Identitatea crestina in istorie – Cap. 3 – Scurt istoric baptist

Identitatea creştină în istorie

de Daniel Branzei

Capitolul 3

a) Scurt istoric baptist

Spre deosebire de alte mişcări de trezire religioasă, mişcarea baptistă nu îşi poate identifica un precursor unic, un întemeietor, asemenea lui Martin Luther, Zwingli, John Calvin sau John Wesley. Unii istorici îl socotesc pe John Smith un astfel de “începător” de drum. (John Smith este o figură interesantă în istoria baptiştilor. Nu se cunoaşte data şi locul naşterii lui în Anglia. A studiat însă la Crist College, Cambridge (1594-1598), după care a slujit ca preot în Biserica Angliei până în anul 1606, când a trecut de partea “separatiştilor”. În 1608 s-a mutat în Olanda din cauza persecuţiei declanşate de casa regală împotriva “separatiştilor.” A fost primul care s-a “autobotezat” în 1609 şi apoi i-a botezat şi pe alţi 36 cu care a format prima biserică “baptistă.” A murit în Amsterdam în 1612.

Deşi este legat de începuturile primului grup organizat de baptişti, John Smith poate fi considerat cu greu un întemeietor al mişcării. De fapt, el s-a botezat prin “turnare”, iar spre sfârşitul vieţii a părăsit adunările baptiste şi a trecut la biserica menonită.)

Numele de “baptişti” a apărut ca o poreclă dată în batjocură de cei cărora li se părea caraghios ca oamenii în toată firea să facă atâta caz de importanţa “botezului” (în acelaşi fel şi-au primit numele şi “anabaptiştii”, re-botezaţii care au ignorat valabilitatea botezului aplicat copiilor).

Există trei teorii principale cu privire la sursa din care s-a desprins mişcarea baptistă: teoria succesiunii neîntrerupte, teoria înrudirii anabaptiste şi teoria derivării din separatiştii englezi.

1. Succesiunea neîntreruptă. Una din cele mai populare teorii istorice este aceea că bisericile baptiste au existat în toată istoria bisericii, succedându-se într-un lanţ neîntrerupt, de la botezarea Domnului Isus în Iordan de către Ioan “botezătorul” (baptistul) şi până astăzi. Această teorie pretinde că doar baptiştii posedă adevărata moştenire de credinţă şi practică şi că ei au păstrat-o printr-o serie de grupări a căror existenţă poate fi trasată începând cu vremea Noului Testament. Deşi ei n-au folosit numele de “baptişti” membrii acestor grupări ar fi fost în toate celelalte identice cu bisericile baptiste de astăzi.

Oricât de atrăgătoare, această teorie posedă două defecte majore. Întâi, ea nu poate fi suportată cu date istorice. Mărturiile de credinţă specifice “montaniştilor, novatienilor, donatiştilor, paulicienilor, valdenzilor, albigenzilor (catarilor), lolarzilor şi husiţilor conţin o întreagă serie de “doctrine” şi “practici” care nu pot fi identificate cu specificul credinţei practicate de baptişti. Deşi unele din aceste grupări au împărtăşit convingeri dragi baptiştilor (autoritatea supremă a Scripturii, credinţa personală necesară primirii botezului, autonomia bisericii locale, preoţia universală, etc.), celelalte articole de crez şi unele practici nu pot fi încadrate în nici un caz în specificul “baptist”.

În al doilea rând, teoria succesiunii neîntrerupte, declară tot restul creştinătăţii istorice drept o mişcare “apostată”, lucru inadmisibil chiar şi pentru cei mai înfierbântaţi suporteri ai baptismului. A căuta să identifici baptiştii cu toţi excentricii şi “ciudaţii” din istoria cultelor turbulente şi a declara şuvoiul creştinismului istoric drept “apostat”, înseamnă a falsifica istoria şi, în realitate, a face un deserviciu mişcării baptiste. Susţinută mai ales la sfârşitului secolului XIX şi la începutul secolului XX, teoria succesiunii neîntrerupte a fost astăzi abandonată de aproape toată suflarea baptistă.

