că o persoană pe nume Sir Lewis Clifford, care a fost un prieten de-al lui Wickliffe, a descoperit pentru Arhiepiscopul din Canterbury că Lollarzii nu-şi botezau noi născuţii” [Treatise of Baptism a lui Danver, p. 2, 303].
Conform părerilor lui Wycliffe asupra acestui subiect, mulţi scriitori au presupus în mod pozitiv că el se opunea acestei practici. Dr. Hurd în cartea sa History of all Religions spune: “Este clar din scrierile multor învăţaţi că Dr. John Wickliffe, primul reformator Engley, fie a considerat botezul infantil nelegal sau cel mai probabil inutil.” Autorul cărţii History of Religion, publicată în Londra în anul 1764, în patru volume octave, spune: “Este clar din punctul de vedere a multor autori, că Wyckliffe a respins botezul infantil şi că asupra acestei doctrine, adepţii săi au fost de acord cu Baptiştii.” Thomas Walden şi Joseph Vicecomes [autorităţile Catolice ce i-au persecutat pe adepţii lui Wycliffe], care aveau acces la scrierile sale, l-au acuzat că a respins pedobaptismul, aducând acuzele lor într-o perioadă când putea fi foarte uşor contrazise, dacă nu ar fi fost adevărate. Prima dintre acestea îl acuză că a păstrat următoarele opinii despre botez. “Că botezul nu conferă, ci doar semnifică bunăvoinţa ce a fost dată înainte; că cei ce afirmă că copiii care mor fără botez nu vor fi salvaţi, sunt proşti şi superstiţioşi; deasemenea că el a respins faptul că toate păcatele sunt anulate la botez, susţinând că botezul prin apă nu avea nicio valoare fără botezul prin Duh.” [Walden, tom. ii. c. 98, 108]
Walsingham spune: “A fost în anul 1381, când ereticul blestemat, John Wickliffe, a urmat opinile lui Berengarius;” despre care este sigur că a respins botezul infantil. El spune deasemenea “că adepţii săi au interzis botezul copiilor, deoarece ei au ajuns la concluzia că aceştia erau copiii credincioşilor, astfel erau sfinţi, şi nu aveau nevoie de botez pentru a scăpa de păcatul original.” Thomas Walden, menţionat anterior, îl numeşte pe Wyckliffe drept “unul dintre cele şapte capete ce au ieşit din hăul fără fund, din cauză că a respins botezul infantil, acea erezie a Lollarzilor, a căreia propagator era.” [Treatise a lui Danver, p. 2, 287]
Un consiliu a fost ţinut la Blackfriars, pe data de 11 Iunie 1382, pentru a-l condamnat pe Wickliffe şi pe secta sa; în acea vreme, în timp ce duşmanii săi erau convocaţi, acel teribil cutremur a avut loc, ce este menţionat în cronicile lui St. Alban, şi despre care Wyckliffe vorbeşte în scrierile sale. Acest lucru i-a alarmat teribil pe persecutori, însă nu i-a oprit să inventeze multe articole de acuzare. Al unsprezecelea articol era despre copiii credincioşilor ce puteau fi salvaţi fără botez.
O negare că botezul avea o virtute de a procura salvarea copilului şi că nevoia de ea asigura blestemul, zguduia puternic fundaţia pe care botezul infantil a fost înfiinţat. El este acuzat, totuşi, că a continuat şi a susţinut “că nimeni dintre membii bisericii vizibile nu a părut a fi membrii ai bisericii invizibile; şi că nimeni nu avea dreptul la apartenenţă în biserică, dacă nu făcea o confesare publică şi dacă nu profesa ascultarea faţă de Hristos. Nu este necesar de a adăuga, că copiii, neputând face această confesare publică, nu erau consideraţi de el drept membrii ai bisericii vizibile sau în posesia dreptului de a participa la vreun decret al acesteia.”
După ce i-am menţionat pe unii dintre adepţii lui Wickliffe, pare normal să îi luăm în considerare şi pe alţii dintre ei, drept persoane care trebuie să fie mereu amintite de către protestanţii Englezi.
