Un dialog Catolic-Ortodox despre Filioque

de William Klimon

Cadru preliminar: filioque (latinescul pentru „Şi Fiul”) este noţiunea teologică că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Isus. Această clauză este inclusă în Crezul Nicean – văzut ca o dezvoltare legitimă – în Biserica Catolică Apuseană, dar nu în Biserica Ortodoxă Răsăriteană, care o priveşte ca o corupere târzie şi erezie. Aceasta nu era chiar o chestiune de controversă până în vremea lui Photius în a doua jumătate a secolului al 9lea, dar până atunci aceasta era de o importanţă centrală în schisma Răsărit-Apus care s-a finalizat în secolul al 11lea. Apusul, teologii latini şi Părinţii (şi mulţi Răsăriteni de asemenea) au găsit sprijin biblic pentru filioque în care pasaje ca Ioan 14:16; 15:26; 16:7, 13-15; Romani 8:9; Galateni 4:6 şi Filipeni 1:19.

Următorul dialog dintre autor şi doi membrii ortodocşi (cuvinte în albastru), a avut loc într-o discuţie pe email în iulie 1997:

Este clar faptul că Roma s-a opus adăugării eretice la Simbolul Credinţei (Papa Leo III (795-816) a interzis orice intercalări sau schimbări în Simbolul Credinţei. El a ordinat Simbolul Credinţei, fără filioque, pentru a fi gravat în latină şi greacă pe două farfurii de argint pe peretele Sf. Petru din Roma. Papa Ioan VIII (872-882) a afirmat învăţătura Conciliului de la Constantinopole (879-880 d. Hr.) care a reafirmat crezul de la 381 şi a condamnat ORICE şi TOATE schimbările aduse la Simbol.) Prin urmare, nu ar trebui să fie surprinzător ca comuniunea care s-a menţinut între Răsărit şi Roma. Trebuie notat că Răsăritul, după ce a devenit conştient de existenţa ereziei, şi-au făcut explicită obiecţia lor – notabil este Sf. Photius.

Câteva idei:

(1)            Este chiar drept că Leo a afirmat Crezul Constantinopolitan. Acesta este Crezu Bisericii. Acesta este în întregime drept, bun şi adevărat. Majoritatea Catolicilor Răsăriteni cântă Crezul în acel fel. Papa prezent l-a cântat şi el aşa. Dar eu aş propune, Crezul cu Filioque este de asemenea în întregime drept, bun şi adevărat.

(2)            Ideea inviolabilităţii Crezului este atât adevărată cât şi falsă. Este adevărat că nici o credinţă nouă nu poate fi introdusă. Este fals că nu ar exista nici o expresie actuală a Crezului care să clarifice şi să solidifice credinţa.

La fel cu Primul Conciliu de la Nicea (325), Crezul („celor 318 Părinţi”, adică, al celor 318 episcopi de la Nicea) era de acord cu declaraţii similare: Kai eis to Hagion Pneuma. Acesta nu spune nimic despre procesiunea Duhului, sau de adorarea sau glorificarea Sa, etc. Aceasta a fost „remediată” la Primul Conciliu de la Constantinopole (381). Dar Crezul Constantinopolitan („Crezul celor 150 de Părinţi”) nu a fost aprobat imediat de întreaga Biserică, şi ambele Crezuri existau în fiecare parte. Acordul a avut loc doar la Calcedon (451). Chiar şi atunci, Părinţii acelui mare Conciliu au propus o altă formulă de crez care concentra definiţiile Hristologice. Dar stai că nu am terminat încă. Al Treilea Conciliu de la Constantinopole (680) „a lărgit Crezul de la Calcedon, cu toată că interzicerea solemnă a Conciliului de la Calcedon, prin adăugarea unui horos, sau a unei definiţii dogmatice pentru efectul că Isus Hristos a avut două voinţe distincte şi inseparabile”, etc. – Philip Schaff, The Creeds of Christendom (1931), vol. 2, p. 72. Crezul nu a fost pe atât de static sau de exhaustiv pe cât aţi crede. Filioque este încă o altă adăugire la înţelegerea crezului.

Şi aceasta dintr-un alt eseu al meu:

Istoria Crezului face clar faptul că aceasta nu a fost niciodată aşa de sacrosanct aşa cum l-ar face ortodocşii să fie. Există chiar diferenţe între textus recepti grecesc şi latin despre care nu se plâng ortodocşii (latina are adăugirea clauzei Deum de Deo („Dumnezeu din Dumnezeu”), adică, ceea ce apare în Crezul de la Nicea dar NU şi în cel de la Constantinopole).

