O istorie a Baptiştilor Englezi
de Joseph Ivimey (1773-1830)
Capitolul 1 – Anii 45 – 1180
Se presupune că evanghelia a fost introdusă într-o perioadă timpurie în această ţară, care, la începutul erei Creştine, era la fel ca oricare altă naţiune păgână, plină de obiceiuri barbare. Pionierii noştrii erau, după cum spun istoricii, admiratori înfocaţi, fiind obişnuiţi să-şi sacrifice prizonierii de război zeilor. Se spune că ei au făcut o statuie sau o imagine a unui om, a cărui corp era format din nuiele împletite asemeni celor unui coş; l-au umplut pe acesta cu oameni vii şi i-au dat foc!
Există diferite păreri legate de timpul când evanghelia a fost pentru prima dată predicată în Britania, şi deasemenea prin care mesajul salvării a fost prima dată proclamat. Episcopul Newton spune: “Există o probabilitate ca evanghelia să fi fost predicată aici de apostolul Simon; exită o probabilitate şi mai mare că a fost predicată aici de Sf. Pavel; şi există o certitudine absolută că Creştinismul a fost plantat aici în vremea apostolilor, înaintea distrugerii Ierusalimului.”
Tacitus spune că “Pomponia Greaecina, nevasta lui Pautius, şi Claudia Ruffina, o doamnă din Anglia, se presupune că ar face parte dintre sfinţii ce se aflau în casa lui Caesar, menţionaţi de Pavel, Phil. 3:22.” Pautius a fost în Britania, anul 45: este probabil că Claudia s-ar fi întors cu el; şi se credea că din această declaraţie a lui Tacitus, că această doamnă era o creştină Britanică. Claudia este sărbătorită de Martial pentru frumuseţea şi învăţătura sa admirabilă, în următoarea epigramă;
“Din Britanici pictaţi cum a fost născută Claudia [2 Tim. 4:21]!
Barbarii drepţi! Împodobiţi prin artă!
Când vrăjile Romane comandă un suflet Grec,
Atena şi Roma vor susţine doamna.” [Rapin, vol. I, p. 14]
Speed, un autor Britanic antic, spune că “Claudia le-a trimis scrierile lui Pavel, pe care el le numeşte mană spirituală, unor prieteni din Britania; pentru a le hrăni sufletele cu pâinea vieţii: şi deasemenea, screrile lui Martial, de a le instrui minţile cu acele lecţii ce se potrivesc cel mai bine cu producerea virtuţilor morale:” despre care Speed crede că a fost scopul liniei din lucrările lui Martial.
“Şi Britania acum (spun ei) învaţă să cânte versetul nostru.” [p. 73]
Gildas, cel mai vechi şi autentic istoric Britanic, care a scris în jurul anului 564, în cartea sa numită De Vict. Aurelli Ambrossii, afirmă că Britanicii au primit evanghelia sub Tiberius, împăratul sub care a suferit Hristos; şi că mulţi evanghelişti au fost trimişi de apostoli în această naţiune, aceştia fiind primii care au plantat evanghelia, şi care, spune el altundeva, au continuat cu ei până la cruda persecuţie a împăratului Dioclesian, în jurul anului 290.
