Romani

de Dr. Beniamin Cocar (1955-2017)

Acest material face parte dintr-un curs predat de Dr. Beniamin Cocar la William Tyndale College in iarna anului 2000. Cursul de față este o analiză exegetică a cărții Romani cu accent pe înțelegerea metodei lui Pavel de dezvoltare a subiectului cheie a neprihănirii lui Dumnezeu așa cum se desprinde din tratarea sa a omului pierdut, națiunea Israelului, și creștinul. Atenție specială se acordă unei înțelegeri a naturii vieții victorioase a creștinului așa cum apare în scrisoarea lui Pavel către biserica din Roma.

Obiectivele cursului

1. De a completa un studiu exegetic al cărții Romani oferind o atenție specială dezvoltării argumentului din epistolă.
2. De a studia cele cinci doctrine majore ale credinței creștine așa cum sunt prezentate în Romani.
3. De a ghida pe student în dezvoltarea îndemânărilor de studiere a Bibliei și pregătirea lecțiilor.
4. De a provoca pe student de a aplica principiile doctrinare din Romani la viața sa zilnică.
5. De a încuraja pe student să memoreze versetele cheie din Romani pentru beneficiul propriu cât și pentru evanghelism.

Epistola lui Pavel către Romani

Această scrisoare este cea mai semnificativă scrisoare teologică scrisă vreodată. Augustin de Hippo (354-430), cel mai influent dintre părinții bisericii, a fost convertiți în urma citirii textului din Romani 13:13-14. Martin Luther, părintele Reformei Protestante, studia cartea Romani când a ajuns la concluzia că numai credința poate justifica o persoană înaintea lui Dumnezeu. John Wesley, fondatorul Metodismului, a fost convertiți pe 24 mai 1738, în urma citirii introducerii lui Luther a cărții Romani Karl Barth a fost convertit prin Cartea Romanilor. Nenumărați alți creștini au fost aduși la Hristos prin citirea sau studierea cărții Romani. Scriitorul de față a fost convertiți în 1972 după ce a auzit o predică din Romani 2:4. Această scrisoare reprezintă o temelie solidă pentru credința creștină. John Calvin spunea că „înțelegerea cărții Romani oferă o cheie de înțelegere a Creștinismului”. Autorul cărții către Romani prezintă cinci doctrine creștine într-un fel distinct: Condamnarea, Justificarea, Sfințirea, Glorificarea și Consacrarea.

Autorul demonstrează că fiecare este un păcătos care are nevoie de mântuire. Apoi arată că oricine poate fi justificat prin credință, sfințit prin lucrarea Duhului, slăvit cu Hristos. În ultima parte a epistolei, autorul pledează pentru consacrarea, pentru dedicarea din partea acelora justificați prin credință.

Prin încuviințarea comună, Romani este cea mai mare dintre scrisorile lui Pavel, și biserica romană a devenit unul din centrele majore ale Creștinismului, deși nu se cunoaște prea multe despre circumstanțele din jurul fondării și a istoriei timpurii a acestei biserici. Apostolul nu se ocupă cu aceste lucruri în cursul scrisorii sale. Luca nu oferă nici un ajutor dincolo de a menționa că Acuila și Priscila, cu care a trăit și a lucrat Pavel la Corint, veniseră recent din Italia (Fapte 18:2). El nu spune nimic despre mărturia lui Pavel către ei, așa că presupunerea este că ei erau deja credincioși. Expulzarea evreilor din Roma prin ordinul împăratului Claudius a fost dictată, conform istoricului Suetonius (Claudius 25), prin „tulburările de la instigarea lui Chrestus”. Din moment ce confundarea lui „i” și „e” nu erau cunoscute în traducerile latine din greacă, este posibil să concludem din această afirmație că evreii romani au devenit neobișnuit de agitați și dezordonați cu privire la proclamarea în mijlocul lor a lui Isus ca Hristos (Christus), provocându-l pe împărat să ia o acțiune împotriva lor. Dar agitația nu putea fi cauzată de zelul mesianic al nuanțelor revoluționare. Oricum ar fi fost, este probabil ca a cincia decadă din primul secol credința creștină să fi câștigat un punct de sprijin în capitala imperiului. Conform cu Abrosiaster (secolul 4), biserica romană nu a fost stabilită de un apostol (care îl scoate pe Petru din considerare) ci de creștini evrei nenumiți. Când a scris Pavel, aceasta devenise foarte faimoasă pentru credința ei (1:8) (Romanii în EBC, Introducere).

Autorul

1. Nu a pus nimeni în discuție autoritatea Paulină.
2. Pavel spune că a scris-o, 1:1.
3. Părinții bisericii timpurii o listează ca fiind a lui Pavel.
4. Stilul aparține marelui apostol.

Data

Punctul fix pentru datarea șederii lui Pavel în Corint (locul scrierii), este apariția sa înaintea lui Galion, proconsulul din Ahaia, Fapte 18:12-17, care era în slujbă între anii 50-54 d. Hr., și cel mai probabil anul 51 d. Hr. În Fapte 18:18, Luca ne oferă o declarație generală a vremii, „Pavel a mai rămas destul de multă vreme”, și majoritatea cercetătorilor ar data Romani între 55-56.

Locul scrierii

1. Corint în timpul celei de-a treia călătorii misionare, Romani 15:22șu.
2. Pavel a stat cu Gaius, Romani 16:23, același om ca în 1 Corinteni 1:14.
3. Erast, vistiernicul din Corint, transmite salutări, Romani 16:23.
4. Fivi, un membru al bisericii din Chencrea era în drum spre Roma, Romani 16:1-2 (Chencrea era portul de est al Corintului).

Ocazia și scopul

1. Pavel și-a propus să viziteze Roma în drumul său către Spania, Romani 15:22-23.
2. Pavel avea nevoie de rugăciunile lor, Romani 15:31.
3. Fivi vizita Roma, așa că Pavel s-a folosit de această ocazie, Romani 15:1.
4. Nici un alt apostol nu a vizitat Rome, așa că el a vrut să-i încurajeze, și să-i pregătească pentru vizita sa, Romani 1:7:13.
5. Ca să scrie o sistematizare teologică a Credinței Creștine.

