de Thomas S. Kidd, Universitatea Baylor
Pastorul James Manning din Providence, Rhode Island, i-a scris liderului baptist englez John Collet Ryland în noiembrie 1776, informându-l despre problemele din coloniile americane. Cu două ierni înainte, baptiștii din Providence cunoscuseră o renaștere prodigioasă, poate două sute de persoane experimentând convertirea în doar câteva luni. Dar Manning credea că izbucnirea războiului în Massachusetts în aprilie 1775 a pus capăt brusc renașterii: “fatala zi de 19 aprilie, ziua bătăliei de la Lexington, ca o lovitură electrică a pus capăt progresului lucrării, atât în alte locuri cât și aici. O, război oribil! Cât de contrar spiritului lui Isus!”1
În mijlocul chinurilor războiului, baptiștii au văzut o licărire de speranță pentru libertatea religioasă. Paideele patrioților pentru libertate ar putea încuraja libertatea în toate sferele vieții, inclusiv în religie. La fel ca toți baptiștii, Asociația Warren a baptiștilor din Noua Anglie a deplâns violența revoluției, însă au recunoscut, de asemenea, că aceasta era “o zi cu schimbări și evenimente la fel de mari ca și cele cunoscute vreodată în această națiune. Un timp în care principiile și natura LIBERTATEA și GUVERNAREA au fost examinate foarte atent și în care apare cea mai mare încurajare de a obține LIBERTATEA deplină și universală a conștiinței, care a existat vreodată de la prima ridicare a omului păcatului [Biserica Romano-Catolică]”. Pentru acești baptiști, adevărata religie suferise timp de mai bine de un mileniu sub bisericile de stat opresive, începând cu convertirea lui Constantin la creștinism în secolul al IV-lea d.Hr. Acum, speculau ei, Dumnezeu ar putea folosi cataclismul războiului pentru a obține libertatea deplină a conștiinței.2
Baptiștii erau ambivalenți în legătură cu Revoluția Americană. În toată America, ei au deplâns necazurile războiului, știind că acesta a înăbușit renașterea și a paralizat bisericile. Și recunoșteau că aceiași americani care au clamat pentru libertate față de Marea Britanie au refuzat adesea libertatea religioasă bisericilor disidente. Puteau baptiștii să aibă încredere în liderii patrioți? Pe parcursul conflictului, baptiștii au devenit din ce în ce mai încrezători în privința posibilelor consecințe ale acestuia. Erau convinși că Revoluția Americană anunța libertatea față de Marea Britanie, dar, mai important, libertatea pentru religia lor, adevărata credință a Evangheliei. Și, pe măsură ce acceptau războiul ca pe o cauză dumnezeiască, au început să vadă noua națiune americană ca pe un loc favorizat în mod unic de Dumnezeu.
Ar trebui să ne amintim că americanii de rând, inclusiv baptiștii, își continuau activitatea zilnică chiar și în timp ce marea criză cu Marea Britanie se desfășura în jurul lor. În lipsa unei acoperiri instantanee a știrilor pe care o avem astăzi, americanii de rând deseori nu au aflat de evoluțiile majore decât câteva zile sau săptămâni mai târziu. De exemplu, în jurnalul solitar al pastorului baptist Hezekiah Smith din weekendul Declarației de Independență, în iulie 1776, se scria “something unwell, tho’ kept about”. Smith se lupta cu o afecțiune intestinală pe care o numea “flux”, pentru care lua o serie de medicamente, inclusiv “infuzie de rubarbă” și picături de nitre, sau salpetru amestecat cu ulei și apă.
Totuși, războiul i-a schimbat cu siguranță viața lui Smith. Smith s-a născut în 1737 în Hempstead, Long Island, iar când era copil familia sa s-a mutat în New Jersey. La nouăsprezece ani a primit botezul credinciosului și a devenit membru al congregației baptiste din Morristown. În 1762 a absolvit Colegiul evanghelic din New Jersey de la Princeton. În 1765, a devenit pastor la Biserica Baptistă Haverhill din Massachusetts.
Când a început Războiul Revoluționar în 1775, mulți bărbați din Haverhill s-au alăturat Armatei Continentale, iar Smith a devenit unul dintre primii capelani angajați de Congresul Continental. Sute de capelani au servit în armată; un număr disproporționat dintre ei erau evanghelici precum Smith. El a fost staționat alături de Washington în New York, deși în unele zile ofițerii erau atât de concentrați pe pregătirea trupelor încât nu i s-a permis să predice. Din cauza amenințării crescânde a unui asalt britanic, Smith a rămas cu regimentul său doar ocazional. În august, a avut loc marea invazie a New York-ului, armata britanică alungându-l pe Washington și trupele sale din Manhattan. Smith a ratat-o, fiind plecat în New Jersey pentru a sta la prieteni și rude. Sănătatea delicată a lui Smith și experiențele divagante ale acestuia reflectă un aspect mai amplu despre război: viața a continuat pentru majoritatea americanilor în timpul războiului, doar anumite momente fiind punctate de emoția, frica și violența conflictului.3
Încă din 1765, baptiștii, împreună cu toți americanii, au urmărit tulburările tot mai mari dintre colonii și Marea Britanie și s-au întrebat ce ar putea să prevestească aceste probleme. În acel an, coloniștii s-au repliat în fața unui nou program de taxe, Stamp Act, instituit de Parlament. Conform acestei legi, americanii trebuiau să plătească o taxă pe cele mai comune produse tipărite folosite în colonii. Chiar dacă o astfel de taxă era deja în vigoare în Anglia, americanii s-au enervat la ideea că Parlamentul ar adopta noi legi privind veniturile fără binecuvântarea reprezentanților coloniilor.
Datorită rezistenței pe scară largă, legea a devenit inaplicabilă, iar la începutul anului 1766 Parlamentul a abrogat-o.