Fuller, în opera sa Ecclesiastical History, spune: “Se acceptă în mare parte că în anul 167, multe temple păgâne din Britania au fost alterate, şi că au fost convertite în biserici Creştine; în mod particular cel dedicat Dianei din Londra, şi încă unul lângă el, consacrat cândva lui Apollo, în oraşul numit acum Westminster.” [Ecclesiastical History, Cartea 1. p. 13]
Aceste informaţii sunt adunate de Fox, martyrologistul Englez, care spune: “dintr-o carte veche despre antichităţile din Anglia, găsim epistola lui Eleutherius, scrisă lui Lucius, regele Britaniei, în 169, care i-a scris lui Eleutherius pentru legile Romane: drept răspuns, Eleutherius spune: Ai primit, prin mila lui Dumnezeu, în regatul Britaniei, legia şi credinţa lui Hristis; ai cu tine amândouă părţile scripturale; din ele, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, împreună cu consiliul regatului tău, ia o lege, şi prin acea lege condu-ţi regatul Britaniei.” [Fuller, v. i. 117]
Hollingsworth menţionează această epistolă de-a lui Eleutherius, într-un limbaj care îi dovedeşte că a înţeles principile originale ale evangheliei [Fuller, v. i. p. 25]; vorbeşte cu respect faţă de regele Lucius; despre care există o bucată curioasă de informaţie pe o bucată de bronz în biserica St. Peter, Cornhill. Aceasta este inclusă într-o ramă antică de stejar, şi relatează următoarele:
“Fie ca toţi oamenii să cunoască că în anul Domnului 179, Lucius, primul rege Creştin din această Ţară, numită atunci Britania, a fondat prima biserică la Londra: aceasta este biserica St. Peter din Cornehill: iar el a fondat un scaunt Arhiepiscopial, şi a făcut această biserică drept Biserica Metropolitană a Regatului săi, şi astfel a rezistat timp de 400 de ani, până la venirea Sf. Austin, apostolul Angliei. Acesta fiind trimis în ţara aceasta de St. Gregorie, Doctorul Bisericii în vremea Regelui Ethelbert: iar apoi scaunul Arhiepiscopial a fost scos din Biserica St. Peter din Cornehill în Dorobernia, care se numeşte acum Canterburie, şi acolo a rămas până în ziua de azi, iar Millet a Monke care a venit împreună cu St. Austin, a fost făcut primul Episcop al Londrei, iar scaunul său a fost făcut în Biserica lui Pavel, iar Regele Lucius a fost fondatorul Bisericii St. Peter din Cornehill, el domnind ca rege în această Ţară. Iar în anul Domnului 124, Lucius a fost încoronat Rege, iar anii domniei sale au fost 77, el fiind înmormântat (după unele cronici) la Londra: iar după unele cronici el a fost înmormântat la Glocester, în locul în care Ordinul St. Francis se află acum.”
De la convertirea lui Lucius până la perioada persecuţiei sub Dioclesian, istoria ecleziastică a Britaniei este în totalitate necunoscută. Faptul că religia Creştină a făcut mari progrese în intervalul acela de opt ani, pare probabil din cauza lui Tertullian, Origen, Bede şi Gildas.
După ce Creştinismul a fost stabilit de Constantin cel mare, se pare că Creştinii s-au înmulţit rapid, iar insula abunda în biserici. Din cauză că aceast împărat era nativ din Britania, după cum a fost deasemenea, conform Episcopului Stillignfeet şi altora, Elena, mama sa, este probabil că a arătat o favoare particulară către compatrioţii săi, dându-le protecţia sa. Speed spune: “Constantin cel mare a fost născut şi adus aici în Britania de către regina Elena, o doamnă virtuoasă şi religioasă; în ziele căreia succesiunea Creştinismului a continuat acolo prin martiriul multor sfinţi în regimul lui Dioclesian.” [p. 77]
Unii spun că au fost şi episcopi Britanici la consiliul de la Niceea, în 325. Însă deşi acest lucru nu poate fi dovedit pe deplin, nu este deloc fals, deoarece cu douăzieci şi doi de ani mai târziu au fost cu siguranţă trei episcopi Britanici la consiliul de la Arles, aceştia fiind probabil cei de la Londra, York şi Caer-leon din Wales. Au existat deasemenea unii la consiliul de la Arminum în anul 359. Du Pin spune: “Episcopii Franţei şi Britaniei au ales mai degrabă să-şi plătească cheltuielile decât să accepte susţinerea împăratului, ceea ce credeau că era sub demnitatea lor de a face.” [History of England de Rapin, p. 29]
În jurul anului 448, Saxonii au început să se stabilească în Britania; şi timp de mai mult de un secol i-au atacat constant pe nativi, până când i-au forţat să se retragă din ţara lor şi să se stabilească în Wales. Cruzimile lor sunt descrise într-o manieră foarte afectivă de către Bede şi Gildas, cel din urmă spunând: “Din est până în vest nu se vedeau decât biserici arse şi distruse. Locuitorii au fost ucişi prin sabie şi arşi sub ruinele proprilor case. Altarele erau profanate în fiecare zi de sângele celor ce au fost ucişi.” [Rapin, p. 44] Nu este normal ca după această declaraţie, să-i învinovăţească pe Britanici pentru le-au permis vecinilor lor să trăiască atât de mult în păgânism. Cum era posibil ca ei să încerce să-i convertească pe cei ce-i tratau cu atâta cruzime, şi care vroiau să-i extermine?
După ce au fost alungaţi în Wales, unde invadatorii nu-i puteau urmări, religia a început să înflorească din nou. Două societăţi mari au fost formate; una la Bangor în nord, şi cealaltă la Caer-leon în sud. Se părea că aceste instituţii se asemănau cu cele formate de misionarii Baptişti la Serampore, unde un font este stabilit, din care sunt îndeplinite mereu nevoile celorlalţi.
