Capitolul XI – Secolul al VI-lea – Donatiştii
Este dificil să pricepem adevăratele sentimente şi caracterul oamenilor ale căror scrieri au fost distruse de cei care se temeau de dânşii, oamenii ale căror cuvinte pot fi auzite doar după ecoul lor, cu amărăciune şi răstălmăciri din partea implacabililor lor vrăjmaşi.
Astfel că nu este de mirare faptul că motivele, credinţa şi practicile donatiştilor au fost eronat înfăţişate şi caricaturizate de aproape toţi cei care le-au scris istoria.
Am văzut deja că baptiştii din fiecare epocă şi mediu au primit nume împrumutate de la oamenii care, având poziţii înalte în biserica dominantă, şi-au ridicat deodată glasul împotriva corupţiei acesteia şi au fost, în consecinţă, alungaţi din comunitate. Aşa a fost şi cazul lui Claude de Lorena, al lui Arnold din Brescia, al lui Wickliffe în Anglia. Este uşor să înţelegem cum aceste biserici spirituale, care nu au simbolizat niciodată marea apostazie, cum aceşti „ascunşi” care, în obscuritate, au luptat şi suferit pentru adevăr, vor saluta cu mulţumiri entuziaste apariţia unui reformator proeminent şi puternic care, în toiul unei biserici corupte, va veni ca mesager al lui Dumnezeu, pentru a pleda pentru adevăr. Aceşti răzleţi şi răsfiraţi discipoli ai lui Hristos se vor ralia la un semn, în jurul nou ridicatului stindard, sub care sunt adunate acele precepte pe care ei le-au crezut cu dragoste nepieritoare. Ei vor fi curând identificaţi, în opinia lumii şi în paginile istoriei partizane sau superficiale, dar şi pierduţi în noile mişcări şi vor primi numele pe care l-a căpătat atunci această nouă tabără. Era cazul şi al acestor donatişti, aşa cum vom vedea.
În prima partea secolului al cincilea a apărut, pe tot cuprinsul acelei părţi a Africii care se întinde pe ţărmurile mediteraneene, o categorie de oameni hotărâţi, care „spuneau că biserica ar trebui să înlăture din sânul ei pe aceia care erau cunoscuţi şi manifestau păcatele făţiş, ca fiind membri nevrednici.” Denaturările aşa-zisei biserici au fost detaliate de un martor ocular (Salvian, care aparţinea bisericii) în culori dintre cele mai odioase. Nedreptatea şi viciul se lăfăiau în voie, sub protecţia sanctităţii bisericii. Forme împrumutate din iudaism şi păgânism se substituiau puterii spirituale şi supunerii benevole a Evangheliei. Erau primiţi ca membri toţi cei care puteau repeta Crezul şi lepădarea de păcat; iar botezul pruncilor deja îşi găsise apărători. Împotriva acestor lucruri, aceşti numidieni, mai apoi denumiţi donatişti, au adoptat un protest solemn şi puternic. Neander spune:
„Ei au citat capitolul al cincilea din Prima Epistolă a lui Pavel către Corinteni, pentru a dovedi că nimeni, în afară de cei care dovedesc convertirea, nu ar trebui primit sau păstrat în biserică. Când biserica nu acţionează în concordanţă cu aceste reguli, ei tolerează astfel de membri nevrednici în comuniunea ei. Ea îşi pierde atributele purităţii şi sfinţeniei, care sunt trăsăturile unei biserici adevărate.”1
Augustin, Episcop de Hippo, luând poziţia Bisericii Catolice, a replicat:
„Faptul este că bunii şi credincioşii creştini, siguri de propria mântuire, pot să persevereze în a conlocui în unitate cu cei denaturaţi, când este oricum dincolo de putinţa lor să pedepsească.”
Catolicii au apelat la acele pasaje şi parabole care vorbesc de separarea binelui de rău, lucru lăsat pentru judecata de apoi. Donatiştii au replicat aşa:
„Acele pasaje arată fie despre amestecul binelui cu răul în această lume, fie despre ipocriţii care zac în necunoştinţă de cauză; însă Hristos Însuşi a spus că asemenea cu un ogor este lumea.”
