Trei Martori pentru Baptişti
de Curtis A. Pugh
CAPITOLUL PATRU – AL TREILEA MARTOR
MĂRTURIA SCRIPTURILOR
Biserica Lui Cristos Descoperită în Scripturi
Scriind despre Bisericile Domnului, Jarrell Huffman, pastor al bisericii baptiste Sovereign Grace din Duncan, OK, a scris:
„Acest subiect [adevărul bisericii] trebuie dezbătut; nu poate fi înlăturat prin atacuri subtile la adresa „Landmarkismului”, examinând lucrărille Puritanilor, sau verificând toţi lexicografii pentru a vedea ce spun sau gândesc ei. Istoria este bună, dar furnizeaza doar o sursă secundară de dovezi asupra oricărei doctrine. În primul şi-n primul rând se află Cuvântul lui Dumnezeu, standardul de credinţă şi practică al bisericilor Dumnezeului Celui Viu (2 Timotei 3:16,17; 2 Petru 1:19-21).” [1] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]
„Spre lege şi spre mărturie”, atunci. Dacă ceea ce au spus baptiştii şi duşmanii lor despre ei nu este garantat de Sfânta Scriptură, atunci dă la o parte opiniile oamenilor şi prinde-te strâns de adevărul Bibliei. Dacă, totuşi, Biblia învaţă într-adevăr despre perpetuarea bisericilor Domnului, atunci haideţi să ne uităm de jur împrejur după biserici care (1) se aseamănă celor care sunt descrise în Noul Testament şi care au (2) o existenţă continuă din acel timp. Când întâlnim biserici care îndeplinesc aceste două condiţii, atunci am găsit adevăratele biserici ale lui Cristos!
Deoarece toţi protestanţii, toate cultele, grupurile interdenominaţionale, etc., etc., au o origine doar de ieri, singurii care pot îndeplni aceste două criterii amintite anterior sunt (1) catolicii şi (2) baptiştii. În timp ce catolicii sunt priviţi ca fiind aproape la fel de străvechi ca şi baptiştii, ei au deviat de la principiile Creştinismului Bibliei într-atât că nu pot fi recunoscuţi ca fiind biserici nou-testamentale. Catolicismul eşuează în longevitate şi în felul său de-a fi: ei sunt, de fapt, baptişti apostaziaţi ale căror început se află la câteva sute de ani depărtare de lucrarea timpurie a lui Isus Cristos.
Există, totuşi, printre cei care se numesc baptişti, biserici ale căror orânduiri, slujitori, doctrine şi practici sunt după modelul Noului Testament. Astfel unul dintre criteriile de calificare ca şi biserică a lui Cristos este îndeplinit. Doctrina de bază a acestor biserici cere ca ele să fie organizate ca şi biserici de către oameni care au avut legături anterioare cu biserica, de exemplu botezul scriptural precum şi existenţa unei ordinări anterioare şi a unei susţineri bune din partea unei biserici de aceeaşi credinţă şi practică.
Despre bisericile baptiste care au ţinut în mod consistent şi strict aceste principii se poate spune că sunt succesorii primei biserici prin însăşi virtutea naturii politicii pe care au sprijinit-o. Dovada este aceasta: nici un baptist sănătos nu ar fi de acord ca persoane nebotezate să se unească într-o biserică şi să se „boteze” unii pe alţii. Nici nu s-ar gândi să organizeze o nouă biserică fără o legătură anterioară cu o biserică. Această legătură dintre bisericile existente anterior şi cele noi este clar văzută în cartea Faptele Apostolilor şi se face deseori referire la ea ca şi „autoritatea bisericii” printre baptiştii sănătoşi. Aceasta este politica istorică baptistă derivată din Noul Testament şi ea a caracterizat biserici sănătoase de-a lungul secolelor indiferent de cum au fost poreclite. Această politică istorică este cea care produce biserici cu o succesiune validă a Bisericii din Ierusalim pe care a întemeiat-o Isus.
Pe stânca puternică a Scripturii ne sprijinim cazul. În timp ce am chemt ca mărturie vocile câtorva baptişti remarcabili şi am expus mărturia non-baptiştilor, nici credinţa şi nici practica noastră nu se bazează pe mărturia vre-unui om. Indiferent de mărturia istoriei, nu am îndrăzni să ne sprijinim doctrina şi practica pe ea. Dacă, totuşi, Scriptura învaţă un lucru a fi adevărat şi corect noi recomandăm a-l crede, a-l susţine şi a-l practica chiar dacă ne-ar costa însăşi viaţa noastră. Noi nu avem de ales decât să ascultăm de Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel „să luptăm pentru credinţa, care a fost dată…” (Iuda versetul 3).
Câteva întrebări asupa cărora să meditaţi în timp ce citiţi acest capitol sunt următoarele: A fost Cristos cel care şi-a întemeiat Biserica sau a fost altcineva care a dus la bun sfârşit ceea ce nu a putul El să facă? A atribuit Cristos autoritate cuiva în special pentru a conduce lucrarea Sa? A fost El specific când a dat această autoritate? A dat El porunci specifice? A dat El astfel de porunci la anumite persoane? Dacă da, atunci în ce măsură au fost însărcinate aceste persoane? A făcut Cristos vre-o promisiune cu privire la succesiunea perpetuă a bisericilor Sale? A indicat sau a cerut învăţătura lui Cristos vre-o succesiune a bisericilor nou-testamentale? A fost succesiunea Bisericii învăţată (propovăduită) şi/sau percepută de către apostoli? A fost practica apostolilor în concordanţă cu mentalitatea baptistă istorică sau contrară ei? Dacă într-adevăr bisericile nou-testamentale au încetat să mai existe, ar fi putut ele să fie „reîncepute” prin vre-un fel de „reformă”? Poate botezul, odată pierdut, să fie reinstituit? Dacă da, atunci de către cine? De ce calificări ar avea nevoie, conform tiparului Scripturii, aceala care ar restabili biserica Domnului şi botezul? Deoarece nu este planul nostru de a da răspunsuri la fiecare dintre aceste întrebări în parte, după ce vei citi această carte vei fi pe drumul cel bun în a-ţi răspunde singur la aceste întrebări.
Faptul că Scripturile au menirea de a fi un îndreptar şi un ghid al credinţei (doctrinei) noastre, este evident. În timp ce unii ar fi satisfăcuţi doar să vorbească despre această idee, convingerea noastră fermă este că trebuie chiar cu adevărat să urmăm Biblia! Isaia 8:20 spune, „La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.”
Deoarece atât în ceea ce priveşte credinţa (ceea ce credem) cât ŞI practica (ceea ce facem), baptiştii credincioşi cer un „Aşa spune Domnul!” Acesta este unul dintre principiile care-i deosebesc pe baptiştii adevăraţi de alţii. Protestanţii a putea susţine că îşi bazează doctrina pe Noul Testament, dar în mod evident practica lor a derivat fie din tradiţiile Romei, fie din păgânism sau din învăţăturile vre-unui om.
Luaţi în considerare acest exemplu concret al profesiei protestante contrazisă de practica protestantă. Majoritatea grupurilor protestante pretind a crede în mântuirea doar prin har, prin credinţă, dar prin practica lor ei neagă ceea ce spun că cred. Ei pun apă peste un copil care nu crede şi învaţă că un astfel de „botez” îl face pe bebeluş un copil al lui Dumnezeu.
Baptiştii cred că Noul Testament conţine atât instrucţiunile cât şi tiparele necesare pentru a cunoaşte adevărul şi pentru a-l practica într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Baptiştii sănătoşi cer ca practica bisericii lor să fie în concordanţă cu adevărul Bibliei.
Biserica lui Cristos din Tesalonic a fost lăudată pentru credincioşia cu care i-au urmat atât pe apostoli cât ŞI bisericile din Iudea. Cuvântul „ucenici” este o traducere a cuvântului grecesc „mimetes” de unde vine cuvântul românesc „a mima”. Observaţi cuvintele după cum urmează:
„Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului…” (1 Tes. 1:6)
„Căci voi, fraţilor, aţi călcat pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Hristos Isus, în Iudea…” (1 Tes. 2:14)
Bisericile baptiste nou-testamentale „mimează” biserica primară şi pe altele ca ea. Ei insistă nu numai pe a crede aceleaşi doctrine ci şi pe a urma urma tiparele evlavioase puse înaintea noastră de aceste biserici. Această convingere, că Noul Testament nu este doar un ghid al credinţei noastre, ci şi tiparul pentru practica noastră reprezintă al doilea principiu care-i deosebeşte pe baptiştii adevăraţi de alţii.
Noi nu avem nici un drept de a ne interpune ideile, convingerile, practicile sau tradiţiile în închinarea şi slujirea lui Dumnezeu. A face astfel înseamnă a anula Cuvântul lui Dumnezeu, căci la urma urmei, El a descoperit în Biblie tot ceea ce vrea El ca să ştim despre lucrurile spirituale. Următoarele versete ne dau instrucţiuni clare cu privire la obligaţia noastră de a fi supuşi Bibliei în toate lucrurile. Luaţi în considerare următoarele avertismente:
(Marcu 7:13) „Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră. Şi faceţi multe lucruri de felul acesta!”
(Deut. 4:2) „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi pocuncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu.”
(Deut 12:32) „Voi să păziţi şi să împliniţi toate lucrurile pe care vi le poruncesc eu; să n-adăugaţi nimic la ele, şi să nu scoateţi nimic din ele.”
(Apoc. 22:18) „Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.”