Denvers ne informează: “În Bangor era un colegiu ce conţinea 2100 Creştini, care se dedicau Domnului, pentru a-l servi în slujbe când deveneau capabili, călora le-a fost atribuit numele de călugării din Bangor. Şi totuşi nu se asemănau cu călugării acelui an sau din următorul? Deoarece ei nu erau legaţi de niciun ordin ecleziastic, fiind în mare parte oameni laici, care lucrau cu mâinile lor, se căsătoreau şi îşi urmau chemările: doar unii dintre ei, ale căror spirite erau înclinate mai profund spre Dumnezeu, s-au devotat studiului scripturilor şi altor exerciţii sfinte, pentru munca în oficiu.” [Danvers, History of Baptism, p. 336]
În acest stat, religia exista în Wales, atunci când călugărul Austin a fost trimis în Anglia de către Gregory al şaptelea, episcopul Romei, cu scopul de a converti Saxonii sau Englezii, şi de a-i aduce în conformitat cu biserica Romei. Pentru a îndeplini asta, “Gregory i-a ordonat să nu distrugă templele idolilor, ci să le convertească în biserici Creştine. Motivul acestei fapte era ca nativii, frecventând aceleaşi temple cu care s-au obişnuit, ar fi fost mai puţin şocaţi de intrarea în Creştinism: aşadar Preasfinţia sa a cerut ca acei idoli să fie distruţi, iar locurile de venerare să fie stropite cu apă sfântă.” [Biog. Brit. Art. Augustin]
Asta s-a întâmplat în anul 596, când Ethelbert era regele din Kent. La curtea sa, Augustin şi-a început misiunea, ce a fost urmărită cu atât entuziasm, încât regele şi regina sa, Bertha, împreună cu un număr mare de slujitori, şi-au declarat curând în public profesarea Creştinismului. Rege era un convertit atât de zelos, încât şi-a donat palatul bisericii, retrăgându-se la Reculver, astfel Austin să se simtă mai în largul său în Canterbury. Neputând accepta toate aceste favoruri şi stilul scump în care trăia, evlaviosul apostol nu putea fi bucuros atâta timp cţt clerul Britanic trăia independent de autoritatea sa, şi nu asculta de episcopul Romei.
Independent, aşadar, de dorinţa lui Austin de a împrăştia cunoştiinţele evangheliei, obervăm că era zelos, într-un mod particular, pentru propria autoritate, şi extrem de dornic de a-i aduna pe Creştinii Britanici din locurile îndepărtate ale insulei în juristicţia sa, şi în doctrina şi disciplina bisericii Romei. Această circumstanţă este mai remarcabilă, încât episcopii Britanici din acel veac aveau o viziune mai largă asupra lucrurilor; ei au refuzat să se încline în faţa Romei şi nimeni nu le-a afirmat independenţa.
Conţinutul unei conferinţe pe care Austin a ţinut-o împreună cu unii Creştini la colegiul din Bangor, ne este astfel relatată de Robert Fabian:
“Cu ajutorul lui Ethelberte el a adunat şi strâns episcopii. Locul Adunării a devenit cunoscut cu mult după aceea drept Austin’ Oke; ceea ce se dovesdeşte a fi puterea lui Austin, fiind la graniţa cu Wikerii li Saxonii de vest. În acest loc el i-a însărcinat pe aceşti episcopi să predice împreună cu el cuvântul lui Dumnezeu în Anglia; şi deasemenea că ei ar trebui să îndrepte unele erori pe care le făceau, şi apoi folosite în bisericp: în special pentru a păstra Paştele, căruia episcopii i s-au împotrivit până când Austin le-a arătat un miracol printr-un orb Englez şi Saxon. După acel miracol, episcopii s-au închinat în faţa voinţei lui Austin. Însă au fost unii dintre ei care au spus că s-ar putea să nu abandoneze obiceiurile vechi pe care le au, decât dacă toţi făceau asta. Apoi el a adunat un sinod, la care au veni şapte episcopi ai Angliei împreună cu cei mai înţelepţi oameni din Bangor. Însă mai întâi, ei s-au sfătuit, dacă ar trebui să-l asculte pe Austin sau nu. Iar el a spus, dacă îl găseau umil sau nu, ca un discipol Creştin; atunci ei ar trebui să urce la el oricând i-ar mai fi chemat pentru sfat sau sinod. Când episcopii au intrat în sinod, Austin stătea pe scaun nemişcat, neridicându-se: astfel ei nu l-au ascultat şi nu i-au respectat cererile.”
