Capitolul II – Secolul al XVII-lea – Baptiştii din Anglia
Cromwell şi dinastia Stuart
„Suntem îmbărbătaţi de generaţiile trecute şi trăim în reflecţia însorită a luminii lor.”
Monumente se ridică peste tot, de-a lungul timpului, iar crestele lor, precum statuia din fabulă, scânteind în lumină, redau muzică însufleţitoare şi aruncă o aură de speranţă şi bucurie peste mâhnirile profunde ale omenirii. Putem astfel privi către curentul întunecat şi curgerea lui, cu meandre dezolante, ducând pe şuvoiul său rămăşiţele naţiunilor şi sistemelor; putem lua aminte la turnurile de piatră unde au stat părinţii noştri şi la urmele paşilor înroşite de sângele lor; şi putem auzi, dincolo liniştea adâncă, ecourile sublime ale glasurilor lor. Noi suntem copiii lor. Ei ne leagă de trecut. Istoriile lor, precum pietrele funerare ale părinţilor noştri, vorbesc cu iubire din mormintele lor.
Un astfel de monument – o legătură în frăţia noastră comună – a fost Hanserd Knollys, predicator baptist, care a fost întemniţat în New England în virtutea unui mandat de la înalta Curte de Autoritate – o inchiziţie protestantă – care l-a urmărit cu persecuţiile ei până în ziua morţii lui. În jurul său erau numeroşi baptişti. Oameni precum Clarke şi Holmes au luptat şi au suferit de partea lui. Ei au fugit în căutarea libertăţii în această Lume Nouă, însă li s-a luat urma, iar prima lor adunare bisericească, lângă Boston, a fost destrămată, iar ei aruncaţi în închisoare de către oamenii legii. Optsprezece ani după debarcarea de pe Mayflower, când fiecare colonist era născut englez, şi înainte ca Roger Williams să fie botezat, o biserică a baptiştilor se formase în America. De unde veneau ei?
Să mergem pe firul legăturii peste Atlantic – de la New England către Vechea Anglie.
Hanserd Knollys a fost născut în Lincoln, Anglia, în 1598. El a absolvit cu cinste la Universitatea Cambridge. Alăturându-se baptiştilor, devine subiectul dizgraţiei episcopale. A plecat către New England, însă persecuţiile tot l-au urmat. Când i-au ajuns la urechi noutăţile despre revoluţia care l-a adus pe Charles I la securea călăului, în 1648, el s-a întors în Anglia. Crosby ne spune:
„La câţiva ani de la întoarcerea sa din America, aflăm că dl. Knollys îşi făcea datoria publică de prelat într-o congregaţie adunată de el, anume în Great St. Helen’s, în Londra, unde oamenii se adunaseră în jurul lui şi el avea, în general, o mie de inşi ca auditoriu. Acest lucru a stârnit invidia prezbiterienilor, iar proprietarul acelui loc a înclinat, până la urmă, să le refuze întrebuinţarea pe mai departe a acelui locaş.
Viaţa acestui om bun a fost o continuă scenă de agitaţie şi necazuri. Curând după Restauraţie, în 1660, dl. Knollys, ca şi mulţi alţi oameni nevinovaţi, a fost târât din propria locuinţă şi dus în Newgate, unde a fost ţinut în custodie supravegheată pentru optsprezece săptămâni, până când a fost emis un act de amnistie, prilejuit de încoronarea regelui. La acea vreme, patru sute de oameni erau în închisoare, pentru refuzul de a depune jurământul de supunere şi loialitate. O proclamaţie regală a fost emisă atunci, ocazionată de răzvrătirea unei persoane pe nume Venner, interzicându-se anabaptiştilor şi altor sectari să se închine în public, cu excepţia bisericii parohiei lor. Acest edict crud a fost semnalul pentru persecuţie, cât şi prevestirea legilor sângeroase care au făcut de ruşine domniile Stuarţilor; iar acestor lucruri le putem atribui frecventele mutări ale lui Knollys, menţionate în rândurile anterioare. În timpul absenţei sale, fiind în Olanda şi Germania, proprietatea i-a fost confiscată de Coroană; şi când legea nu a fost în favoarea pretenţiilor monarhului, un detaşament de soldaţi a fost trimis să îi ia posesiunile care puteau fi totuşi luate de la dl. Knollys, lucruri care îl costaseră vreo 700 de lire.”