Destinatarul

Titlurile Epistolelor Pauline nu sunt parte din text, așa că subtitlul „PROX ROMAIOGX” nu poate fi atribuit apostolului ci trebuie luat ca reflectând înțelegerea bisericii ca un întreg undeva în al doilea secol. Cu toate acestea, din moment ce cititorii intenționați sunt localizați la Roma de către scriitor (Romani 1:7, 15), toată îndoiala cu privire la destinatar s-ar părea a fi eliminată. Totuși, câteva manuscrise nu au cuvintele „în Roma” (G. Origen, Ambrosiaster), și P46, are doxologia de încheiere din 16:25-27, la finalul capitolului 15. Datorită acestor variații, unii cred că aceasta era ori o scrisoare circulară, ori că ar fi fost trimisă la Romă fără de capitolul 16 și către Efes cu capitolul 16 (T.W. Manson, Studies in the Gospels and Epistles, Philadelphia: Westminster Press, 1962). Deși unii scriitori sunt de acord cu Manson, majoritatea cercetătorilor susțin poziția că Pavel a adresat scrisoarea către biserica din Roma. Pavel avea în minte trei vizite: către Roma, Spania și Ierusalim, și biserica din Roma este în centrul acestor vizite. Pavel a intenționat de multă vreme să-i viziteze (Romani 1:13) pentru a distribui câteva daruri spirituale, ca să-și împărtășească credința cu ei. Apoi el intenționa să meargă în Spania, și avea nevoie de rugăciunile lor (Romani 15:28). De ce le-a scris acestora despre aceste planuri? El îi cunoștea pe mulți din membrii bisericii din Roma, membrii care l-au susținut și l-au ajutat în timpul misiunii lui către Asia (Romani 16:2-15), și el avea nevoie de sprijinul lor în timpul vizitei la Ierusalim (Romani 15:30-32).

Karl P. Donfried scrie: „Fără îndoială că s-a ajuns la un consens că Romani este adresată către comunitatea creștină din Roma care se găsea într-o situație istorică particulară” (Karl p. Donfried, The Romans Debate, Peabody, Mass: Hendrickson Publishers, 1977, 1991, p. 49).

Canonicitatea

1. Autoritățile antice includ în mod regulat Romani
2. Marcion avea Romani pe lista sa
3. Canonul din Muratori avea inclus Romani

Valori teologice

Profesorul Everett Harrison de la Fuller scrie: „Romani mulțumește dorința spiritului uman după o expunere comprehensivă a marilor adevăruri despre mântuire expuse în mod logic, susținute și iluminate de Scriptura Vechiului Testament” (Romans, in the Expositor’s Bible Commentary, vol. 10, Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1976, pg. 7).

Acestea sunt câteva din valorile teologice:
1. Mântuirea
2. Justificarea prin credință
3. Trinitatea, Dumnezeu Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt
4. Botezul Duhului
5. Viața în Hristos
6. Glorificarea credinciosului
7. Suveranitatea lui Dumnezeu
8. Imputarea păcatului lui Adam și a neprihănirii lui Hristos
9. Firea / duhul
10. Lipsa de credință a Israelului și eliberarea lui finală
11. Consacrarea
12. Creștinismul tare / slab
13. Legea
14. Statul / biserica

Roma și Biserica din Roma

Orașul a fost fondat în 753 î. Hr. în Italia pe șapte dealuri (Palatine, Capitoline, Aventine, Caelian, Oppian, Esquiline și Verminal), la circa 15 mile de gura Râului Tiber. În 510 î. Hr. Republica a fost stabilită. În acea vreme, orașul a fost încercuit de zidul Servian. În anul 27 î. Hr., Octavian s-a ridicat ca suprem și i s-a dat numele de Augustus. Isus s-a născut în timpul domniei lui Augustus (27 î. Hr. – 14 d. Hr.) și și-a îndeplinit lucrarea sa în timpul succesorului lui Augustus, Tiberius (14-37 d. Hr.), Luca 3:1.

În timpul lucrării lui Pavel, orașul Romei avea peste patru milioane de oameni și jumătate erau sclavi. Roma avea o populație mare de evrei. Biserica din Roma nu a fost fondată de Pavel sau Petru, și Epistola nu oferă nici o cheie despre cum s-a început biserica. Aceasta a fost începută probabil de evreii care au fost prezenți la Cinzecime, Fapte 2:10, precum și călătorii și negustorii creștini din Asia. Primul contact al lui Pavel cu biserica din Roma a fost atunci când el s-a întâlnit cu Acuila și Priscila la Corint (Fapte 18:2). Acest cuplu a fost exclus din Roma în vremea lui Claudius, 49 d. Hr. Din Epistola către Romani înțelegem faptul că atât evreii cât și neamurile făceau parte din biserica din Roma (Romani 1:13; 4:1). Pavel cunoștea pe mulți din membrii ei (Romani 16), și cunoștea lucruri bune despre ei, Romani 15:14, „În ce vă privește pe voi, fraților, eu însumi sunt încredințat că sunteți plini de bunătate, plini și de orice fel de cunoștință, și astfel sunteți în stare să vă sfătuiți unii pe alții”. Nu numai aceasta, Pavel avea și încredere în ei, și a cerut rugăciunile lor ca el să poată fi eliberat de necredincioșii din Iudea. Biserica din Roma a fost formată din multe „biserici de casă” (Romani 16:14-15), formate a fi independente de sinagogi, și în acest fel ele puteau câștiga un statut semi-legal.