Samuel Stillman, pastorul primei biserici baptiste din Boston, s-a bucurat de abrogarea Stamp Act. Stillman experimentase convertirea și botezul în Charleston, Carolina de Sud, în anii 1750. Stillman a lucrat ca pastor în Carolina de Sud și New Jersey înainte de a se stabili în Boston, unde a devenit pastor al Primei Biserici Baptiste în 1765, chiar înainte de a se afla vestea despre Stamp Act. Răspunsul turbulent al orașului la această lege a confirmat faptul că locuitorii din Boston erau “tenace în privința drepturilor și libertăților [lor]”, după cum a spus într-o predică în care sărbătorea abrogarea legii. Stillman credea că Legea timbrului ar fi putut semnala o amenințare tot mai mare împotriva celor mai fundamentale libertăți ale americanilor, inclusiv a libertății religioase. Dar acum, pastorul și-a asigurat congregația, abrogarea anunța o “confirmare regală a libertăților voastre civile și religioase; acestea sunt în legătură imediată una cu cealaltă”.
Abrogarea Stamp Act, aprobată de regele George al III-lea, indica faptul că totul era din nou în regulă în imperiu, credea Stillman. Coloniștii aveau un respect și o iubire adânc înrădăcinate pentru rege pe care Stamp Act nu le-a putut zdruncina. Aceștia presupuneau că acesta avea la inimă interesele lor cele mai bune: “cel mai grațios suveran al nostru este tatăl poporului său . .noi, cei mai credincioși supuși ai săi din America, nu avem o mică parte din afecțiunea sa regală”. În Anglia, unii au șoptit că americanii chiar intenționau să urmărească independența față de Marea Britanie, dar Stillman nu a vrut să audă de așa ceva – abrogarea a confirmat că americanii nu vor fi nevoiți niciodată să urmeze această opțiune, a spus el, și că, dacă li s-ar fi prezentat posibilitatea de a declara independența, coloniștii ar fi denunțat perspectiva. Coloniștii au rămas “atașați în mod inviolabil de persoana cea mai sacră a Majestății Sale”. Ne aflam în 1766 și, odată cu vestea fericită a abrogării, nu mai părea să existe niciun motiv de îndoială că uniunea americană cu Marea Britanie va continua pe termen nedefinit.4
Din punct de vedere spiritual, anii care au precedat Revoluția Americană au fost o perioadă de creștere și de putere pentru mișcarea baptistă. În Noua Anglie, baptiștii au căutat o mai mare respectabilitate, în special prin înființarea primului lor colegiu, Colegiul din Rhode Island (mai târziu Universitatea Brown). Figurile cheie în înființarea Colegiului din Rhode Island au fost James Manning și Isaac Backus. Baptiștii separați, spre deosebire de cei afiliați la Asociația din Philadelphia, priveau cu suspiciune cerințele educaționale pentru pastori. Cei mai mulți dintre primii baptiști separați, inclusiv Backus, nu aveau o educație universitară, iar separatiștii credeau că prezența permanentă a Duhului Sfânt era calificarea esențială necesară pentru a predica. Cerința unei diplome de colegiu pentru pastori părea să denigreze rolul chemării spirituale, căci Dumnezeu ar fi chemat probabil pe oricine ar fi vrut, indiferent de acreditările lor lumești. Baptiștii au privit la exemplul apostolilor lui Hristos, dintre care unii erau pescari fără pregătire.
Cu toate acestea, liderii baptiști din anii 1760 au ajuns să creadă că baptiștii aveau nevoie de un colegiu pentru a pregăti pastori. Niciunul dintre baptiști nu s-a opus educației în sine, iar mulți au acceptat ideea că educația specializată în teologie ar putea ajuta la dezvoltarea unor pastori mai buni. Ei erau îngrijorați că unii pastori aspiranți ar putea merge la Harvard, Yale sau Princeton și ar putea fi tentați să devină congregaționaliști sau prezbiterieni. Baptiștii au sperat, de asemenea, că dacă vor deveni o confesiune mai respectabilă, cu pastori educați, autorităților religioase coloniale le va fi mai greu să justifice maltratarea baptiștilor.
La începutul anilor 1760, Manning și Backus au început să elaboreze planuri pentru colegiu, de comun acord cu anumiți nebotezați, inclusiv cu pastorul congregaționalist Ezra Stiles din Newport, Rhode Island. Rhode Island era prietenos cu baptiștii datorită politicii sale de lungă durată de libertate religioasă, iar colonia nu avea nici un colegiu la acel moment. Astfel, în 1764 a fost deschis Colegiul din Rhode Island în Warren, Rhode Island.
Unii baptiști separați au fost îngroziți de înființarea colegiului, considerând că Backus, un administrator al colegiului, i-a trădat în numele respectabilității. Backus a replicat că baptiștii aveau nevoie de acest tip de școală pentru a ajuta la formarea unor pastori mai eficienți, dar a recunoscut că exista un pericol în asocierea educației cu evlavia. Baptiștii nu ar trebui “să își imagineze niciodată să îl limiteze pe Hristos sau biserica sa, la această școală sau la orice altă școală umană pentru slujitori”, a avertizat el. Manning a avut un ton similar, iar până când colegiul s-a mutat în sediul său permanent din Providence, Rhode Island, în 1770, școala a devenit larg acceptată printre baptiștii din New England și din zona Philadelphia.5
Asemănările crescânde dintre baptiștii separați din Noua Anglie și cei din Asociația Philadelphia au fost sporite de fondarea Asociației Warren în 1767. Manning a fost, de asemenea, vârful de lance al fondării acestei asociații, care a fost modelată după Asociația Philadelphia și a semnalat sofisticarea crescândă a Separatiștilor. Ca și în cazul Colegiului din Rhode Island, unii Separati radicali au privit asociația cu suspiciune, temându-se că aceasta ar putea aspira să exercite o autoritate coercitivă asupra bisericilor baptiste. Dar Manning și alții au insistat ca asociația să servească în primul rând ca un organism consultativ și ca un coordonator al eforturilor în numele libertății religioase. Aceasta le-ar permite Separatiștilor să devină, după cum spuneau ei, “importanți în ochii puterilor civile”. Prin fondarea colegiului și a Asociației Warren, baptiștii din Noua Anglie sperau să obțină genul de reputație serioasă comandată de Asociația din Philadelphia. Dacă reușeau, cu siguranță persecuția ar fi încetat.6
Eforturile de a cultiva respectabilitatea nu au obținut imediat respectul universal și nici obiectivul respectului nu a fost îmbrățișat de toți Separatiștii. În Ashfield, Massachusetts, în 1770, autoritățile orașului au confiscat sute de acri de pământ de la baptiștii care refuzaseră să plătească pentru a susține biserica congregațională locală. Ca răspuns la protestele baptiștilor, autoritățile din Ashfield au afirmat că pretențiile baptiștilor la drepturile naturale erau “în întregime înlocuite în acest caz de obligațiile civile și că în materie de impozitare indivizii nu le pot invoca cu cea mai mică proprietate”. Ashfield repeta ca un papagal răspunsul britanic la argumentul americanilor de a nu impozita fără reprezentare.