Bietul om a murit în sărăcie, la vârsta de nouăzeci şi trei de ani, după ce a petrecut în diferite perioade vreo nouă ani în închisoare, pe lângă amenzi şi exilări. Într-o scurtă recenzie a vieţii sale, atunci când nemurirea îi bătea la uşă, el scria:
„Mărturisesc că mulţi dintre slujitorii Domnului m-au depăşit, căci nu le-a fost dată atât de multă durere pe cât am primit eu. Eu sunt un slujitor nevrednic; dar, prin milostivirea Domnului, sunt ceea ce sunt.”
Scurta vizită a lui Hanserd Knollys în America, apoi întoarcerea sa în Anglia, laolaltă cu sacrificiile şi suferinţa – în mijlocul cărora a stat precum un turn, fără preget şi fără a se înclina în faţa tunetelor – fac din acest personaj un om foarte interesant. Însă dincolo de acest lucru, epoca în care a trăit el va fi una memorabilă pentru baptişti. A fost epoca lui Tombs, Collier, Kiffin şi Bunyan – o zi a încercării şi a triumfului. Să îl ascultăm mai bine pe istoric, pe Macaulay, vorbind despre aceşti oameni:
„Bunyan a fost la sorginte cazangiu, servind ca soldat în armata parlamentară. La începutul vieţii sale, a fost chinuit groaznic de remuşcări privind păcatele tinereţii sale, cel mai greu fiind faptul că lumea privea astfel de chestii ca scuzabile. Din adâncurile disperării, penitenţa a devenit o stare de linişte binecuvântată. Un imbold irezistibil l-a îndemnat acum să împartă cu ceilalţi binecuvântările pe care el însuşi le deţinea. El s-a alăturat baptiştilor, devenind predicator şi cărturar. Educaţia sa fusese aceea de mecanic. Nu cunoştea altă limbă, în afară de engleză, aşa cum se vorbea între oamenii de rând. Totuşi oratoria sa primitivă a ciulit urechi şi le-a făcut atente, urechile celor care ascultaseră fără interes discursuri laborioase ale marilor logicieni şi specialişti în studii ebraice. Lucrările lui s-au răspândit pe larg în rândul claselor mai umile. Una dintre ele, „Progresul pelerinului”, chiar în timpul vieţii sale, a fost tradusă în câteva limbi.”
„Pot exista dubii că vreun alt disident englez a suferit mai crunt sub puterea legilor penale, decât John Bunyan. În cei douăzeci şi şapte de ani care trecuseră de la Restauraţie, el a petrecut doisprezece în detenţie. A continuat însă să predice; dar, pentru a putea predica, trebuia să se deghizeze precum un căruţaş. A fost deseori introdus în adunări pe uşa din spate, cu un strai ponosit de lucrător şi cu un bici în mână. Dacă s-ar fi gândit doar la propria bunăstare şi siguranţă, ar fi putut căpăta indulgenţă cu uşurinţă. Era acum, totuşi, liber să se roage şi să cuvânteze oricând. Congregaţia sa crescut rapid; mii de oameni luau aminte la vorbele lui; iar la Bedford, unde stătea de obicei, banii curgeau din abundenţă pentru construirea unei case de întâlnire, unde să poată veni. Influenţa lui în rândul oamenilor de rând era atât de mare, că guvernul i-ar fi dat fără preget acordul pentru o slujbă municipală; însă înţelegerea sa viguroasă şi dârza sa inimă engleză au fost piedici contra tuturor amăgirilor şi ispitelor. El s-a simţit asigurat de faptul că toleranţa propusă era doar o momeală, aruncată în intenţia de a duce la distrugere tabăra puritană; iar el, acceptând un post pentru care nici măcar nu era calificat legitim, ar fi recunoscut validitatea puterii. Una dintre ultimele fapte ale vieţii sale virtuoase a fost să decline o audienţă la care fusese invitat de un reprezentant guvernamental.”1