Schița cărții
I. Prolog 1:1-17
Adresarea și salutul 1:1-7
Scriitorul și biserica din Roma 1:8-15
Tema 1:16-17

II. Condamnarea 1:18-3:20
Păcătosul rațional / păgânul 1:18-32
Păcătosul moral / reformat / ipocrit 2:1-2:16
Păcătosul religios / evreu 2:17-3:8
Vina întregii omeniri 3:9-20

III. Justificarea 3:21-5:21
Explicarea Justificării / un dar gratuit 3:21-31
Ilustrarea Justificării / prin credință 4:1-25
Rezultatele Justificării / aplicație 5:1-11
Imputarea păcatului lui Adam / a neprihănirii lui Hristos 5:12-21

IV. Sfințirea 6:1-8:13
Eliberați de moarte 6:1-11
Eliberați de păcat 6:12-23
Eliberați de lege 7:1-25
Sfințirea aplicată 8:2-13

V. Glorificarea 8:14-39
Familia lui Dumnezeu 8:14-17
Speranța glorioasă 8:18-39

VI. Necredința umană și harul divin 9:1-11:36
Trecutul lui Israel 9:1-33
Prezentul lui Israel 10:1-21
Speranța viitoare a Israelului 11:1-36

VII. Consacrarea 12:1-15:13
Introducere 12:1-2
Consacrarea / fratele creștin 12:3-8
Consacrarea / viața socială / diferite îndemnuri 12:9-21
Consacrarea / viața seculară / legile civile 13:1-7
Consacrarea / dragostea creștină 13:8-14
Consacrarea / creștinii slabi 14:1-15:13

VIII. Epilog 15:14-16:27

I. PROLOG 1:1-17

1. Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu,
2. pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi.
3. Ea privește pe Fiul Său, născut din sămânța lui David, în ce privește trupul,
4. iar în ce privește duhul sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru,
5. prin care am primit harul și apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinței pe toate Neamurile,
6. între care sunteți și voi, cei chemați să fiți ai lui Isus Hristos.
7. Deci, vouă tuturor, care sunteți preaiubiți ai lui Dumnezeu în Roma, chemați să fiți sfinți: Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos!
8. Mai întâi mulțumesc Dumnezeului meu, prin Isus Hristos, pentru voi toți, căci credința voastră este vestită în toată lumea.
9. Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele,
10. și cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am în sfârșit fericirea să vin la voi.
11. Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră,
12. sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credința, pe care o avem împreună, și voi și eu.
13. Nu vreau să nu știți, fraților, că, de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celelalte neamuri, dar am fost împiedicat până acum.
14. Eu sunt dator și Grecilor și Barbarilor, și celor învățați și celor neînvățați.
15. Astfel, în ce mă privește pe mine, am o vie dorință să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.
16. Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului;
17. deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credință și care duce la credință, după cum este scris: “Cel neprihănit va trăi prin credință.”

A. Adresarea și salutul 1:1-7

Scrisoarea lui Pavel către Romani începe ca majoritatea scrisorilor sale, Pavel către sfinții din acel loc, salutări. De fapt, acesta era tipul scrisorilor antice.

Paulos este numele roman oficial; numele evreiesc al autorului era Saul, el era din tribul lui Beniamin. Tarsus este locul unde Pavel s-a născut (Fapte 23:3), și astăzi încă este un oraș agitat la câteva mile de Marea Mediteraneană pe malul de sud al Turciei. În familia sa el a fost bine pregătit în Scripturile evreiești și în tradiții (Fapte 24:4-8; Filipeni 3:5-6). El a învățat limba evreiască antică din textele Vechiului Testament; de la părinții lui a învățat aramaica. Pentru a se relata față de comunitate el a trebuit să învețe greaca. El a învățat arta de a face corturi (Fapte 18:3). Pe lângă școala timpurile din sinagoga din Tarsus, Pavel a studiat sub faimosul rabin Gamaliel (Fapte 22:3). El era un fariseu (Filipeni 3:5), foarte zelos pentru tradițiile poporului său. El a participat la executarea lui Ștefan (Fapte 8:1).

Pavel a fost convertit în jurul anului 35 d. Hr. pe Drumul Damascului. Trei relatări ne spun despre experiența sa, Fapte 9:3-19; 22:6-21; 26:13-23. În experiența convertirii sale, Pavel a acceptat pretențiile lui Isus și ale bisericii, însăși lucrurile pe care încerca să le distrugă. Isus era într-adevăr Mesia și avea prioritate peste templu și lege. Experiența de pe Drumul Damascului a fost și chemarea lui Pavel de a duce Evanghelia către lumea neamurilor (9:15; 22:21).

Pavel este un doulos al lui Hristos, este un rob la dispoziția Stăpânului său. Născut ca cetățean roman, un om liber, Pavel a fost arestat de chemarea lui Dumnezeu, și din acel moment el nu mai avea nevoie de libertatea lumii, dar el s-a predat pe deplin în serviciul Stăpânului său.

Chemat să fie un apostol

Dumnezeu adresează trei chemări:
1. O chemare generală – Dumnezeu îi invită pe toți care aud Evanghelia să vină și să fie mântuiți, Isaia 45:22; Matei 11:28; Ioan 7:37
2. O chemare efectivă – Duhul Sfânt aduce pe păcătosul ales la credință și pocăință, Ioan 6:65; Romani 1:6; 8:30.
3. O chemare spre slujire – anumiți indivizi chemați la anumite tipuri de slujire, Romani 1:1.

Apostolos înseamnă un mesager, trimis, sau ambasador. Cuvântul este relatat față de verbul „a trimite” și se referă la cel care este trimis de altul. În Noul Testament numele este dat celor doisprezece ucenici ai lui Isus (Luca 6:13). Dar după primul Paște, termenul apostolos a fost extins de biserica timpurie pentru a se referi nu numai la cei doisprezece, ci la un cerc mai mare de predicatori autoritari și martori ai Domnului înviat (Fapte 14:4, 14; Romani 16:7; 1 Corinteni 4:9; 15:5-9; 2 Corinteni 11:13; Galateni 1:19; 2:7-9).

Cei unsprezece apostoli au enunțat cerințele pentru oficiul de apostol:
1. un martor al învierii lui Isus;
2. un martor al lucrării lui Isus de la botezul Său, Fapte 1:12-22.

Deși acesta a fost criteriul utilizat de ei în înlocuirea lui Iuda, în biserica timpurie vedem că aceste cerințe nu au fost aplicate în toate cazurile (Iacov, Pavel).