Cu toate acestea, confiscarea proprietății de către Ashfield a fost atât de gravă, încât Asociația Warren a făcut apel, în mod ironic, la regele George al III-lea, care a anulat legea care permitea confiscarea. Acest episod i-a făcut pe mulți baptiști din Noua Anglie să se întrebe dacă libertățile lor erau mai în siguranță sub autoritățile coloniale sau sub regele Angliei. Pastorul baptist din Ashfield le-a spus Fiilor Libertății, liderii rezistenței americane, că nu-și meritau numele: ei doreau doar “libertate față de opresiune pentru a avea libertatea de a oprima!”7 .
Cele mai spectaculoase cazuri de persecuție împotriva baptiștilor în deceniul dinaintea Războiului pentru Independență au avut loc în Virginia. Evanghelizarea agresivă și lipsa de dorință de a se supune reglementărilor bisericii stabilite i-au făcut pe baptiștii din Virginia să pară revoluționari. Numeroși baptiști s-au confruntat cu bătăi și închisoare pentru predicarea ilegală. Samuel Harris, unul dintre primii convertiți ai lui Daniel Marshall din Sandy Creek, Carolina de Nord, a devenit cunoscut sub numele de “Apostolul Virginiei” datorită predicilor sale care îi străpungeau inima. Dar întâlnirile sale au atras și o atenție nedorită. Într-un caz din Orange County, Virginia, un bărbat l-a tras pe Harris jos de la amvon “și l-a târât de colo-colo, uneori de mână, alteori de picior, iar alteori de părul capului”, și-a amintit un istoric baptist timpuriu. Susținătorii lui Harris s-au certat cu atacatorii săi, iar prietenii l-au ascuns pe Harris într-o casă din apropiere, unde s-a refugiat într-o mansardă ascunsă.8
De asemenea, în Culpeper, Virginia, itinerantul James Ireland a fost arestat și întemnițat. Unii dintre adepții săi au venit să-l asculte predicând prin grilajul celulei, dar adversarii i-au alungat. Mai mulți adepți afro-americani ai lui Ireland au fost biciuiți pentru că au venit să-l vadă. Dușmanii lui Ireland nu s-au lăsat, iar unii au ars pucioasă și “piper indian” la ușa celulei, în speranța că îl vor sufoca. Unii dintre torționarii săi chiar au urinat pe el. În total, aproximativ treizeci și patru de predicatori baptiști au fost închiși în Virginia în anii 1760 și 1770.9
În ciuda relațiilor proaste cu unele dintre guvernele coloniale, majoritatea baptiștilor din America au sprijinit în cele din urmă independența. Una dintre cele mai influente voci baptiste de rezistență împotriva Marii Britanii a fost și una dintre cele mai puțin probabile: pastorul baptist englez John Allen. În 1772, Allen a sosit la Boston, după ce căzuse în datorii și probleme legale la Londra, unde își pierduse poziția pastorală în 1767. În 1769, Allen a fost acuzat de falsificarea unui bilet la ordin și, în ciuda faptului că a fost achitat, a simțit că are nevoie de un nou început în America. A predicat în timpul procesului la a doua biserică baptistă din Boston. Unii membri s-au îndoit de calificările sale, dar înregistrările bisericii arată că “un număr de domni erau dornici să-l asculte (pe Fiii Libertății)”. Fiii Libertății, lideri ai rezistenței împotriva Marii Britanii, l-au văzut pe Allen ca pe un apărător emergent al drepturilor date de Dumnezeu Americii. Când detaliile problemelor legale ale lui Allen au devenit cunoscute, acesta a pierdut șansa de a lucra la Second Baptist. În schimb, a devenit unul dintre cei mai populari susținători ai rezistenței americane împotriva Marii Britanii când a publicat An Oration Upon the Beauties of Liberty, ținută inițial ca predică la Second Baptist.10
Orațiunea lui Allen a fost tipărită în cinci ediții în patru orașe și a profitat de furia creată de incendierea vasului vamal britanic Gaspee în Rhode Island în 1772. Unii locuitori din Rhode Island au propus, în mod absurd, că nativii americani ar fi comis atacul, dar toată lumea știa că în spatele arderii se aflau comercianții din Rhode Island. Guvernul britanic, din ce în ce mai exasperat de coloniști, a sugerat că ar putea aduce suspecții în Anglia pentru a fi judecați, presupunând că niciun juriu american nu i-ar condamna pe colegii lor. Dar coloniștii, în frunte cu Allen, au protestat că privarea coloniștilor de dreptul de a fi judecați de către un juriu format din colegi încalcă una dintre cele mai fundamentale libertăți ale lor.