“Atunci el a spus: De vreme ce nu urcaţi la mine, atunci urcaţi special pentru anumite lucruri.”
“Primul este, de a respecta Paştele prim forma în care a fost decretat. Al doilea, să daţi creştinismul şi copiilor. Al treilea, să predicaţi în Anglia cuvântul lui Dumnezeu după cum v-am arătat. Şi în ultimul rând, vă voi lăsa să vă reformaţi: însă ei nu au acceptat.”
“Atunci Austin le-a spus şi i-a avertizat printr-o manieră inspiratorie, Că de vreme ce nu primeau pacea fraţilor lor, ar trebui să primească războiul şi mânia: cel care a fost pus în practică de Regele Ethelfridus din Norvegia.” [Chron. a lui Fabian. partea v. P. 115,116]
Nicholson, în lucrarea sa English Historical Library, după ce a expus anumite fraude, spune: “Relatarea lui Bede a protestului lui Dinoth, stareţul din Bangor, împortiva acestui legat Augustine, provocând supremaţia pentru stăpânul său, este foarte bine văzută. Critica Episcopului Stillingfleet asupra acestui subiect, merită atenţie.” Există (spune el) toată igneniozitatea şi credinţa ce poate fi aşteptată; iar el (Bede) era o persoană prea învăţată pentru a i se impune o invenţie modernă sau o nouă planificare.”
Această relatare este confirmată de alţi scriitori antici. Geoffrey din Monmouth ne spune că “în ţara Britanicilor, Creştinismul a înflorit, nedispărând încă din vremea apostolilor; printre care, spune el, exista predicare evangheliei, o doctrină sinceră şi credinţă vie, iar asemenea formă de venerare după cum a fost transmisă de biserici prin apostoli înşişi; şi până şi în moarte ei au rezistat ritualurilor şi ceremoniilor Romane; şi că câtp vreme bisericile Britanice deţineau ţara, ei au păstrat cu tărie credinţa, fiind puri în venerarea, ordinea şi disciplina lui Hristos, după cum le-a fost dată lor de apostoli şi evanghelişti.” [Danvers, p. 334]
Fuller, în Ecclesiastical History [Cartea ii, p. 69], a tradus unele versete ale bardului antic Talliessyn, înregistrate în cronicile din Wales; acestea arătau cât de mult li s-au opus ei inovaţiilor Romane.
“Nu vom fi născuţi preotului,
Care nu va fi cinstit
Şi care îşi va îndruma turma;
Vom fi pentru acel păstor, spun eu,
Care nu îşi urmăreşte turma mereu,
După cum aparţine oficiului său.
Cel ce nu va apăra,
De lupii Romei oile sale,
Cu toiagul şi arma pregătită.”
Rapid este de părere că Austin a murit înaintea masacrului Britanicilor, însă nu înainte de a boteza 10,000 de Englezi în râul Swale, la gura Medway, în ziua de Crăciun. Unii cred că acest lucru a fost îndeplinit de Paulicieni.
Relatarea lui Fabia despre distrugerea Britanicilor şi a mănăstirii din Bangor este confirmată de Humphrey Lloyd, în cartea sa Breviary of Britain. “În Denbighshire (spune el) lângă castelul Holt, sunt văzute relicvele mănăstirii din Bangor, din vremea când Britanicii înfloreau: în acelaşi loc erau 2,000 de călugări foarte disciplinaţi şi învăţaţi, împărţiţi în şapte părţi, slujindu-l pe Dumnezeu; printre ei erau şi cei simpli şi needucaţi, care prin munca lor, aduceau mâncare şi băutură celor învăţaţi; iar dacă rămânea ceva, ei dădeau săracilor. Acel loc a creat sute de oameni învăţaţi; printre care au fost şi cei care au pus pazele lumii Pelagiene. Şi mai departe prin ciuda şi răutatea lui Austin, acel călugăr arogant, şi execuţiei crude a lui Ethelfrid, acei oameni au fost distruşi, toată casa din temelii, împreună cu librăria, ce era mai preţioasă ca aurul, fiind toate demolate de foc şi sabie: şi astfel dovada că măcelul acelor oameni evlavioşi ce credeau în Hristos, a pornit de la curajul lor şi zelul de a lupta împotriva impunerilor bisericii Romane.” [Danvers, p. 336]
Este probabil ca după ce pontiful Roman a primit supremaţia domeniului în afacerile ecleziastice, după cum aflăm că Ina, unul dintre regii Saxonilor de Vest, a dat o lege în secolul şapte: “Fiecare familie ce posedă bunuri în valoare de doisprezece penny, ar trebui să plătească un penny în fiecare an binecuvântatului St. Peter şi bisericii Romei. El a prescis deasemenea o pedeapsă pentru botezarea copiilor mai mare de treizeci de zile, şi una mai mare dacă murea vreunul nebotezat.” [History of Taunton a lui Toulmin, p. 6] Această taxă a continuat să fie plătită timp de câteva secole, fiind cunoscută sub numele de taxa lui Petru.
