Capitolul IX – Secolul al VIII-lea – Retrospectivă
Haideţi să enumerăm punctele de reper prin care am trecut. De la persecuţiile din Virginia, care au precedat cu puţin Revoluţia, mergem pe firul istoriei coloniale şi regăsim baptiştii din Old Dominion (Vechiul Dominion, apelativ dat statului Virginia, nota trad.) pe vremea în care Holmes, Clark şi Knollys puneau stindardul adevărului şi libertăţii în sălbăticia din New England. Din Virginia şi Rhode Island am ajuns la închisoarea Bunyan şi l-am văzut pe Keach la stâlpul infamiei. Odată cu apariţia lui Luther, Calvin şi Cranmer, îi găsim pe baptişti ieşind din tainiţele lor – venind precum şuvoaiele repezi de munte, în fiecare colţ al Europei. Cu mult înainte de Luther sau ca Reforma să se fi ivit, îi putem vedea în văile Alpilor, în munţii Ţării Galilor şi în pădurile Angliei. Henry, Peter de Bruis şi Arnold din Brescia erau purtătorii de torţă în întunericul evului mediu.
În minunatul tărâm al Italiei, chiar în umbra Vaticanului, baptiştii paterini au fost condamnaţi de un papă persecutor, iar acest lucru este descris de istoricul clasic.
Din Italia la Constantinopol, din Constantinopol în Armenia şi Siria, am dat de urma baptiştilor paulicieni. De la aceştia, ne îndepărtăm iarăşi către izvorul lor. Dar mai înainte de a purcede, să aruncăm o privire asupra lucrurilor înconjurătoare. Ne aflăm în mijlocul paulicienilor din munţii Armeniei, la mijlocul secolului al şaptelea. Printre acele sublime creste, unde familia lui Noe privise în jos către o lume acoperită cu apele potopului, să vedem succint o lume învelită acum într-un întuneric spiritual. Ce privire tristă, totuşi nu lipsită de speranţă, această lume a secolului al şaptelea. În îndepărtatul vest, unde Alpii cei înalţi se ridicau deasupra lacurilor cristaline, unde copiii libertăţii găsesc siguranţă între acele lanţuri muntoase, mugurii verzi ai „copacului vieţii” înfloresc, florile din „grădina Domnului” îşi emană parfumul dulce şi roua binecuvântării coboară pe puţinii şi prigoniţii copii ai lui Hristos, care locuiesc laolaltă acolo. Mai departe spre vest, între Pirinei, urmaşii exilaţilor novaţieni, etichetaţi drept anabaptişti, trăiesc în pace, devotaţi suveranului lor Domn. Şi mai departe, în insulele vestice, acolo unde stâncile albe lucesc în lumina soarelui, se poate vedea o scenă cât se poate de interesantă. Să aruncăm o privire asupra ei.
Din Asia Mică, prin intermediul lui Pavel şi a celor care au lucrat cu el, evanghelia a ajuns în Britania. Când disensiunile civile au slăbit puterea Romei, iar picţii şi scoţienii au făcut incursiuni neîncetat asupra locuitorilor neajutoraţi, când Roma nu i-a mai putut apăra, a fost căutată protecţia robuştilor anglo-saxoni; aceştia au împins înapoi invadatorii scoţieni, dar au devenit ei stăpânitori şi conducători ai insulei. Un regat saxon al păgânilor s-a înfiinţat, iar vechii creştini britanici au fost împinşi către Ţara Galilor. Papa Grigore a trimis un călugăr, pe nume Austin, să îi convertească pe aceşti păgâni saxoni, iar acesta a venit cu tribul său de călugări mormăitori şi persecutori, pentru a îndeplini porunca stăpânului lor fantomatic. El a izbândit asupra saxonilor. I-a făcut discipoli prin botezuri în masă. Următorul pas a fost să încerce convertirea acelor biserici apostolice la creştinătate – adică la papism şi botez infantil. Vechile biserici britanice difereau în legătură cu botezul, precum şi în alte privinţe, faţă de aceşti misionari romani. Un bătrân britanic, sau mai curând pastor galez, pe nume Deynock, ale cărui opinii ecleziastice aveau mare greutate printre oameni, când a fost îndemnat de Austin să se supună în toate cele rânduielilor Bisericii Romane, a replicat cu următorul răspuns remarcabil:
„Suntem cu toţii gata să ascultăm de biserica lui Dumnezeu, de Papa de la Roma şi de fiecare creştin cucernic; astfel încât să putem arăta fiecăruia, potrivit rangului său, iubirea cuvenită şi să îl sprijinim cu vorba şi cu fapta. Noi nu cunoaştem ca vreun alt fel de supunere să ni se poată cere de la cel pe care voi îl numiţi Papă sau părinte al părinţilor. Însă această supunere suntem gata să i-o arătăm lui şi fiecărui creştin.”1
Un conciliu sau o adunare s-a ţinut mai apoi, între Austin şi predicatorii galezi, adunare în care cei din urmă au declarat că ei nu pot face nimic fără o reprezentare deplină a bisericilor lor. În cele din urmă britanicii au refuzat să încuviinţeze condiţiile înţelegerii cu Austin. Semeţul preot a spus: „Ei bine, atunci dacă nu ne veţi avea de prieteni, ne veţi avea de duşmani şi veţi vedea răzbunarea saxonilor.”2
Ameninţarea lui a fost dusă mai departe. Colegiul din Bangor a fost distrus; predicatorii masacraţi, iar peste două mii dintre aceşti creştini primitivi din Hereford au fost sacrificaţi pentru demonul apostaziei.3
Se pune întrebarea: erau baptişti aceşti creştini britanici străvechi? Faptul că ei nu îşi aveau sorgintea la Roma este evident; că ei nu adoptaseră riturile ei profane, botezul ei, conciliile şi decretele ei, este iarăşi neîndoielnic. Erau ei baptişti? Nu aveau conducător episcopal sau arhiepiscop printre ei, care ar fi putut avea cuvânt sau faptă autoritară faţă de ceilalţi, iar acest lucru este evident din faptul că Deydock, bătrânul pastor care avea atât de multă influenţă printre dânşii, nu putea reprezenta şi acţiona în numele bisericii. Este evident şi că nu erau episcopalieni, pentru oricine ar citi însemnările adunării de sub stejar; adunare în care un număr mare ai oamenilor lor de seamă se întâlniseră pentru a-l întâmpina pe Austin, însă nu putuseră vorbi în numele bisericilor lor; nu deţineau o astfel de autoritate. Aparţineau în mod vădit bisericilor independente, care îl priveau pe creştinul umil ca fiind o autoritate la fel de bună precum Papa sau conciliul său bisericesc. Astfel a fost exprimarea nemijlocită a lui Deynock, ca mai sus. Până aici, aceşti oameni erau baptişti.
Mai departe, ne spune Neander (şi cu el sunt de acord mai toate istorisirile bisericii străvechi), faptul că ei difereau de Austin în privinţa modului de botez; căci se pare că în timp ce ei scufundau la botez, el stropea cu apă, potrivit obiceiului roman, pruncul şi muribundul. Bisericile britanice primitive, prin urmare, trebuie să fi fost adepte rigide ale scufundării; altfel, cum ar fi putut fi diferite de Austin în modul botezării? Însă, pe lângă acest lucru, vechea Cronică Engleză spune:
“and thus hed wuneden here
an hundred and five yere
that neure com here cristendoni
i cud i thissen londe
no belle i-rungen
no masse isunge
no chirche ther nes i-haleyed
no childe ther nes if uleyed.”
Iar în engleza modernă, aceste stihuri ar însemna:
„Şi-astfel au locuit acolo ei
O sută şi cincizeci de ani,
Fără vreodată-a creştina
Venit-au ca să fie cunoscuţi aici,
Nici clopot n-au bătut, nici vreo biserică sfinţit,
Nici prunc aici nu a fost botezat.”