Allen a escaladat miza crizei mult mai mult decât majoritatea scriitorilor americani din 1773, care, de obicei, dădeau vina pe birocrații corupți din jurul regelui George al III-lea pentru că au provocat problemele din America. Dar Allen a arătat cu degetul spre rege însuși, argumentând că atunci când regele a aprobat încălcarea drepturilor legale ale coloniștilor, și-a abrogat dreptul de a guverna asupra lor. Allen a făcut referire la subiectul delicat al execuției regelui Carol I de către parlamentari în 1649 și a sugerat că regele George al III-lea ar putea avea aceeași soartă. “Îmi respect și îmi iubesc regele”, a scris Allen, “dar respect drepturile unui englez mai presus de autoritatea oricărui rege de pe pământ. Fac o mare distincție între un rege și un tiran, un rege este gardianul și administratorul drepturilor și legilor poporului, dar un tiran le distruge”. Acesta era un material amețitor și seducător, deoarece cu trei ani înainte, Allen a anticipat respingerea finală a autorității regelui George al III-lea de către Thomas Paine în lucrarea din lucrarea din 1776 Common Sense.11
Reacția baptistă la Revoluție a împerecheat concentrarea asupra rebeliunii cu încercarea de a câștiga libertatea religioasă deplină. Nimeni nu a exemplificat mai bine amestecul dintre susținerea cauzei patriotice și reforma religioasă decât Isaac Backus. Backus, baptiștii și alți disidenți evanghelici au făcut presiuni asupra guvernelor din Noua Anglie pentru a fi scutiți de susținerea bisericii congregaționaliste stabilite. Backus știa că criza cu Marea Britanie reprezenta o oportunitate unică pentru desființare, deoarece campania americanilor pentru libertate ar fi fost ipocrită dacă ar fi continuat să le refuze altor americani propria libertate. (Alții au adus același argument, chiar mai pregnant, cu privire la sclavie). În lucrarea sa din 1773, An Appeal to the Public for Religious Liberty (Un apel către public pentru libertate religioasă), Backus a întrebat cum ar putea cineva “să se aștepte în mod rezonabil ca cel care are inimile regilor în mâna sa, să întoarcă inima suveranului nostru pământesc [regele George al III-lea] pentru a asculta cererile de libertate ale celor care nu vor să audă strigătele semenilor lor, sub asuprirea lor? “12
Primul Congres Continental din Philadelphia a reprezentat o oportunitate pentru baptiști de a face apel direct la liderii americani pentru libertate religioasă. Congresul Continental a început să se întrunească în septembrie 1774 ca reacție la Actele de constrângere, care au închis guvernul din Massachusetts și au blocat portul Boston pentru traficul naval. Parlamentul a adoptat aceste acte ca răspuns la Boston Tea Party de la sfârșitul anului 1773, în care încărcături de ceai al Companiei britanice a Indiilor de Est au fost aruncate în portul Boston. Backus și Asociația Warren nu numai că au distribuit membrilor Congresului copii ale cărții “An Appeal to the Public for Religious Liberty”, dar i-au trimis pe Backus și pe James Manning la Philadelphia pentru a face lobby pentru cauza lor.
În cadrul unei întâlniri din octombrie, Backus, Manning și alți pastori baptiști s-au consultat cu liderii delegației din Massachusetts, inclusiv cu verii îndepărtați Samuel și John Adams. Baptiștii și-au prezentat cazul pentru libertatea religioasă și pentru desființarea bisericii de stat. Dar Samuel și John Adams nu au fost înțelegători și au afirmat că poverile instituirii erau atât de ușoare încât aproape că nu contau. Backus le-a aruncat în față episodul Ashfield, pentru a arăta cât de opresivă putea fi biserica stabilită. Samuel Adams a devenit indignat de Backus și “a insinuat de mai multe ori că aceste plângeri proveneau de la entuziaști care își făceau un merit din suferința persecuției și, de asemenea, că dușmanii acestor colonii aveau un amestec în acest sens”. Delegații din Massachusetts au încheiat întâlnirea promițând că vor ține cont de nemulțumirile baptiștilor, dar John Adams a spus că “am putea la fel de bine să ne așteptăm la o schimbare a sistemului solar, ca să ne așteptăm ca ei să renunțe la înființarea lor”. Aceasta a fost o întâlnire dezamăgitoare care a anunțat ani de eșec pentru baptiștii din Noua Anglie – deși persecuția activă a încetat, Massachusetts va păstra o formă de instituire religioasă până în 1833, când statul a devenit în cele din urmă atât de pluralist încât chiar și congregaționaliștii au devenit dispuși să renunțe la poziția lor de biserică oficială.13
Cu o astfel de reacție din partea lui John și Samuel Adams, nu este surprinzător faptul că mulți baptiști au ezitat să coopereze cu rebeliunea împotriva Marii Britanii. Pastorul congregaționalist și patriot de frunte Ezra Stiles din Newport, Rhode Island, a făcut un sondaj al confesiunilor din America în 1774 și cel mai mult l-a îngrijorat angajamentul baptiștilor și al pacifiștilor quakeriști față de rezistența împotriva Marii Britanii. “Deși câțiva baptiști și quakeri sunt din toată inima alături de noi, totuși prea mulți sunt atât de mult altfel, încât dacă toată America ar avea temperamentul sau răceala lor în această cauză, Parlamentul și-ar impune cu ușurință punctele de vedere și ar triumfa asupra libertății americane.” 14
Stiles era convins în mod deosebit că James Manning era “împotriva țării sale în inima sa, și un conservator doar “afectând neutralitatea”.” Stiles credea că Manning nu s-a rugat niciodată pentru succesul armatei lui Washington până când o vizită a lui George Washington la biserica sa nu l-a obligat la această datorie. Stiles, oarecum paranoic cu privire la intențiile baptiștilor, a raportat toate zvonurile despre Manning pe care le-a putut aduna. Probabil că era adevărat, așa cum a remarcat Stiles, că Manning se întreba dacă el și baptiștii puteau avea încredere în patrioții congregaționaliști și anglicani care îi persecutaseră atât de des. Dar, ca patriot, Stiles nu avea răbdare pentru acest tip de reticență din partea “politicienilor baptiști intoleranți “15 .