Din aceste puţine, însă valoroase, fragmente despre Bitanicii antici, descoperim multă simplicitate ingenioasă din partea Creştinismului. Făcând scripturile singura lege a credinţei şi practicii lor, ei au descoperit cu uşurinţă spiritul anticrist al lui Austin şi greşelile acelor ceremonii pe care încerca să le introducă. Nu este deloc plăcut, aşadar, că ei ar trebui să renunţe să dea creştinismul copiilor, de vreme ce nu găseau nimic în scripturi ce interzicea asemenea opinie.
Este dovedit de Dr. Gill că botezul infantil, cu scopul de a spăla păcatul original, a fost aplicat de anatemele consiliului Milevitan, cu două secole înainte; şi este deasemenea cunoscut faptul că Gregory cel mare, care l-a trimis pe Austin în Anglia, a decretat astfel: “Lăsaţi toţi copiii să fie botezaţi după cum trebuie, conform tradiţiei părinţilor.” [Fox, vol. i. p. 130]
Din acest decret fiind exprimat în termeni atât de generali şi copiii nefiind menţionaţi în mod particular, ne putem da seama de dificultăţile pe care Austin însuşi le-a întâmpinat legate de subiect, atunci când a ajuns în Britania. Printre alte interogatorii propuse lui Gregory, este şi următorul legat de copii: “Ca nu cumva să fie acaparaţi de moarte, după câte zile trebuie să fie ei botezaţi?” La care Gregory a răspuns: “Dacă este necesar, din cauza fricii de moarte, atunci nu interzicem ca copilul să fie boteza în aceeaşi oră în care s-a născut.” Este greu de ascuns faptul că această întrebare putea fi propusă dacă practica botezului infantil era de origine apostolică sau dacă Englezii nu aveau nimic de obiectat împotriva ei. Această remarcă este adeverită mai departe de o circumstanţă menţionată de Hogo Grotius în Comentariu său despre Matt. Xix. 14. “Nu este o dovadă mică (spune el) că botezul infantil nu era practicat deobicei în biserica Grecească timp de multe secole, nu doar din cauza că Constantin cel mare, fiul Elenei, care era un Creştin zelos, nu a fost botezat decât când a împlinit o vârstă avansată; ci deasemenea că Gregory Nazianzen, care a fost fiul unui episcop Creştin, nu a fost botezat decât când a împlinit o anumită vârstă.” Dacă era admis faptul că botezul infantil nu era cunoscut în Britania, faptul că Constantin nu a fost botezat în copilărie poate fi justificat uşor: însă asupra niciunui alt principiu nu putem să justificăm această omitere a părinţilor sfinţi.
Pentru a descoperi cât mai mult despre acest subiect interesant, vom folosi următoarea declaraţie a Dr. Calamy, scriitorul nonconformis, care într-o carte intitulată God’s concern for his glory in the British isles, a tratat cu atenţie acest subiect. El relatează, de la Gildas, “că Hristos arătându-şi lumina sa strălucitoare lumii, şi aruncat razele la sfârşitul domniei lui Tiberius Caesar, atunci când religia sa era propagată fără niciun obstacol.” Despre această declaraţie a lui Gildas, Doctorul remarcă:
“Dacă s-ar referit la asta, despre publicaţia evangheliei în Britania, care a fost cea mai triumfătoare opinie, trebuie să credem că a avut şanse mai bune de a cunoaşte asta, decât noi de la distanţă. Conform relatării sale, în această insulă se predica Creştinismul cu cinci ani înaintea crucificării Mântuitorului nostru, care a fost foarte timpurie, poate prea timpurie, pentru un loc ce era atât de departe. Toţi scriitorii antici, totuşi, sunt de acord, că Creştinismul a fost plantat în această ţară foarte devreme, luând în considerare distanţa din Iudeea.”