Pavel, robul lui Hristos, un apostol, chemat de Dumnezeu, știe că el a fost pus deoparte pentru euaggelion Theou, evanghelia lui Dumnezeu. Pavel nu numai că are claritatea chemării sale, dar cunoaște și originea „veștii bune” – Dumnezeu. Vestea bună, evanghelia, își are originea în Dumnezeu. Mesajul lui nu este doar o veste bună, ci este vestea bună a lui Dumnezeu. Cea mai bună definiție a „evangheliei” este în 1 Corinteni 15:1-4. Hristos a murit, a fost îngropat, dar El a înviat! Aceasta este vestea bună a lui Dumnezeu. Dumnezeu n-a ținut evanghelia în secret până la Calvar, ci El a revelat-o către profeții Sfintei Scripturi (Geneza 3:15, „proto-euangelion”; 15:5-6; Isaia 53 – ‚evanghelia după Isaia’).

Evanghelia se referă la Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus. Fără El nu este nici o veste bună. Fără moartea, îngroparea și învierea Lui nu există nici o veste bună! Evanghelia se referă la Cel care este atât OM cât și DUMNEZEU. El este născut din sămânța lui David (Marcu 10:47șu; Matei 1:1; Apocalipsa. 22:16). Hristos nu a pus prea mare greutate pe această desemnare în calitate de fiu al lui David, dar nu a respins-o atunci când alții i-au atribuit-o lui.

El nu este doar uman, El este Dumnezeu. El nu a devenit Dumnezeu prin învierea Lui, El era Dumnezeu din eternitatea. În cadrul vieții Lui pământești, Isus a fost Fiul lui Dumnezeu în umilință și slăbiciune, dar la învierea Sa a fost numit Fiul lui Dumnezeu cu putere. Învierea Sa este arvuna pentru învierea credinciosului, 1 Corinteni 15:22.

Conform Duhului sfințeniei

Acesta este un fel evreiesc normal de a spune Duhul Sfânt, și Duhul Sfânt este cel care atestă întronarea lui Isus ca „Fiul lui Dumnezeu cu Putere” (F. F. Bruce).

Prin Hristos și de dragul numelui Său, noi am primit harul și apostolia. Mântuirea vine înaintea serviciului. Mai întâi, Isus ne-a dat mântuirea Sa, favoarea nemeritată de la Dumnezeu, și apoi, el ne-a împuternicit să-i chemăm pe oamenii din toate neamurile către ascultarea credinței, cerută prin credință.

Credincioșii din Roma sunt chemați:
1. să aparțină lui Isus
2. să fie sfinți

Harul și pacea de la Dumnezeu Tatăl nostru și de la Domnul Isus Hristos

Pavel conclude salutul său prin asocierea harului și a păcii așa cum o face în multe din scrisorile sale. Aceasta poate fi o combinație a felurilor grecești și evreiești de salut, charis și shalom! Dragostea lui Dumnezeu, darul Său ne mântuiește și pacea Lui ne menține în echilibru perfect în viața noastră creștină. Dumnezeu este Tatăl nostru, și Isus Hristos este Domnul nostru. Cei din Roma, Pavel, toți credincioșii din primele secole, toți credincioșii din întreaga istorie, și credincioșii de astăzi, cu toți sunt parte din familia lui Dumnezeu! Noi nu mai suntem străini ci „membrii în casa lui Dumnezeu”, Efeseni 2:19.

B. Scriitorul și biserica din Roma 1:8-15

În această secțiune, câteva din caracteristicile lui Pavel sunt dezvăluite:

1. Pavel era un creștin mulțumitor, „Mulțumesc lui Dumnezeu… căci credința voastră este vestită în toată lumea”. Sfinți din Roma aveau avantajul de a fi în orașul capitală, și mulți vizitatori au răspândit veștile despre credința lor în întregul imperiu. Pavel a auzit de credința lor și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru aceasta. El nu este gelos că lucrarea din Roma merge mai bine decât în alte locuri unde a lucrat el, nu, el mulțumește lui Dumnezeu pentru sfinții a căror credință este bine cunoscută.

2. Pavel era un creștin care slujește, „Dumnezeu, căruia Îi slujesc…” El nu este rușinat să fie un rob. Isus a venit să slujească nu să fie slujit. Dar în societatea noastră nu este ceva popular să slujești, noi vrem să fim slujiți. Pavel a slujit lui Dumnezeu. El era la dispoziția lui Dumnezeu. Pavel nu a slujit intereselor altcuiva, sau ale sale, nu, el l-a servit pe Dumnezeu.

3. Pavel era un creștin care se ruga, „vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele”. Rugăciunea implică umblarea cu Dumnezeu, părtășia cu Domnul, rămânerea în El. Pavel și-a adus aminte de creștinii din Roma în rugăciunile sale, dar nu numai de ei, el se ruga pentru toate bisericile.

4. Pavel era un creștin dăruitor, „ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră”. El a primit harul lui Dumnezeu și apostolia și dorește să împartă, să împărtășească acestea cu credincioșii din Roma. Dorința lui este de a da pentru a ajuta, pentru a face creștini mai puternici. El nu dă ca să impresioneze, ca să câștige cinste, popularitate, bani. Dăruirea lui este spre a-i face pe alții tari.

5. Pavel era un creștin smerit, „ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credința pe care o avem împreună și voi și eu”. El este marele apostol, campionul lui Dumnezeu care a proclamat Evanghelia prin imperiu, și încă mai avea nevoie de ceilalți credincioși.

6. Pavel era un creștin cu scop, „de multe ori am avut de gând să vin la voi…”. El avea dorința, el a făcut planul, dar nu s-a mișcat până nu a aprobat Stăpânul său.

7. Pavel era un creștin zelos, „am o vie dorință să vă vestesc Evanghelia”. Ce creștin! El este doritor să predice, să spună vestea bună. Câți de mulți de astăzi nu au nici dorință, nici zel de a predica Evanghelia. Pavel s-a simțit obligat atât față de greci cât și față de cei ce nu erau greci, barbari, înțelepți și nebuni. Aceasta era povara sa. El avea să-l proclame pe Hristos cu pasiune egală către un sclav fugar precum Onisim sau ca unui monarh mândru precum regele Agripa.