Ca și în cazul lui John Allen, unii baptiști, convinși de corectitudinea cauzei americane împotriva Marii Britanii, s-au implicat activ în promovarea Revoluției în rândul confraților lor. De exemplu, reverendul Oliver Hart din Charleston a fost înrolat de guvernul Carolinei de Sud pentru a merge într-o campanie de recrutare prin ținuturile din spate pentru a-i convinge pe coloniștii reticenți să îmbrățișeze Revoluția. Hart a călătorit împreună cu ministrul prezbiterian William Tennent III prin partea centrală a coloniei în vara anului 1775, iar Hart a constatat că mesajul rezistenței americane nu a fost primit cu bucurie de toată lumea. Una dintre gazdele lui Hart, reverendul Philip Mulkey de la Biserica Baptistă Fairforest, a trecut de partea britanicilor, dar i-a permis lui Hart să vorbească congregației sale ambivalente pe tema războiului. Se pare că unii credeau că bostonienii au stârnit în mod nechibzuit conflictul, iar unul dintre ei a spus că nu-i păsa dacă “1000 de bostonieni ar putea fi uciși în luptă”. În general, Hart a constatat că coloniștii din Carolina erau “încăpățânați și iritați până la extrem” și bănuiau motivațiile liderilor patrioți. Dar Hart și Tennent au reușit în cele din urmă să convingă un număr de locuitori din Carolina de Sud să jure loialitate guvernului provincial în lupta împotriva Marii Britanii.16
Rezistența din Backcountry reflecta scepticismul larg răspândit în rândul coloniștilor pionieri cu privire la conducerea politică a coloniilor. Printre baptiștii separați exista, de asemenea, o tulpină remarcabilă de pacifism. Unii dintre preoții baptiști asociați cu bisericile Sandy Creek din Carolina de Nord și-au avertizat congregațiile că oricine ar fi luptat pentru oricare dintre cele două tabere ale Revoluției ar fi fost excomunicat. Pastorul Erasmus Kelly de la Prima Biserică Baptistă din Newport, Rhode Island, a susținut, de asemenea, că nu era legitim ca creștinii să ia armele în orice caz, deși a recunoscut că, dacă vreo situație cerea violență armată, aceasta era aceea. De asemenea, el s-a rugat public pentru succesul forțelor americane.17
Alți baptiști pacifiști nu au fost atât de prietenoși cu patrioții. James Miles de la Cross Roads Meeting House de lângă râul Haw River din Carolina de Nord a pornit o tiradă împotriva liderilor și recrutorilor patrioți înșelători: a spus să “îi arate un om mare cu o jumătate de lună în pălărie pe care scrie Libertate și cu pălăria plină de pene. .și el ți-ar arăta un diavol și că bieții oameni se înclinau și se zgribuliseră în fața lor, iar [patrioții] îi duceau în iad imediat ce veneau de la Congres”. Acești șarlatani, continuă Miles, “au fost umflați în aer cât o panaramă și că el nu prețuia Congresul și nici Comitetul [de Corespondență] mai mult decât [un] pachet de câini ratoni, pentru că el își primea [comenzile] de la rege, iar ofițerii de teren își primeau [comenzile] din iad sau de la diavol”. Liderii patrioți din Carolina de Nord și Carolina de Sud erau îngrijorați, pe bună dreptate, că acest tip de sentiment loialist și pacifist ar putea cuceri inimile baptiștilor din ținuturile din spate18.
Spre deosebire de James Miles, unii dintre baptiștii din backcountry au sprijinit cu entuziasm Revoluția, mai ales tânărul pastor Richard Furman de la Biserica High Hills of Santee, care mai târziu avea să-l înlocuiască pe Oliver Hart ca pastor al Primei Biserici Baptiste din Charleston.
Furman, crescut ca anglican, a experimentat convertirea și a primit botezul credinciosului la vârsta de șaisprezece ani și aproape imediat a început să predice la High Hills of Santee, în estul Carolinei de Sud. Când au început luptele în Carolina de Sud la sfârșitul anului 1775, Furman a scris o scrisoare în numele cauzei patrioților. Furman susținea că Parlamentul a acționat în mod repetat împotriva drepturilor coloniștilor, în special prin adoptarea unor taxe nedrepte și prin afirmarea supremației lor legale asupra Americii. De asemenea, el a scorojit Parlamentul pentru că a sancționat Actul Quebec din 1774, care permitea practicarea liberă a catolicismului în Canada britanică. Furman și mulți alți comentatori au jucat pe seama intensului anticatolicism al coloniștilor americani și au descris Legea Quebec ca pe un semn deosebit de amenințător. “Ei au încălcat principiile constituției [britanice], luându-le puterea adunărilor noastre, și stabilind papismul, contrar legii, într-una dintre provincii, ceea ce ne dă motive să bănuim că au un plan de a impune același lucru și în alte provincii; cel puțin își revendică această putere.” Pentru Furman, americanii trebuiau să reziste, pentru a nu-și pierde atât libertatea politică, cât și cea religioasă. Comandantul patriot Richard Richardson din High Hills a preluat scrisoarea lui Furman și a distribuit-o printre coloniștii din backcountry în cadrul unei campanii din decembrie 1775 pentru a recuceri un fort cheie la Ninety Six, Carolina de Sud, de la aliații loialiști ai Marii Britanii.19
Susținerea lui Furman pentru cauza patrioților l-a făcut să devină o țintă pentru britanici. A fost nevoit să părăsească statul în 1780, când războiul de acolo s-a întors împotriva patrioților. În luna mai, Charleston a căzut în mâinile britanicilor după un asediu teribil, cu pierderea a 5 000 de soldați americani – cea mai mare înfrângere a acestora din război. Apoi, în august, trupele patriotice au suferit o altă umilință la Camden, Carolina de Sud, care se afla la o distanță incomodă de High Hills of Santee. Furman și-a luat familia și s-a refugiat în partea central-nordică a Carolinei de Nord, aproape de linia de demarcație a Virginiei. Aici a continuat să țină itinerarii și să predice, iar în călătoriile sale Furman l-a întâlnit și s-a împrietenit cu Patrick Henry, marele orator patriot din Virginia, a cărui casă se afla în apropiere, în Virginia. Furman s-a întors la Biserica High Hills în 1782, iar în 1787 a acceptat o chemare pentru a deveni pastor al Primei Biserici Baptiste din Charleston.20
Deși un număr de baptiști au refuzat să susțină cauza patrioților, majoritatea baptiștilor credeau că nemulțumirile americanilor împotriva Marii Britanii erau convingătoare. Baptiștii separați din Virginia au declarat în 1775 că, deși aveau multe diferențe religioase cu compatrioții lor americani, împărtășeau aceeași cauză politică a libertății. Ei au recomandat “rezistența militară împotriva Marii Britanii în invazia ei nedreaptă, opresiunea tiranică și ostilitățile repetate” și au permis baptiștilor din Virginia să ia armele. Asociația din Philadelphia a adoptat un ton mai discret, îngrijorându-se cu privire la “cumplitele calamități iminente” ale războiului și recomandând ca congregațiile să țină zile de post pentru a se ruga pentru ajutorul lui Dumnezeu și pentru iertarea păcatelor provocatoare ale Americii.21
Războiul a avut într-adevăr calamități iminente îngrozitoare pentru mulți americani, inclusiv pentru baptiști. Numeroase biserici au fost avariate, perturbate și împrăștiate de conflict. Prima biserică baptistă din Charleston a încetat practic să mai funcționeze timp de doi ani după ce orașul a căzut în mâinile britanicilor. Popularul lor pastor Oliver Hart a fugit în New Jersey și nu s-a mai întors niciodată în sud. Se pare că britanicii au folosit casa de întâlniri baptiste din Charleston ca depozit. Fără asigurarea ajutorului talentatului Richard Furman, ne întrebăm dacă Charleston și-ar fi menținut influența istorică în cercurile baptiste după război. Bisericile baptiste din alte părți au simțit și ele mâna grea a războiului. Congregația baptistă de ziua a șaptea din Shrewsbury, New Jersey, de exemplu, se pare că a încetat să se mai întâlnească timp de aproximativ doi ani și jumătate între 1778 și 1781. Războiul a cauzat, de asemenea, o întârziere de ani de zile în ridicarea unei clădiri noi pentru biserica din Shrewsbury22.