În istoria Baptiştilor Welsh, deja menţionată, există o descriere a unui dintre aceştia, numit Walter Brute. Mr. Thomas spune: “bănuiesc că el a trăit în sau lângă Olchon,” menţionând câteva motive care ar putea face acest lucru probabil. “Este înregistrat (spune el) că el a fost un gentleman de rang, învăţare deosebite, deşi recunoscut drept un om laic de către clerul papal. Trevnant sau mai degrabă Trefnant, episcopul din Hereford, îl acuză oe Mr. Brute că a sedus oamenii cât de mult a putut, zi de zi, şi că a predicat în public şi în privat nobililor şi oamenilor obişnuiţi. Mr. William Swinderby şi Mr. Stephen Ball, erau predicatori importanţi şi prieteni apropiaţi de-ai lui Brute, toţi fiind de acord cu doctrina lui Wickliffe.”
“Dintr-o copie a poruncii lui Richard II, din 1392, se pare că Mr. Swinderby şi prietenii săi au fugit în Wales, afară din dioclesia Hereford. Este foarte probabil că s-au retras în munţi, în Olchon sau Chapel-y-ffin, iar de acolo i-au instruit pe concetăţenii noştrii când au avut ocazia, unde puteau fi curând afară din ţară şi din dioclesia din Hereford. Atât de multe comitate şi dioclesii ce se adunau în acele dealuri, dădeau puţin ajutor în vremurile de persecuţie. Ei se puteau muta dintr-un comitat şi dioclesie în alta, după bunul plac; aşadar, găsirea adăpostului în acele văi adânci şi în acele dealuri.”
“Domnul Fox, în martirologiul său, ne-a dat o relatare amplă a lui Brute şi părerilor sale religioase, luate din registrul episcopului din Hereford. Concetăţenii noştrii au vorbit împotriva erorilor papale în multe articole, reformând multe lucruri legate de botez. El a susţinut că credinţa ar trebui să-i fie precedentă botezului, şi că botezul nu era esenţial pentru salvare; şi totuşi a admis cum că credinţa părinţilor sfinţi era sufiecientă pentru copiii lor. Thomas Davye, totuşi, în tratatul său despre botez, spune: Fox, întradevăr, vorbind despre opinia lui W. Brute despre sacramentul botezului şi al copiilor ce mor fără el, pare să slăbeascî problema, deoarece el însuşi era de acord cu botezul ifnantil! Davye spune mai departe că Swinderby era unul dintre adepţii lui Brute şi presupune că Brute era mai mult un Baptist decât modul prezentat de Fox.”
“Valoroşii noştrii concetăţeni, C. Edwards (adaugă Thomas) îl numeşte pe Brute Cymro godidog; asta fînsemnând un excelent Cambro Britanic, un om laic învăţat al dioclesiei Hereford; şi spune că el şi-a instruit concetăţenii şi i-a sfătuit, explicând scripturile, şi arătând diferenţele dintre adevărata religie şi exorcismele papale, şi alte lucruri asemenea.”
“Richard II a trimis o scrisoare nobilimii şi populaţiei comitatului Hereford şi primarului oraşului. Printre gentilomii numiţi atunci, se numără şi Thomas Oldcastle. Scrisoarea le porunceşte tuturor să-l persecute pe W. Brute, acuzat de predicarea ereziei în parohie şi toate locurile vecine, şi deasemenea cu păstrarea întrunirilor. Din asta reiese că Brute, Swinderby şi alţii, au predicatîn locuri diferite la frontierele cu Wales; iar Fox a înregistrat, din registru, cum că ei au predicat în Whitney şi Leinwardine în Herefordshire.”