Este devastator de serios să modifici Cuvântul lui Dumnezeu atât în chestiuni teologice cât şi în chestiuni de urmat, practicat şi sărbătorit.
Faptul că mulţi din zilele apostolilor (şi ale noastre) au pervertit adevărul lui Dumnezeu este cauza dezbinărilor din interorul „creştinătăţii”. Din cauza opiniilor lor stricte, baptiştii sunt adesea acuzaţi de cauzarea dezbinărilor dintre creştini. O analiză matură arată că în realitate alţii reprezintă partea vinovată. Cei care s-au separat de bisericile baptiste şi au fondat altele noi sunt de fapt vinovaţi de schismă şi de semănare a vrăjbii între fraţi. Bisericile care au pornit prin a fi baptiste şi apoi s-au alăturat sistemului catolic sunt cele care sunt de fapt schismatice. Protestanţii care nu au putut să suporte corupţia Romei, fie au plecat, fie au fost daţi afară din catolicism. „Reforma” lor a fost doar parţială. Ei au eşuat să se întoarcă în bisericile Domnului şi au stabilit altele proprii. Aşadar ei, şi nu baptiştii, sunt vinovaţi de divizare şi schismă.
Mulţimi de oameni nu au urmat învăţăturile Bibliei aşa cum sunt ele şi au părăsit bisericile Domnului pentru a urma un oarecare lider omenesc. Alţii, fie din lipsă de cunoştinţă, fie din nepăsare faţă de adevăr, şi-au început propriile lor „biserici” fără a lua în considerare sau a înţelege doctrina şi tiparul Noului Testament a adevărului bisericii. Aceeaşi situaţie era şi în zilele apostolilor lui Cristos. Luaţi următoarele versete în considerare:
(2 Cor. 2:17) „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.”
(2 Cor. 4:2) „Ca unii, care am lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.”
(1 Ioan 2:19) „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.”
Multe biserici din zilele noastre au fost începute de către persoane care nu au dorit să urmeze doctrina şi practica Biblică istorică. Unii au „stricat Cuvântul lui Dumnezeu” în mod deschis şi sunt vinovaţi de „ stricarea Cuvântului lui Dumnezeu.” Alţii „nu erau dintre ai noştri” şi ca urmare „au ieşit din mijlocul nostru”. Acest lucru a tot fost practicat de atâta vreme şi de către atâţia încât puţini dintre cei care fac parte din lumea religioasă de astăzi se gândesc că nu au nici un drept ca să-şi înfiinţeze propriile biserici.
Bisericile catolice, atât de est cât şi latine, şi toate „odraslele” lor protestante constituie rezultatul oamenilor care au apostaziat de la adevărul biblic şi au părăsit bisericile Domnului. Fără urmă de îndoială mulţi care fac parte din aceste societăţi sunt sinceri, dar adevărul nu se măsoară în sinceritate! Unele „biserici” au fost formate sau „deformate” de către persoane care au părăsit practicile Noului Testament. Altele s-au format din aceia care au rezultat parţial din erorile Romei. Oricare ar fi cazul, toate diferitele societăţi non-baptiste cunoscute în prezent sub numele de „biserici” îşi au originea separat faţă de lucrarea întemeiată de Cristos.
Multe dintre aceste biserici îşi au propriul „papă”- fie mort sau în viaţă- care guvernează peste ei ca şi stăpân. Dacă te îndoieşti de faptul că Protestanţii şi-au stabilit propriul lor „papă” infailibil, atunci ia în considerare următoarele informaţii cu privire la una dintre cele mai numeroase ramuri protestante şi dintre cele mai acceptate din punct de vedere social, Metodiştii.
„În aplicarea înţelepciunii omeneşti într-o organizare a unei societăţi religioase, John Wesley a fost, după cum mulţi au remarcat, mai asemănător cu Ignatius Loyola [fondatorul Iezuiţilor] decât orice alt om; el a conformat mai mult decât orice grup protestant organizarea Metodismului cu Romanismul… Prin faimosul său „Act de Declaraţie al Celor O Sută Legali” (Deed of Declaration to the Legal Hundred), „Magna Charta a Metodismului” (din 1784, când el avea vârsta de optzeci şi unu de ani), care a lăsat prin testament proprietatea şi conducerea tuturor capelelor din Regatul Unit la o sută de predicatori călători şi succesorilor lor, cu condiţia ca ei să accepte ca fundament al doctrinei lor Notiţele sale la Noul Testament şi cele patru volume de predici ale sale publicate în anul sau înainte de anul 1771 d. H., el a întrecut până şi înţelepciunea lumească a catolicismului, şi s-a autonumit nu numai infailibil, ci papă veşnic al societăţii sale. Aşa că Cele Douăzeci Şi Cinci De Articole Ale Religiei, sunt declarate, în Cartea Metodistă De Disciplină, a fi inalterabile. Aceasta îl face pe Wesley ultimul şi cel mai mare învăţător autoritar al rasei umane, şi-l situează deasupra lui Cristos şi a apostolilor Săi, după cum ni se cere să ne uităm prin intermediul lui Wesley la toată învăţătura Divină, şi să aceptăm pentru totdeauna interpretarea sa a doctrinei şi conceptelor Bibliei. Cum ar putea vre-unul dintre copiii dragi ai lui Dumnezeu să dorească să schimbe conducerea lui Cristos cu cea a unui muritor păcătos şi supus greşelii? [2] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]
Wesley nu a fost nici primul dar nici ultimul dintre protestanţi care să fie stabilit ca autoritate finală a adevărului spiritual. Acest scriitor, înainte de a deveni baptist, a fost un discipol al „dr.” C.I. Scofield, care reprezintă un „papă” mort de mult timp. Notele lui Scofield asupra Bibliei şi scrierile lui sunt adesea bune şi de ajutor dar sunt şi periculoase în erorile lor, de multe ori! Adesea învăţătorii mari şi de folos, ai Bibliei au fost aproaope idolatrizaţi de către cei care le-au urmat învăţăturile.
Erori dureroase precum şi erezii care condamnă sufletele la moarte se înalţă din inimile şi minţile depravate ale bărbaţilor şi femeilor care nu cunosc Scripturile. Aşadar singurul nostru ghid sigur este Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru este clar observat în următoarele cuvinte ale lui Crisros.
(Mat. 22:29) „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi!Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici putere lui Dumnezeu.”
Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este cel care vorbeşte despre mântuirea pe care o dă Dumnezeu şi acelaşi Cuvânt trebuie să ne înveţe doctrina corectă şi să ne călăuzească vieţile.
(2 Tim. 3:15,16) „Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire.”
Lasă biserica romano-catolică să-şi revendice infailibilitatea papei lor! Lasă ca protestanţii să-şi numească călăuzitori infailibili! O astfel de practică nu are nici un fundament în învăţăturile Bibliei!
Teologii cercetători romano-catolici nu privesc Scripturile în aceeaşi lumină ca şi baptiştii. Ei cred Biblia, nu pentru că văd sau înţeleg că este adevărul revelat al lui Dumnezeu, ci pentru că le spune biserica romano-catolică ca să creadă. Dacă te îndoieşti de acest fapt, ascultă cuvintele veneratului „Sfânt” Augustin.
„Nu aş fi crezut Noul Testament dacă doctrina bisericii [romano-catolice] nu îmi comanda.” [3] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]
Acesta este motivul pentru care „Sfântul” Augustin putea să selecteze şi să aleagă dintre învăţăturile Bibliei. Putea să selecteze ce vroia să creadă şi să practice din Vechiul Testament cât şi din Noul. El a susţinut că crede că toţi oamenii sunt păcătoşi,
„… cu excepţia Sfintei Fecioare Maria, pe care doresc, pentru onoarea Domnului, să o scot total din discuţie când vine vorba despre păcat.” [4]
Şi totuşi unii vorbesc despre Augustin, închinătorul la Maria, ca şi cum ar fi aproape de Pavel în propovăduirea adevărului lui Dumnezeu. După părerea mea, Spurgeon a căzut în această eroare. Autoritatea lui Augustin nu era Biblia, ci mai degrabă biserica Romei care i-a spus să creadă în Biblie pe lângă tradiţiile şi declaraţiile ei papale. Ce avertisment serios ar trebui să fie acesta pentru cei care sunt de acord să creadă în Biblie! Haideţi să o credem toată! Haideţi să fim supuşi autorităţii sale, căci este Cuvântul lui Dumnezeu. Cum îndrăznim să selectăm dintre învăţăturile ei ceea ce ne place şi să negăm ceea ce poate este în contradicţie cu ideile noastre preconcepute. Cât de trist este faptul că mulţi din zilele noastre nu cred adevărul despre bisericile lui Domnului pentru că vine în contradicţie cu propriile lor idei!
Lasă-i pe protestanţi să ridice în slăvi nişte mari teologi sau învăţători şi să-i urmeze dacă insistă. Când orbul îl conduce pe orb ”vor cădea amândoi în groapă” (Mat. 15:14). Dar lasă-i pe cei care practică credinţa în Biblie să-şi dovedească credinţa în ea prin ascultarea faţă de ea!
Printre acele biserici numite baptiste se găsesc oameni care au fost aduşi de însuşi Dumnezeu ca să se sprijinească pe Noul Testament ca pe singura lor regulă a credinţei şi practicii. Ei văd în ea atât conceptul cât şi tiparul pentru o închinare şi o slujire acceptată. Noi credem că acesta este singura cale plăcută lui Dumnezeu, Autorul Divin al Bibliei. Dacă nu avem Biblie pentru doctrina şi practica noastră, părăseşte astfel de lucruri ca inovaţiile omenirii depravate. Pe cealaltă parte, dacă Biblia ne învaţă ceva, noi ca şi unii care “tremură la Cuvântul Său” nu putem face nimic mai mult decât să credem şi să ascultăm de ea!
