Capitolul VI – Secolul al XIII-lea – Peter de Bruis
„Istoria este compusă din nenumărate biografii.” Sau cel puţin ar trebui să fie. Iubim să mergem pe cărarea bătătorită de paşii omeneşti, trasată de fapte nepieritoare. Oamenii şi faptele lor sunt puncte de reper care fac un drum să fie familiar; călătorii şi urmele paşilor lor lasă în urmă un mare interes în parcursul colbăit.
De la baptiştii din Anglia, care au fost năpăstuiţi şi alungaţi în câmpurile îngheţate pentru a muri, păşim un pas mai departe. Să călătorim înapoi pe cărarea timpului pe care au venit ei. Îl vom lăsa pe dr. Wall, în chiar opoziţia sa faţă de baptişti, să ne spună:
„William de Newburg, care trăia atunci în Anglia, îi descrie pe unii dintre aceşti oameni denumiţi publicani, iar prin sorgintea lor, gasconi; şi spune că vreo treizeci de-ai lor au venit din Germania în Anglia, sub Henry al II-lea, pe la 1170, iar când au fost examinaţi în privinţa credinţei lor, au negat şi urât sfântul botez, Euharistia şi căsătoria. Foxe, în Historia Gisburnensis, îi menţionează pe aceiaşi oameni; şi că ale lor căpetenii erau Gerhardus şi Dulcinus Navarensis. El nu redă însemnări despre vreo convingere a lor împotriva botezului. Dar Holinshead spune că ei se derogau de la sfintele taine ale harului pe care biserica, prin autoritatea ei, le-ar fi atribuit atunci.”1
Gasconia era în sudul Franţei, nu departe de Munţii Pirinei, acel lanţ muntos care împarte Franţa de Spania. Aici acelaşi istoric, Newburg, spune: „Aceşti eretici erau numeroşi precum nisipurile mării.” Ei erau uneori denumiţi albigensieni, iar alteori waldensieni; acest din urmă cuvânt însemnând simplu, locuitori ai văilor. Despre aceşti baptişti francezi, care au trecut din Gasconia în Anglia, Wall spune:
„Dar însemnări mai precise, îndeosebi în istoria inchiziţiei ticluită de dl. Limborch, fac distincţie între waldensieni şi albigensieni, deopotrivă în privinţa preceptelor şi a locurilor de şedere. Şi cred eu, doar printre cei din urmă se găseau potrivnici ai botezului pruncilor. Deoarece Franţa era prima ţară din creştinătate în care scufundarea copiilor la botez fusese abandonată, acolo a început întâia oară împotrivirea botezului infantil.”2
Sau mai adevărat, conform celor admise de un apărător al botezului copiilor în Franţa, al cărui împărat dăduse putere fiarei, superstiţia stropirii copiilor fusese introdusă prima oară, iar apoi abia se renunţase la „scufundare”, iar acolo adepţii lui Hristos îşi arătaseră opoziţia neprecupeţită pentru riturile denaturate. Da, acolo unde s-a introdus prima dată botezul prin stropire, acolo se regăsesc oponenţii botezului pruncilor. Când se întâmpla asta? Nu în zilele apostolilor. Wall spune că este vorba de frumoasa şi degradata Franţă. Când se întâmpla totuşi? Dataţi-o când puteţi şi atunci, acolo, trebuie să dataţi şi opoziţia fermă din ţinutul în care apăruse. Aceşti albigensieni, atât de numeroşi în Gasconia, erau baptişti. Însă Wall vorbeşte iarăşi:
„Mai întâi, un anume Evervinus, din dioceza Kolnului, cu puţin înainte de anul 1140, îi scrie Sf. Bernard o scrisoare (care ulterior este adusă la lumină de F. Mabillon, Analect, tomul III) dându-i o dare de seamă despre cele două feluri de eretici descoperite în ultimul timp în acea ţară. Unul dintre aceste soiuri era, potrivit descrierii lui, cu desăvârşire maniheist. Despre celălalt soi, el spune:
„Ei condamnă sfintele taine, exceptând botezul; şi acesta, doar făcut pentru cei care ajung adulţi şi care, spun ei, sunt botezaţi de Hristos Însuşi, oricine ar fi prelatul care face sacramentele. Ei nu cred în botezul infantil, arătând locul din Evanghelie: „Cel care crede şi este botezat, etc”. Tot ce înseamnă căsătorie ei spun că este desfrâu, cu excepţia căsătoriilor dintre două persoane virgine, etc.”