“Domnul Brute era un scriitor respectabil. Fox i-a menţionat lucrările în diverite subiecte despre divinitate, în lucrarea sa Acts and Monuments. Ni se spune deasemenea că Fox a dat naştere lucrărilor lui Tyndal, Frith şi Barnes, în anul 1573; şi că şi-ar fi dorit ca aceeaşi sârguinţă să fie folosită în căutarea şi colectarea lucrărilor lui Wickliffe, Brute şi ale altora. Aceştia au scris cu aproape o sută de ani înainte ca tipărirea să apară în Anglia.
“Nu există nicio relatare sigură pe care să o pot găsi (continuă Thomas) unde, cum, nu când a murit Brute, fie că a fost martirizat sau nu. Însă putem să-l căutăm la primul reformator public printre concetăţenii noştrii. La judecata sa, după cum relatează Fox, el a declarat că era Britanic din partea tatălui şi mamei, bucurându-se că era un descendent de-al Britanicilor antici, care au fost atât de puternici pentru adevăr şi împotriva papalităţii, în vremurile de demult. Ultima însemnare a lui Fox despre el a fost în anul 1393. În lucrarea lui Davye, menţionată mai sus, se spune că Swinderby, prietenul lui Brute, a fost ars pe rug pentru profesarea sa în Smithfield, în anul 1401.”
Un alt motiv dat de Thomas, pentru a conclude că Brute şi prietenii săi au predicat în şi în jurul oraşului Olchon este că, Sir John Oldcastle, care era atât de zelos cu privire la doctrina lui Wickliffe, era un nativ şi un locuitor al acestei părţi a ţării. “Locul său de naştere şi patrimoniu (spune el) îi poartă numele şi în ziua de astăzi. Oldcastle este o mică parohie învecinată cu Cludock în Monmouthshire. Regele Henry V s-a născut deasemenea la Monmouth; şi având mare respect pentru concetăţenii săi, l-a introdus în casa sa. Sir John Oldcastle s-a căsătorit cu fiica Lordului Cbham, iar la moartea socrului său a primit titlul de Lord Cobham. Nobilul Britanic, deşi la curtea regelui, a fost plin de zel împotriva papalităţii, fiind recunoscut ca cel mai important om din regat în ajutarea şi apărarea Lollarzilor, care era Protestanţii acestor timpuri. Pentru aceste lucruri, clerul papal aveau doar răutate şi ură faţă de el, deoarece ei ştiau foarte bine că el era favorit la curte. Totuşi, după multe consultaţii, ei au găsit căi, la fel ca duşmanii lui Daniel, de a reuşi să-l facă pe rege să-l aresteze şi să-l aducă la judecată drept un duşman al Sfintei Biserici.”
Se spune despre acest excelent nobil că se ştia în mod public de munca sa depusă pentru a traduce şi aduna lucrările lui Wickliffe, pe care le-a împrăştiat în rândurile populaţiei fără a da înapoi. Se cunoaşte în mod public deasemenea că el a susţinut un grup mare de discipoli de-ai lui Wickliffe drept predicatori în multe părţi ale ţării, în particular în episcopiile de la Canterbury, Rochester şi Hereford.
Atunci când arhiepiscopul, în fruntea unui mare număr de slujitori ai clerului, l-a aşteptat pe rege, avea înaintea sa cu atât de multă decenţă pe cât era admis, ofensa servitorului său Lord Cobham, implorându-l pe rege să-i asculte, de dragul lui Hristos, şi să-l execute. Regele i-a spus arhiepiscopului că a fost mereu împotriva vărsării sângelui din cauza religiei: asemenea violenţă era mai mult o forţă destructivă a adevărului decât erorii. El a acceptat aşadar să amâne problema pentru câteva zile; în acest timp el însuşi a încercat să vorbească cu Lord Cobham, al cărui comportament nu îl aproba; iar dacă nici asta nu avea vreun efect, îl lăsa la mila bisericii.