Trei întrebări, în principal, ar trebui expuse în această conjunctură. Ele sunt următoarele:
(1) Ne învaţă Scripturile că Cristos şi-a clădit Biserica în timpul lucrării Sale timpurii, sau ne învaţă că Duhul Sfânt a clădit-o în timpul sărbătorii evreieşti a Rusaliilor?
(2) Pretind Scripturile că o astfel de biserică se va păstra până se va întoarce Domnul după ea, sau există versete care afirmă că ea va apstazia în totalitate?
(3) Ne învaţă Scripturile în mod adecvat despre o astfel de biserică pentru ca noi să putem identifica o astfel de biserică astăzi?
Păstraţi aceste întrebări în minte în timp ce luaţi în considerare următoarele puncte pertinente.
Cristos şi-a fondat Biserica Sa.
Faptul că Biserica lui Cristos a fost construită (stabilită) de către El în timpul lucrării Sale timpurii reiese evident din Scripturi. El a menţinut că o va zidi:
„Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat. 16:18)
Fără a ne strădui prea mult, ar trebui să observăm aici că Cristos nu a spus că-şi va zidi Biserica pe Petru. Cuvântul pentru „Petru” este, conform cu (dicţionarul) Strong, „Petros” (pet’-ros); aparent un cuvânt primar; o (bucată de) piatră ca şi nume, Petrus, un apostol,” [5] dar cuvântul pentru „piatră” pe care este zidită biserica este „petra (pet’-ra); feminin un (bloc de) piatră (literal sau figurativ).” [6] Acest al doilea cuvânt „petra” semnifică un bloc masiv de piatră după cum este ilustrat în următoarele versete:
Mat. 7:24-25: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă „(petra).” A dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (petra).
Mat. 27:60: „Şi l-a pus într-un mormînt nou al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă: (petra). Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului, şi a plecat.”
Marcu 15:46: „Şi Iosif a cumpărat o pânză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pânza de in, şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă (petra). Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.”
Luca 6:48: „Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, şi a aşezat temelia pe stâncă (petra). A venit o vărsare de ape, şi s-a năpustit şivoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine pentru că era zidită pe stâncă” (petra)
Romani 9:33: „După cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire, şi o stâncă (petra) de cădere: şi cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.””
1 Cor. 10:4: „Şi toţi au băut aceeaş băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă (petra) duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Cristos.”
1 Petru 2:8: „Şi o piatră de poticnire, şi o stâncă(petra) de cădere. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.”
Aceste versete demonstrează că Cristos a arătat contrastul dintre Petru (petros), o piatră mică, cu o piatră masivă (petra). Fără îndoială că Domnul nostru a arătat spre sine ca fiind Piatra pe care şi-a zidit Biserica. (compară cu „templu” folosit de Isus în Ioan 2:19) El este o „piatră de temelie”, „temelia” şi „temelia” apostolilor şi a proorocilor după cum este indicat în următoarele versete:
Isaia 28:16: „Deaceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.””
1 Cor. 3:10-12: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Într-adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care est eîn el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.”
Efes. 2:20: „Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.”
Isus Cristos NU şi-a zidit Biserica pe Petru, în ciuda susţinerilor Romei că Petru a fost primul ei papă. În această legătură nu există absolut nici o confirmare scripturală că Petru ar fi fost vre-odată în Roma, ce să mai vorbim deci că ar fi fost primul papă al bisericii romano-catolice! De fapt, din Scripturi rezultă mai mult faptul care ne face să fim siguri că el nu a fost niciodată în Roma. Luaţi în considerare:
(1) Pavel a scris marea carte doctrinală Romani bisericii din Roma. Ar părea ciudat ca el să trebuiască să facă acest lucru deja era un apostol acolo cu biserica din Roma după cum afirmă papiştii. Care ar fi fost rostul unei astfel de scrisori?
(2) Chiar mai concludent este faptul că Pavel, în timp ce saluta biserica de acolo la începutul epistolei lui, Romani, nu-i transmite nici o salutare lui Petru. Cu siguranţă că, dacă Petru ar fi fost prezent atunci în Roma, Pavel l-ar fi salutat. Dacă Petru era papă al Romei, Pavel l-ar fi salutat cu siguranţă în epistola sa!
(3) Mai târziu, Pavel a fost reţinut în Roma, probabil de vre-o trei ori. Din Roma, în timpul petrecut în închisoare Pavel a scris cărţile biblice Efeseni, Filipeni, Coloseni şi 2 Timotei. În 2 Timotei doar Pavel menţionează 23 de prieteni şi cunoscuţi, dar nici măcar o dată în aceste cărţi nu îl menţoinează pe Petru! Cu siguranşă că dacă Petru s-ar fi aflat în Roma, Pavel l-ar fi menţionat. Anumiţi indivizi au trimis salutări altor fraţi prin mâna lui Pavel în aceste epistole. Unii sunt menţionaţi cu numele, dar nu este făcută nici o menţionare a lui Petru. Evident că el nu se afla în Roma!
Pur şi simplu nu există nici o confirmare biblică a faptului că Petru a fost vre-odată în Roma. Find astfel contrazisă de către dovada biblică, susţinerea Romei că Petru ar fi fost primul papă pare a fi încă una dintre presupunerile ei false! Este doar o tradiţie goală, făcută de mâna omului cu nici o consecinţă de valoare de nici un fel.
Ceea ce este semnificativ ca să observăm aici este că în timp ce Cristos nu a spus că-şi va zidi Biserica pe Petru, El A spus că-şi va zidi Biserica! Nu există nici un indiciu de nici un fel în cuvintele „Îmi voi zidi Biserica” că oricine altcineva înafară de Cristos ar fi un agent în zidirea ei. Isus nu a spus că Tatăl îi va zidi Biserica. Nici nu a spuns că Duhul Sfând îi va zidi Biserica!
Nu există nici măcar un singur verset care să spună sau care măcar să insinueze că Duhul Sfânt ar fi zidit, ar fi început sau ar fi dat naştere Bisericii lui Cristos de sărbătoarea evreiască a Rusaliilor. Ideea că Biserica a fost întemeiată în ziua de Rusalii a fost învăţată într-un mod atât de curent încât mulţi o presupun a fi „ziua de naştere a Bisericii”. O astfel de presupunere nu are nici un fel de bază în Cuvântul lui Dumnezeu! Noi credem că Cristos a făcut ceea ce a spus că va face: El şi-a zidit Biserica în timpul lucrării Sale timpurii.
Cristos a întemeiat O Biserică Adevărată
Prin cuvântul „biserică” Biblia nu se referă la o organizaţie regională, naţională sau mondială cum ar crede unii. Un astfel de înţeles pentru cuvântul „biserică” este străin Bibliei după cum este şi ideea de „biserică universală, invizibilă”. Aceasta, împreună cu alte definiţii au fost date cuvântului „biserică”, dar un studiu atent al cuvântului arată natura sa locală, vizibilă. Îl cităm din nou pe James Strong:
„ecclesia (ek-klay-see’-ah); o chemare afară, ex. (în mod concret) o adunare a poporului, în special o congregaţie religioasă…” [7]
Deşi Strong încearcă să facă „ecclesia” ceva mai mult ca o „biserică locală”, el şi alţii cad atât în favoarea Bibliei cât şi a limbii originale. El nu conferă nici un motiv lingvistic sau biblic pentru încercarea sa de a face „ecclesia” să se refre la o „biserică universală”. Într-adevăr, el nu putea face acest lucru, deoarece nu există nici o bază biblică sau lingvistică pentru o astfel de încercare de definiţie! Folosirea în Noul Testament, folosirea seculară şi folosirea din Septuaginta a cuvântului „ecclesia” indică faptul că era folosit numai şi întotdeauna când se vorbea despre un grup organizat, congregaţional de oameni dintr-o locaţie dată.
Una dintre cele mai mari jigniri a unei înţelegeri corecte a adevărului bisericii Noului Testament este noţiunea că cuvântul „biserică” înseamnă mai mult de un lucru. Timp de mai mulţi ani acest autor a urmat înţelepciunea protestanţilor, în mod notabil „dr.” C.I. Scofield şi ucenicii săi de la Seminarul din Dallas care, fără o garanţie scripturală, învaţă despre mai multe „feluri” de biserici. Pentru a-şi întări mentalitatea interdenominaţională, ei ne asigură nestingheriţi că există o „biserică invizibilă”.