Tot el demonstrează următoarele calități:

(1) Altruist (v. 8) Punctul lui Pavel de la începutul salutului său este centrat pe romani. El este mulțumitor pentru ei și îi laudă pentru credința lor.
(2) Spiritual (v. 9) El a slujit Evanghelia lui Isus cu spiritul său, în locul emoțiilor sau a tăriei sale fizice.
(3) Statornic (v. 9) Pavel se roagă pentru romani fără încetare.
(4) Predat (v. 10) Pavel avea un spirit de ascultare și și-a predat lui Dumnezeu voința sa.
(5) Specific (v. 10) Pavel avea o misiune specifică în minte pentru romani. El intenționa, după voia lui Dumnezeu, să îi viziteze pe romani și să împartă daruri spirituale.
(6) Sincer (v. 10-11) Sinceritatea lui Pavel a fost evidențiată de faptul că el a căutat să fie slujit de către romani și să le slujească și el lor în același timp. Tot el a încercat cu toată convingerea să meargă la Roma, dar a fost împiedicat. Perseverența sa era și ea o evidență pentru sinceritatea sa.
(7) Sacrificial (v. 14-15) Dorința lui Pavel de a se jertfi pentru lucrarea slujirii poate fi văzută în faptul că el a admis datoria sa universală față de Hristos de a predica Evanghelia și bunăvoința sa de a predica Evanghelia.

C. Tema epistolei 1:16-17

Neprihănirea lui Dumnezeu revelată
Nu mi-e rușine de Evanghelia pentru că:
1. Ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricui care crede
2. Ea este o neprihănire revelată de la Dumnezeu.

Credincioșii romani se aflau în orașul capitală, și ei erau expuși la tot felul de filozofii și învățături. Pentru unii, evanghelia era un lucru rușinos, dar nu și pentru Pavel. El nu era rușinat de evanghelie. Mulți credincioși din lumea de astăzi sunt rușinoși față de evanghelie. De ce? Pentru că ei nu știu dynamos al evangheliei. Articolul definit lipsește dinaintea cuvântului „putere”, evanghelia este o putere a lui Dumnezeu care duce la mântuire. Cuvântul nostru „dinamită” este transliterația din cuvântul grecesc dar nu traducerea acestuia. Dynamos nu se referă la o putere explozivă. Grecii nu știau nimic despre praful de pușcă. Evanghelia nu este dinamita lui Dumnezeu, ci ea este mesajul dulce și iubitor al milei și harului pe care Duhul Sfânt în harul suveran îl face operativ în inima păcătosului ales spre mântuire (Wuest’s Word Studies).

Câteva caracteristici ale Evangheliei:
(1) Persoana Evangheliei
Isus Hristos este persoana Evangheliei (v. 16). 1 Corinteni 15:3-4 este definiția biblică a Evangheliei lui Hristos. „… Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi…”

(2) Scopul Evangheliei
Scopul Evangheliei este pentru „mântuirea oricui care crede”. Dr. Hunter scrie că unii ar spune că scopul Evangheliei este o demonstrare a dragostei lui Dumnezeu pentru noi, sau primul exemplu al lui Dumnezeu de umanitarism. Deși acestea ar putea fi adevărate, singurul scop acceptabil poate fi mântuirea. Prin mântuire, Dumnezeu își arată dragostea și umanitarismul Său. Când vorbea de porunca Sa de a iubi, Isus a spus, „Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).

(3) Puterea Evangheliei
Puterea Evangheliei este în Domnul Dumnezeul Omnipotent. Cuvântul grec pentru putere din context este „dunamis”, de unde am derivat noi cuvântul „dinamită” (Webster’s New World College Dictionary, 424). Aceasta implică faptul că puterea lui Dumnezeu este explozivă. Vedem cum constructorii folosesc dinamita pentru a curăța granitul pentru a face drum pentru o cale sau tunel pentru un drum. O formă distructivă de dinamită o vedem în război. Dar, puterea explozivă a lui Dumnezeu este mult mai mare decât aceasta, de sigur, pentru că el a creat granitul și componentele dinamitei cu un cuvânt. Evanghelia poartă în site puterea explozivă a lui Dumnezeu. Aceasta este suficientă pentru a „bubui” orice păcat din viața vreunei persoane dacă are credința de a aprinde fitilul.

(4) Planul Evangheliei
Planul universal al Evanghelia este mântuirea pentru TOȚI care cred. Nu contează dacă persoana este un evreu, grec, american, african, arab, eschimos sau pigmeu. Oricine are credință în Evanghelia Domnului Isus Hristos va fi mântuit. Ioan 3:16 spune, „oricine crede în el nu va pieri ci are viața veșnică”. Planul Evangheliei este ca toți oameni să fie mântuiți prin har, prin credință (Efeseni 2:8).

1. Individualitatea „Mie nu mi-a rușine…”
2. Supremația, „puterea lui Dumnezeu…”
3. Suficiența, „pentru mântuirea oricui”
4. Simplicitatea, „care crede”.

Mai întâi evreul și apoi grecul dovedește faptul că Evanghelia este pentru oricine, pentru toată omenirea. Evreului i s-a oferit mai întâi Evanghelia, Ioan 1:11, dar ei au respins-o, așa că aceasta a fost oferită grecilor.

Evanghelia conține mai mult decât ceea ce s-a spus:
– o neprihănire a lui Dumnezeu este revelată din credință spre credință;
– cel neprihănit va trăi prin credință

Cuvântul „neprihănire” este cuvântul cheie în Romani (vezi Leon Morris). Substantivul este dikaiosune, și adjectivul, dikaios, și înțelesul este „ceea ce este drept, care se conformează cu ceea ce este drept, care aparține de ce este drept”. Ideea fundamentală este cea a unei stări sau condiții care se conformează cu ordinea, aparte de considerația de folosire și obicei sau a altor factori care să determine ordinea și direcția. Ceea ce este drept nu este determinat de om sau de oricare alte considerații externe, ci de Dumnezeu și aceasta prin decretul divin.

Neprihănirea este:
1. Neprihănirea personală a lui Dumnezeu
2. Neprihănirea cu care El îi justifică pe păcătoși pe motivul credinței

Neprihănirea vine de la Dumnezeu, aceasta își are originea în El. Neprihănirea este ceea ce este Dumnezeu, ce are și ce dă. Dumnezeu este neprihănit, omul este nelegiuit. Evanghelia arată că neprihănirea lui Dumnezeu poate fi acordată oamenilor păcătoși. Aceasta este „de la credință la credință”. Neprihănirea lui Dumnezeu este primită prin credință și reprodusă prin credință. Noi suntem mântuiți prin credință și aceasta duce la trăirea prin credință. Aceasta începe cu credința și se termină cu credința.