2. Înrudirea anabaptistă. O a doua teorie susţine că baptiştii se trag, direct sau indirect, din anabaptişti, aripa radicală a Reformei din secolul şaisprezece. Din gruparea anabaptistă au făcut parte “fraţii elveţieni”, huteriţii şi menoniţii (adepţii lui Menno Simon). Teoria are o puternică confirmare în dovezile istorice. Deşi n-au preluat în întregime doctrinele teologiei anabaptiste (mai ales în ceea ce priveşte pacifismul şi non-rezistenţa, depunerea jurământului, interdicţia de a ocupa un oficiu public, şi anumite detalii legate de natura întrupării), baptiştii secolului şaptesprezece au continuat cu siguranţă teologia “bisericii credincioşilor care au primit botezul doar ca urmare a unei mărturisiri personale de credinţă în Isus Cristos”, a “preoţiei celor din bănci” şi a libertăţii religiei scoase de sub controlul Statului şi reaşezată sub autoritatea unică a conştiinţei.

3. Separatiştii din Anglia. Cea mai răspândită convingere a celor ce au studiat fenomenul religios de-a lungul veacurilor este că baptiştii de astăzi se trag din “separatiştii englezi” exilaţi sub persecuţie în Olanda, la Amsterdam. Aceşti “puritani separatişti” ajunseseră la convingerea că biserica Angliei este dincolo de posibilitatea unei întoarceri la credinţa şi practica creştină adevărată şi că este mai bine ca cei ce cred Biblia să se separe de viaţa bisericii oficiale patronată de rege. În felul acesta, mişcarea baptistă este definită peste tot ca o dorinţă de “separare” a celor ce vor să se întoarcă la învăţătura Noului Testament, de bisericile “tradiţionale”, anchilozate în forme şi datini eclesiastice. Separarea s-a făcut de obicei atunci când, prin ierarhia ei locală, biserica “istorică” a refuzat apelul de întoarcere la Biblie şi a emis acte normative care i-au declarat pe baptişti “eretici”.

Ironia este că “separatiştii baptişti” au apărut pe fondul unei alte “separări.” Anglia se separase de Biserica Romano-catolică pe vremea lui Henry VIII, cel care a intrat în istorie prin faptul că a avut şase neveste. Când s-a despărţit de prima dintre ele, Caterina de Aragon, papa de la Roma l-a excomunicat pentru divorţ. Scos din fire, Henry a poruncit Parlamentului să taie legăturile care legau Biserica Angliei de papalitate (1543). Această despărţire a Bisericii Angliei de Biserica Romei trebuia să fie doar o ieşire de sub autoritate eclesiastică, nu şi o renunţare la practica sau învăţătura catolică. Henry al VIII-lea s-a autodeclarat “singurul suveran al Bisericii Angliei”, dar a încredinţat conducerea administrativă a Bisericii Angliei în mâinile arhiepiscopului de Canterbury. În furia sa anti-catolică, Henry a desfiinţat toate mănăstirile şi a confiscat toate averile lor, ca şi toate clădirile şi ogoarele Bisericii Romano-catolice. Moralitatea şi spiritualitatea creştinismului din Anglia nu s-au îmbunătăţit însă cu nimic, ci chiar au decăzut. După câteva încercări de reformare din interior, puritanii englezi, adepţi ai unei întoarceri totale la spiritul şi litera Noului Testament, au devenit “separatişti”.

Puritanii

“Am să-i fac să mă asculte sau am să-i alung din ţară!” Aceasta a fost ameninţarea rostită de regele Iacob I al Angliei împotriva grupării care tocmai îi ceruse să “purifice” biserica naţională a Angliei de rămăşitele de ceremonii şi practici catolice fără suport în textul Bibliei.

Din cauza cererii lor, cei care i se adresaseră regelui Iacob I aveau să rămână cunoscuţi în istorie drept “puritani”, oameni ce doreau bisericii o totală întoarcere la învăţătura şi practica Noului Testament, fără nici o toleranţă pentru “tradiţii” şi “învăţături” care sufocaseră sau păgânizaseră Biserica de-a lungul istoriei.