B.H. Carroll (1843-1914) a fost fondatorul şi primul preşedinte al Seminarului Teologic Baptist Sud-Vestic (Southwestern Baptist Theological Seminary) şi timp de treizeci de ani a slujit ca pastor al Primei Biserici Baptiste (First Baptist Church) din Waco,Texas. El a scris următoarele lucrări: Duhul Sfânt (The Holy Spirit); Cristos şi Biserica Sa (Christ and His Church); Predici Evanghelistice: Baptiştii şi Doctrina Lor (Baptists and Their Doctrine); Inspiraţii din Biblie: Isus Hristosul (Jesus the Christ); Mesaje de Trezire (Revival Messages); şi cartea în şaptesprezece volume O Interpretare a Bibliei în Engleză (An Interpretations of the English Bible); precum şi alte lucrări. Prezbiterul Caroll a scris următoarele:
„ Nici Domnul nostru şi nici scriitorii Noului Testament nu au inventat acest cuvânt [în greacă „ecclesia”] şi nici nu l-au folosit în vre-un sens neobişnuit. Înainte de timpul lor era folosit în mod obişnuit, cu o semnificaţie foarte bine cunoscută, şi supus ca orice alt cuvânt la diferite utilizări, conform cu legile stabilite ale limbii. Adică, poate fi folosit fie în mod abstract, fie general, fie particular, fie în perspectivă, fără a-şi pierde înţelesul esenţial…
” Care este, atunci, înţelesul etimologic al acestui cuvânt? Înţelesul primar este : o adunare organizată, ai cărei membri au fost chemaţi să iasă din căminele sau afacerile private pentru a lua parte la chestiuni publice. Această definiţie implică în mod necesar nişte precondiţii de a deveni membru…
„Când, în această lecţie, Domnul nostru spune: „Pe această piatră îmi voi zidi „ecclesia”, în timp ce „îmi” evidenţiază „ecclesia” Sa, din forma greacă „ecclesia” şi „ecclesia” Vechiului Testament, cuvântul în sine îşi păstrează în mod natural înţelesul obişnuit…
„În mod obişnuit, adică, în aproape toate utilizările, înseamnă: adunarea particulară a ucenicilor botezaţi ai lui Cristos de pe acest pământ, ca şi „Biserica lui Dumnezeu din Corint.”
„Acestei clase îi aparţin în mod necesar toate utilizările abstracte sau generice ale cuvântului, căci ori de câte ori abstractul sau genericul întâlneşte expresii concrete, sau ia forme operative, este vorba întotdeauna despre o anumită adunare.” [8] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]
Carroll continuă să evidenţieze că utilizările generice nu dovedesc existenţa unei aşa-zise „biserici universale invizibile” după cum a fost imaginată ea de către Luther. Exact aşa cum spune Scriptura, „bărbatul este capul nevestei” (Efes. 5:23), dar totuşi nimeni nu este într-atât de prost (caraghios) să creadă că există un bărbat (soţ) gigantic şi o „soţie universală invizibilă”. Aşa că atunci când Scripturile vorbesc despre „biserică” într-un mod abstract, noi găsim biserica existând doar în adunările credincioşilor botezaţi în mod scriptural şi organizaţi conform Noului Testament. Carroll îşi susţine punctul de vedere, scriind următoarele:
„De exemplu, dacă un congresman englez, care face referire la dreptul fiecărui cetăţean în parte de a fi judecat de către semenii lui, ar spune: „Pe această piatră Anglia îşi va zidi juriul şi puterea tiranilor nu o va birui”, el foloseşte termenul juriu într-un sens abstract, de ex., în sensul unei instituţii. Dar când această instituţie găseşte expresii concrete, sau devine operativă, este întotdeauna un anumit juriu format din doisprezece bărbaţi şi niciodată un agregat al tuturor juriilor într-un singur juriu mare.
„Sau dacă un scriitor al legii ar spune: ’În judecarea unor fapte, prin mărturie orală, tribunalul va fi judecătorul legii, iar juriul va fi judecătorul faptelor’, şi dacă ar adăuga: ’când depune mărturie, martorul va spune ceea ce ştie juriului, şi nu tribunalului’, el foloseşte în mod evident termenii „tribunal”,”juriu” şi „martor” într-un sens general. Dar în practică, genericul devine întotdeauna particular- ex., un anumit judecător, un anumit juriu, sau un anumit martor, şi niciodată un agregat a tuturor judecătorilor într-un mare judecător, nici a tuturor juriilor într-un mare juriu şi nici a tuturor martorilor într-un mare martor. De aici spunem că legile limbii cer ca toate utilizările abstracte şi generice ale cuvântului „ecclesia” să fie clasificate ca reprezentând adunarea în particular şi nu adunarea în general.” [9]
O altă mărturie a utilizării Noului Testament a cuvântuilui „ecclesia” se găseşte în lucrarea standard a lui W.E. Vine, nu un baptist, şi un notabil cercetător (teolog) grec. El afirmă:
„Ekklesia… era folosit între grecii aparţinând unui grup de cetăţeni adunaţi pentru a discuta problemele statului… În Sept. [Septuaginta- traducerea în greacă a Vechiului Testamen] este folosit pentru a descrie adunarea lui Israel convocată pentru orice motiv anume, sau o adunare considerată ca fiind reprezentativă pentru întreaga naţiune…” [10] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]
Onestitatea cerea ca Vine să situeze definiţia sa în propriul dicţionar, nu la litera „B” de la biserică, ci mai degrabă la litera „A” de la adunare şi acolo îi veţi şi găsi explicaţiile. Din păcate, fără îndoială că datorită noţiunilor preconcepute, Vine susţine fără a avea absolut nici o bază etimologică sau scripturală că asest cuvânt se poate referi de asemenea la toţi cei mântuiţi. O astfel de inconsistenţă nu poate fi numită pe drept cercetare. Să-i fie ruşine d-lui Vine. Sperăm că acum ştie mai bine!
În mod asemănător, onestitateal îi forţează pe Vincent, Robertson şi alţii să recunoască că etimologia cuvântului cere o adunare (locală) fondată de Cristos în contrast cu adunarea (locală) evreiască care a fost numită sinagogă. Nu există nici un caz în care Cristos să folosească acest cuvânt într-un alt sens decât unul local. De asemenea nu este dovadă de sensibilitatea să presupunem că apostolii au schimbat înţelesul cuvântului pentr a-l face să însemne ceva universal şi invizibil. A face aşa ceva fără a face o distincţie clară ar fi fost înşelător, cel puţin!
Dacă bunul simţ şi utilizarea normală a limbii câştigă, nu există absolut nici un motiv să credem că „biserică” înseamnă aştceva decât o adunare a credincioşilor în Cristos botezaţi în mod nou-testamental care sunt organizaţi conform Noului Testament. Numai aceia care se opun bisericii sau care sunt de partea protestantismului găsesc că este necesar să transforme o chestiune atât de simplă într-una foarte complexă insistând că mai există încă un fel de biserică decât una „locală”. Ni se amintesc cuvintele lui Pavel adresate bisericii din Corint pe care „a dat-o în căsătorie” ca şi „fecioară castă” sau mireasă lui Isus Cristos. El a scris, „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos.” (2 Cor.11:3). Simplicitatea stă în a crede definiţia obişnuită, uzuală, logică şi autentică din punct de vedere lingvistic a cuvântului biserică ca şi congregaţie locală. Comlexitatea şi confuzia apar atunci când oamenii fabrică definiţii adiţionale pentru cuvântul „biserică” şi încearcă să facă deosebire între ele.
Faptul că aceşti lexicografi care insistă cu neruşinare să introducă propriile idei în definiţia cuvântului „biserică” nu sunt nici infailibili şi nici scutiţi de noţiuni preconcepute, ni-l spune foarte cinstit cercetătorul reformat Berkhof:
„Este necesar ca să păstrăm în minte că lexicoanele nu sunt de absolută încredere, şi sunt cel puţin aşa, atunci când se ajunge la particular. Ele de abia întruchipează acele rezultate ale muncii exegetice a diferiţilor traducători care s-au dedicat judecăţii discriminatoare a lexicografilor, şi care adesea expun o diferenţă de opinie. Este forte posibil, iar în unele cazuri este perfect evident, că alegerea unui înţeles a fost determinat de către înclinarea dogmatică… Dacă un traducător are vre-un motiv ca să se îndoiască de sensul unui cuvânt, aşa cum este dat el de dicţionar, el va trebui să facă singur investigaţii.” [11]
Unii au încercat să contrazică faptul că cuvântul „ecclesia”- deoarece derivă din două cuvinte greceşti care înseamnă „a chema” şi „afară” înseamnă „cei chemaţi afară”. Scofield şi alţii urmează această cale neştiinţifică şi ireală. Făcând aşa ei încearcă să spună că „ecclesia” sau „biserică” reprezintă deci pe toţi „chemaţi afară” sau oricine sau chiar toate veacurile.
