Capitolul X – Secolul al VII-lea – Montanistii

Capitolul X – Secolul al VII-lea – Montaniştii

Am văzut că paulicienii erau baptişti; că ei au apărut într-o perioadă timpurie a Bisericii Creştine; şi opoziţia lor faţă de tabăra dominantă, a cărei scop era amestecarea elementelor şi riturilor iudaice cu doctrinele şi rânduielile evangheliei; şi aflăm că Sylvanius a învăţat adevărul, pe care l-a propovăduit ulterior cu atâta seriozitate şi succes, de la un sirian care se întorcea din captivitatea sarazinilor.

Acest lucru se întâmpla în anul 657.

Aşadar, am reuşit să luăm urma acestor baptişti în Siria şi Armenia. Am poposit pe acele înălţimi muntoase şi am privit la pământul adormit, cu o mână de pelerini singuratici pe ici-colo, dar cum rămâne cu noaptea? Am văzut baptişti la fiecare pas al călătoriei noastre. Şi acum întrebăm: de unde proveneau aceşti baptişti din Siria şi Armenia?

Fapt este că tocmai în momentul în care Sylvanius primea o copie a Scripturii de la sirianul care se întorcea, Papa Grigore I a emis mandate papale prin care condamna şi îndemna la persecutarea unor anumiţi eretici, pe care el îi denumea „montanişti şi alte soiuri de anabaptişti”. El îi descrie ca pe avocaţii bisericii spirituale, compusă doar din oameni renăscuţi, cât şi ca rebotezători ai celor pe care îi primeau din alte societăţi.¹ Se vorbeşte despre ei ca fiind o mulţime şi descendenţi ai donatiştilor.

În aceeaşi perioadă, o altă categorie de dizidenţi se găsea în Armenia, dar şi în Frigia, anume cei care, precum cei denumiţi donatişti, erau denunţaţi ca eretici şi anabaptişti, deoarece ei căutau o biserică pură. Aceştia erau cunoscuţi ca novaţieni. Nu este vorba că aceste categorii de dizidenţi, printre care exista o încuviinţare reciprocă completă, ar fi fost adepţi ai acelora care primiseră denumiri cu sens de reproş – ei nici măcar nu susţineau aceleaşi precepte sau nu adoptaseră practicile pledate de Novatian sau Donatus; însă cenzura şi anatemele grecilor şi catolicilor romani confundau toţi dizidenţii, punându-i în aceeaşi oală, desemnându-i prin orice epitet era mai odios în acea vreme.

Montaniştii sau muntenii, erau formaţi din acele două categorii de dizidenţi – novaţieni şi donatişti. Printre ei se amestecaseră şi aceia care erau numiţi melhedecieni, de către greci. Un părinte grec spunea: „Ei nu au nici început, nici sfârşit, nici cap, nici coadă.”² Euhariţii şi mesalienii, nume dat aceloraşi oameni de diferiţi scriitori, se regăseau în munţii Armeniei în secolul al şaptelea, acolo unde au căutat refugiu faţă de nemiloşii lor persecutori.

Socrate scolasticul, în a sa istorie a bisericii, a scris în prima parte a acestui secol următoarele:

„Frigienii sunt o naţiune mult mai temperată şi modestă decât altele; căci astăzi ei nu au vreo abatere; nu au jocuri războinice; nici nu au distracţii precum spectacolele şi piesele de teatru. Prin urmare, acest soi de oameni, după părerea mea, sunt apropiaţi de tendinţa şi dispoziţia epistolelor lui Novatian. Este bine ştiut faptul că felul de trai frigian este modest, mai cast şi mai moderat decât a oricărei alte secte de eretici. Eu bănuiesc că ei caută acelaşi trai modest (umil) care este obişnuit în părţile apusene (Europa) şi înclină către convingerile lui Novatian, care difereau de cele ale Bisericii Romei prin felul unui mod de viaţă aspru.”³

Aici este o trăsătură cheie a montaniştilor asiatici, lucru arătat de un istoric contemporan lor. Se arată că aceştia nu erau exact novaţieni, dar semănau cu dânşii; şi că prin pietate şi disciplină, aveau principiile evocate de scrisorile lui Novatian. Care erau aceste principii? Răspundem noi, aşa cum sunt astăzi caracterizate bisericile baptiste. Despre acest lucru vom avea ocazia să mai vorbim. Dar să observăm aici, ca fapt istoric indisputabil, că în privinţa doctrinei harului, a dumnezeirii lui Hristos, a ispăşirii şi mijlocirii, a renaşterii spirituale şi a învierii trupului, a răsplăţii sau pedepsei veşnice – ortodoxia novaţienilor era neîndoielnică. Această independenţă şi curăţenie a bisericilor şi a rebotezării celor care veneau din alte organizaţii era „erezia” lor. Iar paulicienii erau descendenţi ai oamenilor care le semănau, având aceleaşi precepte şi practici, răsfiraţi prin Siria, Frigia şi Armenia. Potrivit istoricului catolic, erau caşti, modeşti, cu o disciplină severă şi riguroasă, îndurând pierderea a orice în numele adevărurilor în care credeau. Ei erau baptişti. Montanişti, alcătuiţi din novaţieni şi donatişti, denumiţi fiind euhariţi, mesalieni, melhedecieni şi anabaptişti, erau adevărata biserică a lui Isus Hristos, cea care a fost martoră în orice epocă împotriva corupţiei, născocirilor, riturilor iudaice şi a stăpânirii clericale.

Vom face un pas mai departe în istoria lumii, întorcând o altă pagină din consemnările luptei oştenilor lui Hristos şi, marcând munţii Frigiei şi Armeniei ca puncte de reper în drumul nostru în care am regăsit baptişti, vom investiga de unde veneau aceşti răzleţi montanişti.

Note de subsol:

[1] Gregorii, I Papea, Lib. III: „De herese Donatistarum pullutanta. Multos insuper quibus regenerationis qua prabuerat rebaptizonte.”

[2] Epiphanii Hens, 70. Neque principium, neque finis; neque caput, neque radix.

[3] Socrates Scholasticus, Eccl. His., lib. IV, cap. 23. Citez dintr-o veche traducere care se află în posesia mea, tipărită la Londra în 1584.