Cu acest răspuns, arhiepiscopul a fost satisfăcut; iar regel trimitând după Lordul Cobham, s-a decis să încerce prin orice argumente îi veneau în minte de a-l face pe acesta să se căiască pentru erorile sale. Răspunsul Lordului Cobham, conform înregistrării, a fost următorul: “Am fost mereu (spune el) un slujitor îndatorat majestăţii voastre şi sper să fiu în continuare. Pe lângă Dumnezeu, eu profesez ascultare doar regelui meu. Însă cât despre domeniul spiritual al papei, nu văd pe ce baze este acesta clădit, nici nu pot să-i acord respectul meu. După cum cuvântul lui Dumnezeu este adevărat, mie mi se pare evident că el este anticristul predicat în ordonanţa sfântă.”
Acest răspuns al Lordului Cobham l-a şocat pe rege, încât, plecând nemulţumit, din acel moment şi-a retras orice urmă de favoare către acesta.
După ce Lordul Cobham a fost abandonat de către rege, arhiepiscopul a găsit curând metode de a-l trimite în turn; iar pe data de 23 Septembrie 1413, el a fost citat să apară în faţa consistoriului; însă din cauză că nu s-a prezentat, el a fost excomunicat fără nicio ceremonie. Deşi a fost condamnat la moarte, el a reuşit să scape; profitând de noaptea întunecată pentru a-i păcălii pe urmăritori, el a ajuns cu bine în Wales, unde a găsit azil, fiind salvat de unii lideri din acea ţară, de mânia duşmanilor săi.
Se presupune că toate acestea s-au întâmplat cu acordul regelui, care nu vroia să-l omoare. “Ni se spune de către un autor din Monmouthshire, că Sir John a rămas ascuns printre prietenii săi la Oldcastle, timp de patru ani; când într-un final, Lord Powys, un papistaş, l-a capurat pentru o sumă considerabilă de bani.”
El a fost apoi dus la Londra; iar Regele fiind atunci afară din Regat, clerul Roman s-a grăbit să-l execute într-un mod inuman. El a fost spânzurat de brâu cu un lanţ de fier, şi ars, sau mai degrabă prăjit de viu, deasupra unui foc mic.
Traducătorul lui Rapid spune într-o scriere: “De vreme ce acesta a fost primul sânge nobil vărsat în Anglia de cruzimea papală, probabil că nimeni nu a mai suferit un martiriu atât de crud.” Istoricul spune: “Aşa a murit Sir John Oldcastle, baronul din Cobham, cu o fidelitate perfectă, cu o tărie puternică pentru susţinerea doctrinei pe care a profesat-o.” Există o pictură a acestui om în biblioteca Dr. William, pe strada Red Cross, Londra.
“Acest nobil (spune Thomas) a fost un alt instructor al oamenilor buni din şi pe lângă Olchon. În cei patru ani pe care i-a petrecut printre ei, poate fi conclus să a făcut tot ce a putut pentru a promova adevărul pentru care a suferit.” Martiriul său a fost în 1417, doi ani după John Huss, care asemeni lui a fost un discipol demn al lui Wickliffe, şi cu o sută de ani mai devreme de Reforma lui Luther din Germania.
Din unele lucruri conţinute în confesia de credinţă pe care Lordul Cobham a prezentat-o regelui, este evident că el a inclus perfect sentimentele lui Wickliffe, cum că toate tradiţiile ce nu erau învăţate din scriptură sunt rele şi superstiţioase.” El a conclus şi această confesare: “Într-un final, credinţa mea este, că Dumnezeu nu va cere nimic de la un creştin în viaţa sa, decât să asculte de legea sa sfântă. Dacă vreun prelat al bisericii cere mai mult decât vreo formă de ascultare, el îl condamnă pe Hristos, se ridică deasupra lui Dumnezeu şi este considerat drept anticrist.”
Astfel au apărut Lordul Cobham şi prietenii săi la dreapta lui Hristos, când “toată lumea era interesată de bestie;” şi când Anglia era scufundată în eroare, ei au apărat în mod eroic adevărul. Aceştia erau Neconformişti cu mult înainte ca biserica din Anglia, în forma sa prezentă, să fie stabilită. Aceştia au strălucit ca stelele dimineţii în emisfera noastră înaintea zile Reformei. Aceştia au fost cei ce l-au urmat pe Mântuitor oriunde s-a dus; care au învins toţi duşmanii prin sângele de miel, şi prin cuvântul mărturiei lor; şi care nu îşi iubeau vieţile spre moarte!