Una dintre cele mai emoționante scene ale războiului s-a petrecut la mica biserică baptistă din Cambridge, New York. În 1777, britanicii au trimis o armată masivă pentru a invada nordul statului New York și, pe măsură ce britanicii se apropiau de Cambridge și de Bennington, Vermont, din apropiere, mulți membri ai bisericii din Cambridge s-au îndoit că armata continentală ar putea rezista în fața acestui dușman de temut. Așa că o parte dintre ei au dezertat de partea britanicilor în noaptea dinaintea bătăliei, iar britanicii i-au obligat pe unii dintre ei să servească în armata lor. “În timpul conflictului sângeros”, își amintea un istoric baptist, “cerul și pământul au fost martori la spectacolul șocant al unor frați care, cu doar câteva zile înainte se așezaseră împreună la masa Domnului, aranjați într-o ostilitate cumplită unul împotriva celuilalt, în mijlocul zgomotului armelor și al furiei bătăliei. Frate luptându-se împotriva fratelui! Așa sunt ororile și efectele nefirești ale războiului!” Această experiență sfâșietoare a ruinat biserica, iar când pastorul s-a întors în 1778, nu a mai găsit decât trei membri cu care să țină întâlniri. Totuși, la fel ca multe biserici baptiste din zonă, Cambridge’s a cunoscut în curând o nouă renaștere. Până în 1780, numărul membrilor se ridica la un număr robust de 140.23
Așa cum s-a văzut la Cambridge, New York, nici măcar cele mai grave depredări ale războiului nu au putut stinge definitiv renașterea baptistă, iar Noua Anglie a cunoscut un sezon remarcabil de treziri în ultimele etape ale Revoluției. Această renaștere a devenit cunoscută sub numele de “New Light Stir”. New Light Stir a fost punctată de “Ziua întunecată” din New England din 19 mai 1780, când o mare parte din regiune a căzut sub o umbră sinistră, plină de fum. Întunericul a fost aparent destul de sumbru, deoarece păsările s-au întors mai devreme la cuiburile lor, crezând că este noapte. Incendiile de pădure din Canada au produs probabil întunericul, dar mulți din Noua Anglie au interpretat-o ca pe un semn de la Dumnezeu și un posibil vestitor al revenirii lui Hristos.
Spaima provocată de Ziua Întunecată a energizat un nou sezon de renaștere în rândul baptiștilor.
Un pastor a raportat din Connecticut că “în Sabatul de după întunericul neobișnuit de târziu am observat o atenție și o solemnitate neobișnuite în rândul oamenilor”. Un nou sentiment de seriozitate religioasă a început la a treia biserică baptistă din Middleborough în martie 1780, iar la sfârșitul lunii mai, pastorul Asa Hunt a scris că “Dumnezeu face minuni printre noi”. La o întâlnire după închinarea obișnuită, un grup de convertiți s-a retras în casa lui Hunt pentru mai multe cântări și rugăciuni, iar sesiunea a atins culmi de extaz spiritual pe care Hunt nu le mai văzuse niciodată. El a comparat acest lucru cu ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt fusese inițial revărsat asupra credincioșilor. “Atâta bucurie a sfinților și strigăte ale păcătoșilor nu am auzit niciodată”, a scris el. Între lunile mai și iulie, micuța biserică a lui Hunt a botezat cincizeci și patru de noi convertiți.24
Biserica lui Hunt a produs, de asemenea, cel mai remarcabil înrolat baptist din armata continentală: Deborah Sampson, care s-a dat drept bărbat pentru a servi. Sampson s-a alăturat organizației Third Baptist Middleborough în momentul în care renașterea se încheia. Ea era învățătoare în Middleborough și ar fi trebuit să dea o mărturie de convertire pentru a se alătura bisericii. Cu toate acestea, nu a rămas mult timp alături de baptiști, deoarece a încercat să se înroleze în armată sub pretexte false în primăvara anului 1782 și a intrat în conflict cu congregația pentru acest lucru.25
Procesul-verbal din 3 septembrie 1782 a înregistrat examinarea cazului de către biserică: “Deborah Sampson, membră a bisericii care primăvara trecută a fost acuzată că s-a îmbrăcat în haine bărbătești și s-a înrolat ca soldat în armată și, deși nu a fost condamnată, totuși a fost puternic suspectată de a fi vinovată și, de ceva vreme înainte, s-a comportat foarte dezordonat și necreștin, iar în cele din urmă a părăsit părțile noastre în mod secret”. Biserica i-a retras părtășia lui Sampson, care ulterior s-a înrolat în armată sub numele de “Robert Shurtliff”. A servit timp de șaptesprezece luni, supraviețuind rănilor grave din bătălia de la New York din 1782, și a fost lăsat la vatră în mod onorabil în 1783.26
Isaac Backus credea că renașterea din 1779-81 a produs rezultate dramatice, nu numai pentru baptiști, ci și pentru America în general. El a considerat-o cel mai puternic eveniment spiritual de la apogeul Marii Treziri din anii 1740 și a estimat că 2000 de locuitori din Noua Anglie au primit botezul credincioșilor numai în anul 1780. Backus credea că nu a venit nici un moment prea devreme pentru America, deoarece trezirea “a fost, fără îndoială, un mare mijloc de a salva acest pământ de invazia străină și de ruinarea prin corupție internă “27.