Puritanii n-au fost un grup de “revoluţionari” violenţi şi gălăgioşi, ci nişte buni cetăţeni ai Angliei, fermieri, negustori, meseriaşi şi învăţaţi de frunte, unii chiar profesori la Universitatea din Cambridge. Pătrunşi de convingeri creştine foarte adânci, aceşti oameni s-au pronunţat împotriva valului de “creştinism formal” amestecat cu “viciile şi plăcerile lumii” care înecase orice urmă de adevărată spiritualitate.

“Măritată” cu Statul, pe principiul fantezist al celor “două săbii”, biserica Angliei fusese forţată să legifereze toate abuzurile regilor ei corupţi şi era neputincioasă acum să stăvilească valul de decădere generală. Imoralitatea, beţiile, intrigile şi corupţia politică, toate erau tolerate la umbra unei biserici care pretindea că are mandat divin să ierte, să absolve de vină şi să îndreptăţească la tronul judecăţii divine chiar şi pe cel mai decăzut cetăţean al Angliei. La umbra bisericii, oamenii practicau viciile păgâne, legănându-se în iluzia falsă că aparţin creştinătăţii.

Pentru că Statul era considerat garantul aplicării voinţei divine în societate, puritanii îi cereau lui Iacov I să intervină.

În ochii opiniei publice, puritanii au devenit repede inamicii numărul unu. Li s-a imputat foarte repede că erau nişte creştini “ursuzi” şi ascetici, care ar fi vrut ca toată lumea să se călugărească, iar Anglia să se transforme într- o uriaţă mănăstire. În realitate, această stigmă istorică a fost o învinuire nedreaptă. Puritanii nu au fost “duşmanii plăcerilor”, ci ai păcatului, iar adevărul este că o foarte mare parte a “creştinismului” englez iubea păcatul şi făcea chiar bani foarte buni de pe urma lui.

Puritanii nu au fost împotriva plăcerii ca atare. Dimpotrivă, viaţa lor de familie şi de societate era plină de un vibrant simţ al bucuriei în lucrurile simple şi sănătoase. Iubeau muzica şi artele, practicau vânătoarea, jocurile simple şi întreţineau “şezători” la care discuţiile atingeau un nivel academic foarte ridicat. Scrierile lor au rămas în literatura vremii, iar poeziile unuia dintre cei mai de seamă puritani, John Milton, fac şi astăzi parte din bijuteriile moştenirii de literatură de limbă engleză (“Paradisul pierdut” este probabil cea mai cunoscută dintre ele).

Puritanii au fost aripa cea mai avansată a protestanţilor din Anglia pe vremea Reformei din Europa.

După domnia lui Iacob (James) I, regina Maria, care împărtăşea convingeri catolice, i-a persecutat feroce pe toţi adepţii Reformei. Mulţi dintre ei s-au refugiat în Olanda (1608), iar alţii au ajuns la Frankfurt pe Main, în Germania. Aici au început nişte fricţiuni între protestanţii reformei şi puritanii separatişti. Exilaţii englezi s-au împărţit în adepţi ai lui John Knox şi susţinători ai doctorului Richard Cox. Motivul discordiei l-a făcut îmbrăcămintea preoţească. În această privinţă, puritanii înclinau să-i dea dreptate lui Knox, discipol al ideilor lui Calvin şi partizan al ideilor “fraţilor elveţieni”, care proclamau abandonarea oricăror obiceiuri şi tradiţii catolice fără un suport clar şi categoric în textul Bibliei (obiceiul uniformelor preoţeşti a fost introdus în Biserică în preajma anului 500 d.Cr.)

Figura nr. 1 arată cum a “evoluat” amestecul de învăţături “nebiblice” în Biserica Catolica (multe preluate şi de Biserica Ortodoxă). Pentru a acoperi şi perioada contemporană am completat lista cu erezii catolice apărute şi după vremea puritanilor şi a Reformei.

