Capitolul I – Secolul al XVIII-lea – Baptiştii din Virginia
În anul 1775, baptiştii au apărut întâia oară în măreţul Vest. Era într-o perioadă din cele mai impetuoase din istoria omenirii. Furtunile Revoluţiei se anunţau deasupra coloniilor, răspândind calamitate şi durere. Nicăieri urgia nu s-a abătut mai grozav decât în Virginia şi nicăieri taberele opuse nu au depus eforturi mai mari. Era bătălia adevărului, a principiilor, a vieţii naţiunii, luptă dusă nu numai pentru America, ci pentru toată lumea. Ora întunecată a fost succedată de răsăritul libertăţii.
În toiul acestui conflict, şi a furtunii care o însoţea, Vestul a înmugurit spre fiinţă, precum spiritul frumuseţii din fabule, din valurile mării agitate. Principiile care au triumfat în revoluţie au fost chiar elementele existenţei ei, iar oamenii care au suferit cel mai mult din pricina opresiunii şi şi-au ridicat glasul întru libertate din temniţele Virginiei, au fost întemeietorii care s-au aşezat pe valea râului Mississippi.
Lewis Craig a fost urmat de biserica sa până la porţile închisorii Fredericksburg. El a fost însoţit de aceeaşi biserică prin trecătoarea Cumberland, pentru a ridica bariera evangheliei în mijlocul sălbăticiei „ţinutului întunecat şi împădurit”. Principiile care l-au mânat pe el şi pe membrii bisericii, care i-au caracterizat şi pe baptişti, au lucrat în mod tăcut, dar eficient, timp de un secol în Virginia.
Despre numele celor persecutaţi pentru aceste principii, puţine lucruri sunt necesare de a fi rostite. O singură scenă este de ajuns. A fost procesul lui Lewis şi Joseph Craig, şi a lui Aaron Bledsoe. Ei au fost acuzaţi de faptul că au predicat evanghelia Fiului lui Dumnezeu în colonia Virginia. Grefierul a citit acuzaţia într-o manieră lentă şi formală: când a pronunţat nelegiuirea cu tonalitate – „Pentru predicarea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu în colonia Virginia”, un om îmbrăcat simplu, care tocmai călărise până la curtea de judecată a intrat, luând şi el loc după bara acuzaţilor. El era cunoscut curţii şi avocaţilor, dar străin masei de spectatori de acolo, care se adunaseră cu acea ocazie. Acest om era Patrick Henry, care auzind acuzaţia procurorului, călărise cincizeci sau şaizeci de mile, de la reşedinţa lui din ţinutul Hanover, pentru a-şi oferi serviciile ca apărător al lor. El a ascultat mai departe citirea acuzaţiei, cu atenţie, iar prima frază pe care a auzit-o a fost „pentru predicarea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu”. Când s-a încheiat citirea şi procurorul a mai făcut câteva remarci, Henry s-a ridicat, a întins mâna şi a luat hârtia respectivă, adresându-se curţii:
„Sper să fie mulţumite eminenţele voastre: eu cred că am auzit citită de către procuror, când am intrat în această sală, hârtia pe care o ţin acum în mână. Dacă am înţeles eu bine, avocatul regelui în această colonie a emis o acuzaţie în scopul inculpării şi pedepsirii prin întemniţare a trei persoane inofensive, aflate la bara acuzaţilor acestei curţi, pentru o fărădelege de mare amploare – ca tulburători ai păcii. Sper să mulţumesc curtea, dar ce am auzit citindu-se? Am auzit eu limpede ori m-a înşelat auzul? Am auzit o exprimare ca în faţa unei nelegiuiri, cum că aceşti oameni, pe care excelenţele voastre sunt pe cale să îi judece pentru un delict, sunt acuzaţi cu ce? Şi continuând pe un ton grav, solemn: „Pentru predicarea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu!”
Făcând o pauză, în toiul liniştii profunde şi a încremenirii, el a ridicat şi arătat hârtia respectivă de trei ori deasupra capului, ridicându-şi mâinile şi privirea către ceruri, cu energie deosebită şi impresionantă, exclamând: „Dumnezeule mare!” Această exclamare – faptic – a descătuşat simţămintele audienţei, toţi fiind copleşiţi. Dl. Henry a reluat apoi cuvântul.