Nu există nici o evidenţă că filioque a fost îmbrăţişat în Apus înaintea Conciliului de la Toledo (587 d. Hr.). Aceasta este din greu ‚foarte devreme’.

Când luam în considerare (i) afirmaţiile Hristologice ale Constantinopole III (680/81) la 100 de ani mai târziu, şi (ii) întârziata istorie a pneumatologiei, adică, teologia despre Duhul Sfânt se pare că întotdeauna a veniţi cu alte chestiuni, cred că târziu în secolul al 6lea este destul de devreme.

Pe lângă acestea sunt numeroase mărturii printre Părinţii Apuseni şi Răsăriteni!

Dacă era adevărat că romanii nu cred că Fiul ar fi ‚cauza’ egală a Duhul Sfânt cu Tatăl, (1) ei ar fi lăsat traducerea engleză a Simbolului în mod corespunzător, mai degrabă decât să susţină toate cele trei erori din versiunea latină, incluzând filioque.

(1)            Da, „romanii” erau în particular preocupaţi cu „traducerea engleză a Simbolului” în secolul 6!

(2)            Problema este una de traducere. Latinescul processio este folosit în două sensuri, care îşi are originea (că Duhul provine doar de la Tatăl) şi care purcede (mult mai specific) (că Duhul vine de la Tatăl şi Fiul, sau prin Fiul).

(3)            Încăpăţânarea şi înţelegerea greşită a pneumatologiei patristice provine, din nefericire, de la Sf. Photius:

Din 867 înainte Photius a condamnat Filioque într-o serie de texte şi a formulat doctrina procesiunii Duhului Sfânt doar din Tatăl: ek monou tou Patros. El nu a înţeles omogenitatea ideii latine a misterului Trinităţii, conform căreia distincţia dintre Persoanele în consubstanţialitatea lor perfectă sunt derivată din relaţia lor şi opoziţia relaţiei lor – Tatăl şi Fiul sunt relativi unul faţă de altul – şi acea relaţie este una de origine şi procesiune. Photius, totuşi, credea că Persoanele erau distinse prin proprietăţi personale care nu puteau fi comunicate. . . .

Photius a privit monarhia Tatălui ca un principiu atât al Duhului cât şi de fel monogenos, şi ca principiu al consubstanţialităţii lor. În timp ce Părinţii Greci au văzut monarhia ca mergând într-o linie dreaptă, de la Tatăl prin Fiul în Duhul, totuşi, Photius a adoptat o schemă constând din două ramuri:

Fiul Tatăl < Duhul.

El ori a trecut peste aceasta în linişte ori a eliminat numeroase texte patristice care erau deschise la idee că Fiul a jucat o parte în venirea eternă a Duhului la fiinţa consubstanţială.

Nu se poate nega faptul că învăţătura Părinţilor şi a lui John Damascene era năruită şi înţepenită în teologia lui Photius. Cu toate că, aşa cum a indicat Segey Bulgakov, ‚nu există nici o doctrină unanimă şi omogenă a procesiunii Duhului Sfânt’, şi există deschideri în direcţia procesiunii per Filium şi chiar Filioque, Photius a păstrat cu evlavie pneumatologia într-o formă de expresie care scotea în afara discuţiei un acord cu Apusul sau chiar cu acei Părinţi Latini pe care îi acceptă creştinii ortodocşi ca a lor proprie. . . . Trebuie. . . . să luam argumentele lui Photius în mod serios – cel mai mult pentru că Biserica Greacă a preluat teologia sa – fără ca în acelaşi timp să pierdem din vedere pe acei Părinţi a căror lucrare Photius însuşi a tinsă să o scoată în afară.

{Yves Congar, I Believe in the Holy Spirit (Eng. trans. 1983), vol. 3, pp. 58-59} [Eu cred în Duhul Sfânt, n. tr.]

Şi Photius în mod sigur a învăţat sistemul de Carte bifurcat. Congar a schiţat. Vezi Photius, Contra Man. III, 17 (PG 102, 168B), and Amph., q. 188 (PG 101, 909B). De fapt, aparent diagrama pe care am reprodus-o este atribuită lui Sf. Photius!

