Capitolul VII – Secolul al XII-lea – Henry de Lausanne – Peter de Bruis – Arnold din Brescia
În frumosul oraş Lausanne, înconjurat de semeţii Alpi, adăpostul şi locuinţa tăinuiţilor lui Dumnezeu, un sihastru italian a învăţat adevărurile simple ale evangheliei. Inactivitatea sihastrului a fost deodată schimbată pe armura şi osteneala de mesager al lui Hristos. Locuitorilor văilor acelora el le-a rupt pâinea vieţii; şi a trecut pe crestele acelor munţi, aducând valuri de voioşie frumoasei, dar încă întunecatei Franţe. A fost izgonit pe rând din Mans, Poitiers, Bordeaux, noi însă nu ştim dacă după izbânzi sau înfrângeri. Despre faptele de arme de valoare, despre faptele cavalereşti făcute în aceleaşi locuri avem o mulţime de consemnări strălucite. Ce n-am da să ştim cuvintele şi faptele acestui simplu predicator, aşa cum a trecut el prin acele mândre oraşe vechi, cu castelele lor impunătoare şi catedralele splendide, cu amintirile glorioase ale blazoanelor şi cuceririlor strălucind în amurgul gotic al acelei epoci. Însă, precum consemnările apostolice, care arată intrarea lui Pavel în Filipi, acolo unde frumuseţile artei, coloanelor, statuilor şi templelor greceşti, jefuite în faptele tomnatice ale unei iubiri ticăloşite, l-au înconjurat din fiecare parte, un singur fapt are importanţă suficientă pentru a merita să fie în însemnări: „Acolo ei au propovăduit Evanghelia.” Aşa şi în cazul lui Henry. Mai mult de atât nu ştim.
„El a trecut prin aceste oraşe, exercitându-şi îndatorirea ministerială cu cele mai fierbinţi aplauze din partea oamenilor, declamând cu vehemenţă şi fervoare împotriva superstiţiilor pe care ei le introduseseră în Biserica Creştină.”1
„Nu avem vreo însemnare satisfăcătoare despre doctrinele acestui om,” adaugă Mosheim, „ ştim doar că el a blamat botezarea copiilor şi manierele denaturate ale clerului.”
Avem însă o consemnare mulţumitoare despre doctrinele sale, dată chiar de către Mosheim însuşi, şi mai ales de Wall. Henry era baptist, crezând în spiritualitatea împărăţiei lui Hristos, în autoritatea supremă a lui Hristos ca Împărat şi în scufundarea în apă a credincioşilor adevăraţi.
În vechiul şi melancolicul oraş Toulouse, acolo unde patru mii de eretici au fost arşi pe rug în decursul unui secol, sihastrul erou Henry şi-a ridicat glasul, „a strigat şi nu s-a sfiit.” Toulouse, din a cărui catedrală se vede confluenţa râurilor Cervennes şi Tarn, curgând prin frumoasa vale Garonne; şi în ceaţa distantă a Pirineilor, care îşi ridică capetele argintii spre ceruri, ca şi cum ar invita citadelele muntoase ca pe miei ai bisericii lui Hristos; Toulouse, în întunericul şi împietrirea somnului său de moarte, era deodată cuprins de convulsia puterii şi înţelepciunii întrupate ale lui Dumnezeu – evanghelia.
Clerul s-a trezit în faţa primejdiei care le ameninţa breasla. Opoziţia acestui om faţă de dogmele lor omeneşti, faţă de clădirile lor splendide, faţă de veşmintele şi muzica lor instrumentală – întregul şir al învelişului preoţesc, a atras din partea lor răzbunarea faţă de acest inovator îndrăzneţ. Marele Sfânt Bernard, am văzut noi, şi-a tunat blestemele, iar bietul Henry, izgonit din Toulouse, a fugit în munţi, a fost urmărit şi adus în faţa consiliului la Rheins. Acest lucru se întâmpla în 1158… El susţinea că biserica era un trup spiritual compus din persoane renăscute. Mai afirma că nici un om nu trebuie botezat până când nu înţelegea că are să fie mântuit. A respins botezul pruncilor. A negat faptul că copiii, înainte să ajungă la vârsta discernământului, pot să fie mântuiţi prin primirea botezului. Atât de mare a fost influenţa acestui om, încât congregaţii întregi au părăsit bisericile romano-catolice şi i s-au alăturat.