Backus nu a explicat această afirmație remarcabilă, dar evaluarea sa a reflectat o tendință mai largă în rândul baptiștilor: pe măsură ce Războiul Revoluționar a avansat, mulți baptiști au început să identifice America nou independentă ca fiind o națiune binecuvântată în mod special de Dumnezeu și de lucrările Providenței Sale. Uneori, această credință a fost forjată de experiențele intense ale baptiștilor în războiul însuși. De exemplu, capelanul Hezekiah Smith a călătorit alături de trupele continentale ale generalului Horatio Gates în timp ce acestea se confruntau cu armata de lemn a generalului britanic John Burgoyne în New York în toamna anului 1777 (campanie care a distrus biserica baptistă din Cambridge, New York). Burgoyne a adus o armată de 8.000 de oameni spre sud din Canada în New York. O operațiune reușită ar fi izolat strategic Noua Anglie și probabil ar fi pus capăt rebeliunii americane.
Smith s-a rugat și a slujit trupelor americane în timpul campaniei și a asistat la o “bătălie foarte caldă” care a avut loc pe 19 septembrie, Bătălia de la Freeman’s Farm. În timpul acestei bătălii, Burgoyne a încercat să flancheze poziția americană de la Bemis Heights, dar s-a confruntat cu o rezistență acerbă din partea trupelor aflate sub comanda viitorului trădător, generalul Benedict Arnold. Pe 7 octombrie, americanii au contraatacat împotriva armatei lui Burgoyne și, după cum a spus Smith, “au împins inamicul în lucrările lor”. În cele din urmă, armata demoralizată a lui Burgoyne s-a predat lui Gates pe 17 octombrie. Aceasta a fost probabil cea mai importantă victorie americană din timpul războiului, iar în următoarea predică de Sabat, Smith a surprins momentul cu o reflecție asupra Exodului 15:2: “Domnul este tăria și cântecul meu, și El a devenit mântuirea mea”. Acest text era din celebrarea lui Moise și a israeliților după ce Dumnezeu a înecat armata egipteană care îi urmărea în Marea Roșie.28
Exuberanța lui Smith cu privire la Saratoga nu a făcut decât să crească în timp. La aniversarea a doi ani de la bătălie, Smith a ținut o predică brigăzii sale și a comemorat ceea ce el a numit, în mod remarcabil, “cea mai măreață cucerire obținută vreodată de la crearea lumii”. El a spus adunării că victoria de la Saratoga ar trebui să le amintească de “o altă cucerire, care o depășește atât de mult pe cea menționată acum încât cu greu admite comparație”, victoria lui Hristos asupra păcatului și a morții prin învierea Sa din morți. Oricât de ciudat ar părea pentru un pastor să spună acest lucru, Smith a concluzionat că era potrivit pentru creștini să juxtapună Saratoga și învierea, “una oferind perspectiva fericită a fericirii pământești, iar cealaltă cea mai plăcută speranță a fericirii cerești”.
Confuzia izbitoare a lui Smith a fost un exemplu timpuriu al tendinței unor baptiști de a amesteca istoria americană cu istoria creștină a răscumpărării.29
În focul războiului, capelanul Smith s-a alăturat altor baptiști (și creștinilor din alte confesiuni), cum ar fi William Rogers din Philadelphia, în a face o strânsă legătură între succesul armelor americane și înaintarea împărăției lui Hristos. Rogers a fost primul student la Colegiul Baptist din Rhode Island, iar în 1772 a devenit pastor la Prima Biserică Baptistă din Philadelphia. Dar, la fel ca Hezekiah Smith, Rogers și-a părăsit postul de pastor și a devenit capelan în armata continentală. Rogers a lucrat ca capelan de brigadă pentru trupele din Pennsylvania. În 1779, brigada s-a alăturat campaniei generalului John Sullivan împotriva indienilor irochezi din New York, care se aliaseră cu britanicii.
La fel ca mulți anglo-americani, Rogers era dezgustat de britanici pentru că s-au aliat cu irochezii, pe care îi considera complet barbari. El se întreba cum ar putea un american să suporte loialitatea față de un guvern care, după părerea sa, îi însărcinase pe nativii americani să tortureze și să ucidă coloniștii albi. (Rogers a omis să remarce faptul că coloniștii de la frontieră au comis partea lor de ultraj împotriva indienilor). Duminică, 4 iulie 1779, Rogers a ținut o predică în fața trupelor pe tema Psalmului 32:10, “cel ce se încrede în Domnul, mila îl va înconjura”. Într-o concluzie entuziasmantă a predicii, Rogers le-a reamintit oamenilor că “Părinții noștri s-au încrezut și Domnul i-a izbăvit; au strigat către El și au fost izbăviți; s-au încrezut în El și nu au fost zăpăciți. La fel să fie și cu noi, de dragul lui Hristos Isus, care a venit să dea libertate lumii.” Cu aceste cuvinte răsunându-le în cap, trupele au pornit în campanie, în timpul căreia au ars patruzeci de orașe irocheze, distrugându-le culturile și livezile.30
Entuziasmul tot mai mare al baptiștilor față de Statele Unite nou independente a fost poate cel mai bine exprimat în de către Asociația Warren în 1784. Războiul se încheiase la Yorktown, Virginia, în 1781, când armata lui George Washington l-a prins pe Lord Cornwallis, comandantul britanic, într-o mișcare de clește cu navele de război franceze recent sosite în Golful Chesapeake. Apoi, în 1783, diplomații americani au obținut condiții foarte favorabile pentru națiunea lor în Tratatul de la Paris.