Noi recunoaştem fără nici o reţinere că cuvântul „ecclesia” izvorăşte din cele duoă cuvinte mai sus menţionate, dar evidenţiem şi faptul că adesea cuvintele ajung să însemne altceva decât o combinaţia a rădăcinilor lor. Prezbiterul baptist Edward Overby evidenţiază:
„Câteva cuvinte ar trebui spuse despre etimologia cuvântului ekklesia înainte de a merge mai departe… Trebuie făcută diferenţa dintre etimologia unui cuvânt şi înţelesul acestuia la un moment anume în istorie. Câteodată cele două sunt aceleaşi: de multe ori sunt foarte diferite. Englezescul ’Hussy’ a derivat de la ’huswife’ care înseamnă casnică (housewife în eng.); astăzi înseamnă femeie fără valoare,fată , sau fată obraznică. Englezescul ’Con-stable’ a derivat din ’comes-stabuli’ care înseamnă îngrijitor la grajduri; astăzi înseamnă ofiţer al păcii (al stării civile). Ekklesia a derivat din ekkletos care înseamnă chemat afară dar în vremurile anterioare Noului Testament însemna adunare sau adunare chemată afară. Să spui că înseamnă cei chemaţi afară nu este corect. Broadus scrie, ’Cuvântul grecesc ecclesia înseamnă în primul rând adunarea cetăţenilor într-un stat care se autoguvernează, fiind derivat din ekklaleo a chema afară; ex., afară din căminele lor sau din locurile de afacere, a soma, cum vorbim despre a chema miliţia. Noţiunea larg răspândită care înseamnă a chema afară în sensul de separare faţă de alţii, este greşită…’ Şi Hort confirmă acest lucru când scrie, ’Nu există nici un fundament pentru noţiunea larg răspândită că ekklesia înseamnă un popor sau un număr de oameni individuali chemaţi afară din lume sau omenire.” [12]
Cuvântul ecclesia s-a referit întotdeauna la o adunare întrunită şi organizată pentru a conduce afaceri. Aceasta era utilizarea obişnuită înainte şi în timpul zilelor Domnului Isus pe pământ. S.E. Anderson subliniază:
„Unii dintre cei mai de seamă cercetători greci spun că nu s-a găsit nici un caz în greaca clasică unde ecclesia să fie folosit de către persoane ca neadunate sau nestrânse.” [13]
Mai departe, pe aceeaşi temă, Roy Mason scrie:
„Prof. Royal de la Colegiul Wake Forest din Carolina de Nord, care i-a fost profesor d-lui prof. A.T. Robertson, de la Louisville Seminary, şi prof. C.B. Williams, grec, când a fost întrebat dacă cunoaşte vre-o împrejurare în greaca clasică în care ecclesia să fi fost folosit de către vre-o clasă de persoane neadunate sau nestrânse a spus: ’Nu conosc nici un astfel de pasaj în greaca clasică.’ Cu această afirmaţie sunt de acord şi profesorul Burton de la Universitatea din Chicago, Stifler din Crozer, Strong din Rochester şi mulţi alţi cercetători (teologi).” [14]
Deoarece nici Isus şi nici apostolii Săi nu au indicat niciodată că foloseau cuvântul ecclesia în vre-un alt sens decât binecunoscuta şi obişnuita utilizare a zilei, este o violare serioasă a tuturor regulilor de bun simţ de traducere faptul de a substitui o altă definiţie cu cea intenţionată de ei şi cea pe care au înţeles-o ascultătorii lor. Prin de proceduri nefixate de interpretare de genul acesta, Biblia poate fi făcută să înveţe aproape orice.
Subliniind faptul că biserica este întotdeauna „locală” şi nu este nevoie ca să folosim acest adjectiv după cuvânt, J.B. Moody, adresânduse celor adunaţi la întrunirea South Baptist Convention găzduită de biserica sa a spus:
„Eu nu citesc niciodată despre o adunare locală, clădire, trup, mireasă, oraş, congregaţie, sfeşnic, turmă, staul, familie, câmp, casă, household, templu, viţă, vie, femeie sau soţie. Ar putea fi ele locale, dar este o prostie tautologică să spui aşa, înafară de cazul în care vrei să le distingi de unele de alt fel. Dar nu există altele. Împărăţia nu este locală, dar biserica este în mod necesar. Când biserica moare ÎNtr-un loc, ea moare numai FAŢĂ DE acel loc, şi se împrăştie către alţii. Cristos spune, „O să MUT sfeşnicul DE LA LOCUL LUI…” [15]
Încă o dată îl cităm pe binecunoscutul şi respectatul prezbiter Moody, de data aceasta de la o adresă aflată la Campusul Uniunii Tinerilor Baptişti (Baptist Young Peoples Union Encampment) din Estill Springs, Tennessee, pe 25 Iunie 1907:
„O biserică universală, vizibilă sau invizibilă, trebuie să aibă organizare şi lucrători şi doctrină şi guvernare, sau poate să nu facă numic. O astfel de biserică nu poate fi un administrator bun a nici unui lucru. Această eroare fără sens cu privire la o biserică universală a înşelat mai mulţi oameni şi a risipit mai multă energie şi a dat naştere la mai mult bigotism decât orice alt mecanism înşelător al diavolului… ’Biserica lui Dumnezeu’ este o congregaţie. Expresia „Biserica lui Dumnezeu” apare de doisprezece ori, şi orice om, chiar şi orb la un ochi şi aproape orb la celălalt, poate vedea acest lucru în fiecare caz. Leul este o fiară feroce; fiecare leu este o fiară feroce; dar toţi leii nu sunt o fiară feroce. Acesta este o concepţie de neconceput; o supoziţie „de nepresupus” şi o superstiţie de neexprimat. Abilitatea executivă stă în bestia reală şi nu în cea ireală, buster. La fel şi cu calul, omul, juriul, biserica, etc… Asupra bisericii universale a fost făcute presupuneri, afirmări şi insistări spre irevocabila pagubă a credinţei spre care ar trebui să tânjim. Eu nu cred în asta. Dacă ar fi existat aşa ceva nu ar putea face nimic. Niciodată nu s-a întrunit, nu are doctrine, nici slujitori, nici un guvern, nici o împuternicire. Nu poţi spune cine face parte din ea sau cum au ajuns acolo. Este un spiriduş invizibil, irealizabil, imposibil, sărăcăcios, răspândit în superficialitate, extins în miniatură şi dezvoltat în nimic. Îl face pe om să se simtă prea mare pentru o mică congregaţie mulţumitoare pe ca re Cristos a organizat-o pentru lucru. Ei cred că se află în biserica mare din pricina credinţei salvatoare, şi nu văd nevoia de a fi adăugaţi unei alte biserici- o biserică mică, locală, limitată, prea mică pentru degetul lor cel mic. Permiteţi-mi să măresc această biserică „miniaturizată” şi crucificată, care este biserica Dumnezeului cel viu.” [16]
A spune că Cristos nu Şi-a zidit Biserica înseamnă a-l face mincinos in cel mai rău caz, sau unul care a eşuat, în cel mai bun caz. Nici una nu este accptabilă pentru creştin pentru că noi ştim că Domnul nostru este atât cinstit cât şi în măsură să împlinească tot ceea ce doreşte El să facă.
În timp ce unii încearcă să menţină poziţia conform căreia în timp biserica se limitează doar la credincioşii botezaţi în mod scriptual organizaţi în adunări aici pe pământ, ea îi va include pe toţi cei mântuiţi din cer, această poziţie trebuie respinsă din cel puţin patru motive bune. Răposatul Roy Mason, scriitor şi pentru mulţi ani pastor al Bisericii Baptiste Buffalo Avenue (Buffalo Avenue Baptist Church acum Central Avenue Baptist Church) din Tampa, Florida, afirmă clar poziţia noastră:
„A susţine că biserica este locală şi vizibilă, şi că este o continuare a instituţiei începută de Cristos şi căreia i s-a promis perpetuitate, apoi să treci de la aceasta, de la biserica adevărată, şi să înveţi că biserica care se va aduna acolo la sfârşit va fi compusă din toţi aceia răscumpăraţi indiferent dacă au aparţinut vre-odată unei biserici sau nu, este o contradicţie inpardonabilă. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci şi alte câteva lucruri ar trebui să fie adevărate:
”1- După cum am mai dezbătut, Mireasa va ajunge să fie diferită de aceea logodită cu Cristos.
”2- Promisiunea lui Cristos că nimic nu va putea birui biserica Sa, va fi dovedită falsă, deoarece instituţia începută de El va cădea complet, căci în slavă, biserica se va dovedi a fi cu totul altceva.
”3- În acest caz, nu va exista nici o răsplată pentru biserica care a suferit o persecuţie interminabilă pentru Cristos, şi care a dat cincizeci de milioane de martiri care au apărat adevărul Său.
”4- De ce s-ar face atâta caz de biserica pe care a început-o Isus? De ce ar fi adevărul ei apărat cu atâta ardoare? De ce ar fi fost membrii acestei biserici gata să moară pentru credinţele lor, dacă la urmă, triumful final va fi dat celor – dintre care unii- i-au persecutat pe cei din adevărata biserică, sau care au ignorat sau au dispreţuit adevărata biserică? Dacă toţi credincioşii ar trebui să constituie biserica în slavă- Mireasa- atunci în punctul culminant biserica se va dovedi a fi ceva diferit faţă de biserica lui Cristos aici pe pământ.” [17]
Învăţătura care spune că două (sau mai multe) înţelesuri ale cuvântului „biserică” sunt corecte este foarte dăunătoare cauzei pentru Cristos. A avea două „biserici” cu condiţii diferite pentru a deveni membru şi metode diferite de intrare înseamnă a stârni confuzie în minţile credincioşilor. Îl cităm pe B.H. Carroll din nou în legătură cu aceia care îmbrăţişează o „biserică universală invizibilă”.
„… Eu susţin cu onestitate şi cu tărie că şi în acest punct teoria lui este eronată şi tinde în mod practic să facă mult rău. Da, susţin în cel mai emfatic mod că această teorie [a bisericii universale invizibile] este responsabilă de o incalculabilă dezonoare adusă bisericii lui Dumnezeu pe pământ. Repet că teoria coexistenţei, umăr la umăr, pe pământ a două biserici ale lui Cristos, una formală şi vizibilă, şi alta reală, invizibilă şi spirituală, cu condiţii diferite de a deveni membru, este extrem de rea şi provoacă atâta confuzie încât oricine o crede devine încurcat în a trasa liniile de separare. Lăsaţi să se întipăraească adânc în minţile voasrte faptul că cortul lui Moise avea drep exclusiv de trecere la vremea sa potrivită şi templul lui Solomon avea dreptul exclusiv de trecere la vremea sa potrivită – aşa că biserica lui Cristos, adunarea în particular, are acum dreptul de trecere exclusiv, şi nu are rival în cer sau pe pământ…” [18] [Parantezele îmi aparţin: C.A.P.]
