Capitolul XII – Secolul al V-lea – Numidienii
Oamenii sun cunoscuţi după cauza la care subscriu şi după principiile pe care le afirmă, mai mult decât după tabăra în care sunt categorisiţi sau după apelativele pe care le primesc.
Lafayette a fost republican, iată un fapt care ar putea fi disputat în anii care vor veni, sau se va infirma, pe temeiul că el era nobil, a ales să trăiască sub o formă monarhică de guvernământ şi niciodată nu s-a expatriat pe sine pentru a deveni cetăţean al unei republici care îl indică drept un avocat al principiilor ei, apărător al drepturilor ei şi un asociat al întemeietorilor ei.
Tot printr-o pledoarie deosebită, deşi mult mai săracă în adevăr şi consistenţă, s-a disputat şi negat şi faptul că numidienii erau baptişti. Dar să lăsăm faptele să vorbească – mărturia lor este hotărâtoare.
O minoritate a bisericii din Cartagina, pe ţărmurile mediteraneene, a ţinut un conciliu pentru a investiga validitatea alegerii şi hirotonirii noului ei pastor sau episcop. El avusese un aranjament prin care şi-a asigurat majoritatea de voturi şi s-a grăbit cu ungerea sa, făcută de un pastor auto-exclus dintr-o biserică vecină, care nu era recunoscut de bisericile megieşe drept pastor de-al lor.1 Aceşti pastori asociaţi (din Numidia) nu au fost invitaţi şi nici nu s-a căutat sfatul sau aprobarea lor. Conciliul a decis că acea minoritate era adevărata biserică. S-a procedat atunci la hirotonirea lui Majorius, ales ca pastor sau episcop. Bisericile învecinate din Africa, susţinând această biserică şi pe pastorul ei împotriva taberei dominante şi a episcopului Cecilanus, au dat glas unui mare principiu, care a implicat lumea creştină în discuţii şi polemică interminabilă. Principiul era acesta: „Fiecare biserică care a tolerat în sânul ei membri nevrednici a fost poluată prin comuniunea cu aceştia. Ea a încetat, astfel, să merite atributele purităţii şi sfinţeniei şi, în consecinţă, a încetat să mai fie o adevărată biserică creştină, odată ce o biserică nu poate subzista fără aceste trăsături.”2
Acest principiu a fost un protest împotriva bisericii cu membri ereditari. El proclama că doar aceia care erau renăscuţi cu suflu ceresc aveau vreun drept de hirotonire sau primire în biserică. Neander, un apologet al botezului infantil, spune:
„Era încă foarte departe cazul, îndeosebi în Biserica Greacă, ca botezul pruncilor să se fi introdus în practica generală. Printre creştinii răsăriteni, botezul infantil, deşi considerat ca necesar în teorie, a fost pus în practică atât de rar şi cu atât de multă greutate, în biserică în timpul primei jumătăţi a acestei perioade.”3 [Adică prima jumătate a secolului al cincilea.]
Este astfel, cât se poate de evident din investigările marelui istoric, adept al botezului infantil, ale cărui cercetări au avut o arie mai largă şi adâncă decât ale altora, vii sau morţi, faptul că botezul infantil nu fusese încă introdus atunci când a avut loc diviziunea între bisericile din Cartagina şi Numidia, atunci când majoritatea s-a pronunţat şi a luptat pentru teorii care erau în antagonism direct chiar cu propria lor practică. Chiar şi Augustin, care a ajuns la eminenţă în vremea conflictelor din Africa, deşi era copil din părinţi cucernici, nu fusese botezat în pruncie. Astfel că întrebarea privind botezul copiilor a ajuns curând una de mare importanţă. Principiile pastorilor şi bisericilor numidiene, anume că nimeni în afară de credincioşii renăscuţi nu poate fi primit într-o biserică creştină autentică, iar cei care au primit altfel de oameni nu erau biserici adevărate, a condamnat cu tărie teoria de membri infantili, condamnând practica pe care majoritatea avea să o introducă curând.
Majorius, primul pastor al Bisericii Cartaginei, a murit la puţin timp după hirotonirea sa, iar în locul său a fost atunci ales Donatus. A survenit schisma în aproape fiecare biserică din Africa, extinzându-se către Asia şi Europa.
Mai departe, cei care s-au declarat de partea pastorilor numidieni şi au sprijinit principiile exprimate de aceştia, au fost denumiţi donatişti. Temeiul lor a fost că Cecilanus a acţionat ca un trădător în decursul persecuţiei lui Diocletian, aşa cum făcuseră mulţi membri ai Bisericii Cartagineze; şi faptul că aceşti trădători erau totuşi susţinuţi şi păstraţi în biserică şi îl aveau ca pastor ales întru conducere pe Cecilanus, precum şi că Felix, trădător notoriu, fusese selectat să îl ungă pe noul pastor, contrar protestelor minorităţii şi fără povaţa pastorilor din vecinătate, dar şi faptul că majoritatea, continuând astfel cu nişte membri nevrednici şi nerenăscuţi, declarând că spiritualitatea nu era esenţială pentru calitatea de membru în biserică; în fapt, acestea pierdeau atributele unei biserici adevărate. Episcopii donatişti, aşa cum îi numesc istoricii catolici, erau pastori ai bisericilor independente separate. Ei au rămas în cadrul bisericii dominante până când au văzut în ea semnele apostaziei. Bravând şi îndurând confiscări de bunuri, întemniţări, exilări şi moarte; refuzând poziţii şi putere, zâmbetul marelui Constantin, cât şi teroarea indignării imperiale, ei au stat fără preget cu acele principii care fuseseră apreciate de mii de oameni, cu mult înainte de ruperea legăturii şi comuniunii cu tabăra dominantă.
Un conciliu de episcopi cu interese străine a fost chemat de către Constantin, împăratul, pentru a decide disputa; însă compromisul era un cuvânt necunoscut pentru donatişti. O biserică spirituală era pentru ei totul – nimic altceva nu era biserică. Însă aceste principii ar fi descalificat pe acei episcopi care erau numiţi să hotărască. Desigur, decizia a fost împotriva donatiştilor. Ca atare, ei au fost denunţaţi ca eretici şi persecutaţi de către Împărat, aflat acum la cârma aşa numitei Biserici Catolice. Drept consecinţă, cei care susţineau aceste principii, îndeobşte sprijiniţi de donatiştii cu care se uniseră, s-au regăsit în diferite ţări, cu biserici separate şi independente, care botezau în comuniunea lor doar pe aceia care dovediseră o schimbare a sufletului şi a traiului, refuzaseră uniunea şi comuniunea cu alte organizaţii religioase din jur şi îi rebotezaseră pe cei care fuseseră botezaţi prin alte părţi.
Acestea erau principiile lor, despre care Osiander, istoric de mare dibăcie, cât şi apologet al botezului infantil şi bisericii lumeşti, spunea: „Anabaptiştii noştri actuali sunt aceiaşi cu donatiştii din vremurile vechi.” Iar potrivit episcopalianului Long, care a scris o istorie a donatiştilor, „ei nu doar că rebotezau adulţii care veneau la dânşii, dar refuzau şi să boteze copiii, contrar Bisericii Catolice.”4
Atunci, donatiştii din Africa erau baptişti. Să îşi aibă oare denominaţia sorgintea în ei?
Note de subsol:
[1] Am condensat aceste fapte, care se pot găsi într-o plenitudine de detalii la Hawei, Mosheim şi Neander.
[2] Neander, pag. 203.
[3] Istoria, vol. II, pag. 319.
[4] Istoria donatiştilor, Orchard, pag. 60.
