de Janice Broun
Disputele recente şi schismele din cadrul bisericilor Ortodoxe Răsăritene îşi au adesea originea în disputele înrădăcinate din punct de vedere istoric cu referire la barierele jurisdicţionale dintre Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului şi Patriarhul Moscovei. Manipularea comunistă a bisericilor a făcut lucrurile să fie şi mai rele. Din secolul al 15lea, când Constantinopolul şi Balcanii erau sub dominaţia otomană musulmană, doar Moscova printre alte tărâmuri Ortodoxe, a rămas independentă. Numindu-se pe sine ca „A Treia Romă”, Moscova şi-a asumat rolul de protector al Ortodoxiei. În secolul al 19lea şi devreme în secolul al 20lea Imperiul Otoman s-a fragmentat, permiţând bisericilor Ortodoxe Balcanice legate de lupta pentru independenţa naţională să apară şi să realizeze autocefalia (statutul de auto-guvernare). Totuşi, după Al Doilea Război Mondial, imperialismul soviet a adus majoritatea bisericilor ortodoxe din Estul Europei înapoi sub auspiciul Patriarhatului Moscovei. Astăzi câteva din aceste biserici şi-au reafirmat independenţa lor. În acelaşi timp ele se luptă cu înfiinţările de biserici corupte de infiltraţia comunistă, în adiţie la alianţele mai recente cu neo-comuniştii şi naţionaliştii.
Schismele din bisericile ortodoxe de astăzi nu implică doctrina. Cu toate acestea, ele produc o nenorocire adâncă celor credincioşi deoarece ele fracturează unitatea bisericii bazată pe credinţa şi închinarea comună, pe comuniunea sacramentală, şi pe tradiţia apostolică. În mod paradoxal, unitatea ortodoxă din Europa este exercitată în pluralitate prin 15 autocefalii, de obicei naţionale, biserici. Pe lângă cele patru patriarhate antice ale Constantinopolului, Antiohiei, Alexandria şi Ierusalim, bisericile autocefale includ Rusia, România, Serbia şi Bulgaria, conduce de patriarhi; Grecia, Cipru, Republica Cehă şi Slovacia, Polonia, Albania şi Sinai, conduse ori de arhiepiscopi or de metropolitani; şi Georgia, condusă de un Catholicos-Patriarh. Adiţional, câteva biserici „autonome” sunt auto-guvernante în majoritatea privinţelor însă nu încă pe deplin independente, plus provincii eclesiastice care depinde de una din bisericile autocefale. Deşi Patriarhul Ecumenic Bartolemaos este onorat drept primus interpares, primul între egali, el nu este echivalentul papei catolice în autoritate. El poate oferi sfat, însă el nu are nici o putere de a se interfera cu chestiunile interne ale bisericilor.
Estonia
Predominant luterană, Estonia conţine o minoritate de 50.000 de ortodocşi, din care 30.000 sunt ruşi. Minoritatea ortodoxă estonă reprezintă roada misiunii ortodoxe din vremea domniei ţarului. În 1923 după ce Estonia şi-a căpătat independenţa de Rusia, s-a născut o Biserică Apostolică Ortodoxă Estonă care, împotriva dorinţelor membrilor ruşi, s-a pus pe sine sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului. După ocuparea sovietică în 1944, Patriarhul Moscovit şi autorităţile soviete au discriminat în favoarea elementului rus din Biserica Ortodoxă Estonă, în întregime prin influenţa, în mod ironic, a lui Tallin – născut Patriarh Aleksi II, episcop în Estonia din 1961 până în 1986. Conform preotului estonian pensionat August Kaljukosk, în era sovietică de după război 42% dintre vorbitorii de estonă a republicii, dar numai 22% din aceştia vorbitori de rusă, din parohii ortodoxe au fost închise. Dintre 100 de ordinări, 71 erau preoţi vorbitori de rusă. Discriminarea anti-estoniană s-a intensificat de fapt în ultima jumătate a ocupaţiei soviete, perioada în care Aleksi era în control. Astăzi în Estonia numai 17 preoţi ortodocşi sunt capabili să conducă servicii în limba estonă.