„Pe cât de mare era autoritatea lui Bunyan printre baptişti, aceea a lui William Kiffin era chiar mai mare. Kiffin a fost primul om dintre ei care era bogat şi cu poziţie. El avea obiceiul de a-şi exersa harul spiritual la întrunirile lor; însă nu propovăduia ca şi mod de trai. Făcea comerţ masiv; încrederea avută de el la Bursa mărfurilor din Londra era mare; şi acumulase o avere considerabilă. Poate că nici un om nu ar fi putut, în acea conjunctură, să aducă mai multe servicii curţii. Dar între el şi curte se interpunea amintirea unui eveniment teribil. El era nepotul a doi Hewling, acei tineri galanţi care, dintre toate victimele proceselor cunoscute drept Bloody Assizes (Judecăţi Sângeroase, o serie de procese începute la Winchester în august 1865, după bătălia de la Sedgemoor, nota trad.), fiind cel mai regretat. Căci soarta tristă a unuia dintre ei, James, a fost într-o manieră deosebită din perspectiva responsabilităţii. Jeffreys îl păsuise pe fratele mai mic. Sora bietului flăcău fusese anunţată de Churchill în prezenţa regelui, acesta fiind implorat pentru milă; însă inima regelui a rămas împietrită. Durerea întregii familii era mare; însă Kiffin era cel mai demn de compasiune. Era în etate de şaptezeci de ani, atunci când a rămas dezolat, singurul supravieţuitor al celor care ar fi trebuit să îi supravieţuiască. Linguşitorii fără inimă şi venoşi de la Whitehall, judecând pentru ei înşişi, au gândit că bătrânul ar fi mai uşor de domolit prin roba unui consilier, poate şi prin unele compensaţii băneşti pentru proprietatea pe care nepotul lui o pierduse.”2
Despre Thomas Collier, un cuvânt succint este tot ce poate fi oferit. El a predicat în Guernsey, acolo unde a convertit pe mulţi; însă cruzii lui persecutori nu l-au lăsat în pace. L-au alungat, pe el şi pe mulţi alţii, din acel loc, aruncându-l apoi în închisoare la Portsmouth; însă nu ştim cât timp a rămas întemniţat acolo. Despre lucrările sale minuţioase şi folosul lor extins, ni se spune mai mult de la adversarii săi, cum că a făcut mult rău în Lymington, Hampton, Waltham, cât şi în restul părţii vestice a ţării. Edwards, unul dintre adepţii botezului copiilor în acea vreme, ne spune: „Acest Collier este un mare sectar din vestul Angliei, un ins cu apucături de mecanic, şi un neostoit emisar şi baptist, care merge prin Surrey, Hampshire şi prin alte ţinuturi, predicând şi botezând.”3
Însă timpul nu va reuşi să ne vorbească despre Bamfield, despre Denne şi despre Tombs, antagonistul lui Baxter, al lui Jessey şi de asemenea, al lui Goswold, al cărui congregaţie din Londra, chiar şi în acea vreme, era de trei mii de oameni, autoritatea sa la amvon nefiind depăşită de nici un om din Anglia.
Acest lucru era în anul 1660. Acolo şi atunci, chiar în mijlocul tuturor acelor persecuţii, două sute şaptesprezece biserici baptiste erau în Anglia; iar o aprobare neînfricată a convingerilor lor, mult timp mai apoi cunoscută drept „Mărturisirea de credinţă de la Philadelphia”, a fost publicată şi a circulat, printre semnatarii ei fiind Kiffin, Tombs şi Knollys.