„Fie mulţumite eminenţele voastre: există perioade în istoria omului, când corupţia şi desfrânarea au măcinat atât de mult caracterul uman, încât omul se scufunda sub greutatea mâinii opresorului, devenind sluga sa, slavul lui abject; el linge mâna care îl loveşte; se înclină în supunere oarbă la capriciile despotului şi în această stare de slugărnicie, el capătă lanţuri din ce în ce mai grele. Dar, eminenţele voastre, o astfel de zi a trecut! Din acea perioadă, când părinţii noştri au părăsit ţinuturile natale pentru a se aşeza în aceste sălbăticii americane – pentru libertate, pentru drepturi civile şi religioase, pentru libertatea conştiinţei, pentru a se închina Creatorului lor potrivit ideilor dezvăluite lor de ceruri; din acel moment, în care au pus piciorul pe pământ american, căutând azil în pădurile cele adânci faţă de persecuţie şi tiranie – din acel moment, despotismul a fost sfărâmat; lanţurile sale întunecate rupte iar Cerurile au arătat că omul trebuie să fie liber – liber să se închine la Dumnezeu potrivit Bibliei. Dacă nu pentru asta, atunci în van ar fi fost toate eforturile şi sacrificiile coloniştilor; în van suferinţele şi sângele vărsat pentru a stăpâni această lume nouă, dacă noi, copiii lor, am fi încă oprimaţi şi persecutaţi. Dar, eminenţele voastre, permiteţi-mi să mai întreb încă o dată: pentru ce sunt judecaţi aceşti oameni? Hârtia aceasta spune „Pentru predicarea Evangheliei Fiului lui Dumnezeu”. Dumnezeule mare! Pentru propovăduirea Evangheliei Mântuitorului către seminţia decăzută a lui Adam.” Şi apoi, cu glas tunător, a exclamat: „cel lege au încălcat ei?” Şi a ridicat, pentru a treia oară, încet, indignat, ochii spre cer, ridicând hârtia deasupra capului.
Curtea şi oamenii din sală erau acum pe culmile emoţiei. Faţa avocatului procuror era palidă şi sumbră, părând că nu realizează că întreaga sa pledoarie era pe picior de ducă: în timp ce judecătorul, cu glas tremurând, a pus capăt întregii scene, devenită de acum excesiv de dureroasă, printr-o conchidere autoritară: „Şerifule, eliberează-i pe aceşti oameni.”
Ei s-au luptat pentru adevăr şi libertatea sufletului; iar forţa lor, curajul lor şi izbânda finală au fost consemnate de duşmanii lor. Aceşti oameni erau republicani din principiu. Hawkes1, episcopalianul, spune:
„Nici un disident din Virginia nu a trăit, de o vreme, tratament mai aspru decât baptiştii. Ei erau bătuţi şi întemniţaţi, iar cruzimea şi-a spus cuvântul prin a găsi noi metode de pedepsire şi năpăstuire; dar aceşti oameni, cărora nu li se îngăduia să vorbească în public, au găsit ascultători dornici în mulţimile care îi compătimeau, adunate în jurul închisorilor pentru a-i asculta predicând printre gratiile ferestrelor.”
Persecuţia a răspândit faptul că baptiştii nu iubesc instituţiile, iar acum vedeau înaintea lor o posibilitate de a le răsturna pe toate. În Asociaţia lor, ei au discutat problema cu calm şi au rezolvat-o în felul lor; iar această rezolvare metodică, ei au fost constanţi până la sfârşit; şi războiul pe care l-au dus împotriva bisericii a fost unul de exterminare. Ei par să nu fi cunoscut înduplecare, iar ostilitatea lor nu a încetat timp de şaptezeci şi şapte de ani. Ei s-au răzbunat pentru suferinţele avute prin ruinarea aproape totală a bisericii; şi acum încep atacul, pentru că, inspiraţi de ardoarea patriotismului, care concordă cu interesele lor, s-au adresat Convenţiei, informând acest organism că principiile lor religioase nu prezintă obstacole în a lua arma în mână şi a lupta pentru ţară; şi au întrebuinţat predicile pastorilor lor pentru a promova înrolarea tinerilor. A fost dat un răspuns complementar, în concordanţă cu ceea ce s-a chestionat, în aceeaşi notă. Acesta este, după cum se crede, întâiul pas către libertatea religioasă în Virginia.”