După ce Estonia şi-a câştigat independenţa sa în 1991, activiştii ortodocşi estonieni s-au luptat să smulgă controlul bisericii de la Patriarhatul Moscovei. Pe 20 Ianuarie 1996, la cererea lor, şi cu aprobarea guvernului estonian, Bartolemaos, în ceea ce unii critici îl privesc drept presupunere, a redeclarat în mod unilateral jurisdicţia directă peste Ortodoxia din Estonia, instalându-l pe Arhiepiscopul Johannes de Finlanda drept cap al Bisericii Apostolice Ortodoxe Estone (BAOE). Patriarhul Aleksi, sprijinit de autorităţile civile ruse cele mai înalte, s-a folosit de represalii prin a suspenda legăturile formale cu Constantinopolul.
În realitate disputa era cu privire la proprietate mai degrabă decât canoane. Guvernul estonian a stipulat faptul că instituţiile trebuiau să se înregistreze pentru a-şi putea revendica proprietatea. Acesta a înregistrat BAOE însă a pus obstacole în recunoaşterea din partea Bisericii Ortodoxe pro-Moscova de sub Arhiepiscopul Kornily a lui Tallin. Deşi 54 din 84 de congregaţii ortodoxe din Estona şi-au exprimat sprijinul faţă de Constantinopol, două treimi din membrii au favorizat Moscova. În cele din urmă, BAOE, pentru a împiedica schisma mult mai serioasă, i-au asigurat pe enoriaşii ruşi că ei nu vor fi evacuaţi. În 16 mai 1996 Patriarhii Bartolemaos şi Aleksi au fost de acord să restaureze relaţiile, permiţând fiecărei parohii să aleagă între Constantinopol sau Moscova. O preocupare majoră a Bisericii Ortodoxe Ruse în toate privinţele se pare că a fost frica sa ca o plecare estoniană cu succes ar fi putut crea un precedent pentru alte revendicări separatiste.
Georgia
Temerile unei ocupaţii a Moscovei a parohiilor din Abkhazia, care are o comunitate rusă substanţială, au fost înlăturate de discuţii cinstite în timpul vizitei lui Aleksi în primăvara lui 1996. din nou, preocupările eclesiastice au fost în paralel cu politica în timp ce separatiştii din Abkhazia s-au rupt de controlul Georgiei cu asistenţa militară rusă.
Moldova
Majoritatea Moldovei, sub controlul otoman, şi mai târziu, integrată în România ca provincia Basarabia, a intrat sub jurisdicţia Patriarhului Ecumenic până ce aceasta a fost anexată Rusiei în 1813. datorită Revoluţiei Ruse (1917) şi a Războiului Civil (1918-21) România a recâştigat controlul Basarabiei, şi Ortodoxia Română a restabilit în mod formal jurisdicţia sa asupra regiunii în 1924. Reanexarea sovietică a Basarabiei după ocuparea Armatei Roşii în 1944 a însemnat o altă deviere a Ortodoxiei Moldovei înapoi spre Patriarhul Moscovei. În ciuda secesiunii moldove de la Uniunea Sovietică în 1991, forţele pro-moscovite s-au opus reunificării cu România. A acapara o reafirmare a jurisdicţiei Ortodoxiei Române, Patriarhul Moscovei a oferit bisericii autonomia sa în 1992. Cu toate acestea, 48 de parohii, 25 de preoţi şi o treime din credincioşii ortodocşi se consideră pe sine membrii ai Metropolitanatului reconstituit al Basarabiei sub protecţia Patriarhului Teoctist de la Bucureşti. Biserica Ortodoxă Răsăriteană anticipează reintegrarea eventuală eclesiastică a Moldovei, precum şi lingvistică, culturală şi ortografică în România. Ortodoxia Română educă în prezent 80 de studenţi moldoveni la Seminarul său din Iaşi.
Pentru partea sa, guvernul predominant comunist al Moldovei denunţă Metropolitanatul Basarabiei şi face discriminare împotriva acestuia. În 1995 un călugăr moldovean, Atanasie Petru, a murit în circumstanţe suspicioase după primirea de ameninţări datorită afilierii lui cu Metropolitanatul pro-Bucureşti. Preşedintele Moldovei (la data când s-a scris acest articol, n. tr.) Mircea Snegur, totuşi, recunoaşte în mod tacit Metropolitanatul, şi au avut loc întâlniri roditoare între Patriarhatele Moscovei şi a Bucureştiului în toamna lui 1996 şi în februarie 1997. Austria va fi locul discuţiilor adiţionale în iunie 1997.