A fost o zi întunecată – şi totuşi glorioasă, pentru denominaţia baptistă; căci norii cei mai negri au trimis cele mai strălucitoare fulgere. Charles I a fost detronat în 1648, iar regalitatea, nobilimea, episcopia şi întreaga adunare de formalităţi neînsufleţite au fost răsturnate precum frunzele uscate de pe pământ. Însă dinastia Stuart s-a întors, iar cu păcatul şi trădarea în bagaje, au mărşăluit cu veşminte îmbibate de sângele şi crima asupra drepturilor unui popor subjugat. Episcopia – dintotdeauna duşman de moarte al creştinismului şi libertăţii sufletului – a fost reînscăunată şi învelită în purpură. Şi a pornit rapid motoarele opresiunii şi cruzimii. Dar acolo existau, undeva, acei pe care puterea episcopilor nu îi putea îndoi sau zdrobi. Deasupra tunetului lor se ridicau, cu neînfricare, siluetele lui Bunyan, Kiffin, a multor alte mii de oameni, ale căror nume se regăsesc în raiul martirilor doar; baptişti a căror fidelitate faţă de principiile lor era, ca şi principiile în sine – fără de moarte.
Din 1649 până în 1659, a fost un soi de amurg al speranţei noastre; şi totuşi, cu multă vitejie au luptat baptiştii pentru a atrage atenţia lumii la principiile lor privind libertatea sufletului. Aceste principii, anterior adăpostite în obscuritate, au devenit proprietatea oamenilor. Armata parlamentară, a căror victorii splendide au câştigat libertate pentru Anglia, lovind cu teroare în tiranii Europei, această oştire fiind compusă în bună măsură din baptişti. O armată de oameni adevăraţi, nu de lefegii, luptând pentru libertatea lor. Carlyle spune:
„În întuneric, în situaţii fără ieşire, ofiţerii lui Cromwell obişnuiau să se adune la un loc şi să se roage pe rând, ore în şir, zile la rând, până când o hotărâre limpede li se ivea. Trebuie amintit că – în lacrimi, rugăciuni fierbinţi, cereau ca bunul Dumnezeu să aibă milă de dânşii, să facă lumina Sa să strălucească înaintea lor. O mică ceată de fraţi creştini, care au scos sabia împotriva unei lumi negre, devoratoare, pentru a nu da uitării cauza Lui. Lumina se ivea acum către ei, cum ar putea un suflet omenesc să primească o lumină mai bună? Pentru ei, era strălucirea raiului însuşi, splendoare într-un vast întuneric urlând.”
Niciodată până atunci, lumea nu văzuse o armată ai cărei ofiţeri propovăduiau şi ai cărei soldaţi erau în mod constant „ocupaţi cercetând Scriptura.”
General maiorul Harrison, unul dintre cei mai distinşi conducători, era baptist. Cauzei libertăţii viaţa şi-o dedicase; iar moartea sa pe eşafod, la întoarcerea lui Charles al II-lea, a fost aceea a unui erou creştin pios. Ludlow, Tilburn şi Overton, prieten al lui Milton, precum şi colonelul Mason, guvernator al Insulei Jersey, erau baptişti. Şi astfel a fost influenţa lor crescândă, încât Baxter, prezbiterianul, se plângea că mulţi soldaţi devin baptişti, pentru a obţine promovarea. El se lamenta că „aceia care, la început, erau doar o mână de oameni în oraş şi în armată, au crescut, în vreme de trei ani, ajungând o mulţime.” Lor le atribuie el invadarea Scoţiei, decăderea monarhiei şi stabilirea republicii.4 Chiar în familia lui Cromwell se resimţea influenţa aceasta; iar geniul lui Milton nu s-a abţinut de la a lăuda aceste sentimente. Nu e de mirare că Bunyan servise cândva în armată împotriva regelui; nici că baptiştii, în general, erau victimele urii şi cruzimii venite de la regi, episcopi şi prezbiteri. Ei erau, aşa cum spune antagonistul lor, Hawks, „republicani din principiu.” La distrugerea tronului lui Charles, ei au fost principalii protagonişti. În timpul scurtului răgaz de libertate, ei s-au înmulţit cu miile. Dar trebuie să trecem puţin mai departe pe firul nostru. În cercetarea noastră, adică – De unde provin baptiştii?