Cel neprihănit trăiește prin credință era ceea ce spunea Habacuc în 2:4, și Pavel a citat în Galateni 3:11. Cealaltă referință este Evrei 10:38. Cel neprihănit va fi mântuit (viața poate fi luată ca veșnică, și pentru Pavel și alții aceasta era sinonimă cu mântuirea) prin credința sa.

Episcopul Lightfoot spune despre acest text că întreaga lege a fost dată lui Moise în 613 precepte. David în Psalmul 15 le aduce pe toate în raza a unsprezece. Isaia le-a redus la șase, Mica la trei și Isaia, într-un capitol ulterior, la două. Dar Habacuc le condamnă pe toate într-una singură: „Cel neprihănit va trăi prin credință” (John Rogers Pitman, The Whole Works of the Rev. John Lightfoot).

II. CONDAMNAREA 1:18-3:20

Condamnarea nu este un act de simplă suveranitate. Aceasta este un act al dreptății lui Dumnezeu bazat pe sfințenia Sa, executat prin mânia Sa împotriva vinii meritată a celui condamnat.

Oricine a pierdut un fel de obligație sau favoare din partea lui Dumnezeu datorită păcatului persoanei în Adam în mod fundamental, și datorită păcatului său personal.

A. Păcătosul rațional / păgânul 1:18-32
18. Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbușe adevărul în nelegiuirea lor.
19. Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.
20. În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți;
21. fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit; ci s-au dedat la gândiri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat.
22. S-au fălit că sunt înțelepți, și au înnebunit;
23. și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare.
24. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimilor lor; așa că își necinstesc singuri trupurile;
25. căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, și au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.
26. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuințarea firească a lor într-una care este împotriva firii;
27. tot astfel și bărbații, au părăsit întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase, și au primit în ei înșiși plata cuvenită pentru rătăcirea lor.
28. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.
29. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori,
30. bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufași, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți,
31. fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă.
32. Și, măcar că știu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuși, ei nu numai că le fac, dar și găsesc de buni pe cei ce le fac.
Lumea întreagă are nevoie de neprihănirea lui Dumnezeu și Pavel a explicat această nevoie pas cu pas. Nu este nici o diferență între vina omului; toți sunt vinovați, Romani 3:23. Dar există tipuri diferite de păcătoși.

Primul tip este cel rațional. Mulți cred că această secțiune se referă exclusiv la neamuri, lumea păgână. Pavel nu folosește cuvântul „neamuri” sau „greci”. Lista de păcate este specifică lumii păgâne și este adevărat că Pavel are pe neamuri în minte, dar secțiunea nu este exclusiv destinată neamurilor.

Mânia lui Dumnezeu este revelată, nu în Evanghelie, ci în faptele experienței umane. Păcătosul rațional primește pedeapsa lui Dumnezeu pentru că:

a. el a suprimat vocea conștiinței, v. 18
– prin răutatea sa
– ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu

b. el a suprimat vocea creației, v. 19-20
– puterea veșnică a lui Dumnezeu
– natura divină a lui Dumnezeu

Șase feluri în care este revelată mânia lui Dumnezeu
(1) Ei nu l-au slăvit ca Dumnezeu (v. 21)
(2) Ei nu sunt mulțumitori (v. 21)
(3) Ei au devenit inutili în gândirea lor (v. 21)
(4) Ei permit inimilor lor nebune să fie întunecate (v. 21)
(5) Ei se dau drept înțelepți (v. 22)
(6) Ei devin nebuni (v. 22)
(7) Ei practică idolatria (v. 23)

1. Cunoștința despre Dumnezeu pierdută, v. 21
2. Ei devin nebuni, v. 22
3. Ei devin idolatrii, v. 23
4. Dumnezeu a renunțat la ei, v. 24-25
5. Ei au devenit pervertiți din punct de vedere moral, v. 26-27
6. Ei au devenit pervertiți din punct de vedere mintal, v. 28-32

B. Păcătosul moralist / reformat / ipocrit 2:1-16
1. Așa dar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poți dezvinovăți; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândești singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri.
2. Știm, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârșesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul.
3. Și crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârșesc astfel de lucruri și pe care le faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?
4. Sau disprețuiești tu bogățiile bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?
5. Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu,
6. care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.
7. Și anume, va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea;
8. și va da mânie și urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire.
9. Necaz și strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec.
10. Slavă, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec.
11. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului.
12. Toți cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; și toți cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecați după lege.
13. Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiți neprihăniți.
14. Când Neamurile, cu toate că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege;
15. și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele.
16. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.
Din nou, este destul de clar la ce grup se adresează această secțiune. Unii o iau ca și când s-ar referi la cei mai superiori din punct de vedere moral dintre neamuri. Cranfield consideră că se adresează evreilor. Pavel se adresează unui alt grup, un alt fel de păcătos, nu neapărat o altă naționalitate. În privința păcătosului rațional, acesta poate fi dintre neamuri cât și dintre evrei. În această secțiune păcătosul reformat poate fi din ambele grupări, neamuri și evrei.