(2) Ei nu o să înveţe că Duhul Sfânt este rezultatul dragostei dintre Tatăl şi Fiul. De sigur, ideea aceasta duce în mod direct la filioque. Doran a învăţat că familia umană era o ‚icoană’ (termenul său, definit corect ca ‚imagine’) a Sfintei Trinităţi în aceia că dragostea dintre soţ şi soţie produce un copil la fel ca dragostea dintre Tatăl şi Fiul dă procesiune Duhului Sfânt. O astfel de învăţătură îl subordonează în mod clar pe Duhul Sfânt faţă de celelalte Persoane. O astfel de învăţătură îl face în mod clar pe Tatăl şi Fiul două surse separate şi egale. O astfel de învăţătură este în mod clar necunoscută în Biserică.

Noţiunea că Duhul este într-un anumit fel relaţia, de dragostea, a Tatălui şi a Fiului este în special Apuseană. Dar aceasta nu este străină pentru Răsărit:

Duhul Sfânt este „legătura Trinităţii” – St. Epiphanius of Salamis, Ancoratus, 7 (PG 43:23B).

Duhul Cuvântului este ca o dragoste a Tatălui pentru Cuvântul născut în mod misterios, şi este aceiaşi dragoste pe care preaiubitul Cuvântul şi Fiul Tatălui o are pentru cel care l-a născut. Acea dragoste vine de la Tatăl în acelaşi fel cum aceasta este şi cu Fiul şi se bazează în mod natural pe Fiul – St. Gregory Palamas, Chapters, 36 (PG 150:1144D-1145A)

Dacă Dumnezeu, în Sfânta Treime, este Dragoste, atunci Duhul Sfânt este Dragoste a acelei dragoste – Sergius Bulgakov, La Paraclet (1946), p. 74.

Comentând asupra lucrării lui Sf. Andrei Rublev Icon of the Trinity [Icoana Trinităţii], Duhul Sfânt „este mijlocul Tatălui şi al Fiului. El este cel care produce comuniunea dintre cei doi. EL este comuniune, dragostea dintre Tatăl şi Fiul. Aceasta este în mod clar arătat de către remarcabilul fapt că mişcarea vine din el. Suflarea lui este cea pe care Tatăl o mişcă în Fiul, că Fiul îl primeşte pe Tatăl său şi că cuvântul răsună”. – Paul Evdokimov, “L’icone”, La vie spirituelle, 82 (1956), pp. 24ff.

Aşa cum a comentat Yves Cardinal Congar, „Aceste piese de evidenţă nu sunt suficiente, de sigur, pentru a forma o tradiţie teologică, însă ele creează o legătură şi un punct spre o deschidere. ‚Zidurile de despărţire nu sunt aşa de înalte precum cerurile’” – Yves Congar, I Believe in the Holy Spirit (Eng. trans., 1983), vol. 3, p. 89.

Aceasta este erezie, îmbrăţişată de Apus. Nici un Creştin Ortodox Catolic nu va îmbrăţişa vreodată aceasta pentru că a o îmbrăţişa înseamnă a înceta să mai fie un Creştin Ortodox Catolic.

Ciudat, felul cum ai trecut peste invocaţia mea a Sfinţilor Cyril de Alexandria, Epifanius, Grigore de Nyssa, Maximus Confesatorul, şi Ioan din Damasc, care îmbrăţişează cu toţi aceasta. Oare ei nu sunt Creştini Ortodocşi Catolici?

Va trebui să nu fim de acord. Totul după Nicea, în opinia mea, nu este timpuriu.

Ei bine, intruziunea politică a Constantinopolului în ierarhia Petrină de patriarhate – Roma, Alexandria, Antiohia, nu este timpurie.

Înţelegerea celor două naturi şi două voinţe din Domnul Nostru nu este timpurie.

Cultul imaginilor în mod definit că nu este timpuriu.

Şi pneumatologia Sf. Photius este chiar mai puţin timpurie!

În plus există o grămadă de mărturii timpurii printre Părinţii Apuseni şi Răsăriteni!

Unde?

EI bine, iată câteva exemple de la Părinţii Răsăriteni:

(1)            Sf. Atanasie (m. 373), în cel puţin trei locuri, se referă la „dependenţa în originare a Duhului în Fiul”. El foloseşte expresia para tou Logou în:

–Contra Arian. III, 24 (PG 26, 376A)

–Ad Ser. I, 20 (PG 26, 580A) –Id., III, 5 (PG 26, 632C).