Mărturia sau declaraţia principiilor, la care ne-am referit, a fost publicată în timpul domniei lui Charles I, în 1643. Cu treizeci şi doi de ani mai înainte, când furia arzătoare a persecuţiei episcopale era în floare, o afirmare similară a credinţei lor – o confesiune fermă a preceptelor lor nemuritoare – a fost publicată pentru lume.5 Orice referire la aceste Mărturisiri de credinţă rămâne rece în faţa batjocurii celor fără inimă. Însă să privim o clipă la situaţia celor care au iscălit şi au emis aceste mărturisiri; să vedem mâhnirea lor, potrivnicii lor, pericolele care îi pândeau – iar omul care nu cinsteşte realul eroism arătat de susţinerea neînfricată, glăsuită a principiilor lor, este un om lipsit de instinctele nobile ale omeniei.
O scenă sublimă a fost atunci când, în vechea primărie din Philadelphia, cu răgetul leului britanic în urechile lor, firavi şi neorganizaţi, cu o moarte infamă drept consecinţă posibilă a înfrângerii, om după om s-a dus calm în faţă, iscălindu-şi numele pe acel document nemuritor – Declaraţia de independenţă. Există vreo comparaţie? Să vedem.
Baptiştii din Anglia erau săraci. Putem avea o privire asupra situaţiei lor, datorită unui extract dintr-un tom, scris de unul dintre dânşii în 1613. O carte care, dacă vom reflecta o clipă, vom înţelege că are un ton de adâncă tristeţe, apăsător de la povară, totuşi încrezător, din inimi neînfricate. Pasajul este dintr-o mică lucrare publicată de Leonard Busher, cetăţean londonez, lucrare intitulată „Pledoarie pentru libertatea de conştiinţă, prezentată Regelui James”. Busher spune, în legătură cu acest tratat:
„Alt motiv pentru care atât de mulţi oameni buni sunt acum amăgiţi este acela că, deoarece noi deţinem atâta adevăr, suntem persecutaţi, iar prin urmare – săraci; asta însemnând că nu ne îngăduim să scriem şi să tipărim, aşa cum am vrea, împotriva duşmanilor adevărului. Este greu să căpătăm pâinea zilnică cu trupurile slabe şi mâinile plăpânde. Atunci cum să avem noi mijloace de a acoperi alte cheltuieli, scriind şi tipărind? A, făcut, cu ajutorul lui Dumnezeu, din Cuvântul Lui, un mic bici din cureluşe, cu care antihristul şi slugile sale să poată fi scoşi din templul lui Dumnezeu. De asemenea o declaraţie despre anumite traduceri false ale Noului Testament. Dar vreau să încerc a le tipări şi publica. Aşadar, trebuie să stăm liniştiţi, până când Domnul ni le va oferi.”
Ah, bietul Busher! Şi iată cum el şi baptiştii zilelor lui – la trei ani după ce versiunea Regelui James a Bibliei apăruse – au încercat să arate traducerile false ale versiunii noastre prezente. Atunci, ei erau prea săraci pentru a tipări corecturile pe care adevărul le cerea. Dar nu au disperat atunci, nu disperă nici acum.
Când Busher a ridicat astfel glasul, cenuşa lui Edward Wightman încă mai plutea, dusă de vânturi; căci el fusese ars pe rug la Litchfield pentru că fusese baptist, cu doar trei ani în urmă. Fusese acuzat pentru că afirmase că „botezarea copiilor este un obicei dezgustător; că Cina Domnului şi botezul nu trebuie rânduite aşa cum sunt ele acum în Biserica Angliei; şi că creştinismul nu este în totalitate practicat şi propovăduit în Biserica Angliei, ci doar parţial.” Pentru acestea, episcopia l-a condamnat la moarte. Se întâmpla în anul 1612, pe 11 aprilie, atunci a fost Wightman trimis la rug; la un an mai apoi, versiunea James a Bibliei a fost dată lumii. Şi aşa se face că aproape canonizatul cap al Bisericii Episcopale, în numele lui Hristos, a autorizat moartea lui Wightman.