Atât de puternică şi vădită era propovăduirea acestui om, încât a fost nevoit să fugă pentru a-şi scăpa viaţa, însă în cele din urmă a fost arestat şi închis în temniţele închisorii din Rheins, acolo unde şi-a găsit sfârşitul.
Peter de Bruis (Bruys)
Peter de Bruis a făcut cele mai lăudabile încercări de a reforma abuzurile şi de a înlătura superstiţiile care au desfigurat frumoasa simplitate a evangheliei; însă, după ce a atras în această cauză un mare număr de acoliţi, în decursul unui ministeriat de douăzeci de ani, a fost ars pe rug la St. Giles, în anul 1130, de o populaţie înfuriată, instigată de cler, a cărui trafic de influenţă era periclitat de spiritul întreprinzător al acestui reformator. Sistemul doctrinar întreg pe care acest nefericit martir, al cărui zel nu a fost fără o bună măsură de fanatism, sistem propovăduit de el petrobrussienilor (numele dat adepţilor săi) nu ne este cunoscut… El a ţinut la aceleaşi principii ca ale baptiştilor de astăzi. A respins botezul pruncilor şi renaşterea prin botez. A condamnat doctrinele papilor, cum că la Euharistie erau trupul şi sângele adevărate ale lui Hristos, spunând că acestea erau doar embleme simbolice care se foloseau. A predicat cum că împărtăşaniile, rugăciunile şi faptele bune ale celor vii nu pot, cu nici un chip, să le ajute celor morţi. După o lucrare laborioasă de douăzeci de ani, el a sfârşit ars pe rug, în 1130, de populaţia înfuriată, aţâţată de clerici, a căror influenţă era în pericol, din pricina spiritului cutezător al acestui mare şi semeţ predicator.
Arnold din Brescia
Arnold, în prima parte a vieţii, a călătorit din Italia natală în Franţa,2 şi a devenit acolo învăţăcel al renumitului Abelard. În Franţa el a înţeles spiritul libertăţii sufletului şi a primit în inimă lumina evangheliei. El s-a întors în oraşul său de baştină ca şi călugăr; şi a început să predice evanghelia pe străzile Bresciei. Oamenii erau topiţi şi încurajaţi de chemarea lui înflăcărată. Clerul s-a alarmat, iar Conciliul de la Lateran (Palatul Lateran se afla în Roma, nota trad.) l-a condamnat la tăcere pe viaţă. Acest lucru se petrecea în 1139. Arnold a fugit în pustietate, iar în valea Alpilor a găsit adăpost la oameni mărinimoşi. A fost curând apoi văzut proclamând adevărul în Cantonul Zurich, acolo unde avea să apară ulterior Zwingle. S-au format conspiraţii împotriva sa. Întreaga putere a Romei a fost îndreptată pentru înfrângerea şi ruinarea lui.