Cristos a dat o însărcinare bisericii Sale
Atunci când se dă ciuva o însărcinare acea persoană primeşte autoritate delegată pentru a acţiona în locul altuia. Acea persoană sau entitate însărcinată, atunci când acţionează în capacitate oficială, nu mai acţionează cu autoritatea proprie, şi funcţionează în numele sau din partea poruncii exprese a superiorului care acordă însărcinarea. A doua menţionare a „bisericii” în Noul Testament este Mat. 18:15-18 şi demonstrează clar autoritatea lui Cristos încredinţată bisericii Sale:
„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”
Observaţi că nici pastorul, şi nici vre-un consiliu de conducere imaginat nu are autoritate ca să acţioneze în această chestiune. Problema trebuie adusă înaintea Bisericii şi trebuie să caute voia lui Dumnezeu în această problemă. Decizia (votul) bisericii în acultare de Cristos leagă în cer cât şi în interiorul graniţelor bisericii.
Aici biserica este autorizată în mod explicit şi instruită pentru a exclude din părtăşia ei pe aceia a căror purtare aduce reproş asupra Capului fiecărei biserici adevărate. Ar trebui noi să credem că Cristos nu a intenţionat ca apostolii Săi să asculte aceste cuvinte? De ce nu le-a spus că sunt obligaţi să asculte de aceste instrucţiuni într-un timp viitor nedezvăluit? Nu există nimic aici care să ne facă să credem că aceste instrucţiuni nu erau pentru ei atunci şi acolo. Ideea că aceste instrucţiuni sunt pentru „biserica viitoare” găseşte o bază doar în scrierile „dr.” C.I. Scofield şi a discipolior săi anti-baptişti.
În plus, chiar anterior înălţării Sale, Cristos a dat autoritate definită de a acţiona şi directive specifice pe care biserica Sa să le urmeze în următoarea împrejurare:
„Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galilea, pe muntele unde le poruncise Isus să meargă. Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit. Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Mat. 28:16-20).
Această autorizare de a acţiona dată de Cristos Bisericii Sale este adesea numită „Marea Trimitere. Este de fapt trimiterea FINALĂ, deoarece a existat una mai înainte, la fel de specifică şi explicită, dar de o oarecare natură diferită. Se găseşte în Mat. 10:1-15. Pentru a înţelege natura unei trimiteri, cititorul este sfătuit să ia aminte că în acest pasaj Biserica lui Cristos era trimisă la un anumit popor, Israel, şi numai Israel. Lor le-au fost date directive precise cu privire la ce trebuiau să facă şi să nu facă. Nimeni altcuiva înafară de Biserica Domnului nu a primit această însărcinare; aşadar, nimeni altcineva decît Biserica Sa nu acţiona sub autoritatea Sa.
Dacă Biserica nu luase naştere decât odată cu săbătoarea de Rusalii după cum afirmă semenii noştri protestanţi, atunci Cristos s-ar fi aflat într-o poziţie destul de absurdă de a da călăuzire, autoritate şi o trimitere cuiva care nici măcar nu exista! Nu numai că prima trimitere a fost dată înainte de Rusalii, ci pe lângă asta mai era şi cea „Mare”. Un citire candidă a cărţii Matei dovedeşte că aceste cuvinte (de ex. Trimiterea) le erau vorbite chiar acelor oameni care existau atunci şi care trebuiau să asculte. În timp lor li se dăduseră instrucţiuni să aştepte puterea Duhului Sfânt care a venit într-adevăr la următoarea sărbătoare de Rusalii, nici o auoritate nouă sau în plus nu a fost dată în acea zi de sărbătoare evreiască.
Unii ar încerca să susţină că Cristos, în Mat. 28:18-20, a dat autoritatea Sa şi instrucţiunile Sale celor doisprezece ca la oricare alt om obişnuit. Alţii ne informează că El li s-a adresat ca apostoli. Nici una dintre acestea nu poate fi concepută ca fiind o percepere exactă a Trimiterii, căci dacă vre-una dintre acestea ar fi corectă, cuvintele Sale, „şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” ar fi o retorică nesemnificativă. Conform acestei interpretări Cristos fie s-a înşelat fie era de-a dreptul un impostor. Este evident că aceşti oameni, nici ca indivizi şi nici ca apostoli nu au continuat chiar până în zilele noastre, şi „sfârşitul veacului” nici nu a venit încă. Isus nu a continuat cu ei nici ca indivizi şi nici ca apostoli în sensul în care a vorbit El.
Totuşi, dacă înţelegem că Cristos a dat autoritate şi instrucţiuni („Marea Trimitere”) celor doisprezece ca şi Biserică a Sa, atunci începem să înţelegem promisiunea Sa de a fi cu ei. Această gândire este în concordanţă cu Apocalipsa capitolele 1-3 unde El este descoperit ca fiind în mijlocul celor „şapte sfeşnice” care sunt cele şapte biserici. Numai dacă înţelegem că Cristos a dat autoritate pentru a acţiona în evanghelizare, botez şi învăţătură Bisericii Sale, şi că i-a promis o existenţă perpetuă, vom începe să realizăm că El chiar a vorbit serios atunci când le-a promis că va fi cu ei „întotdeauna”.
Permiteţi-mi să ilustrez chestiunea autorităţii în felul următor. Un om poate deţine abilitatea financiară şi fizică de a extrage o mare cantitate de aur din pământ. Ar putea să se ţină ocupat cu această muncă şi să se bucure de un mare succes în slujba lui. El POATE să extragă aurul. Totuşi, deoarece societatea a dat legi pentru a încerca să asigure echitate între cetăţenii ei, acest om poate pierde nu numai ceea ce a câştigat din minerit, dar şi ceea ce a deţinut anterior. Vedeţi voi, DACĂ un om nu are autoritatea de a extrage aur din pământ- dacă nu are nici o cerere legală de concesiune pentru pământul pe care lucrează- toată truda lui poaate fi în zadar. În tim ce el POATE să extragă aurul din pământ, el POATE să nu facă aşa fără o autorizaţie adecvată. Se poate chiar să primească o amendă pentru violarea legilor privitoare la minerit.
La fel este şi cu Cristos. El a delegat autoritatea Sa Bisericii Sale. Ea nu este numai „stâlpul şi temelia adevărului”, ci de asemenea ei i s-au încredinţat orânduirile botezului şi a cinei Domnului cât şi autoritatea de a trimite slujitori care dau învăţătură în lucrarea Domnului după cum Duhul Sfânt îi cheamă şi îi conduce. În timp ce un om POATE (are abilitatea) să predice, să boteze prin cufundare, şi să dea pâinea şi vinul, el NU POATE (nu are permisiunea de a face aşa) decât dacă îl trimite Duhul Sfânt dintr-o şi de către o biserică nou-testamentală. Aceasta este învăţătura şi tiparul Noului Testament!
Această „autoritate a bisericii” dată de Cristos bisericilor Sale se poate vedea în acţiune în Noul Testament. Luaţi în considerare trimiterea afară a lui Pavel (Saul) şi Barnabas în Faptele Apostolilor 13:1-4.
„În Biserca din Antiohia erau nişte prooroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece. Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.”
Observaţi următoarele lucruri:
(1) Bărbaţii care urmau a fi trimişi afară erau membrii activi care dădeau învăţătură „în Biserica din Antiohia” care era o biserică „locală” reală şi funcţională.
(2) „Duhul Sfânt a zis” vorbeşte despre chemarea divină în lucrare. Fără lucrarea Duhului Sfânt, atât în individul chemat cât ŞI în biserica acestuia nu poate exista nici o trimitere afară scripturală a bărbaţilor pentru a face lucrarea de „plantare de biserici”.
(3) După mai mult post şi rugăciune liderii spirituali din biserica în care erau membri „şi-au pus mâinile peste ei” (adică, i-a ordinat în lucrare).
(4) În acest fel ei au fost „trimişi de către Duhul Sfânt”.
Este clar că biserica din Antiohia era implicată în acţiunea aceasta de trimitere a acestor fraţi ca şi evanghelişti. Baptiştii sunt de părere că o biserică trebuie să se implice în separerea (prin ordinare- care înseamnă numirea în slujbă) şi trimiterea afară de evanghelişti (adesea numiţi misionari în ziua de azi) la fel ca în Noul Testament. Acestei biserici din Antiohia îi dădeau socoteală aceşti fraţi. În biserica aceasta din Antiohia s-au întors ei mai târziu. Bisericii acesteia din Antiohia îi dădeau rapoarte ale lucrării lor. Această „legătură cu biserica” se găseşte în mod consistent în Noul Testament. Noul Testament nu ştie nimic de indivizi de genul „lance liberă (la liberă alegere)” fiind cumva „chemaţi de Dumnezeu” separat de biserica nou-testamentală.
Nici unul dintre cei care au început să predice, boteze şi să dea învăţătură fără să li se fi dat autoritate din partea bisericii nu au fost aprobaţi de Dumnezeu. Oricine acţionează într-un astfel de stil „la liberă alegere” face lucrul acesta fără indicaţie sau exemplu din partea Autorităţii Divine.