“Este evident, că după ce Creştinismul a fost obţinut aici, o mare parte din locuitori în continuau religia păgân, cu toate că religia noastră sfântă făcea progres. În timp ce prindea baze puternice, templele idolilor antici au fost o parte distruse, iar altele transformate în biserici şi dedicate Dumnezeului adevărat. Nu avem nicio relatare despre astfel de severităţi, aici în timpurile primitive, împotriva adepţilor unui Isus crucificat, ca în alte ţări. Aceea care a fost ultima dintre cele zece persecuţii sub împăraţii Romani, pare să fi fost prima ce a afectat această insulă. Însă în calamitatea generală, în domnia lui Dioclesian şi Maximian, în jurul anului 303, Creştinii de aici sufereau foarte mult. Se spune că Maximilian aproape a distrus religia Creştină în Britania, iar cei ce au fost martirizaţi erau în număr foarte mare. Gildas ne spune că bisericile lor au fost demolate, iar toate cărţile legate de scriptura sfântă, ce puteau fi găsite, au fost arse în stradă; iar preoţii aleşi ai turmei Domnului nostru, împreună cu oile nevinovate, au fost ucişi. St Alban din Verulam şi Julius din Carlisle, împreună cu mulţi alţii, au sigilat adevărul cu sângele lor.”
“Însă când furtuna s-a terminat, ce n-a durat decât puţin peste un an, Creştinii de aici, la fel ca şi în alte părţi, au ieşit din pădurile şi peşterile în care s-au ascuns, şi au reconstruit bisericile demolate, înflorind mult, atât în pace cât şi în unitate. Ei erau favorizaţi de Constantinus, tatăl lui Constantin, care a continuat la sfârşitul vieţii aici în Britania, având grijă ca niciun om să nu moară din cauza religiei sale pe pământul său. Tot aici şi Constantin însuşi, care era un nativ din această insulă, s-a declarat Creştin pentru prima dată, sau cel puţin înclina spre asta, lucru ce nu l-ar fi făcut public dacă o mare parte din armata sa nu era de aceaşi religie; după ce a preluat tronul, nu trebuie să ne mire că Creştinii au înflorit mai mult ca niciodată. Însă, după multă muncă şi încercări, nu am reuşit să înţeleg, că încă de la început, dacă bisericile sau locurile de venerare erau împodobite bogat sau guvernul bisericii a modelat astfel în această insulă, ca şi mai târziu; sau dacă forma prelată de guvernului era o parte din acea glorie ce a fost declarată prima dată în aceată insulă.”
“Britania (adaugă Doctorul) era infectată cu Picţi şi Scoţieni, iar după multe lupte şi când niciunn ajutor nu mai putea veni de la Roma, britanicii au fost nevoiţi să ceară ajutorul Saxonilor. Aceşti Saxoni, pe care Gildas îi numeşte: o naţie detestată de Dumnezeu şi om, a ajuns să fie o molimă pentru Britanici, în jurul anului 450. Au fost primiţi drept oaspeţi la început, fiind angajaţi apoi pentru a lupta cu barbarii; însă şi-au dat seama că sunt mai puternici şi astfel au prădat ţara şi i-au izgonit pe Creştinii Britanici în pustiurile din munţii din Wales. Gildas le descrie cruzimea, fiind consideraţi unealta de judecată a cerului pogorâtă asupra oamenilor păcătoşi. El spune că toate oraşele, cu bătăile berbecilor, şi toţi orăşenii, pastorii, preoţii şi oamenii, erau ucişi prin sabie, iar flăcările erau peste tot.” Iar istoricii noştri spun că deabia dacă au lăsat ceva neatins din Creştinism. Şi totuşi religia pură nu a fost extirpată din insulă.
“Bede, care şi-a scris istoria în jurul anului 731, ne-a dat multe detalii, însă trebuie să ţinem cont că a fost un saxon, nefiind prea prietenos la adresa bisericilor Britanice, având o nuanţă monastică. Creştinismul, într-o nouă ediţie a sa, cu mari îmbunătăţiri, a fost în această perioadă primit de la Roma, prim mâinile lui Austin călugărul, în jurul anului 598. Însă a existat un Creştinism şi mai pur pe insulă înainte, care a fost mai liber de adulter şi corupţii decât cel ce era acum introdus sub acelaşi nume. Existau multe dispute între cei din credinţa veche şi cei din cea nouă. Primii trăiau în Wales şi Scoţia, iar cei din urmă în inima ţării. Astfel au existat multe dezbateri considerabile în această insulă, între Conformişti şi Nonconformişti, în vremurile antice şi în cele moderne; unii erau apţi de a o purta la înălţime, iar ceilalţi erau forţaţi să fie satisfăcuţi de conştiinţa propriei intergrităţi atunci, la fel ca şi acum. Conformiştii susţineau atunci metodele bisericii Romei; iar Nonconformiştii susţineau căile şi metodele Creştinilor antici, respingând impoziţiile. Ei erau numiţi deasemenea şi Schismaticii din Britania şi Irlanda; deoarece ei nu primeau aliteraţiile Romane, nici nu se înclinau în faţa autorităţii prin care erau impuse.”