Cu un secol înainte de aceste evenimente, se stabilise un statut în Legislativul colonial al Virginiei, care spunea următoarele:
„Cu toate că, felurite şi diverse persoane, nefiind conştiente de instituţia religiei ortodoxe, sau din conceptele nou ivite ale propriilor scorneli eretice, refuză să aibă copiii botezaţi. Sp fie dar lege că, oricine va refuza astfel să îşi ducă copilul la un slujitor bisericesc în ţară, va fi amendat cu două sute de funţi de tutun, jumătate către informator, iar cealaltă jumătate către parohie.”2
Persoanele care erau vizate prin acest trăsnet legislativ, în numele lui Dumnezeu şi al Regelui Charles al II-lea, erau baptiştii. Aici, în interiorul Virginiei, la vremea când Rhode Island se organiza şi nu era vreo interferenţă cu mica colonie îndepărtată, găsim creştini adepţi ai botezului prin scufundare – baptişti. De unde veneau ei?
Cu un an mai înainte, în colonia Massachusetts, „un om sărman, pe nume Painter”, aşa cum ne informează dl. Hubbard, „a fost subit denumit anabaptist; căci având un prunc nou-născut, el nu a îndurat ca soţia sa să îl ducă spre a fi botezat.” S-a făcut o plângere împotriva sa la curtea de judecată, de acolo a fost îndemnat să îşi boteze copilul. Însă bietul Painter a avut nenorocul de a fi disident, deopotrivă faţă de biserică şi de curte. El le-a spus că botezul pruncilor era o rânduială anticreştinească, pentru care „a fost legat şi biciuit”.
Guvernatorul Winthrop ne spune că Painter a fost biciuit „pentru reproşuri aduse rânduielii Domnului.”3
Persecuţiile de la acea vreme erau atât de numeroase în această colonie cucernică, adeptă a botezului copiilor, încât s-a scris o epistolă către „Guvernator, adjuncţi şi oamenii din Massachusetts, îndemnându-i la măsuri blânde faţă de confraţii dizidenţi.” În acele momente, ne spune guvernatorul Winthrop, „anabaptiştii au crescut ca număr şi s-au răspândit în Massachusetts”; iar această creştere înfricoşătoare, care nu putea fi ţinută în frâu prin argumente sau ceartă, a dus la următorul act de suprimare a lor:
„Întrucât experienţele din belşug de până acum au dovedit că anabaptiştii au fost mereu infestanţi ai oamenilor în ceea ce priveşte religia, cât şi tulburători ai bisericilor în toate locurile în care au fost; cât şi că ei, care socotesc botezarea copiilor ca nelegiuire, au susţinut îndeobşte şi alte greşeli; şi aşa se facă că astfel de inşi au apărut printre noi, încă de la venirea noastră în New England, iar dacă vor unelti împotriva noastră, se prea poate să se şi înmulţească printre noi, este cuvenit şi de dorit ca orice persoană sau persoane din această jurisdicţie fie îi va condamna, fie va fi de partea oponenţilor botezului pruncilor; sau dacă se va duce în taină să îi smintească şi pe alţii de la încuviinţarea sau rânduiala existentă, sau se va îndepărta voit de congregaţia cu slujbele ei, atunci acea persoană sau acele persoane vor fi supuse exilării.”4
Despre maliţiozitatea acestor „milostiviri iubitoare” ale bisericilor ortodoxe adepte ale botezării copiilor, o privire trecătoare este suficientă. Legătura dintre botezul copiilor şi opresiune este atât de strânsă, încât nu există loc pe pământ în care să fi ajuns prima chestiune, fără a fi urmată şi de cealaltă. Însă să revenim la ideea noastră; starea de fapt arată cum de la prima aşezare (sau cum documentele o arată), „de la venirea noastră în New England, au apărut printre noi feluriţi anabaptişti.” Cu cinci ani înainte