Astfel este cronica istorică a Angliei, singura formă în care ne-a parvenit istoria acelei perioade întunecate. Iar dovezile arată conclusiv că nu exista botez infantil în Anglia, până când nu a fost adus de la Roma de către Austin şi călugării lui. Aici existau biserici independente, cu teologie care nu comporta critici şi care respingeau autoritatea şi formalismele Romei; credeau într-o naştere spirituală; făceau în mod neabătut scufundarea şi nu cunoşteau botezul pruncilor. Ei erau baptişti în guvernarea bisericii, în teologie, în practică; baptişti fără compromisuri, care erau gata să piară, decât să renunţe la un precept. De unde proveneau ei? Nu de la papism; nu din gnostici sau din sectele orientale; nici din ierarhia greacă apostată. Se ştie că creştinii din Bangor au fost iniţiaţi de către evanghelişti apostolici, ale căror principii şi practici ei le-au menţinut şi s-a demonstrat că aceşti discipoli primitivi din Bangor erau baptişti. Alungaţi cumva de Austin şi saxoni, ei au continuat să existe, protejaţi de providenţă, în munţii galezi, predicând pe Hristos şi făcând rânduielile lăsate de El, în pofida schimbărilor, întunericului şi persecuţiilor evului mediu, până când, precum descendenţii paulicienilor, s-a produs atmosfera morală cu acele elemente care au izbucnit, în secolul al şaisprezecelea, în marea Reformă.
Dar din punctul pe care l-am atins, în regiunile Armeniei secolului al şaptelea, trebuie să cercetăm originea acestor paulicieni. După ce Neander a observat, cu precizie dureroasă, corupţia vechii biserici greceşti, el spune:
„Trebuie totuşi să mai vorbim despre reacţia conştiinţei creştine în cadrul bisericii, împotriva acestui sistem ecleziastic, care se formase prin combinarea creştinismului cu elemente străine; o reacţie din partea sectelor apărute şi răspândite care stăteau în fermă opoziţie cu biserica dominantă, prezentând o serie de fenomene remarcabile de spirit religios, ajungând până în secolele medievale şi însoţind dezvoltarea progresivă a sistemului teoretic al bisericii.”
„În ciuda focului şi a sabiei, rămăşiţele acelor secte care înfloreau în perioada timpurie a Bisericii Creştine, erau încă prezente în acele districte. Aceste secte, stând de la început împotriva unirii creştinismului cu iudaismul, au intrat acum într-o cursă contra acelor doctrine şi instituţii care au apărut, îndeosebi, din amestecul unor elemente iudaice cu cele creştine.”4
Aceşti paulicieni erau atunci, conform lui Neander şi a oricărui alt istoric imparţial, una dintre acele secte apărute în perioada timpurie a Bisericii Creştine; una din sectele desprinse de majoritatea primei introduceri a slujbelor evreieşti, circumcizia sau substituentul acesteia, botezul infantil, episcopia, preoţia, muzica instrumentală, imitarea templelor păgâne şi, în fine, renaşterea prin botez, închinarea la imagini, apostazia.
Manichaeus a fost un nume infam, indicând faptul că ei s-ar fi amestecat în creştinismul lor cu unele elemente ale păgânilor persani. A fost o calomnie fără temei. Neander spune: „Nu găsim nimic, însă, în doctrinele paulicienilor, care să ne conducă la prezumţia că ei erau vreun vlăstar al maniheismului.” Originea antică a principiilor baptiste ale acestor paulicieni este astfel demonstrată. Acoperind dealurile şi văile din Armenia, primind confirmări proaspete după persecuţiile Bisericii Greceşti şi exercitând o influenţă care a revigorat Europa şi lumea; legată prin firele frăţiei armonioase cu donatiştii cei exilaţi, cu spiritualii novaţieni, cu catharienii sau baptiştii paterini, aceşti paulicieni, din platourile înalte şi culmile muntoase ale Armeniei, au înflorit precum un monument deasupra pustiului spiritual şi legat de adevăr – o bornă de-a lungul marşului timpului.
De unde proveneau aceşti oameni, denumiţi baptişti?
Note de subsol:
[1] Neander, vol. III, pag. 17.
[2] Neander, Eccl. Hist. Ang. History English Churches (Istoria bisericilor engleze) de Fuller, vol. I.
[3] Dupin, Eccl. His., vol. V, pag. 90. Martirii lui Fox, vol. I, pag. 135.
[4] Neander, vol. III, pag. 254.