“În anul 601, Austin a chemat un sinod, la care episcopii şi doctori următoarei provincii a Britanicilor, au fost chemaţi, la care stareţul din Bangor i-a dat un răspuns clar la cererile sale din partea Romei. El i-a spus că Creştinii antici ai acestei insule erau în favoarea bisericii lui Dumnezeu, şi papei de la Roma, şi fiecărui Creştin sfânt; iubeau pe toţi în mod egal; îi ajutau pe toţi cei ce aveau nevoie de ajutor, fiind toţi copiii lui Dumnezeu: Şi altă ascultare decât asta nu ştia în ceea ce-l privea pe cel ce-şi zicea papă. Mulţi dintre călugării săraci, cu puţin timă după aceea, şi-au pierdut vieţile pentru libertate şi tărie.” [Dr. Calamity, “God ‘s concern for his glory in the British isles”]
Relatând cea mai mare dispută legată de Paşte, Dr. Calamy continuă astfel: “Nu trebuie uitat că diferenţa dintre aceşti vechi Conformişti şi Nonconformişti nu a constat doar în respectarea Paştelui: Ei se diferenţiau deasemenea şi prin botez. Deaorece acesta era unul dintre lucrurile asupra căruia Austin a insistat în conversaţia sa cu doctorii Britanici; că ei ar trebui să administreze botezul viitor în maniera impusă de Roma, un argument folosit şi înainte.”
Fiindu-i frică, după cum pare, că această declaraţie ar avea un impact asupra minţilor cititorilor, că aceşti Nonconformişti Britanici erau deasemenea Baptişti, doctorul continuă să comenteze acolo “unde diferenţa,” spune el, “dintre vechii Britanici şi Romani despre botez, nu este prea evidentă. Pits spune că nu ştie ce era. Nici Bede nu explică, şi nici altul dintre scriitorii antici cu care am vorbit. Unii au crezut că subiectele legate de botez sunt diferite; şi în vreme ce Romanii botezau copiii, Britanici erau împotriva acestei practici; un argument a fost scos din asta de către Anti-pedobaptişti. Însă un răspuns este readus de Dr. Wall, în lucrarea sa History of Infant Baptism, unde spune că Pelagius, fiind un Britanic nativ, prin declaraţia sa că nu a auzit niciodată ca vreun Creştin, catolic sau sectant să interzică botezul infantil, dă o dovadă clară că compatrioţii săi nu o făceau. Este probabil că această diferenţă ar fi trebuit să fie despre modul botezării; cuvintele lui Austin, după spusele lui Bede, par să se îndrepte în direcţia aceea. Deoarece el vrea ca ei să administreze botezul în viitor, în modul administrat de Roma. Acum nu ştiu nimic mai remarcabil (continuă Dr. Calamy) legat de botezarea în biserica Romană din acea vreme, decât scufundarea trigonală. Faptul că acest lucru era un obicei în biserică, este susţinut de Walafridus Strabo; şi deşi nu avem nicio dovadă pozitivă pe care să o cunosc eu, cum că o singură scufundare sau turnarea apei era folosită de Britanicii antici în botezul lor; până va fi altceva menţionat, sunt înclinat să cred că aceasta era problema din diferenţă.”
Această declaraţie interesantă a Dr. Calamy, şi părerile sale asupra ei, necesită animadversiune.