Este păcat că nu avem o relatare particulară asupra problemelor pe care le-au avut Lollarzii în aceastî perioadă; însă nu trebuie să ne îndoim că mâna persecuţiei a căzut cu o greutate superioară asupra ordinii de jos a oamenilor, până şi nobilitatea nu era apărată de mânia clerului. Există o însemnare în dizertaţia lui Robinson despre predica publică, prefixată în Eseul lui Claude, care se referă la o perioadă cu patruzeci de ani după aceasta, dovedind câ demonul persecuţiei nu era deloc mort şi nici întemniţat în acea perioadă. “Am înaintea mea (spune el) un manuscris de-al lui Gray, episcop în Ely, care dovedeşte că în anul 1457, a existat o congregaţie de acest fel în satul său, Chesterton, un trăiesc eu, care s-a adunat în particular pentru venerarea divină, şi aveau predicatori proprii care i-au învăţat doctrinele pe care le predicăm noi acum. Şase dintre ei au fost acuzaţi de erezie înaintea tiranului districtului, şi condamnaţi prin pedeapsa să facă mătănii dezbrăcaţie în pieţele publice din Ely şi Cambridge, şi în curtea bisericii din Great Swaffham. Păcat că bietele suflete au fost obligate să renege al doisprezecelea articol al actuzaţiilor, în care se spune că au afirmat că toţi preoţii şi oamenii din ordine sunt diavoli în carne şi oase.”
În timpul domniei lui Henry VIII, unele schimbări au fost făcute la constituţia bisericii. În anul 1536, articolele au fost publicate, fiind cunoscute drept Crezul Regelui Henry, spunând astfel: “Articole concepute de Majestatea sa pentru a stabili unitatea creştină printre noi şi pentru a evita opiniile separate, articole care sunt aprobate deasemenea şi de tot clerul din regat.” “Pe scurt (spune Fox), nu a alterat nimic din vechea înţelegere, care vedea de la Roma.”
Ceea ce se spune despre botez este cu adevărat papal, arătând în mod evident la unii care se opuneau botezului infantil. “Copiii trebuie să fie creştinizaţi deoarece se nasc cu păcatul original, păcat care trebuie să fie înlăturat, lucru care nu poate fi făcut decât prin sacramentul botezului, astfel ei primesc Duhul Sfânt, care îşi exercită bunăvoinţa şi eficacitatea asupra lor şi îi curăţă de păcate prin virtutea sa. Copiii oamenilor odată botezaţi nu pot fi botezaţi din nou. Ei trebuie să cinstească şi să respecte toate opinile Anabaptiste şi Pelagiene contrar premiselor şi opinilor oricărui, împotriva ereziilor detestabile, sau vor fi pe veci condamnaţi.”
Al doilea articol spune astfel: “Botezul a fost un sacrament instituit de Hristos; fiind necesar salvării; şi că copiii trebuie botezaţi pentru a scăpa de păcatul original.”
În următorul an găsim o proclamaţie împotriva ereziilor şi ereticilor, care spune astfel: “În ultima vreme mulţi străini născuţi în afara acestei ţări au venit aici, ei fiind botezaţi în copilărie, conform bisericii universale a lui Hristos; însă din cauza sacramentului sfânt al botezului, ei s-au rebotezat mai târziu.” [Ibid.]