Belarus
Mulţi ortodocşi din Belarus sunt stingheriţi cu privire la subordonarea bisericii lor la Patriarhul Moscovei. Ei displac conducerea rusificată peste Metropolitanul Filaret din Minsk şi predicile în rusă. În primăvara lui 1996, în linie cu masa recentă a demonstraţiilor pro-democraţie împotriva tendinţei de reintegrare a Belarus în Rusia, 15 din 788 de parohii ortodoxe din Belarus şi-au transferat alianţa lor de la Patriarhul Moscovei la cel al Bisericii Autocefale Belaruse de bază americană.
Fosta Iugoslavie
Macedonenii şi muntenegrenii, tradiţional fiind parte a Bisericii Ortodoxe Serbe, îşi afirmă în mod crescut identităţile lor distincte împotriva hegemoniei Serbiei. Biserica Ortodoxă Macedoneană a declarat unilateral autocefalia sa în 1967, o procedură necanonică în tradiţia ortodoxă. Cu toate acestea, aceasta a avut sprijinul liderului comunist al Iugoslaviei, Josef Tito, care şi-a dorită să susţină conştiinţa culturală macedoneană împotriva pretenţiilor etnice şi teritoriale greceşti şi bulgare faţă de Macedonia. Această biserică nu a fost niciodată recunoscută de alte biserici ortodoxe. Eventual, în iulie 1955, Biserica Ortodoxă Serbă a declarat Biserica Ortodoxă Macedoneană schismatică, deşi în 1996 Serbia a admis recunoaşterea politică faţă de Macedonia. Deoarece guvernul macedonean şi biserica s-au bucurat de relaţii cordiale cu Vaticanul, Ortodoxia Serbiei acuză Ortodoxia Macedoniei de dedarea către Catolicism. Biserica Ortodoxă Serbă refuză de asemenea recunoaşterea Bisericii Ortodoxe Muntenegrene, creată în 1993.
Bulgaria
Schisma care a lovit Biserica Ortodoxă Bulgară din 1992 a rezultat dintr-o intervenţie de stare rău sfătuită de a-l înlocui pe Patriarhul Maksim şi Sfântul Sinod printr-un Sinod Provizoriu sub Metropolitanul Pimen din Nevrokop. Guvernul Uniunii Democraţilor Liberi (UDL) a argumentat faptul că alegerea din 1971 a lui Maksim din timpul comuniştilor a fost invalidă. Un nucleu de preoţi, neliniştiţi în privinţa întârzierii lui Maksim în convocarea unui Sobor (Conciliu) de a adresa reforma bisericii, au sprijinit Sinodul Provizoriu. Adiţional, complicând lucrurile, UDL avea suportul episcopilor ortodocşi care au fost la fel de compromişi de comunişti ca şi Maksim. Pimen în vârstă de 90 de ani, privit în mod considerabil drept neprincipial, a fost numit original un metropolitan în 1952 ca un protejat al Ministrului de Interne Alexander Yugov, împotriva dorinţelor Sfântului Sinod.
Majoritatea credincioşilor deplâng natura necanonică a schismei şi-l susţin pe Maksim, care este recunoscut ca legitim de către alte patriarhate. Totuşi, nedemnele încăierări în privinţa proprietăţilor cheie a bisericii, incluzând sediul Sinodului şi fabrica de lumânări care încă mai oferă majoritatea venitului bisericii, a discreditat ambele părţi. Partidul Socialist Bulgar (comunist) de guvernare, care a succedat pe UDL la finalul lui 1992, l-a reinstalat pe Maksim şi acum pozează ca un apărător al Ortodoxiei. Majoritatea episcopilor s-au căit şi au fost reinstalaţi de către Maksim. Totuşi, în iulie 1996 Pimen a convocat un Sobor care l-a ales pe el ca patriarh. El este recunoscut doar de către dubiosul Patriarh Filaret şi de auto-constituitul său Patriarhat Ucrainean Ortodox Kyiv. Maksim a ameninţat că-l anatemizează pe Pimen, înlăturându-l în mod irevocabil din biserică, dacă nu-şi retrage pretenţia sa. Între timp, protestele în masă din ianuarie 1997 ale politicilor socialiste dezastruoase pentru economie au inclus participarea suporterilor de la ambii patriarhi, deşi Sinodul rebel al lui Pimen s-a dovedit a fi mult mai tocit.