A.D. 300 – Rugăciunea pentru morţi

A.D. 300 – Facerea semnului crucii

A.D. 375 – Închinarea la sfinţi şi la îngeri

A.D. 394 – Instituirea “împărtăşaniei”

A.D. 431 – Maria este proclamată divină

A.D. 500 – Preoţii încep să se îmbrace altfel decât laicii

A.D. 526 – Mirungerea

A.D. 593 – Apare învăţătura despre purgatoriu

A.D. 600 – Liturghia este fixată în limba latină

A.D. 600 – Încep rugăciunile adresate Mariei

A.D. 607 – Bonifaciu III este proclamat cel dintâi Papă

A.D. 709 – Sărutarea papucului papal

A.D. 786 – Închinarea la imagini şi la relicve

A.D. 850 – Folosirea “apei sfinţite”

A.D. 995 – Canonizarea sfinţilor morţi

A.D. 998 – Postul de Vineri şi din preajma sărbătorilor mari

A.D. 1079 – Celibatul preoţilor

A.D. 1090 – Rugăciuni pe bani

A.D. 1184 – Inchiziţia

A.D. 1190 – Vânzarea indulgenţelor

A.D. 1215 – Transsubstanţierea

A.D. 1229 – Biblia este interzisă laicilor

A.D. 1439 – Doctrina despre purgatoriu

A.D. 1439 – Doctrina celor şapte sacramente

A.D. 1508 – “Ave Maria” este aprobată ca rugăciune liturgică

A.D. 1534 – Fondarea ordinului Iezuit

A.D. 1545 – Tradiţia primeşte aceiaşi autoritate ca şi Biblia

A.D. 1546 – Adăugarea apocrifelor la cărţile Bibliei

A.D. 1854 – Doctrina despre concepţia imaculată a Mariei

A.D. 1870 – Infailibilitatea papală

A.D. 1930 – Condamnarea şcolilor publice

A.D. 1950 – Doctrina înălţării la cer a Mariei

A.D. 1965 – Maria proclamată ca Mamă a Bisericii

(Loraine Boettner, Roman Catolicism (Philadelphia: Prezbiterian and Reformated Publishing, 1962. p. 8-9).

În faţa schimbărilor de doctrină şi practică, pretenţia Bisericii Catolice de a se autoproclamă “păstrătoarea adevărului apostolic” şi “Roma neschimbătoare” ni se pare cel puţin pătată de ipocrizie. Între “tradiţia apostolică” şi “tradiţia bisericească” există o diferenţă la fel de mare ca aceea de la adevăr la erezie.

Aderând la părerile lui John Knox, puritanii pledau pentru revenirea la un servicii de închinăciune foarte simplu, ca pe vremea apostolilor. În acest spirit, ei au renunţat la “rugăciunile scrise” (cartea de rugăciuni), la icoane şi statui, şi chiar la folosirea instrumentelor muzicale în serviciul de închinăciune. Din cauza deosebirilor de vederi, unii dintre separatişti s-au despărţit de ceilalţi protestanţi englezi, au adoptat o mărturisire de credinţă foarte asemănătoare cu acele ale anabaptiştilor şi menoniţilor din Europa continentală şi au primit în batjocoră numele de “baptişti”. Persecutaţi şi în ţările reformate, aceşti oameni s-au îmbarcat pe corăbii şi au plecat spre “lumea nouă” (1620), exoticul continent nu de mult descoperit al Americii. Mii de puritani au traversat Atlanticul în perioada “marii migraţii” (1630-1640).

Intenţia regilor Angliei de a-i alunga din Anglia pe toţi puritanii n-a reuşit. Susţinuţi de personalităţi marcante ale vieţii academice şi politice ale vremii, ei au format adunări “separate” de bisericile oficiale şi au împânzit insulele britanice. În urma Războiului civil din Anglia (1640), puritanii au dobândit chiar pentru o vreme controlul asupra guvernului. În aceste condiţii, mişcarea de emigrare s-a oprit.

Prin “restauraţia” din 1660, puritanii au pierdut controlul politic asupra Angliei, dar sămânţa libertăţii religioase şi a “valorilor morale creştine” a încolţit peste alţi câţiva ani. Guvernul Angliei a fost convins să accepte existenţa “bisericilor separatiştilor” şi a apărut astfel pe scenă societăţii conceptul de “toleranţă religioasă.” Libertatea religiei şi libertatea conştiinţei au fost cele două diamante sociale de mare preţ pe care le-au dăruit Americii cei ce au emigrat din Anglia.