Antagoniştii lor au spus apoi că „prin lume, Hristos s-a referit la biserică.”
Aşa s-a pledat pentru o linie de demarcaţie între biserică şi lume; şi pentru oferirea botezului oricui, fără vreo dovadă a schimbării spirituale, estompând toate distingerile. Catolicii, pe de altă parte, au susţinut calitatea de membru ereditar al bisericii, fără calificare morală sau spirituală, cât şi pentru o amestecare a bisericii cu lumea.2 Tabăra catolică a triumfat, prin amestec imperial şi persecuţie nemiloasă. A rezultat o biserică instituţionalizată naţională, în care toţi sunt primiţi ca membri din copilărie şi din care nimeni nu este exclus, exceptând cazul de erezie.
Celălalt principiu, că nimeni nu ar trebui să fie primit sau păstrat în bisericile lui Hristos în afară de cei convertiţi, a fost luat în râs, tăvălit prin praf, etichetat ca infam, iar apărătorii lui trataţi ca fanatici, apostaţi, rebeli. Însă acest precept şi-a găsit adăpost printre munţii Armeniei. A coborât prin noaptea secolelor. A strălucit pe cărarea progresului şi civilizării umane. A aprins torţa reformatorilor şi a luminat de-a lungul amărâtei Europe. În cele din urmă, a izbucnit cu splendoare asupra acestor State [Statele Unite, nota trad.] ale noastre, unde treizeci de milioane de oameni liberi se bucură de binecuvântările sale.
Mai exista însă încă un mare principiu care îi distingea pe donatişti. Oamenii care pledau pentru o biserică spirituală trebuie să se fi opus coerciţiei faţă de cei pasivi sau nedoritori, fie tineri sau bătrâni – oricărei forme de dictări sau constrângere în privinţa conştiinţei. Petilian, unul dintre conducătorii donatişti, spune:
„Au persecutat oare apostolii pe cineva? Sau Hristos a ispăşit pe cineva cu putere laică? Hristos ne porunceşte să fugim de persecutori (Matei 10:23). Tu, care te denumeşti discipol al lui Hristos, caută să nu imiţi faptele păgânilor. Crezi cumva că Îl slujeşti pe Dumnezeu, distrugându-ne pe noi cu mâinile tale? Greşiţi, greşiţi, bieţi muritori, dacă credeţi aşa ceva; căci Dumnezeu nu are călăi pentru preoţii Lui. Hristos nu persecută pe nimeni, căci El a invitat, nu a forţat oamenii să vină spre credinţă. Domnul nostru Hristos spune: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” Dar de ce voi nu îngăduiţi fiecărui om să îşi urmeze liberul arbitru, odată ce Domnul Dumnezeu Însuşi a binecuvântat omul cu liber arbitru? El a fost pur şi simplu calea îndreptăţirii, de la care nimeni nu s-a pierdut prin ignoranţă. Hristos, murind pentru oameni, a dat creştinilor un exemplu de a muri, nu de a ucide. Hristos ne învaţă să suferim nedreptatea, nu să o cerem. Apostolii ne spun că El a îndurat, nu a asuprit pe alţii. Dar ce faceţi voi cu lumea, cu prinţii acesteia, în care cauza creştină a găsit numai potrivnici?”3
Nu sunt acestea principiile pentru care baptiştii au pledat şi suferit în fiecare epocă a erei evanghelice? Nu sunt ele principiile pentru care adevăraţii baptişti încă mai iau atitudine? Un alt erudit donatist spune:
„Dumnezeu l-a făcut pe om liber, după chipul Său. Cum să fiu eu deposedat de acest lucru de către o domnie omenească, pusă de Dumnezeu drept binecuvântare asupră-mi? Ce sacrilegiu, ca aroganţa omenească să ia ceea ce Dumnezeu a dăruit, o fălire zadarnică de a face aşa ceva în numele lui Dumnezeu. Este o insultă la adresa lui Dumnezeu, când El este apărat de oameni. Ce trebuie să gândească cineva despre Dumnezeu, când Îl apără în astfel de mod exteriorizat? Este oare Dumnezeu incapabil să pedepsească insultele şi singur? Ascultaţi ce spune Domnul: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.” Pacea lui Hristos invită pe cei dornici la deplină cumpătare. Ea nu obligă oamenii împotriva voinţei lor.”