„Având în vedere că, cucernicul părinte întru Hristos, Richard, prin providenţa dumnezeiască, episcop de Coventry şi Litchfield, ne-a făcut cunoscut că el, procedând judiciar, potrivit exigenţelor canoanelor ecleziastice, precum şi legilor şi obiceiurilor acestui regat al Angliei, împotriva numitului Edward Wightman, din parohia Burton-upon-Trent, dioceza Coventry şi Litchfield, şi asupra ereziilor ticăloase ale lui Ebion, Cerinthus, Valentinian, Arius, Macedonius, Simon Magul, Manus, Manichees, Photinus şi a anabaptiştilor.
Poruncim ca, în cazul celui numit Edward Wightman, fiind în custodia ta, să fie trimis flăcărilor în public şi în loc deschis, în oraşul anterior pomenit, pentru pricina anterior pomenită, în faţa mulţimii oamenilor; şi acelaşi Edward Weightman, în acelaşi foc, să fie ars întru dezgustul pentru fărădelegea numită; şi pentru a fi exemplu pentru alţi creştini, ca ei să nu cadă în aceeaşi nelegiuire. Şi să nu se omită acest lucru, sub ameninţarea că se vor lua măsuri.
Martori, etc., James, Rex.”
Iar istoricul episcopal, dr. Fuller, contemporan al acestor evenimente, spune: „Dumnezeu poate părea mulţumit cu decursul acestor şaptezeci de ani.”
În toiul unor asemenea condiţii precum acestea: sărăcie, calomnie, amendă, exilare, ardere pe rug – baptiştii au avut curajul să îşi facă mărturisirea publică, a adevărului pe care îl susţineau şi pentru care erau gata să moară. Neînfricaţi, fără echivoc sau compromis, în faţa primejdiei şi a morţii, ei s-au iscălit, au scris, au publicat şi au dat mai departe ceea ce practicau şi credeau. De ar fi şi batjocoritorii lor fără inimă şi credinţă cum erau ei. Privilegiul lor de a batjocori a fost întemeiat pe sângele acestor oameni.
Trebuie însă să mai facem câţiva paşi grăbiţi de-a lungul cărării grele. Dr. Some, cărturar episcopal al acelor timpuri, ne spune: „În 1589, existau câteva case de rugăciune anabaptiste în Londra şi în alte locuri.” Această consemnare vorbea de vremurile Reginei Elizabeth, atunci când focurile din Smithfield, care afumaseră domnia surorii ei, Mary, se stingeau; şi totuşi vâlvătăile erau încă hrănite cu trupurile nevinovaţilor baptişti, ale căror osânde erau pecetluite de „cea mai protestantă Regină fecioară.”
O congregaţie a baptiştilor a fost descoperită în ziua de Paşti la Aldergate, Londra, în anul 1570, douăzeci şi şapte dintre ei fiind luaţi şi întemniţaţi, în închisoare slăbind şi pierind, în celulele mizere. Şi în acelaşi an, John Wielmaker şi Henry Torwoort au fost arşi la Smithfield.6
Trecând de anii domniei lui Mary, ani marcaţi de uciderea fără discernământ a protestanţilor, putem găsi o pauză prin iluştri ani de domnie ai tânărului şi evlaviosului Edward al VI-lea, ani în care s-a pus temelia Episcopatului; când regalitatea şi clerul s-au unit pentru a impune asupra protestanţilor un crez şi un rit încă venerate şi ascultate în America de rămăşiţele ierarhiei antihristice – Episcopia Protestantă şi Episcopia Metodistă.