Care este legătura baptiştilor cu biserica primelor şaisprezece secole?

Aşa cum am spus deja, baptiştii nu trebuie să se grăbească să condamne drept “apostate” biserici creştine istorice care au amestecat crezul scriptural autentic cu credinţe şi practici din sfera păgânismului. O analiză a celor şapte biserici amintite în cartea Apocalipsei (socotite de exegeţi drept ilustraţii ale perioadelor istorice caracteristice prin care trece Biserica până la revenirea lui Cristos) ne va ajuta să vedem că Dumnezeu nu renunţă chiar aşa de uşor la biserici care nu mai sunt cum le-a vrut El (şi cine este?!).

O simplă lectură a “crezurilor” bisericilor creştine de-a lungul veacurilor va dovedi foarte repede că, în ceea ce priveşte conţinutul biblic, ele sunt aproape la fel ca mărturiile de credinţă ale baptiştilor de astăzi. În loc să le antagonizăm, ar fi mult mai bine dacă am vedea biserica baptistă şi bisericile istorice răspândind astăzi concomitent cunoştinţa despre Cristos în istorie.

Ar fi folositor să remarcăm că nici Cristos şi nici apostolii nu ne-au lăsat o învăţătură clară despre limita peste care o Biserică trebuie considerată “apostată.” Nu ştim cât de mult trebuie să se rătăcească o grupare creştină de la idealurile şi practica Noului Testament pentru ca să fim îndreptăţiţi să nu o mai considerăm “biserică”.

Credem că orice Biserică unde este proclamată Evanghelia mântuitoare şi iertarea prin sângele ispăşitor de la Calvar are în ea sămânţa strict necesară pentru dobândirea vieţii dumnezeieşti prin naşterea din nou. Că această viaţă nouă este uneori împovărată cu alte învăţături şi practici discutabile (chiar regretabile) este o altă problemă şi ea nu neagă caracterul creştin al acelei “biserici.” Avem mult mai multe lucruri comune cu celelalte biserici creştine, decât au ele în comun cu ateismul, iudaismul, mahomedanismul, hinduismul sau confucianismul.

Suntem aliaţi, nu duşmani într-un război spiritual în care ni s-a încredinţat să răspândim lumină, nu să stingem “lampa care afumă” sau “mucul care încă mai fumegă”.

În ce constă specificul credinţei creştine baptiste?

În esenţa convingerilor lor, baptiştii îşi trag seva din creştinismul istoric, cu ajustările pe care le-a adus Reforma. Cu toate că au fost influenţaţi de curente teologice contemporane, baptiştii şi-au făcut un titilu de cinste din a se numi “popor al cărţii”, adoptând astfel Scriptura drept unică şi absolută sursă de autoritate în crez şi practică. Un al doilea principiu preluat de la Reformatori este “preoţia universală a credincioşilor”, supranumit şi “responsabilitatea individuală înaintea lui Dumnezeu.”

Figura nr. 2 conţine “carta celor patru libertăţi cardinale” ale “separatiştilor”, deveniţi baptişti prin etapa olandeză şi prin sosirea lor pe meleagurile Americii.

Specificul credinţei baptiste

Libertatea sufletului

Noi credem în preoţia universală a tuturor credincioşilor, în libertatea şi responsabilitatea oricărui om de a sta direct în faţa lui Dumnezeu, fără impunerea unui anumit crez şi fără interpunerea vreunui cleric sau guvern.

Libertatea Bibliei

Noi credem în autoritatea Sfintelor Scripturi. Credem că Biblia, sub directa autoritate a Domnului Isus Cristos, este esenţială în viaţa fiecărui credincios şi în viaţa Bisericii. Susţinem libertatea fiecărui creştin de a interpreta şi aplica Biblia după călăuzirea personală pe care o primeşte din partea Duhului Sfânt.