Apoi, în anul 1146, Peter, abate de Clugny, scriind împotriva unui anume Peter Bruis şi a unuia Henry, discipolul acestuia, cât şi a acoliţilor lor, îi acuză de şase greşeli – prima dintre ele fiind negarea botezului copiilor. Celelalte cinci erau:
Doi. Bisericile nu ar trebui să se construiască; iar dacă s-au construit, să fie dărâmate.
„Dacă ar fi să credem toate dările de seamă care vin acum din Franţa, cei din secta Cennevois ar părea să fie de această convingere, prin distrugerea atât de multor biserici; însă trag speranţă că aceste rapoarte nu sunt adevărate.”3
Tot abatele mai spune că acei oameni voiau „să renunţe la Vechiul Testament, cât şi la cel Nou, exceptând cele patru Evanghelii.” Însă acest fapt nu este deloc sigur; şi nu li se va imputa, de frică că i-ar putea nedreptăţi. Astfel că se pare că el nu era deloc sigur ce anume susţineau ei. Totuşi, pentru a-şi face dovezile neîndoielnice, a arătat mai întâi adevărul din Faptele Apostolilor şi Epistole, încuviinţarea lor cu Evangheliile; apoi a Vechiului Testament cu cel Nou. Iar apoi, purcede pe de-a-ntregul să le combată preceptele, dedicând fiecăruia un capitol. Primul dintre ele era, cum am spus, despre botezul infantil, fiind astfel exprimat:
„Prima propoziţie a acestor noi eretici. Ei spun:
„Hristos, trimiţându-Şi discipolii să propovăduiască, spune în Evanghelie: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.” Din aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru, este clar că nimeni nu se va mântui până ce nu crede şi este botezat; asta înseamnă să aibă deopotrivă credinţa creştină şi botezul.”
‚Este, aşadar, un lucru neîntemeiat şi zadarnic să speli oamenii cu apă, într-un moment când poţi cu adevărat să le cureţi pielea de murdărie în chip omenesc, însă nu le poţi curăţa sufletele de păcate. Însă noi stăm până în clipa propice a credinţei; şi când un om este capabil să îl cunoască pe Dumnezeu şi să creadă în El, atunci (nu cum ne acuzaţi, că l-am reboteza, ci) îl botezăm.’”
Acest lucru, în practică, este în consonanţă cu ceea ce fac oponenţii botezului copiilor de azi; însă, aşa cum nota Cassander, pe temeiuri destul de diferite. Căci oponenţii botezului infantil susţin că copiii care mor, botezaţi sau nu, din părinţi creştini sau păgâni, sunt mântuiţi; şi că este inutil să îi botezi; la fel de bine precum, botezaţi sau nu, ar putea să nu fie izbăviţi; şi ca atare, nu are rost să fie botezaţi. Iar apoi scriitorul arată în restul capitolului răspunsul la preceptele lor, dovedind că pruncii, aidoma oamenilor mari, pot ajunge în împărăţia cerurilor.
Mai spune el: ‚Indiferent cât de multă severitate ai avea faţă de sine – să nu excluzi pruncii de la împărăţia cerurilor, despre care Hristos spune că astfel este acea împărăţie.’
Wall continuă: „Trebuie observat că autorul acesta vorbeşte despre părerea sa şi spune că s-ar putea să nu fie nevoie sau să merite vreo combatere, „nici atunci, ca nici acum, după ce [secta] a continuat douăzeci de ani. Primele ei seminţe au fost sădite de Peter de Bruis” (care trăia încă atunci când s-a scris cartea, dar trimis la moarte înainte de publicarea ei). Ea a erupt întâia oară în regiunea muntoasă Dauphine, având acolo nişte adepţi; de acolo, fiind în bună măsură alungaţi, acei oameni s-au deplasat în Gasconia şi către Toulouse, secta fiind propagată de Henry, care era discipolul şi succesorul numitului Peter.”