Din aceste articole şi proclamaţii este uşor de înţeles că au existat multe persoane în regat care, obiectând împotriva botezului infantil, au fost botezaţi prin profesarea credinţei. Metodele luate pentru a preveni creşterea lor au fost ineficiente; “deoarece în Octombrie 1538, a existat o însărcinare, (spune Burnet) trimisă lui Cranmer, Stokesly, Sampson şi alţii asemeni lor, cu scopul de a afla informaţii despre Anabaptişti; pentru a lupta împotriva lor; pentru a readuce pocăinţa; pentru a le arde toate cărţile; şi de a-i da pe cei persistenţi pe mâna seculară. Însă eu nu am văzut (spune episcopul) ce măsuri erau luate în acest scop.” [Istoria lui Burnet. Ref. vol. 3. p. 159]
Dintr-un pasaj din History of the Reformation a lui Brandt observăm că Baptiştii din Anglia au fost obligaţi să părăsească ţara. El spune: “În anul 1539 au fost ucişi la Delp [Olanda] o sută treizeci de Anabaptişti, care au fugit din Anglia, bărbaţii fiind decapitaţi, iar femeile înecate.” În următorul an, Barnes a fost ars de viu în Smithfield, iar în discursul său către oamenii de la rug el a declarat că nu era un Anabaptist, după cum a fost acuzat, spunând: “A căror sectă o detest şi resping, au fost unii arşi de vii aici, pe care nu îi favorizez şi nici susţin.” [Martyr al lui Fox, vol. 1. p. 610]
Pe data de 16 noiembrie, Regele a înaintat o proclamaţie în care condamna toate cărţile Anabaptiştilor şi Sacramentarienilor, poruncind ca cei ce le au să fie pedepsiţi. În Decembrie, el a trimis o scrisoare către judecătorii din Anglia, în care, printre multe altele, le-a poruncit să aibă grijă ca toate regulile, legile şi proclamaţiile împotriva Sacramentarienilor şi Anabaptiştilor să fie executate.
În acest an a existat deasemenea şi un act de bunăvoinţă, prin care, pe lângă alte beneficii, toţi Anabaptiştii şi Sacramentarienii, şi toţi cei ce au afirmat că soarta era de partea oamenilor pe cale să fie executaţi, au fost excluşi. Prin asta se pare că regele susţinea acea supremaţie pe care a primit-o; el nu doar că i-a condamnat pe cei ce îi dădeau dreptate lui Luther, şi lui nu, despre Împărtăşanie, ci deasemenea şi-a pus tronul deasupra celui lui Dumnezeu, “în a cărui mâini se află vieţile noastre,” şi care “ne-a determinat vieţile;” şi care a declarat “că cel ce crede şi este botezat, va fi salvat.”
Este evident din istoria acestor timpuri că Lollarzii au fost trataţi cu cruzime în timpul domniei sale dinaintea acestei perioade. În anul 1511, Joseph Brown a fost ars pe rug. În 1512, William şi James Seely şi Joseph Brewster au avut parte de aceeaşi soartă. În 1514, Joseph Hunn a fost ucis în turnul Lollarzilor, iar în 1519, Joseph Tawksby şi mulţi alţii au sfârşit pe rug. În 1525, şapte Baptişti care au venit din Olanda, au fost prinşi şi închişi. Unii dintre aceştia au fost mai târziu arşi pe rug la Smithfield. În 1535, douăzeci şi doi de Baptişti au fost prinşi şi executaţi. În 1539, şaisprezece bărbaţi şi cinsprezece femei au fost izgoniţi din Delpt în Olanda, pentru că s-au opus botezului infantil. În acest loc ei au fost duşi de papistaşi şi executaţi. În acelaşi an, doi Anabaptişti au fost arşi în Southwark, lângă Newington, iar cu puţin înaintea lor, cinci Anbaptişti au fost arşi la Smithfield.