(2)            Sf. Epifanius (367-403) se referă la Duhul ca cel ce purcede din Tatăl şi primind de la Fiul:

–Ancoratus, 6 (PG 43, 25C) –Id., 7 (PG 43, 28A) –Id., 11 (PG 43, 36C) –Id., 67 (PG 43, 137B) –Id., 73 (PG 43, 153A) –Id., 120 (PG 43, 236 B) –Panarion, Haer. LXII (PG 41, 1056)

Tot el a spus că Duhul este („îşi are fiinţa sa consubstanţială”) din Tatăl şi Fiul:

–Ancoratus, 8 (PG 43, 29C) –Id., 9 (PG 43, 32C) –Id., 67 (PG 43, 137B) –Id., 70 (PG 43, 148A) –Id., 71 (PG 43, 148B) –Id., 72 (PG 43, 152B) –Id., 75 (PG 43, 157A) –Panarion, Haer. LXIX, 54 (PG 42, 285D).

(3)            Sf. Cyril din Alexandria (m. 444) a folosit o mare varietate de formule pentru a exprima relaţia dintre Duhul şi Fiul:

El vine de la Fiul

–Vezi textele de mai sus

El purcede din Fiul

–Adv. Nest. IV, 1 (PG 76, 173A-B)

El purcede din Tatăl şi Fiul

–De recta fide ad Reg. Or. alt. LI (PG 76, 1408B)

–De ador. I (PG 68, 148A)

El purcede din Tatăl prin Fiul

–De ador. I (PG 68, 148A)

–Adv. Nest. IV, 3 (PG 76, 184D)

(4)            Am citat deja evidenţa de la Sf. Maximus Confesatorul pentru „gândul Fiului”. El a folosit şi expresia: dia mesou tou Logou, „prin mijloacele Cuvântului” –Quaestiones et dubia, Interr. XXXIV (PG 90, 813B).

(5)            Există mai multă evidenţă din partea Sfinţilor Grigore de Nyssa şi Ioan din Damasc, dacă eşti interesat – îmi dau seama, deşi, nu prea eşti.

Nu îmi sucii cuvintele mele. Dacă Roma era interesată într-o traducere adecvată engleză a Simbolului Credinţei, nu ar mai fi nici un ‚şi Fiul’ din moment ce cuvântul englezesc ‚purcede’ [proceeds în lb. engleză, n. tr.] se referă la origine.

De fapt Cardinal Congar a propus o oarecum mai bună traducere, care capturează ambele înţelesuri ale latinei:

„de la Tatăl ca Sursă absolută şi de la Fiul”

şi tot el a indicat înspre formula mai degrabă acceptabilă din punct de vedere patristică:

„de la Tatăl prin Fiul”.

Vezi Congar, op. cit., p. 206.

Îi respingi pe Părinţii Apuseni care au formulat această înţelegere Apuseană? De sigur, dacă faci aceasta tu trebuie să respingi şi al Cincilea Sfânt Conciliu Ecumenic (Constantinopole II), care afirma:

‚Noi declarăm mai departe că ţinem strâns de decretele celor patru Concilii, şi în fiecare fel îi urmăm pe sfinţii Părinţi. . . Hilary. . . Ambrose. . . Augustin . . . Leo şi scrierile lor despre credinţa adevărată [listând doar pe Părinţii Apuseni menţionaţi de Conciliu]. Vezi Constantinople II, Acta, Session I.

(4)            Care sunt celelalte erori latine ale crezului?!?

1) Expresia extra ‚Dumnezeu din Dumnezeu’ inserate înaintea celei cu ‚Lumină din Lumină’. 2) Schimbarea ‚s-a întrupat din Duhul Sfânt ŞI Fecioara Maria’ în ‚s-a întrupat din Duhul Sfânt AL Fecioarei Maria’. 3) Filioque.

(1)   Eu nu pot să vad cum Deum de Deo ar putea fi o eroare! Acesta provine chiar din Simbolul de la Nicea I (325). Pentru text, vezi Philip Schaff, The Creeds of Christendom (3d ed. 1931), vol. 2, p. 60. Forma originală a Simbolului a fost citită şi aprobată la Sfântul Conciliu Ecumenic de la Calcedon (451), alături de versiunea Niceano-Constantinopolitană. Vezi Chalcedon, Acta, Session II. Deci tu respingi şi Nicea I şi Calcedon de asemenea?!?!

(2)   Textus receptus în greacă spune:

kai sarkothenta ek pneumatos hagiou kai Marias tes parthenou kai enanthropesanta

Textus receptus în latină spune:

et incarnatus est de Spiritu Sancto ex Maria virgine, et homo factus est

Aceasta se traduce în mod diferit, dar de şi ex sunt sinonime. De fapt, în acea linie din Crez, folosirea lor este un fel de formă corelativă pe care o favorizează latina, pe care am putea-o traduce ca: „. . . din/a Duhul Sfânt şi din/a Fecioarei Maria . . .”