Scriitorul agravează acuzaţia adusă lor, spunând că dacă botezul făcut în pruncie ar fi nul şi neavenit, aşa cum pretind ei:
„Atunci toată lumea a fost oarbă, negreşit, botezând copii de mai bine de o mie de ani, şi nu a făcut decât să batjocorească botezul şi nu a produs decât creştini închipuiţi etc. Şi în vreme ce toată Franţa, Spania, Germania, Italia şi în toată Europa nu a avut vreo persoană, în ultimii trei sau chiar aproape cinci sute de ani botezată altfel decât în pruncie, ar însemna că nu a existat vreun creştin aici în acest răstimp.”
Trebuie amintit că citatele anterioare au fost date de către Wall, în scrierile împotriva baptiştilor, fiind preluate de la persecutori papistaşi, care le-au aşternut pe hârtie cu scopul de a isca răzbunarea bisericii asupra acelor eretici ai botezului. Nu este de mirare că respingerea botezului infantil a fost calomniator construită în jurul negării mântuirii pruncilor, atunci când papistaşii au alăturat cele două noţiuni şi le-au afirmat ca inseparabile. Însă aceşti eretici au crezut într-o comunitate de credincioşi convertiţi, în botezul credinciosului, în independenţa bisericii locale – fapt care a adus reproşuri şi calomnii de la duşmanii lor. A fost o problemă veche de veacuri; şi a fost cu precădere problema proeminentă a acestei epoci.
Dacă este nevoie de vreo dovadă, există din abundenţă. Aceşti oameni erau baptişti. Iezuitul Gretzer, după ce descrie această sectă veche, spune: „Este un tablou al ereticilor din zilele noastre, îndeosebi a anabaptiştilor.” Elogiatul Limborch spune şi el: „Ca să spun onest ceea ce gândesc, dintre toate sectele moderne, baptiştii olandezi seamănă cel mai mult cu albigensienii şi waldensienii.” Mosheim, la rându-i, spune: „Baptiştii nu greşesc în întregime, când îşi afirmă sorgintea în waldensieni, petrobrussieni şi alte secte vechi, care se considerau îndeobşte martori ai adevărului în vremuri de întuneric general şi superstiţie.”
Nu, nu greşim în întregime, chiar potrivit duşmanilor noştri vechi şi actuali. „Martori ai adevărului în vremuri de întuneric general”, asta au fost confraţii noştri din vechime. O frăţie nobilă! Săraci, simpli, huliţi au fost; însă puternici, în toiul mocirlei şi sângelui, au stat fermi, martori ai adevărului. Baptiştii au o sorginte în jurul căreia asocierile sunt multe, eclipsând izbânda întregului caracter cavaleresc pământean. Baptiştii – o, ce înaintaşi zeloşi, neînfricaţi în faţa morţii în devotament erau.
Baptiştii care au venit din regiunile Pirineilor în Anglia au fost denumiţi adepţi ai lui Wickliffe sau lollarzi. I-am regăsit în Gasconia, unde le erau date denumiri deja spuse de Wall – henricieni, petrobrussieni, arnoldişti. Despre aceşti oameni va fi vorba în continuare.
Ce este botezul? Să fie acest termen lipsit de conţinut? Altminteri de ce nu este descoperit sensul lui şi cerinţele nu îi sunt urmate? Ce binecuvântare pentru omenire că această întrebare s-a ridicat şi s-a pus apoi în vedere pentru totdeauna.
Note de subsol:
[1] Wall, în lucrarea sa „Infant Baptism” („Botezul infantil”), vol. II, pag. 264. Deoarece se iscă confuzie din citările dintr-o mulţime de autori, mă încred în principal în cele scrise de Wall, ediţia Oxford, 1835; sau în noua ediţie americană, din 1860.
[2] Wall, „Infant Baptism”, vol. II, pag. 239.
[3] Acestea sunt propriile cuvinte ale lui Wall.