de intrarea în vigoare a legii mai sus amintite, în 1638, Hanserd Knollys,un nume gravat în templul libertăţii sufletului, a întrunit laolaltă o biserică baptistă; iar John Smith, John Spur şi alţi patru oameni au fost arestaţi în 1639, pentru încercarea de a organiza o biserică la Weymouth, la paisprezece mile sud de Boston. Înainte ca Roger Williams să fie botezat, sau biserica sa organizată, existau biserici baptiste şi prelaţi baptişti pe cuprinsul New England. Principiile acestor oameni au fost adoptate de Roger Williams, iar în pledarea lor, în apărarea şi în suferinţa pentru ele, el a pus o pecete nemuritoare pe numele său. Gloria acestui nume nu s-ar putea şterge, nici dacă am vrea. Nici măcar o singură frunză din laurii cununii sale nu va cădea. Orice iubitor de libertate, oricine este impregnat de spiritul lui Isus Hristos şi urmează firul abrupt al istoriei şi cercetează principiul vital care a făcut mărinimos sufletul oamenilor de pe acest continent, va avea paşii măsuraţi şi se va opri, cu încântare, văzând dezvoltarea acestui principiu în colonia Massachusetts.
În februarie 1631, un umil pelerin, nobil după aparenţe, totuşi reţinut după maniere, puţin trecut de treizeci de ani, fugar din faţa persecuţiei engleze, Roger Williams, aidoma „unei lumini pe oceanul eternităţii”, s-a ivit în întunericul despotismului spiritual, răspândit atunci în Europa şi în lume. Bancroft ne spune: „A devenit gloria lui faptul că a întemeiat un stat pe principiul libertăţii depline de conştiinţă, pornind ridicarea instituţiilor cu trăsături atât de profunde, încât au dăinuit până azi, neputând fi vreodată dărâmate.” Acolo a luat el atitudine, aidoma libertăţii însăşi, ridicându-se semeţ deasupra furtunilor persecuţiei şi suferinţei, triumfător, sublim.
Faptele istorice dovedesc însă, dincolo de orice îndoială, că Roger Williams nu a fost întemeietorul Bisericii Providence, ba mai mult, că biserica pe care a înfiinţat-o el şi care s-a destrămat la patru luni după ce fusese făcută, nu a fost prima biserică din America. Este consemnat în înscrisurile Philadelphia Association, când prima Biserică din Newport avea o sută de ani vechime, în 1738, când dl. John Callender, prelatul lor, a ţinut şi a publicat o predică cu această ocazie.
Williams a atins, într-adevăr, stindardul baptist, însă la puţin timp după ce l-a ridicat, mâna i-a tremurat, apoi a căzut. A fost preluat acest ţel de o mână mai fermă; la Newport s-a ridicat, iar acolo au venit de departe, dar şi din împrejurimi; a fost apoi purtat în inima statului Massachusetts, iar lucrarea a începută în acel răsărit, nu va înceta vreodată; şi avem astfel orice evidenţă dorită ca în Providence, o biserică îşi începuse existenţa.
Printre relele care au rezultat din datarea greşită a Bisericii Providence a fost şi proeminenţa dată lui Roger Williams. Este cât se poate de regretabil faptul că a rămas în mintea cuiva, din America, ideea că el ar fi întemeietorul denominaţiei noastre. El nu a fost aşa în nici un fel. S-ar putea ca pentru baptişti, cât şi pentru însuşi Williams, scurta şi vrednica sa încercare de a deveni baptist să fie estompată de mintea oamenilor. Dar un om care era baptist de doar patru luni, iar apoi a renunţat la baptismul său pentru totdeauna, să fie lăudat şi cinstit ca întemeietor al denominaţiei baptiste în Lumea Nouă! Ca şi lider în libertate civilă şi religioasă, îi aduc omagiu; ca baptist însă, nu îi datorez nimic.