Nu putem contempla curajul de leu al lui Luther la Worms, fără emoţii şi admiraţie entuziastă. Admiraţia este justă. Şi totuşi, neprecupeţirea lui Arnold, la fel de temeinică, dacă nu chiar superioară, este rareori menţionată. Un om singuratic, într-un ev încă întunecat, nesprijinit de prezenţa şi simpatia prinţilor, precum Luther, a ţinut piept şi a sfidat întregul uragan al Romei. Alungat din adăpostul lui, el a trecut Alpii şi s-a stabilit chiar în mijlocul inamicilor săi – a intrat chiar în Roma, iar acolo, având sublimul exemplu al stăpânului său înaintea sa, a fost precum:
„O poartă de oţel
În care soarele străluce şi-napoi se duce
Cu forma şi căldura sa –„
el a reflectat lumina adevărului cu elocvenţă arzătoare, în oraşul celor şapte coline.3
Pentru moment, adevărul a triumfat. Roma s-a trezit din amorţeala şi robia vremurilor. „Însă fervoarea oamenilor este mai puţin statornică decât resentimentele preotului.” Puterea clerului a fost iarăşi concentrată şi îndreptată împotriva predicatorului. Erezia lui Arnold a fost considerată ca dublă. Gibbon spune: „El a cutezat să citeze spusele lui Hristos, „Împărăţia Mea nu este din această lume” – adică biserica era o adunare distinctă şi spirituală de credincioşi botezaţi; şi, drept urmare, fărădelegea sa i-a adus acuzaţia de a respinge botezul infantil.”4 El a fost baptist. Pentru că afirma ceea ce Biblia afirmă, nu pentru vreo altă acuzaţie, „a fost arestat, condamnat, crucificat şi apoi ars, iar cenuşa i-a fost aruncată în Tibru.”
Bine a spus dr. Brewster, cum că este imposibil să nu admiri geniul şi cutezanţa consecventă a lui Arnold. A distinge adevărul de greşeală într-o epocă a întunericului şi a discerne cauzele denaturării spirituale în cea mai groasă ceaţă a ignoranţei şi superstiţiei, cerea o minte de o putere peste cea obişnuită. A lupta împotriva superstiţiei încastrată în putere, a ridica un stindard al revoluţiei în chiar inima imperiului superstiţiei, a rămâne în capitala ei un număr de ani, iată lucruri care s-ar putea aştepta cu greu de la un individ care nu avea altă putere decât cea a elocvenţei sale, nici vreun alt sprijin decât cel care decurgea din justeţea cauzei lui. Totuşi aşa au fost eforturile lui Arnold, pe care posteritatea îl va aprecia ca pe una dintre cele mai nobile moşteniri pe care epocile precedente le-au transmis. Libertatea religioasă: nu a fost prevestită întâia oară de Roger Williams, nici de Milton, nici de baptiştii din Germania. Gibbon spune: „Goarna libertăţii a fost folosită prima oară de Arnold din Brescia.” Acea goarnă a sunat pentru fiecare baptist adevărat, în fiecare epocă. Întru ocrotirea ei, ei au suferit; şi tot în apărarea ei, s-au strâns laolaltă. În apărarea ei, trupul sângerând al lui Arnold a fost schingiuit şi ars pe rug.
Însă amintirea lui trăieşte, chiar şi în Roma numele său devenise o lozincă desemnând izbânda. Şi va fi şi clipa, după ce flăcările îi vor fi consumat trupul, când un monument va consemna măreţia şi virtutea sa, când puterea care a călcat în picioare drepturile omului şi a vărsat cu furie sânge omenesc, cu toate născocirile ei corupte, se va fi scufundat, precum o piatră de moară a apocalipsei, în adâncuri, fără să lase vreo urmă a ruinării pe care a produs-o.
Trecem mai departe, de la aceşti eroi „ai credinţei dăruite cândva sfinţilor.” Arnoldiştii, henricienii, petrobrussieni, am văzut noi acum, şi prin intermediul inamicilor lor, s-au arătat a fi baptişti. Să îşi aibă oare sorgintea baptiştii în aceşti oameni, ale căror nume s-a transmis şi asupră-le? Vom face un popas în călătoria noastră, căci am văzut că aceştia fuseseră baptişti; şi prezenţa lor marchează încă o bornă pe cărarea timpului.
Note de subsol:
[1] Mosheim, pag. 289.
[2] Capitolul V, pag. 289.
[3] Gibbon, vol. III, pag. 366.
[4] Praeter haec de sacramento ulterus et Baptismo parvulorum.