Cu suguranţă că creştinii sensibili care vor da la o parte noţiunile preconcepute şi interesele pot vedea adevărul aici. Înţelesul clar, simplu al acestor pasaje este faptul că Cristos şi-a zidit Biserica şi i-a dat în posesie lucrarea de evanghelizare, botezare, şi de a da învăţătură şi de a păzi „tot ce v-am poruncit”. În puţine cuvinte, Biserica lui Cristos, prin organizaţii succesive, trebuie în mod necesar să existe în perpetuitate dacă aceste lucruri vor fi duse la îndeplinire în mod corect. Dacă acestea reprezintă responsabilităţi date Bisericii Domnului, atunci ea trebuie să existe pentru ca aceste responsabilităţi să fie continuate.
Cristos a Garantat Perpetuitate Bisericii Sale
Nimic nu poate fi mai sigur pentru adevăratul creştin decât cuvintele lui Isus Cristos. Dacă El a dat vre-odată vre-o garanţie că Biserica Sa nu va înceta niciodată să existe, atunci Biserica încă mai există! Poate nu ai găsit-o încă, dar DACĂ Cristos i-a promis perpetuitate, EA EXISTĂ! El a spus, în Mat. 16:18:
„Voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.”
„Locuinţa morţilor (iadul)”, conform cu Strong este: „haides” (ha-deş); corect, nevăzut, ex. „Hadeş” sau locul (starea) sufletelor plecate.” [19]
Ideea răspândită de termenul „porţile” pare a avea legătură cu faptul că conducătorii Israelului stăteau în poartă. Poarta era un loc al conducerii oraşului; aşadar, „porţile” era o referire la conducere. Acest lucru este evidenţiat prin următoarele versete:
Deut. 25:7: „Dacă omul acesta nu vrea să ia pe cumnată-sa, ea să se suie la poarta cetăţii, la bătrâni, şi să spună: „Cumnatul-meu nu vrea să ridice în Israel numele fratelui său, nu vrea să mă ia de nevastă după dreptul de cumnat.”
Rut 4:10,11: „Şi că mi-am cumpărat deasemenea de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele mortului în moltenirea lui, şi pentru ca numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui şi din poara locului lui. Voi sunteţi martori azi despre aceasta!” Tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: „Suntem martori! Domnul să facă pe femeia care intră în casa ta ca Rahela şi ca Lea, care amândouă au zidit casa lui Israel! Arată-ţi puterea în Efrata, şi fă-ţi un nume în Betleem!”
Daniel 2:49: „Daniel a rugat pe împărat să dea grija trebilor ţinutului Babilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului.”
Prin utilizarea cuvântului „poartă”, Domnul Isus spune că conducerea iadului (Locuinţei morţilor) (lumea spirituală rea nevăzută) nu va birui Biserica Sa! Cuvântul tradus „birui” este „katischuo” (kat-is-khoo’-o); a asupri.” [20] Poate vre-un creştin să ceară o garanţie mai bună decât cuvântul lui Cristos? Cu siguranţă că nu! Din acest motiv credem că Biserica lui Cristos a existat în succesiune şi că există biserici de acelaşi fel pe pământ şi astăzi.
Singura alternativă este să spui că biserica a căzut în apostazie undeva înainte de sau în timpul „Epocii Întunecate (Evului Mediu)”. Această vedere protestantă istorică (că biserica a apostaziat şi a necesitat o „reformă”) este acelaţi lucru cu a spune că biserica pe care a fondat-o Cristos a încetat să mai existe. Înseamnă a spune că biserica lui Cristos a pierit de pe faţa pământului, căci bisericile apostaziate sunt curve spirituale şi deloc mireasa pură a lui Cristos. Astfel de biserici nu pot fi ale lui Cristos! Dacă bisericile lui Cristos au încetat să mai existe, atunci ar trebui să rezulte că botezul a fost pierdut. Bisericile corupte nu pot să administreze decât un botez fals şi corupt. Odată pierdut, numai prin intrevenţie şi autoritate divină directă ar putea botezul să fie reinstalat vre-odată. Acest lucru este pentru că nici un om nebotezat nu putea boteza vreo-dată pe cineva în Noul Testament cu excepţia lui Ioan Botezătorul, iar el a avut autoritate divină directă.
Poziţia baptistă istorică este că bisericile Domnului nu au încetat să existe în timpul apostaziei din Epoca Întunecată (Evul Mediu). Mai degrabă, ea a continuat şi încă continuă să facă ucenici, să-i însemneze cu botezul lui Ioan (care este botezul creştin scriptural) şi să-i aducă la maturitate ca astfel să-i pregătească pentru lucrare.
Cristos a Instituit o Cina Perpetuă în Biserica Sa
Scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, Pavel a scris următoarele cuvinte bisericii lui Cristos botezate în mod scriptural din Corint:
„Pentrucă, oridecâteori mîncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” (1 Cor. 11:26)
Această afirmaţie nu înseamnă nimic decât dacă înseamnă că bisericile Domnului sunt menite să existe în mod perpetuu până ve veni El după ele. Ţineţi minte, orânduirea Cinei Domnului, cu ar fi botezul, a fost dată bisericilor Domnului ca să fie păzită de către ei ca şi biserică a lui Cristos „PÂNĂ CÂND VA VENI EL!” Pavel, dând instrucţiuni biserici din Corint în legătură cu abuzurile de la Masa Domnului, a spus, „…atunci când veniţi la adunare…” (1 Cor.11:18). Problema era în mod evident „în biserică”. Pavel nu s-a referit la a fi într-o clădire, ci mai degrabă la membrii care se întâlneau în „clădirea bisericii”. Se poate aşadar observa că bisericile apostolice au ţinut orânduirile „în biserică”, şi la fel fac şi bisericile Domnului până în ziua de azi.
După cum am citat mai sus, promisiunea făcută Bisericii Domnului era că ei urmau să ţină Cina „până când va veni El”. Dacă protestanţii au dreptate şi bisericile au căzut în apostazie, eroare şi corupţie în timpul Evului Mediu, atunci intenţia Domnului ca Cina să continue „PÂNĂ VA VENI EL” a eşuat. Dacă toate bisericile au căzut în apostazie, ele au încetat să mai existe ca şi biserici adevărate ale lui Cristos. Botezul scriptural şi Cina Domnului au încetat odată cu ele.
Nu există, totuşi, nici un indiciu de vre-un fel că TOATE bisericile sunt apostaziate. În timpul „Evului Mediu” şi în orice alt timp începând cu lucrarea timpurie a lui Cristos, au existat biserici, ascunse probabil, dar cu toate acestea credincioase în a apăra adevărul lui Dumnezeu cu privire la mântuire şi slujire corectă. Acestea sunt bisericile lui Cristos!
Bisericile care sunt corupte în mod condamnabil fie în practică sau doctrină încetează a mai fi biserici ale lui Cristos. Acesta este fără îndoială avertismentul dat celo şapte biserici din Apocalipsa. Ascultaţi mesajul pe care l-a trimis Cristos „îngerilor” (pastorilor) acestor biserici.
Apoc. 2:4-5: „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”
Apoc. 2:13-16: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc. Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni l atine curând, şi mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.”
Apoc. 2:20-23: „Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel ce cercetează rărunchii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.”
Apoc. 3:1-3: „Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.”
Apoc. 3:15-16: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiincă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.”
Faptul că anumitor biserici li s-a luat „sfeşnicul” nu implică faptul că toate bisericile au pierit de pe faţa pământului, ci că doar o congregaţie a încetat să mai fie Biserica lui Cristos în acel loc. Că multe biserici şi-au pirdut astfel „calitatea de a săra” (Macu 9:50) este aparent. Că o rămăşiţă de biserici au rămas credincioase prin harul suveran al lui Dumnezeu este de asemenea adevărat.
Bisericii Sale i-a încredinţat Cristos orânduirile Sale pentru a fi păstrate aşa cum le-a instituit El. (În mod clar tiparul Noului Testament, politica baptistă istorică şi practica sensibilă este ca Cina Domnului să fie ţinută de către membri unei biserici care se întâlnesc în clădirea unei biserici. [21] (Vezi 1 Cor. 11:18 & 20.) Cuvintele lui Cristos indică faptul că Cina Domnului era menită să fie o comemorare perpetuă. Era menită a fi păzită până va veni El. Aşadar, pentru ca ea să se bucure de o existenţă continuă, Biserica Sa trebuie ca să se bucure de o existenţă continuă prin congregaţii succesive. Deci spunem că Cina Domnului dovedeşte succesiunea sau perpetuitatea Bisericii.
Cristos a Destint Biserica Sa să Continue
EA ESTE O MIREASĂ
Faptul că fiecare biserică este o „fecioară castă” „logodită” cu Cristos (2 Cor. 11:2), cu alte cuvinte o „mireasă” a lui Cristos, este evident pentru toţi aceia care vor studia Scripturile în mod onest (Ioan 3:29; Apoc. 21:2,9; 22:17). Este demn de remarcat că Ioan Botezătorul a spus că el nu este nici Cristos şi nici parte din mireasa Sa, ci mai degrabă este un „prieten al mirelui”. În contrast cu această „mireasă” pură, falsul sistem religios este legat de o „mare curvă (mama curvelor)” în Apocalipsa capitolele 17 şi 18. Această „Curvă” este clar organizaţia romano-catolică. Ea este de asemena mama unor anumite odrasle, căci ea este numită „Mama curvelor”. Aceste fiice curve sunt fără îndoială „bisericile” protestante. Nu cunoaştem altele despre care se poate spune că sunt odraslele Romei decât bisericile protestante, căci ele au ieşit din ea. Aşa cum fac de obicei copiii obişnuiţi, aceste biserici protestante seamănă în mod izbitor cu mama lor. Deci, atunci, avem două tipuri complet diferite de biserici: una ilustrată ca o femeie virtuoasă iar cealaltă ca o femeie uşuratică.