Aici erau glorioasele principii înscrise pe drapelele mari ale celor numiţi donatişti. O biserică clădită pe libera voinţă, activă, a credincioşilor convertiţi, practicanţi, supuşi şi întovărăşiţi împreună într-o biserică compactă a propriului lor liber-arbitru; nici pasivi, în copilăria lor, nici constrânşi, ca adulţi. Este oare de mirare că acei care s-au retras din majorităţi şi au format biserici independente, mult înainte de apariţia donatiştilor, i-au salutat pe aceşti ocrotitori ai credinţei ca pe adevăraţi confraţi, iar ei, în consecinţă, le-au primit numele? Unde ar putea fi clasaţi apărătorii unor astfel de principii acum? Sub ce nume ar fi ei denumiţi? Printre cine şi-ar putea găsi ei prieteni şi simpatizanţi? Întru respingerea felului de botezuri ale tuturor altor tabere, Hooker, marele apărător al episcopatului, spune:
„Oamenii buni au fost urmaţi de donatişti, aşa cum aceştia sunt acum urmaţi de anabaptişti, care îi rebotează pe cei botezaţi în copilărie.”4
Istoricul Bisericii Engleze spune apoi: „Anabaptiştii zilelor noastre sunt donatiştii scufundaţi iarăşi.”
Faptul este astfel demonstrat istoric, anume că acei oameni etichetaţi ca eretici şi anabaptişti, răspândiţi prin Asia Mică, Armenia, Frigia şi porţiuni ale Italiei şi Galiei – după distrugerea Alexandriei şi Cartaginei, apoi a întregii Numidii de către arabi – alungaţi, ocărâţi, anatemizaţi, urmăriţi de răzbunarea clericală şi condamnaţi precum criminalii de greci şi romani, donatiştii erau vegheaţi de Păstorul lui Israel, feriţi de o mână nevăzută, dar atotputernică; şi au continuat ca o oază în mijlocul focului persecuţiilor, neconsumaţi, neînspăimântaţi – bisericile adevărate, independente şi spirituale ale lui Isus Hristos, alcătuite din credincioşi botezaţi. Ei erau baptişti. Cu fermitatea şi neprecupeţirea pe care nici un dezastru nu le-a putut scutura şi nici o suferinţă diminua, ei şi-au câştigat titlul de nobilime celestă – adică o frăţie care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ţinut focurile de pe altar aprinse de-a lungul veacurilor de sânge şi întuneric, prin orice încercare şi prin orice furtună.
„Donatiştii,” spune Mosheim, „s-au bucurat de dulceaţa libertăţii şi tihnei, atât timp cât vandalii au stăpânit în Africa; însă scena s-a schimbat mult în privinţa lor, atunci când imperiul acestor barbari a fost destrămat, în anul 534. Ei au rămas însă un trunchi separat şi au fost îndeajuns de temerari încât să încerce înmulţirea sectei lor. Grigore, pontiful roman, s-a opus acestor eforturi cu mult spirit şi asiduitate; şi, aşa cum transpare din epistolele lui, a încercat diferite metode de a diminua această facţiune.”5
Iar găsim baptişti în Asia, Africa şi Europa, departe pe firul timpului, în toiul beznei secolului al şaselea; şi iar vom întreba: de unde provin aceşti baptişti donatişti?
Note de subsol:
[1] Neander, vol. II, pag. 206.
[2] Acest conflict al epocilor, în toate dezvoltările sale, între o biserică ereditară şi una spirituală, va fi discutată din punct de vedere istoric într-o lucrare în curs de pregătire, denumită Bătălia bisericilor.
[3] Augustin contra Petiliana, în lucrarea lui Lardner Gospel Testimony (Mărturia Evangheliei) şi, de asemenea, la Neander.
[4] Eccl. Polity, a lui Lardner; de asemenea, Fuller – Eccl. Hist., vol. II, tomul V.
[5] Mosheim, Eccl. Hist., cap. VI, cap. 5.