Înţelesul este clar acelaşi în latină şi în greacă!

M-am obosit de asta. Filioque este erezie, pur şi simplu. Cinstit să fiu, sunt satul de vorbirea echivocă romană şi încercările de a ‚clarifica’ (de exemplu documentul din septembrie 1995 al Conciliului Pontifical Vatican pentru Promovarea Unităţii Creştine aşa cum este publicat în L’Osservatore Romano). Dacă ei s-ar întoarce la Credinţa antică, această problemă – o problemă creată de Catolicii Romani – nu ar mai exista. De sigur, pe lângă toată ideea de infailibilitate a papei, Romano-Catolicii s-au pictat şi ei într-un colţ teologic.

Aş presupune că ar fi obositor să continui să fi greşit. După cum putem vedea din pasajele citate mai sus, credinţa antică includea Filioque! Aşa că noi nu am părăsit-o niciodată! Mă rog totuşi pentru reluarea comuniunii dintre noi.

Un al doilea participant Ortodox a scris:

Din perspectiva Ortodoxă, cuvântul „purcede” (processio în latină) este presupus a se traduce într-un cuvânt grecesc care se referă în mod specific la „originea hipostatică” eternă. Noi ortodocşii facem o distincţie între cele două „feluri” diferite de procesiune. Primul tip este „procesiunea hipostatică”. În acest caz, termenul „procesiune” este folosit în general şi ar însemna „născut” ca şi în cazul Fiului, sau „care purcede de la Tatăl” (folosit într-un sens mai specific) în cazul Duhului. . . .

Dar noi nu recunoaştem un alt „fel” general de „procesiune”. Noi am numi-o „procesiune energetică”. Aceasta ajunge în înţelegerea noastră şi în distincţia pe care o facem între Esenţa Divină (care este transcendentă şi ne-accesibilă pentru oricine decât Trinităţii în oricare sens) şi Energiile Divine (în care noi participăm şi prin care noi devenim „părtaşi ai Naturii Divine”). Energia Divină este Viaţa lui Dumnezeu care „înconjoară” Esenţa Divină. Aceasta este o Energie, dar noi o experimentăm în multiplicitate şi îi dăm diferite nume (toate numele atributelor lui Dumnezeu). Aceasta este totuşi Trinitatea, Energiile Divine sunt astfel Necreată (precum Trinitatea este Necreată). Energiile Divine este „modul” (dacă vrei) al manifestării eterne a Trinităţii. În acest sens, putem spune sigur că Duhul purcede „în mod energetic” din Tatăl prin Fiul.

Dacă aceasta nu este filozofare (zadarnică), eu nu ştiu ce este! Aceste distincţii sunt străine în tradiţiile Apusene şi Alexandriniene. Eu nu le resping neapărat – dar trebuie să indic că aceasta este în mod clar un exemplu de:

(1)            Un fel de teologie filozofică pe care mulţi ortodocşi o condamnă când este practicată de teologii latini

(2)            O dezvoltare a doctrinei, probabil anticipată de unii dintre Părinţi, probabil dedusă din mărturia Sfintelor Scripturi, dar în mod clar o dezvoltare a înţelegerii ante-Niceane care a respins „procesiunile” din Divinitate care nu erau personale / hipostatice.

Aşa că este o uşă care este „deschisă” din punct de vedere teologic, ca să vorbim aşa.

Într-adevăr. Sunt de acord. Dar noi trebuie să o deschidem mai larg – să putem vedea mărturia tuturor Sfinţilor Părinţi despre credinţă.

Noi am argumenta aceasta dacă textele patristice sunt atent examinate, distincţia dintre „procesiunea energetică” şi „originea hipostatică sau procesiunea” vor fi văzute. Orice text patristic pare să aprobe un filioque, pe care noi l-am înţelege ca vorbind despre „procesiunea energetică”.

Da, aceasta ar fi o înţelegere din ziua de pe urmă a Sf. Grigore Palamas, de exemplu, dar aceasta pur şi simplu NU explică TOATE evidenţele patristice! Sf. Atanasie cel Mare, de exemplu, a afirmat că nu erau procesiuni din Divinitate care să nu fie personale.