Dintr-un discurs trimis de regele la parlament, pe data de 24 decembrie 1545, după cum a fost recitat de Lordul Herbert, s-ar părea că epitetul Anabaptist era un termen de reproş, aplicat celor care se luptau pentru a promova o reformare a bisericii şi statului, la fel cum a fost şi epitetul Puritan după aceea, şi cel de Methodist în prezent, toate fiind aplicate celor ce sunt zeloşi în legătură cu promovarea principiilor evanghelice. “Ce dragoste şi caritate (spune Henry) este printre voi, atunci când unul îl numeşte eretic şi Anabaptist pe celălalt; acesta fiind la rândul său numit înapoi Papistaş, Ipocrit sau Fariseu?El adaugă, Sunt acestea semne de bunătate între voi? Văd şi aud zilnic că voi cei din cler predicaţi unii împotriva celorlalţi; învăţaţi contrar unul faţă de celălalt; vă luptaţi între voi fără discreţie. Unii sunteţi prea rigizi în vechiul mumpsimus; alţii prea ocupaţi în noul sumpsimus” [Crosby, vol. i. p. 42]
Papistaşii, totuşi, fiind grupul mai puternic, l-au convins pe rege să persecute cu cruzime pe toţi cei ce se opuneau sistemului. În următorul an, Claxton a fost închis pentru că a negat adevărata prezenţă a sacramentului şi ar fi fost ars de viu, dacă nu s-ar fi căit. Însă o doamnă evlavioasă şi excelentă, Anne Askew, care frecventa la curta, fiind deasemenea şi favorita reginei Catharine Parr, după ce a suferit torturi neimaginabile, a fost într-un final arsă pe rug în Iunie 1546.
Episcopul Latimer, într-o ceremonie predicată înaintea regelui Edward VI, făcând aluzie la evenimentele din timpul domniei lui Henry VIII, spune: “Anabaptiştii care au fost arşi pe rug aici în diverse părţi ale Angliei, după cum îmi spun unele surse sigure, (nu am fost eu însumi martor) au murit fără frică. Deasemenea trebuie să vă spun aici despre o anumită sectă de eretici ce vorbesc împotriva acestei ordini şi doctrine, [supremaţia regelui] ei neavând magristraţi şi nici judecători pe pământ. Atunci trebuie să vă spun ceea ce am auzit de curând, despre relaţia unei persoane credibile şi om evalvios, dintr-un oraş din Anglia, care ştie despre mai mult de cinci sute de eretici care vorbesc despre aceeaşi opinie eronată.” [Ibid. p. 62]
Nu pot crede decât că aceşti Anabaptiţti erau defapt Wicklifiţii; şi când este considerat cât de zelos era acest episcop în susţinerea supremaţiei regelui drept conducător al bisericii, nu există vreo suspiciune că ei erau acuzaţi de obiecţie la adresa magistraţilor şi judecătorilor doar din cauză că nu erau de acord cu ceilalţi neconformişti? Magistratul civil nu trebuie să se implice în problemele conştinţei; şi de vreme ce este datoria noastră “de a dat Cezarului ce e al Cezarului,” este la fel şi datoria noastră de a-i da lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu?
Acest rege papal protestant a murit pe data de 28 ianuarie 1547, lăsând reformarea într-un stadiu neterminat, ce a început fără intenţia sa. Însă lanţurile papalităţii au fost rupte; scripturile în limba maternă au fost sancţionate de parlament; iar în 1540, s-a decis prin proclamaţie regală ca fiecare parohie să pună una dintre copiile bibliei, numită Biblia lui Cranmer, în bisericile lor, sub penalizarea a patruzeci de shiling pe lună; deşi acest lucru a fost suprimat de rege cu aproape doi ani mai târziu, în ciuda influenţei episcopilor papali, în vreme ce oamenii se adunau la biserici după orele de muncă pentru a auzi şi citi, nu există niciun dubiu că informaţia ce s-a împrăştiat în ţară, a fost fundaţia glorioasei libertăţi Creştine, care prin suferinţele zeloşilor Puritani în domniile următoare a fost adusă aproape de perfecţiune. Ne bucurăm acum de binecuvântările rezultate către toate clasele de oameni şi în particular către neconformiştii protestanţi, din luptele lor cu despotismul ecleziastic şi civil; şi ne rugăm cu sinceritate ca ele să fie transmise şi descendenţilor noştrii, să fie respectate şi îmbunătăţite.