Păcătosul reformat cred că:
1. Dumnezeu există, 2:3
2. Că Dumnezeu îi va judeca pe cei din Romani 1:18-32, 2:1-2
3. Va scăpa de judecată bazat pe bunătatea sa, 2:3

Judecata păcătosului reformat:
1. Conform adevărului, 2:2
2. Conform faptelor sale, 2:6-10
3. Conform valorii sale, 2:11-16
a. Judecata lui Dumnezeu este imparțial de perfectă, 2:11-15
b. Judecata lui Dumnezeu este devastatoare, 2:16

C. Păcătosul religios / evreu 2:17-3:8

Aici pentru prima dată se indică faptul că se face adresarea către evreul tipic. Persoana către care se adresează se bazează pe un sistem religios, și evreii aveau un sistem religios definit. Și acesta era un sistem bun. Păcătosul religios nu nega existența lui Dumnezeu drept păcătos rațional, și nici nu se așteaptă să scape de judecata lui Dumnezeu. El crede că prin lucrările legii poate fi justificat.

a. Ortodoxia religioasă examinată
17. Tu, care te numești Iudeu, care te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău,
18. care cunoști voia Lui, care știi să faci deosebire între lucruri, pentru că ești învățat de Lege;
19. tu, care te măgulești că ești călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric,
20. povățuitorul celor fără minte, învățătorul celor neștiutori, pentru că în lege ai dreptarul cunoștinței depline și al adevărului;
21. tu deci, care înveți pe alții, pe tine însuți nu te înveți? Tu, care propovăduiești: „Să nu furi” furi?
22. Tu care zici: „Să nu preacurvești” preacurvești? Tu, căruia ți-e scârbă de idoli, le jefuiești templele?
23. Tu, care te fălești cu Legea, necinstești pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?
24. Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri” după cum este scris.
25. Tăierea împrejur, negreșit, este de folos, dacă împlinești Legea; dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur.
26. Dacă deci, cel netăiat împrejur păzește poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?
27. Cel netăiat împrejur din naștere, care împlinește Legea, nu te va osândi el pe tine, care o calci, cu toate că ai slova Legii și tăierea împrejur?
28. Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; și tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne.
29. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; și tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu își scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.
– accesul unei persoane față de adevăr, 2:17-20
– responsabilitatea unei persoane față de adevăr, 2:21-24

b. Ritualurile religioase examinate, 2:25-29
– valoarea limitată a ritualurilor, 2:25-27
– valoarea fără limită a realității, 2:28-29

c. Gândirea păcătosului religios, 3:1-8
1.Care este, deci, întâietatea Iudeului sau care este folosul tăierii împrejur?
2. Oricum, sunt mari. Și mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredințate cuvintele lui Dumnezeu.
3. Și ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredința lor va nimici ea credincioșia lui Dumnezeu?
4. Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat și toți oamenii să fie găsiți mincinoși, după cum este scris: „Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale și să ieși biruitor când vei fi judecat.”
5. Dar, dacă nelegiuirea noastră pune în lumină neprihănirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept când Își dezlănțuie mânia? Vorbesc în felul omului.
6. Nicidecum! Pentru că, altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea?
7. Și dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu strălucește și mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat ca păcătos?
8. Și de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă.
– două întrebări, 3:1
a. care este avantajul de a fi un evreu?
b. Ce valoare există în circumcizie?

– răspunsul

d. Întreaga lume este vinovată, 3:9-20
9. Ce urmează atunci? suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat,
10. după cum este scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar.
11. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.
12. Toți s-au abătut și au ajuns niște netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.
13. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înșele; sub buze au venin de aspidă;
14. gura le este plină de blestem și de amărăciune;
15. au picioarele grabnice să verse sânge;
16. prăpădul și pustiirea sunt pe drumul lor;
17. nu cunosc calea păcii;
18. frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.”
19. Știm însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.
20. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin lege vine cunoștința deplină a păcatului.
Această secțiune este un sumar al celor trei tipuri de păcătoși descriși până acum. Fiecare dintre ei au fost judecați și au fost găsiți vinovați. Acum omenirea în mare este chemată la bara de judecată a lui Dumnezeu pentru a auzi punerea sub acuzare împotriva omenirii. Toți sunt pierduți. Nu este nici unul neprihănit. Nici un singur membru din rasa ruinată a lui Adam nu este exceptat; acuzarea este dominantă, comprehensivă și atotcuprinzătoare.

1. Universalitatea păcatului uman, 3:9-12
a. aspectul rasial
b. aspectul religios

– oamenii sunt nelegiuiți
– oamenii sunt iraționali
– oamenii sunt indiferenți
– oamenii sunt nepocăiți

2. Vina păcatului uman, 3:13-18
a. vorbirea omului
b. căile omului

3. Culpabilitatea păcatului uman, 3:19-20
a. condiția omului este disperată
b. cazul omului este disperat

III. JUSTIFICAREA 3:21-5:21

DAR ACUM Marele punct de întoarcere!
Întreaga lume este vinovată! Nu este nici măcar un singur om care să trăiască drept, toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.

DAR ACUM! Este adevărat că toți sunt vinovați, toți sunt condamnați, toți merită moartea, dar acum… slavă! Norul întunecat de condamnare este înlăturat. Omul încă este vinovat, dar acum trebuie anunțat ceva… tăcere… în cadrul curții judecătorești se simte o mare expectativă. Va fi trimisă omenirea în iad pentru totdeauna? Aceasta este adevărata concluzie. Dar acum, o neprihănire de la Dumnezeu s-a revelat. Contrastul ascuțit dintre ceea ce este acum de revelat și ceea ce s-a aflat înainte este marcat de expresia „dar acum”, nuni de. Expresia este o trăsătură caracteristică a stilului lui Pavel, care denotă ori un contrast logic (Romani 7:17; 1 Corinteni 12:18; 13:13), ori are o forță temporară (Romani 15:23, 25; 2 Corinteni 8:22; Filimon 9, 11). Aici acesta denotă contrastul.

A. Explicarea justificării, 3:21-31
21. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege, despre ea mărturisesc legea și prorocii
22. și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.
23. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.
24. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.
25. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;
26. pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel în cât, să fie neprihănit și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.
27. Unde este, deci, pricina de laudă? s-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinței.
28. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii.
29. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este și al Neamurilor? Da, este și al Neamurilor;
30. deoarece Dumnezeu este unul singur și El va socoti neprihăniți, prin credință, pe cei tăiați împrejur și tot prin credință și pe cei netăiați împrejur.
31. Deci, prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.
Dikaiosune neprihănirea lui Dumnezeu ca în 1:17, nu doar atributul personal al lui Dumnezeu, ci felul Său de mântuire.