Un fost profesor de teologie ortodoxă pretinde că până în 1990 jumătate din studenţii de la Academia Teologică din Sofia lucrau pentru serviciile de securitate. El argumentează faptul că schisma a fost iniţiată şi este ţinută în continuare de oameni a căror ţintă este de a submina Biserica Ortodoxă Bulgară şi de a provoca conflict între ea şi UDL. Aceasta face posibilă uitarea crimelor Partidului Comunist împotriva Ortodoxiei şi pentru a crea o impresie falsă că acei ortodocşi care îl susţin pe Maksim se opun democraţiei. Comuniştii se par a fi beneficiarii principali. Maksim a consolidat relaţiile cu bisericile ortodoxe vecine sprijinitoare, în special grecii, serbii, şi ortodocşii ruşi. În acelaşi timp, o contagiune anti-catolică, anti-vestică, anti-musulmană şi anti-ecumenică s-a răspândit rapid în cadrul Bisericii Ortodoxe Bulgare.
Patru dintre cei 14 metropolitani din prezent se crede în general că sunt agenţi comunişti şi o porţiune specială a lectorilor teologici ortodocşi nu sunt credincioşi.
România
Oastea Domnului
Oastea Domnului a apărut în Transilvania ca o mişcare de trezire centrată pe laicii romani ortodocşi care accentua studiul biblic, predicile evanghelice şi misiunea activă. Fondatorul ei, Iosif Trifa, a fost acuzat de tendinţe Protestante şi a fost caterisit în 1935. Unii membrii au plecat şi s-au amestecat cu Fraţii (Creştinii după Evanghelie, n. tr.). Cu toate acestea, majoritatea membrilor săi de jumătate de milion au rămas credincioşi faţă de biserica mamă ortodoxă care, totuşi, nu a fost pregătită să apere Oastea Domnului împotriva distrugerii încercate de către comunişti. Aceasta a supravieţuit în mod clandestin sub lideri ca mult respectatul Traian Dorz, care a oferit o rezervă nepreţuită de creştini dedicaţi cărora nu le era frică să folosească orice oportunitate pentru a mărturisi. Comuniştii au făcut tot ceea ce au putu ei mai bine pentru a instiga diviziuni în cadrul conducerii.
Odată cu venirea libertăţii, reabilitarea Oastei era o necesitate urgentă. În 1991 Sfântul Sinod a aprobat statutele sale, a afirmat convingerea sa că ea „îşi va recâştiga locul de bine în sânul bisericii după aceşti lungi şi dificili ani de dictatură ateistă”. Acesta l-a reabilitat pe Trifa, recunoscând faptul că greşelile lui erau de natură disciplinară, nu doctrinară, şi că el era „un model de serviciu şi sacrificiu pentru Dumnezeu şi aproape”. Încă mai există tensiuni în cadrul Oastei, şi unele sectoare ale bisericii ortodoxe încă o mai privesc ca sectantă. Unii membrii s-au alăturat de Biserica Catolică de Rit Apusean, acum reabilitată după absorbirea forţată în Biserica Ortodoxă de sub comunism.
Nota editorului: În următorul număr al East-West Church & Ministry Report [Biserica Răsăriteană-Apuseană şi Raportul de Lucrare], Janice Broun va examina diviziunile dintre Ortodoxie şi Catolicismul de Rit Răsăritean în Rusia şi Ucraina.
Janice Broun este un jurnalist independent din Alness, Scoţia.
____________________
Janice Broun, “Divisions in Eastern Orthodoxy Today,” [Diviziuni în Ortodoxia Răsăriteană de Astăzi] East-West Church & Ministry Report, 5 (Primăvara 1997), 1-3.