Libertatea bisericii

Noi credem în autonomia bisericii locale. Credem că bisericile baptiste sunt libere, sub autoritatea Domnului Isus Cristos, să hotărască cine poate fi primit în Biserică şi cine să fie cei care o conduc, să hotărască formele de închinăciune şi metodele de lucru, să ordineze pe aceia pe care-i crede înzestraţi de Duhul Sfânt cu daruri pentru slujire şi să decidă când şi cu cine să colaboreze în activitatea largită a trupului spiritual al Bisericii lui Cristos.

Libertatea religioasă

Noi credem în libertatea religioasă, libertatea pentru religie şi în libertatea faţă de religie. Orice om este liber să îmbrăţişeze şi să practice o anumită religie sau să refuze orice formă de credinţă religioasă. Suntem adepţii unei totale separări între Biserică şi Stat.

În ciuda asemănărilor cu protestantismul reformei, baptiştii sunt astăzi o mişcare distinctă şi, istoric, separată. Una din cauzale pentru care baptiştii s-au despărţit de protestanţi a fost refuzul de a-şi însuşi învăţătura despre “magistraţii bisericii”. În general, protestanţii Reformei sunt avocaţi ai “bisericilor teritoriale”, suportate şi protejate de Stat, încorporând sub disciplina lor întreaga populaţie şi aducându-i pe noii născuţi între membrii ei prin botezul copiilor. În contrast cu practicile protestante şi în acord cu convingerile anabaptiştilor şi menoniţilor, baptiştii insistă asupra faptului că în Biserică nu se poate intra decât în mod voluntar, negând astfel valoarea botezului copiilor, autoritatea bisericii asupra întregii populaţii dintr-un anumit teritoriu şi orice formă de constrângere a conştiinţei care s-ar putea naşte din unirea Bisericii cu Statul. Această poziţie îi aşează pe baptişti ca precursori ai grupării aşa-numitelor biserici de “credincioşi” sau de “pocăiţi”. În acelaşi timp, aceasta poziţie a fost sămânţa din care s-au născut toate formele moderne de civilizaţie. Toate statele lumii civilizate nu mai au “biserici de Stat”, ci îngăduie cetăţenilor să-şi manifeste dreptul la liberă alegere a convingerilor în domeniul religiei. Deşi are rădăcini lutherane, Germania nu este “lutherană, tot aşa cum Italia şi Franţa nu mai sunt nici ele “catolice”, în sensul exclusivist al cuvântului.

Practici specifice creştinilor baptişti

B – botezul credinţei personale

A – autonomia Bisericii locale

P – preoţia universală a credincioşilor

T – transformarea vieţii prin sfinţirea Duhului

I – inspiraţia literală a Bibliei

S – separarea totală a Bisericii de Stat

T – trimiterea Evangheliei până la marginile lumii

De ce există mai multe feluri de baptişti?

Chiar dacă au atâtea lucruri comune, mulţimea de biserici baptiste răspândite în mai toate ţările lumii civilizate cunoaşte o mare varietate în specificul crezului şi în manifestare. De fapt, dictonul caracteristic tuturor “formelor de asociere baptistă” este: “Unitate în lucrurile esenţiale legate de mântuire şi diversitate în toate celelalte.”

Mişcarea baptistă contemporană poate fi împărţită în trei curente majore; baptiştii ecumenici, baptiştii evanghelici conservatori şi baptiştii fundamentalişti. Cele mai mari dispute din sânul mişcării baptiste nu sunt produse de dispute între Arminieni şi Calvinişti sau între misionarişti şi nemisionarişti (ca în vremurile trecute), ci între cei care îmbrăţişează în mod diferit chiar principiile fundamentale ale mişcării: limitele implicării în activităţile politico-sociale şi relaţiile cu celelalte grupări din marea familie a creştinismului istoric.

1. Baptiştii ecumenici tolerează un mare spectru de convingeri, mergând de la cele mai conservative până la cele mai liberale. Ei acceptă “membralitatea deschisă” (fără frecventarea consecventă a serviciilor divine), manifestă un interes deosebit pentru pace şi pentru respectarea drepturilor omului în ţările lumii, au tendinţa de a fi mai degrabă liberali în probleme legate de moralitate şi de ordine socială şi, aşa cum le arată şi numele, sunt foarte militanţi pentru unirea tuturor bisericilor creştine din lume şi a tuturor celorlalte forme de spiritualitate religioasă în mişcarea “ecumenică.”