Dacă biserica coruptă a Romei a fost vre-odată mireasa lui Cristos, atunci El este însurat cu o curvă! (Logodna înseamnă căsătorie, nu numai angajament!) Dacă bisericile protestante sunt mireasa lui Cristos, atunci Cristos este însurat cu o curvă parţial reformată. Dacă toate bisericile reprezintă doar ramuri ale Romanismului corupt, şi noi suntem toţi „catolici inconştienţi” după cum afirmă ea fals, Cristos nu are o mireasă pură, ci este însurat cu o femeie neîngrijită.
Nu putem crede nici că Cristos este un văduv! Ridicăm întrebarea atunci, poţi crede cu adevărat că Cristos e prezent fără o mireasă pe pământ- o mireasă care aşteaptă revenirea Lui pentru ea? Cu siguranţă nu! Cristos se va întoarce şi îşi va găsi mireasa ascunsă de priviri, o rămăşiţă evlavioasă care aşteaptă întoarcerea Sa! Dacă acea mireasă nu este Curva sau sau fiicele ei, atunci trebuie să fie bisericile baptiste sănătoase nou-testamentale. Nimic altceva pe pământ, înafară de o biserică baptistă sănătoasă, acţionează şi arată ca o biserică nou-testamentală ŞI poate oferi dovada existenţei ei continue de la întemeierea ei de către Mirele ei în zilele şederii Sale timpurii.
EA ESTE O CASĂ
Fiecare biserică este consuderată a fi „Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.” (1 Tim. 3:15). În limbj arhitectural, atunci, o biserică este responsabilă să susţină adevărul aşa cum atât temelia cât şi ca stâlpii susţin structura superioară a unei clădiri. În biserici este învăţat adevărul, şi bisericile sunt cele responsabile să evanghelizeze. Dacă biserica (ca instituţie vorbind) ar fi încetat să existe din cauza apostaziei, atunci adevărul s-ar fi prăbuşit la pământ şi s-ar fi pierdut. Poţi tu crede cu adevărat că Biserica lui Cristos a încetat să existe şi a necesitat o re- formare sub un astfel de oameni ca Luther, Calvin, Zwingli, etc., etc.?
Membri Bisericii sunt îndemnaţi „să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” (Iuda 3). Pentru unii care ar obiecta, spunând că în Iuda nu este menţionată o biserică specifică vom investiga exact ce a fost aceea în care „s-au strecurat unii oameni” în versetul 4. Cine altcineva dacă nu o biserică era aceea care ţinea mese de dragoste în versetul 12? Este evident că oamenii aceştia cărora le-a scris Iuda existau într-o clădire a bisericii şi erau responsabili în faţa lui Dumnezeu de adevărul „dat sfinţilor odată.”
Dumnezeu îşi păstrează adevărul, şi face acest lucru prin faptul că susţine în mod perpetuu bisericile Sale care sunt alcătuite din acei care au primit o dragoste pentru adevăr. Cristos ştia ce face când a proiectat şi a construit Biserica Sa. O biserică care are o ierarhie, odată coruptă în vârf, se corupe pe sine în întregime. Nu contează că este o ierarhie romano-catolică sau estică, o denominaţie protestantă, un cult, o „convenţie baptistă”, o „asociaţie baptistă”, un „bord de misiune baptist” sau o „părtăşie baptistă”. Orice trece de biserica „locală”, odată corupt în vîrf, se corupe pe sine în întregime. Aceasta este mărturia istoriei! Orice biserică baptistă sănătoasă îl are „la vârf” pe Cristos ca şi Cap al ei. Fiind entităţi autonome, dacă o biserică ar cădea în apostazie, celelalte biserici sunt neafectate. Dacă una încetează, celelalte din alte părţi continuă. Stâlpul şi temelia adevărului va sta în picioare până Cristos se va întoarce după ea!
EA ESTE ŢINUTĂ DE ÎNTEMEIETORUL EI SUVERAN
Simplul fapt al problemei este că Cristos şi-a întemeiat Biserica, iar credincioşii adevăraţi din zilele Noului Testament erau membri ai bisericilor Sale. De fapt, cartea Faptele Apostolilor nu cunoaşte nimic despre indivizi mântuiţi care nu au fost botezaţi într-o biserică. Ar trebui noi să credem că lucrarea lui Cristos de a-şi stabili Biserica n-a ajuns la nimic? L-a învis aşadar Satana pe Leul seminţiei lui Iuda? L-a detronat dumnezeul uzurpator al acestui veac pe Cel Suveran şi de drept? Astfel de lucruri sunt de neconceput pentru cei care sunt familiarizaţi cu învăţăturile Bibliei!
Oricărui student neprejuduciat al Bibliei trebuie să-i fie evident faptul că Cristos şi-a stabilit Biserica. El i-a dat responsabilitatea evanghelizării, botezării şi a învăţării. De asemenea El a lăsat-o să păzească cele două orânduiri, amândouă referindu-se la moartea răscumpărătoare a lui Cristos pentru cei aleşi ai Lui. El a promis să fie cu ea până la sfârşitul veacului şi că puterile lumii spirituale nevăzute nu o vor putea „birui”.
Biserica nou-testamentală este încă printre noi astăzi. Îi îndrumă paşii oricărui sfânt al lui Dumnezeu ca să găsească o astfel de biserică şi să i se alăture pentru ca astfel slujirea lui să fie plăcută, ordonată, acceptată de Cristos şi răsplătită în veşnicie.
Note de subsol:
[1] Jarrel E. Huffman, “The Elect Within the Elect,” (The Berea Baptist Banner, South Point, Ohio/Mantachie, Miss., Milburn Cockrell, Ed., Vol. IX, Number 5, May, 1988), p. 7.
[2] Hassell and Hassell, op. cit., pp. 334, 335.
[3] Augustine, quoted by W.W. Everts, Introduction, W. A. Jarrell, BAPTIST CHURCH PERPETUITY, 1894), p. xi.
Everts wrote his introduction from Haverhill, Mass. in May of 1894. Formerly his was the Chair of Ecclesiastical History, Chicago Baptist Theological Seminary.
[4] Augustine, De nat. Et grat. 36,42, Wilhelm, CHRIST AMONG US, A MODERN PRESENTATION OF THE CATHOLIC FAITH, 2nd Ed., (NY/Paramus, Paulist Press), p. 91.
[5] James Strong, THE GREEK-HEBREW DICTIONARY AND ENGLISHMAN’S CONCORDANCE, (Seattle, Biblesoft, 1988), a software version of STRONG’S EXHAUSTIVE CONCORDANCE OF THE BIBLE, James Strong, (Nashville, Abingdon).
[6] Strong, ibid.
[7] Strong, ibid.
[8] B.H. Carroll, ECCLESIA – THE CHURCH, (Little Rock, AR, Challenge Press, n.d.), pp. 8, 9.
[9] Carroll, ibid., p. 9.
[10] W.E. Vine, AN EXPOSITORY DICTIONARY OF NEW TESTAMENT WORDS WITH THEIR PRECISE MEANINGS FOR ENGLISH READERS, (Westwood, NJ, Fleming H. Revell Company, 1966), pp. 83, 84.
[11] Louis Berkhof, PRINCIPLES OF BIBLICAL INTERPRETATION, (Grand Rapids, Baker Book House, 1950), pp. 68, 69.
[12] Edward Hugh Overby, THE MEANING OF ECCLESIA IN THE NEW TESTAMENT, (Little Rock, Challenge Press, 1974), p. 10.
[13] S.E. Anderson THE FIRST CHURCH, (Little Rock, Challenge Press, 1964), p. 88.
[14] Roy Mason, THE CHURCH THAT JESUS BUILT, (Clarksville, TN, Bible Baptist Church Publications, 1977), p. 28.
[15] J.B. Moody, MY CHURCH, (Greenwood, SC, The Attic Press, Inc. 1974 reprint), p. 13.
[16] Moody, ibid., pp. 30, 31, 36, 37.
[17] Roy Mason, Th.D., THE MYTH OF THE UNIVERSAL INVISIBLE CHURCH THEORY EXPLODED, (Ashland, KY, Economy Printers, 1978), pp. 62, 63.
[18] Carroll, op cit., p. 24
[19] Strong, ibid.
[20] Strong, ibid.
[21] Numai poziţia de „cină închisă” poate fi în armonie cu instrucţiunile Bibliei privitoare la disciplina bisericii. O biserică cu practici fie de„cină deschisă” fie de „cină închisă” (uneori numită „cină denominaţională”) este dezordonată deoarece nu poate să excludă un membru de la Masă aşa cum cere Noul Testament.
De exemplu: un membru al unei astfel de biserici poate fi exclus din cauza unei umblări dezordonate, erezie, etc. Porunca Bibliei este „cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi” (1 Cor. 5:11). Totuşi un astfel de membru ar putea foarte bine să se alăture unei biserici de ordine asemănătoare, după cum s-a întâmplat adesea, a cărei practică cu privire la primirea membrilor nu este la fel de atentă. Acel membru exclus, sub termenul fie de „cină deschisă” sau „închisă” ar putea cu o libertate perfectă să se întoarcă la una dintre întâlnirile ţinute de biserica care l-a exclus şi să ia parte la Cina Domnului. Porunca „să nu mâncaţi” ar fi neascultată. Astfel, disciplina biblică a bisericii este batjocorită şi făcută inutilă prin altă poziţie decât „doar membrii bisericii locale” sau „cină închisă”.