Cranmer, părintele Episcopatului Englez, a condus faptic pe tânărul Edward şi regatul Angliei. Fox ne spune, în cartea sa „Cartea Martirilor”: „Atunci erau, în acele vremuri, numeroşi anabaptişti în Anglia, oameni care, printre alte greşeli, obiectau contra botezării copiilor şi felului în care se făcea, prin stropire, în loc de scufundare. Printre ei era şi un anume George Van Parre. El dusese o viaţă exemplară, suferind astfel de frământări ale minţii.” A fost condamnat şi ars pe rug. O inchiziţie protestantă s-a făcut în 1549, cu Cranmer ca şi căpetenie, iar sute de baptişti au fost victime ale cruzimii acesteia. Printre astfel de exemple, unul ilustru şi eroic va trezi mereu compasiunea omenirii.
Joan Boucher, din Kent, era o femeie dintr-o familie distinsă şi cu un caracter ales. Educaţia ei era mult peste cea a celor mai mulţi compatrioţi eminenţi ai vremii sale. Unei comisii de episcopi i s-a dat sarcina să caute şi să îi găsească pe baptiştii eretici. Joan a fost aleasă drept o victimă de vază. A fost judecată în faţa acestor episcopi protestanţi şi condamnată. Venerabilul arhiepiscop care ticluise multe dintre rugăciunile încă citite în bisericile episcopale şi metodiste a adus mandatul pentru a fi iscălit de tânărul Edward. El a stat în dubii întâi, apoi a refuzat chiar. Episcopul l-a înduplecat cu argumente şi dibăcie. Regele încă gândea că era vorba de acelaşi spirit de cruzime cu care reformiştii îi condamnaseră pe papistaşi. Însă episcopiile papistaşe şi protestante, prin ramificaţiile lor, au aceeaşi origine, formă şi tiranie. Edward a fost doar făcut să tacă, nu şi convins. Cu lacrimi în ochi, a semnat mandatul de execuţie.
La un an, fără trei zile, condamnarea şi executarea ei s-au pus în fapt. S-a făcut orice efort pentru a o perverti de la adevăr. Până la urmă, pe 2 mai, 1550, a fost legată de rug în Smithfield, murind în glorie neînfricată. Persecutorii ei au încercat să întineze memoria ei, atribuindu-i opinii pe care ea nu le susţinuse niciodată. Ea a fost baptistă; membră a Bisericii Baptiste existente în Canterbury, care încă există în zilele noastre. Amintirea ei este nemuritoare, iar nelegiuirea omorârii ei va lăsa pete negre, punând pecetea falsităţii pe fruntea Episcopiei.
Abordăm aici aceste vremuri de restrişte, când societatea a izbucnit către o nouă viaţă; când vălul magic care învăluise Europa în somn timp de veacuri, a fost rupt, iar lumina adevărului s-a ivit precum zorii unei noi zile a creaţiei lumii. În toiul luptei şi conflictului sufletului şi al minţii, a adevărului cu ficţiunea, a oprimaţilor cu tiranii, baptiştii au fost pretutindeni în verva bătăliei, viteji, neînfricaţi, numeroşi – în Anglia, Spania, Germania, Franţa – ridicându-şi glasurile, punându-şi zălog viaţa; pledând pentru libertatea sufletului, plătind cu sângele lor. Reforma, o bornă memorabilă în cărarea timpului, consemnează martiriul a zece mii de baptişti.
Au fost ei sorgintea marii Reforme protestante?
Note de subsol:
[1] Continuare a vieţii lui Bunyan, ca apendice la lucrarea sa „Grace Abounding” („Harul din belşug”).
[2] Macaulay – Istoria, vol. II, pag. 175.
[3] Schiţe ale primilor baptişti.
[4] Lucrările lui Baxter, XX, pag. 255.
[5] Registrul lui Rippon, nr. 8.
[6] Hume, Crosby, Cobbett.