2. Baptiştii evanghelici conservatori sunt de departe grupul cel mai numeros şi activează sub un cadru de referinţă teologic conservator, proclamând imperativul unui înalt standard de moralitate, atât individual, cât şi în sfera publică. În problematica socială, ei sunt aliaţi forţelor conservatoare care pun accent pe responsabilitatea individului în faţa societăţii şi pe valorile muncii, cinstei şi hărniciei. Cu toate că multe astfel de biserici cooperează în plan local sau internaţional cu alte biserici cu convingeri asemănătoare, baptiştii evanghelici se pronunţă împotriva ecumenismului mondial, pe care-l denunţă drept o periculoasă formă de compromitere a adevărului creştin.

3. Baptiştii fundamentalişti, militează activ împotriva teologiei liberale, au tendinţa de a fi dispensaţionalişti şi premilenişti în teologie, adoptă un standard înalt de moralitate, şi sunt gata să ducă spiritul “separatist” la extrem, trecând de la separarea de Stat la o anumită nuanţă de “separare faţă de societate”. Ei au vederi profund conservatoare în sfera activităţii publice şi nu sunt gata de colaborare decât cu alte biserici fundamentaliste sau cu biserici evanghelice conservatoare. În cazul din urmă însă, fundamentaliştii rup orice fel de cooperare în clipa în care simt că o astfel de biserica întreţine legături şi cu biserici considerate liberale.

Baptiştii aflaţi în cea de-a doua şi cea de-a treia categorie pun un accent deosebit pe lucrarea misionară, atât în ţara de baştină, cât şi peste hotare.

Bineînţeles că există biserici baptiste care se încadrează undeva între gruparea evanghelică şi gruparea fundamentalistă. Totuşi, majoritatea bisericilor baptiste din lume se încadrează distinct într-una din cele trei categorii menţionate.

(Informaţiile din acest capitol au fost preluate din Dictionary of Baptists în America, editat de Bill J. Leonard, InterVarsity Press, 1994, pag. 2-3)

Tendinţe contemporane

Paradoxal, cea mai mare ameninţare la adresa identităţii distincte a baptiştilor nu vine nici de la mişcarea ecumenică şi nici din cauza persecuţiei din partea bisericilor naţionale majoritare (cu excepţia bisericilor baptiste aflate în fostele ţări comuniste, unde, în democraţiile imature, bisericile “istorice” caută să-şi recapete statutul de “biserică naţională”, cu statut privilegiat şi cu pretenţii de protecţie şi suport din partea Statului).

În ţările democratice şi pluraliste, “pericolul” care-i paşte pe baptişti este acela că încep să nu se mai deosebească de alte biserici evanghelice conservatoare. şi iată de ce:

Sămânţa pusă de “Reformă” şi de “separatiştii” secolului XVII a încolţit în secolele care au urmat şi a dus la apariţia unor biserici profund “evanghelice în crez şi în manifestare”. Din dorinţa de a colabora masiv cu aceste biserici la evanghelizarea comunităţii şi a lumii, pe alocuri, biserici baptiste au început să scoată din numirea lor oficială numele de “baptistă”.

În condiţiile unei extraordinare mobilităţi sociale, populaţia secolului XX, tinde să creeze un “sat global”, în care multe din distincţiile tradiţionale, dacă nu vor dispare cu desăvârşire, cel puţin se vor estompa, pierzându-şi din semnificaţia iniţială. Marele număr de creştini care au ieşit din structurile bisericilor istorice caracteristice mai mult “evului mediu”, decât veacului modern, formează în acest secol informatic, biserici “ale comunităţii”, în care Biblia este studiată şi respectată cu aceiaşi ardoare care a caracterizat creştinismul primelor secole. Tradusă în majoritatea limbilor de circulaţie, Biblia nu mai este astăzi apanajul exclusiv al “clericilor”, ci a ieşit din nou în arena publică, adunând în jurul ei o nouă generaţie în “poporul cărţii”.