Mai există un nume, mult timp, prea mult lăsat de izbelişte, cu cel al lui Williams plasat înaintea sa, nume care va fi mai apoi privit cu afecţiune nedisimulată şi respect, drept adevărat fondator al cauzei baptiste în această ţară. Acel glob de lumină pură va străluci mereu, iar baptiştii, fie că vor admira caracterul său fără cusur, talentele lui, erudiţia sau slujbele pe care le-a oferit, spiritul civic şi modestia care l-au distins, îl vor menţiona pe John Clarke drept adevăratul întemeietor al denominaţiei noastre în America. Şi când istoria baptistă va fi înţeleasă mai bine, mai bine decât în prezent, fiecare, arătând către venerabila biserică zidită pe unul din cele mai frumoase locuri ale pământului, va spune: „Aceasta este mama noastră, a tuturor!”
Dar în Virginia erau baptişti înainte ca Rhode Island să îşi aibă statutul său. În Massachusetts erau congregaţii baptiste înainte ca Williams să fi fost botezat. În limbajul actului legislativ deja citat, „odată cu sosirea noastră în New England”, înainte ca Roger Williams să fi văzut, „mulţi de felul acesta” – baptişti adică, pledând pentru libertatea sufletului şi botezul creştin prin scufundare, au atins ţărmurile Lumii Noi, pătate sau binecuvântate cu sângele lor. „Unii dintre primii plantatori din New England erau baptişti”. Aceasta este exprimarea dr. Mather, inamicul lor aprig, care a trăit în vremurile persecuţiei; şi limbajul lui, coroborat cu legile coloniale şi documentele încă existente, sunt concluzive.
Aici se încheie, aşadar, prima noastră bornă de pe cărarea însângerată pe care baptiştii au fost obligaţi să călătorească. Aici vedem pădurile întunecate, sălbatice din New England şi Virginia, aşa cum această naţiune măreaţă şi-a adunat piscul apogeului în ceţurile zorilor de lumină istorică. Şi aici, înainte ca Williams să fi trăit, sau Clarke şi Holmes să fi suferit şi să îşi verse sângele, i-am găsit pe aceşti baptişti.
Ne alăturăm epitafului scris pentru acest om nobil al lui Dumnezeu, a cărui memorie ar trebui păstrată în amintirea vie şi recunoscătoare a fiecărui iubitor de adevăr şi libertate.
În memoria
DOCTORULUI JOHN CLARKE
Unul dintre achizitorii şi proprietarii acestei insule
şi unul dintre întemeietorii Primei Biserici Baptiste din Newport,
întâiul ei pastor şi binefăcător generos:
El s-a născut în Bedfordshire, Anglia,
Fiind practicant de medicină în Londra.
El, cu asociaţii săi, au venit pe această insulă din Massachusetts,
în martie 1638, O.S., iar pe 24 ale aceleiaşi luni a obţinut acest ţinut de la indieni.
La scurt timp după aceea, a adunat biserica de care spunem, devenind pastor al ei.
În 1651 el, cu Roger Williams, a fost trimis în Anglia, de oamenii din colonia Rhode Island,
pentru a negocia treburile coloniei cu ministerul britanic; Dl. Clarke a fost destoinic în obţinerea actului constitutiv de la 1663 de la Charles al II-lea, care a asigurat cetăţenilor acestui stat libertatea şi să se bucure de judecată şi conştiinţă în chestiunea religiei.
El a rămas în Anglia pentru a veghea interesele coloniei până în 1664,
apoi s-a întors la Newport şi a reluat munca pastorală în biserica sa.
Dl. Clarke şi Dl. Williams, doi dintre părinţii coloniei, au susţinut neînfricaţi şi cu tărie că nimeni, înafară de Isus Hristos, nu are autoritate asupra problemelor conştiinţei.
El a răposat la 20 aprilie 1676, în cel de-al 66-lea an al vieţii, fiind înhumat aici.
Pentru cercetarea noastră – De unde provin ei?
Note de subsol:
[1] Biserica Episcopală Protestantă a lui Hawkes din Virginia, pag. 121.
[2] Statutele lui Herring.
[3] Backus, vol. 1, pag. 147.
[4] Winthrop, pag. 211.