El este de acord că nu există nicio dovadă pozitivă că Britanicii foloseau scufundarea, stropirea sau turnarea în botezurile lor; însă acceptă că unul dintre acestea era la modă, pentru a justifica alterarea propusă de Austin. Însă de ce vorbeşte el despre stropire şi de turnare? Ştim din surse sigure că ei foloseau scufundarea. Austin a botezat într-un râu; “unde,” spune Domnul Fox, “observă, drag cititor, că la acea vreme nu se putea folosi fonturile.” Scufundarea, aşadar, fiind modul folosit atunci, ar părea, conform ipotezei, că punctul problemei dintre Austin şi Britanicii era dacă botezul trebuia îndeplinit printr-o scufundare singulară sau triplă. Această ipoteză, totuşi, este inadmisibilă, fiind la fel de improbabilă pe cât e de insuportabilă. Însă trebuie admis faptul că propunerea lui Austin era de a boteza copiii, după modul bisericii Romei, în loc de botezarea adulţilor conform profesării credinţei; şi apoi, propunerea, pe de o parte, putea fi făcută de legatul papal, drept un lucru necesar pentru uniunea cu biserica catolică, ce nu putea exista fără el; şi, pe de altă parte, ar părea atât de absurd, încât Creştinii primit nu puteau accepta, fără să sacrifice principiul şi conştiinţa, în schimbul cărora până şi moartea însăşi era preferabilă.
[Notă: Creştinilor Britanici le era evident faptul că Austin le cerea să adopte botezul infantil. El a cerut trei lucruri, al doilea fiind “să dea Creştinismul copiilor.” Această cerere nu ar fi avut niciun sens dacă Creştinii Britanici ar fi avut obiceiul de a boteza copiii. D.W. Cloud]
Singura obiecţie pe care o face Dr. Calamy este un citat parţial de la Dr. Wall. Însă dacă se declara tot ceea ce ultimul spune, ar părea că această obiecţie nu are nicio greutate. Cuvintele lui Pelagius, după cum sunt traduse de Dr. Wall, sunt: “Oamenii îl ponegresc, ca şi cum el respinge sacramentul botezului infantil, şi a promis regatul cerului oricărei persoane ce nu are mântuirea lui Hristos, de care el nu a auzit niciodată nici măcar un eretic să spună.” Prin aceste cuvinte, Dr. Wall înţelegă că semnificaţia lui Pelagius este “că nu a auzit niciodată ca vreun Creştin, catolic sau sectar să nege botezul infantil.” Însă chiar asta vrea Pelagius să spună? Nu prea cred. Înţelesul său pare să fie că nu a auzit niciodată, nu că nici măcar un eretic nu a spus, că regatul cerului poate fi obţinut fără mântuirea lui Hristos. Suspiciunea negării sale a botezului infantil pare că s-a ridicat de la respingerea sa a păcatului original; deoarece biserica Romei a ales botezul infantil, pentru a spăla păcatul original, decretând că fără el nimeni nu poate fi salvat.
Neînţelegerea lui Pelagius de către Dr. Wall este singurul lucru ce a fost folosit pentru a dezaproba opinia Baptiştilor, cum că creştinii Britanici antici aveau aceleaşi sentimente.
Dacă propunerea lui Austin pentru Britanici a fost ca ei să dea creştinătatea copiilor la fel ca biserica Romei, eu ar trebui să înţeleg că înseamnă că ei ar trebui să creştineze copiii, după cum a făcut şi biserica Romei. Însă cuvintele “în modul înfăptuit de biserica Romană,” nu sunt în copia lui Fabian de la institutul din Londra: propunerea lui Austin este descrisă acolo prin cerinţa sa ca ei să dea creştinismul copiilor. Dr. Wall întradevăr spune că propunerea, după cum a relatat, este în copia lui Fabia la Oxford; el deasemenea îl prezintă pe Mr. Mills spunând că Fabian spune în prefaţa sa că a copiat de la Bede, deşi doctorul adaugă că nu a văzut asta. Există, totuşi, o dovadă internă, că propunerea a respectat subiectele botezului, şi că cuvintele: “după maniera bisericii din Roma,” au fost adăugate de istoric, sau de unii dintre copiştii săi, neconstituind o parte din propunerea originală. Deoarece dacă propunerea originală ar fi respectat modul de botezare, de ce s-ar fi spus ceva legat de subiectele sale? A fost suficient propunerea de a dat creştinismul după maniera bisericii Romei, fără a spune nimic despre copii. Întrucât dacă diferenţa dintre biserica Romei şi bisericile Britanice respectau subiectele botezului, iar popunerea era că creştinismul ar trebui dat copiilor, era normal ca istoricul să adauge că era după maniera Romei.
Pentru a conclude; până când ceva mai bun este oferit pentru a dezaproba ideile noastre de mai sus – premisele menţionate – cum că aceşti Creştini primitivi nu ştiau nimic de botezul infantil, vom continua să le considerăm ca fiind prin sentiment şi practică, ceea ce oponenţii noştri ne numesc – Antipedobaptişti.
