Capitolul XIII – Secolul al III-lea – Novaţienii
Donatus a fost ales pastor al Bisericii Cartaginei în anul 306. Era în timpul marii crize, a conflictului dintre creştinism şi păgânism, când prestigiul şi puterea lui Constantin au decis religia Imperiului Roman, zdrobind independenţa şi spiritualitatea din acele societăţi care au şi fost absorbite în biserica universală sau catolică. Dar cu ani de zile înaintea apariţiei donatiştilor, a existat o categorie de oameni, care s-a separat de bisericile lumeşti din jur, oameni care au stat în aceeaşi regiune ocupată acum de donatişti. Asemănători ca principii, ei s-au contopit curând cu donatiştii, le-au primit şi denumirea; însă înainte de strămutări, acei oameni erau cunoscuţi cu alte denumiri, împrumutate de la localităţile din care fugiseră de tabăra dominantă sau de la vreun pastor distins de-al lor.
Îi găsim înainte de a se răspândi în Italia, Grecia şi Asia. Printre alte epitete, ei au fost denumiţi novaţieni. Unii dintre aceşti oameni erau în Cartagina prin vremea în care s-au ridicat donatiştii. Tocmai prin anul 254, un anume Florentius Papianus, care putuse da glas unei mărturisiri bune sub tortură, a rămas cu autoritate de martir şi a afirmat că „el a fost în pierdere spunând că nu va fi de aceeaşi parte cu Ciprian, pe atunci episcop al Bisericii Cartaginei.”
Neander continuă aici:
„Casele de rugăciune ale acestei facţiuni, acolo unde se dădea sfânta împărtăşanie, au rămas încă deschise, aşa cum însuşi Ciprian ne-a dat de înţeles. Commodian, care a scris la o perioadă ulterioară mustrările sale creştine, a considerat că este necesară combaterea tendinţei separatiste.”1
Astfel că existau în Africa acei oameni, mult înaintea donatiştilor, care susţineau aceleaşi principii, separaţi de majoritate, căutând o biserică independentă şi spirituală. Însă ei erau legaţi de o separare mai generală, fiind în consecinţă pierduţi într-o mare mişcare care a survenit în Italia în prima parte a secolului al treilea.
Novatian era prezbiter la Roma. Erudiţia şi pietatea lui erau dincolo de orice îndoială. Se spunea că şi-a făcut o facţiune pentru a-şi satisface ambiţia, căci nu suporta vreun rival. Faptele sunt următoarele.
El a protestat împotriva disciplinei sărăcăcioase existente biserica din Roma. A obiectat în faţa lui Corneliu, pastor al ei; şi s-a retras apoi, împreună cu o minoritate din acea biserică, formând o nouă biserică, în care el a fost ales episcop. Neander spune:
„Potrivit acuzaţiilor aduse de pătimaşii oponenţi, trebuie să presupunem, într-adevăr, că la început el dorea rangul episcopal, din ambiţie, şi a fost astfel îmboldit să producă aceste tulburări şi să se afirme drept căpetenie a facţiunii. Acuzaţiile potrivnicilor lui nu ar trebui să ne stânjenească, pentru că este un obicei des întâlnit ca polemicile logice să aducă schisme din motive nu prea sacre.”
„Disputa de la Roma, totuşi, a avut ca izvor un alt om, un anume Novatus, care aparţinea, la sorginte, separatiştilor din Africa.”
Neander continuă:
„Indiferent dacă ar fi fost în Cartagina sau în Roma, el a fost omul care să devină izvorul viu al agitaţiei, deşi a plasat la conducere pe altcineva, făcând ca totul să se desfăşoare sub numele aceluia.”2
„Controversa cu facţiunea novaţiană s-a dus către două idei generale: una legată de principiul pocăinţei; cealaltă, constituind ideea unei biserici adevărate. În privinţa primei idei, novaţienii a mers la extreme, fără doar şi poate. Însă Novatus nu a apărat vreodată ideea unei respingeri absolute a celui care i-a încălcat opinia despre botez.”
„Cu privire la a doua idee a disputei, ideea despre biserică, novaţienii au susţinut că una dintre trăsăturile esenţiale ale unei biserici fiind puritatea şi sfinţenia, fiecare biserică care neglija dreptul exercitării disciplinei bisericeşti, tolerând în sânul ei sau reprimind în comuniune pe cei vinovaţi de păcate mari, înceta tocmai prin acest fapt să mai fi e o biserică creştină autentică. Novatus şi-a bazat teoria pe biserica cea vizibilă ca una pură şi sfântă.”3
Astfel erau principiile separatiştilor din Cartagina şi Roma, la prima mare schismă – independenţa bisericii şi calitatea de membru al unei biserici spirituale. Deoadată, minorităţile răzleţe care se separaseră de majoritatea coruptă, şi-au extins confreria către biserica independentă a lui Novatus. Ei au fost alungaţi de facţiunile majoritare; însă în aproape fiecare târg şi oraş, ei au prosperat în independenţă, botezându-i doar pe aceia care dovedeau reînnoirea sufletului şi veneau printre ei din alte organizaţii religioase.
Faptul că ar trebui numiţi novaţieni cu toţii este uşor de luat în considerare. Că ei trebuiau ponegriţi şi defăimaţi de către corupătorii creştinismul este un lucru care era de aşteptat. Însă ei s-au răspândit în Europa, prin Africa şi Asia. În munţii Armeniei au stat tăinuiţi, până ce numele donatiştilor s-a pierdut şi transformat în montanişti şi paulicieni. În trecătorile Alpilor, novaţienii (denumiţi după primii puritani) au fost persecutaţi ca paterini şi waldensieni. Prin întunericul vremurilor le-am luat urma însângerată a paşilor. I-am găsit aici, în secolul al treilea, căutând o biserică pură şi independentă, botezată pe baza practicării credinţei, pe aceşti oameni persecutaţi ca anabaptişti. Acei oameni numiţi novaţieni erau baptişti. Ei pot în mod îndreptăţit să constituie o altă bornă în călătoria noastră temporală. Şi apare acum iarăşi întrebarea noastră: de unde proveneau baptiştii?
Note de subsol:
[1] Neander, vol. I, pag. 237.
[2] Neander, pag. 248.
[3] Idem.