Din nou, noi am spune că dacă examinezi textele, nu vei găsi nimic specific care să se refere la originea hipostatică din aceste pasaje. Vei găsi, dacă va fi ceva, evidenţa că aceasta se referă la „procesiunea energetică” aşa cum am încercat să explic în mod slab mai sus. Probabil că alţi ortodocşi pot să-mi corecteze slaba mea încercare de a explica aceasta.

Greşit. În câteva dintre pasajele citarea de mine înţelesul este clar că Fiul are un anumit rol în starea eternă a Duhului. El nu este principiul, dar El are un anumit rol. Îţi salut uşa ta deschisă. Dar noi trebuie să confruntăm TOATĂ evidenţa patristică în mod corect – în special când tradiţiile noastre (care sunt UNA după toate) PAR să devieze aşa de ascuţit.

Primul ortodox menţionat la început a răspuns:

Când capitala Imperiului Roman s-a mutat la Est spre Noua Romă (Constantinopole) în secolul al 4lea, Vestul era destul de mult izolat, în special provinciile cele mai apusene. Prin secolul al 6lea, erezia Filioque prinsese rădăcini şi la încheierea secolului al 8lea acea erezie a fost în mod ferm stabilită printre Franci. Vechea Romă a rezistat aceste erezii pentru ceva timp, dar cu contactul diminuat cu Răsăritul şi o creştere în influenţă a Francilor, Vechea Romă s-a afundat în această erezie devreme în secolul al 11lea. Mai târziu în acelaşi secol, Vechea Romă s-a separat de Biserică şi a mers cu Francii eretici.

Aici sunt câteva gânduri interesante de la Yves Cardinal Congar, O.P., unul dintre marii teologi istorici al secolului al 20lea:

Este extrem de important să notam că Apusul a profesat Filioque, deşi Părinţii săi şi conciliile sale, la vremea când acesta era în comuniune cu Răsăritul şi Răsăritul era în comuniune cu Apusul — Yves Congar, I Believe in the Holy Spirit (Eng. trans. 1983), vol. 3, p. 50.

Cardinal Congar a mers mai departe pentru a lista pe toţi Părinţii Apuseni care au profesat filioque:

Sfinţii Hilary de Poitiers („Atanasie al Apusului”), Ambrozie, Augustin, Leo cel Mare, Fulgentius de Ruspe, Eucherius de Lyons, Faustus de Riez, Avitus de Viena, Gennadius de Marseilles, Julian Pomerius din Arles, Paschasius, Boethius, Cassiodorus, Grigore cel Mare şi Isidore de Sevilia.

Conciliile Apusene şi Crezurile care au învăţat filioque sunt notate:

Cele 16 Concilii de la Toledo (440-675), Quicumque (Crezul Atanasian), şi Sinodul de la Hatfield (680).

Cardinal Congar listează pe aceşti Părinţi Răsăriteni care „şi-au asumat sau au presupus că Duhul era dependent în subzistenţa sa eternă de Fiul”:

Sfinţii Epifanius şi Cyril de Alexandria

Şi aceşti Părinţi Răsăriteni care „au vorbit despre o procesiune de la Tatăl prin Fiul”:

Sfinţii Grigore din Nyssa, Maximus Confesatorul şi Ioan Damascene.

Într-adevăr noi ştim că Apusul a profesat filioque foarte devreme şi încă mai era în comuniune cu Răsăritul. Aici este ceea ce Sf. Maximus Confesatorul, teologul catolic proto-grec, a spus în această privinţă, prin a explica tovarăşilor lui greci:

[Romanii] au produs evidenţa unanimă a Părinţilor Latini, precum şi a lui Cyril din Alexandria, din studiul pe care el l-a făcut asupra evangheliei lui Ioan. Pe baza acestor texte, ei au arătat că ei nu au făcut pe Fiul să fie cauza Duhului – ei ştiu de fapt că Tata este singura cauză a Fiului şi a Duhului, unul prin naştere şi celălalt prin procesiune – dar că ei au manifestat procesiunea prin el şi au arătat astfel uniunea şi identitatea esenţei — St. Maximus, Letter to Marinus, PG 91, 136.

După cum putem vedea, filioque este învăţătura Bisericii! Răsăritul o poate înţelege diferit – într-un fel complementar faţă de Apus. Răsăritul poate că nu o cântă în cadrul Crezului. Dar, înţeles în mod adecvat, aceasta ESTE credinţa Bisericii. Dacă cineva condamnă filioque, el condamnă întreaga biserică Apuseană şi el condamnă biserica Răsăriteană care era în comuniune cu Apusul! Într-adevăr, el ori se debarasează de Biserică, ori se condamnă pe sine însuşi!