Americanii s-au bucurat de victoria minunată, care pentru majoritatea observatorilor părea ghidată de mâna Providenței. James Manning primise vestea începerii războiului cu multă neliniște, dar acum el și Isaac Backus anunțau încheierea acestuia ca pe un semn din cer. “Revoluția americană, care a fost înfăptuită prin multe intervenții uimitoare ale Providenței… este strâns legată de multe altele, care vor avea loc în ordinea lor și se vor uni într-un singur scop glorios, chiar înaintarea și desăvârșirea împărăției Răscumpărătorului”, au exaltat ei. “Nici nu este deloc improbabil ca America să fie rezervată în mintea lui Iehova, pentru a fi marele teatru pe care Răscumpărătorul divin va realiza lucruri glorioase”. Ei sperau că victoria americană asupra tiraniei va fi urmată rapid de rezultatul ei logic: stabilirea unei libertăți religioase depline. În unele locuri, cum ar fi Virginia, se vor bucura de un succes fabulos în asigurarea libertății religioase, așa cum a evidențiat adoptarea proiectului de lege al lui Thomas Jefferson pentru stabilirea libertății religioase în 1786; în altele, cum ar fi Massachusetts, schimbările reale au întârziat să apară. Dar, cu toate acestea, baptiștii din America au parcurs un drum destul de lung de la rădăcinile lor englezești disidente și de la zilele în care erau proscriși coloniali. Frământările Revoluției i-au ajutat pe acești baptiști să devină americani.31
Note de subsol:
1 James Manning către John Ryland, 13 noiembrie 1776, în Reuben Aldridge Guild, Life, Times, and Correspondence of James Manning (Boston, 1864), 244.
2 Minutes of the Proceedings of the Warren Association (Boston, 1776), 7.
3 John David Broome, ed., The Life, Ministry, and Journals of Hezekiah Smith (Springfield, Mo., 2004), 439-40.
4 Samuel Stillman, Good News from a Far Country (Boston, 1766), 7, 31-34.
5 Citatul “Nu pot să văd” din Thomas Green către Ebenezer Hinds, 1 septembrie 1766, citat în C.C. Goen, Revivalism and Separatism in New England, 1740-1800: Strict Congregationalists and Separate Baptists in the Great Awakening rev. ed. (Middletown, CT, 1987), 276; Backus citat în Kidd, “Becoming Respectable”, 59.
6 Warren Association, The Sentiments and Plan of the Warren Association (Germantown, Pa., 1769), 3.
7 Orașul Ashfield citat în William G. McLoughlin, New England Dissent, 1630-1833: The Baptists and the Separation of Church and State (New England Dissent, 1630-1833: The Baptists and the Separation of Church and State (Cambridge, Mass., 1971), 1: 539; Isaac Backus, A History of New England with Particular Reference to the Denomination of Christians Called Baptists (Newton, Mass., 1871), 2: 153-159; pastorul din Ashfield citat în Preserved Smith, “Chronicles of a New England Family”, New England Quarterly 9, nr. 3 (sept. 1936): 424.
8 David Benedict, A General History of the Baptist Denomination (Boston, 1813): 2: 332, 336-337.
9 Thomas S. Kidd, The Great Awakening: The Roots of Evangelical Christianity in Colonial America (New Haven, CT, 2007), 248.
10 John M. Bumsted și Charles E. Clark, “New England’s Tom Paine: John Allen and the Spirit of Liberty”, William and Mary Quarterly, 3d ser., 21, nr. 4 (octombrie 1964): 562-565.
11 John Allen, An Oration Upon the Beauties of Liberty (New London, 1773), în Ellis Sandoz, ed., Political Sermons of the American Founding Era, 1730-1805 2d ed. (Indianapolis, 1998), 1: 307.
12 Isaac Backus, An Appeal to the Public for Religious Liberty (Boston, 1773), în Sandoz, ed., Political Sermons, 1: 362.
13 Isaac Backus, The Diary of Isaac Backus, Ed. William G. McLoughlin (Providence, RI, 1979), 2: 916-917.
14 Franklin Bowditch Dexter, ed., The Literary Diary of Ezra Stiles (New York, 1901), 1: 491.
15 Dexter, ed., Jurnalul literar al lui Ezra Stiles, 2: 23.
16 Transcrierea jurnalului lui Oliver Hart, 10-11 august 1775, în South Caroliniana Library, University of South Carolina; Kidd, Great Awakening, 292-293.
17 Dexter, ed., Jurnal literar, 2: 29.
18 Miles citat în Marjoleine Kars, Breaking Loose Together: The Regulator Rebellion in Pre-Revolutionary North Carolina (Chapel Hill, NC, 2002), 213-214.
19 Richard Furman, “An Address to the Residents Between the Broad and Saluda Rivers Concerning the American War for Independence, November, 1775”, în James A. Rogers, Richard Furman: Life and Legacy (Macon, Ga., 2001), 271; de asemenea, ibidem, 30.
20 Rogers, Furman, 40-42.
21 “Journal of Convention, August 16, 1775”, în Charles F. James, ed., Documentary History of the Struggle for Religious Liberty in Virginia (Lynchburg, Va., 1900), 52; “Minutes of the Philadelphia Baptist Assocation” (1776), în A.D. Gillette, ed., Minutes of the Philadelphia Baptist Association, 1707 to 1807 (Springfied, Mo., 2002), 155.
22 Leah Townsend, South Carolina Baptists, 1670-1805 (Florence, SC, 1935), 27; despre biserica din Shrewsbury, S. Scott Rohrer, Wandering Souls: Protestant Migrations in America, 1630-1865 (Chapel Hill, N.C., 2010), 179-180.
23 David Benedict, A General History of the Baptist Denomination in America (Boston, 1813), 1: 551-552.
24 Biel Ledoyt către Isaac Backus, 13 iunie 1780, Papers of Isaac Backus; Backus, History of New England, 2: 272 n.1.
25 Alfred F. Young, Masquerade: The Life and Times of Deborah Sampson, Continental Soldier (New York, 2004), 72-80.
26 Young, Masquerade, 86-87.
27 Backus, History of New England, 264-265.
28 Broome, ed., Life, Ministry, and Journals, 452-454.
29 Reuben A. Guild, Chaplain Smith and the Baptists (Philadelphia, 1885), 226-230.
30 Frederick Cook, ed., Journals of the Military Expedition of Major General John Sullivan (Auburn, NY, 1887), 250, 252.
31 Warren Association, Minutes of the Warren Association (Boston?, 1784), 6-7.
(Prin amabilitatea www.georgetowncollege.edu)