1. Neprihănirea lui Dumnezeu a fost făcută de cunoscut, 3:21-23

a. aceasta este separată de lege, Xooris nomou fără lege, v. 28, 4:6 (Xooris ergoon nomou; Xooris ergon).

b. aceasta este în contrast ascuțit cu ținerea legii, v. 19-20

c. aceasta este atestată de Vechiul Testament (legea și profeții), Matei 5:17; 11:13; 22:40; Luca 16:16; 22:40, etc.

d. aceasta este prin credința în Isus Hristos, pistis poate însemna credință sau credincioșie, și forma de genitiv poate fi luată drept „credința lui Isus Hristos” sau „credincioșia lui Isus”; contextul clarifică faptul că este credința „tuturor care cred” în Isus Hristos. Credința este condiția umană sau atitudinea în contrast cu lucrările legii”.

e. aceasta este universală în apelul ei, eis pantas tous pisteountas, pentru toți care cred; toți sunt păcătoși, și justificarea este pentru toți care cred. Nu toți cei ce practică orice ritualuri, ci toți care cred. Toți au păcătuit, în Adam, și fiecare individ. Toți sunt deficienți, la toți le lipsește slava lui Dumnezeu, doxa – ceva ce Adam a avut înainte de cădere, relația apropiată cu Dumnezeu, slava care va fi restaurată în viitorul escatologic (8:18). Justificarea lui Dumnezeu este universală deoarece păcatul este universal, nu există nici o diferență, toți au păcătuit.

2. Justificare este un dar gratuit, 3:24-26

a. justificat, dikaioumenoi, a fi justificat, achitarea legală și formală din vină de către Dumnezeu ca Judecător. Aceasta este mai mult decât iertarea, Dumnezeu nu numai că iartă, dar și justifică. A fi justificat înseamnă că omul este considerat drept ca și când n-ar fi păcătuit niciodată. Toți au păcătuit, dar sunt considerați de Dumnezeu ca și când n-ar fi păcătuit niciodată. Cum?

b. liber, doorean, ca un dar, fără plată. Dumnezeu nu îi taxează pe oameni pentru soare, ploaie, aer și nici pentru mântuirea omului!

c. prin harul său, xaris denotă caracterul necondiționat al acțiunii lui Dumnezeu, 5:15; Efeseni 2:8-9.

d. prin răscumpărarea în Isus Hristos apolutroosis este un act de eliberare, cumpărarea unui sclav pentru a-l elibera. Conceptul a fost cunoscut de cititorii lui Pavel, dar nota creștină este dată de „în Isus Hristos”. Aceasta este fraza favorită a lui Pavel, folosită de 80 de ori în cărțile lui Pavel. Neprihănirea lui Dumnezeu este legată de răscumpărarea Sa. El ne poate justifica prin moartea înlocuitoare a lui Isus Hristos.

e. la un mare preț pentru Dumnezeu; Dumnezeu îl prezintă pe Hristos ca un sacrificiu de ispășire (împăcare) prin credința în sângele Său.

(1) împăcarea, hilastrion, a liniști, a împăca, a face grațios, acesta era înțelesul lumii păgâne. LXX atribuie acestuia înțelesul de „kipper” a face ispășire. F. F. Bruce spune, „Hilastrion pe care l-a oferit Dumnezeu în Hristos nu numai că înlătură lipsa de evlavie și nelegiuirea oamenilor ci în același timp abate mânia sau retribuția care este urmarea inevitabilă față de astfel de atitudini și acțiuni într-un univers moral” (Romans, p. 106), 1 Ioan 2:2.

(2) prin credință, dia pisteoos, darul lui Dumnezeu trebuie primit prin credință. Beneficiile ispășirii pot fi alocate doar prin credință

(3) în sângele său, en too aimati, denotă moartea lui Isus
1 Petru 1:18-19 „sângele prețios al lui Isus”
Levitic 17:11, „viața trupului este în sânge” Evrei 9:12, 14, 22, „fără vărsare de sânge nu este iertare”

f. în dreptate perfectă
(1) Răscumpărarea lui Hristos are o eficacitate de retrospectivă cât și de perspectivă (a lăsa să plece nepedepsit)
(2) Hristos este reprezentantul lui Dumnezeu cu omul și reprezentantul omului cu Dumnezeu. El are o poziție unică.

3. Justificare exclude toată lăudarea, 3:27-31 / 1 Corinteni 1:26-31
a. mândria umană este exclusă, 27-28 / 2:17, 23
– nu prin faptele legii
– ci prin credință

b. prejudiciul uman este exclus, 29-30 / 1:16; 2:9-10; 12-14 – justificarea este pentru evrei
– dar și pentru neamuri

c. prezumția umană este exclusă, 31
– legea nu este anulată
– legea este stabilită, este pusă pe adevărata ei bază

B. Ilustrarea justificării, 4:1-25
1. Ce vom zice, deci, că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam?
2. Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.
3. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire.”
4. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat;
5. pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.
6. Tot astfel și David numește fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit.
7. „Ferice” zice el „de aceia ale căror fără de legi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite!
8. Ferice de omul, căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!”
9. Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiați împrejur sau și pentru cei netăiați împrejur? Căci zicem că lui Avraam credința „i-a fost socotită ca neprihănire.”
10. Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur.
11. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credință, când era netăiat împrejur. Și aceasta, ca să fie tatăl tuturor celor care cred, cu toate că nu sunt tăiați împrejur; ca, adică, să li se socotească și lor neprihănirea aceasta;
12. și ca să fie și tatăl celor tăiați împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiați împrejur, dar și calcă pe urmele credinței aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur.
13. În adevăr, făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credință.
14. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege, credința este zadarnică și făgăduința este nimicită;
15. pentru că legea aduce mânie; și unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.
16. De aceea moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, ca să fie prin har și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru sămânța aceea care este sub Lege, ci și pentru sămânța aceea care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,
17. după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morții și care cheamă lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi.
18. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut și astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Așa va fi sămânța ta.”
19. Și, fiindcă n-a fost slab în credință, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, avea aproape o sută de ani, nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.
20. El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu, prin necredință, ci, întărit prin credința lui, a dat slavă lui Dumnezeu,
21. deplin încredințat că El ce făgăduiește, poate să și împlinească.
22. De aceea credința aceasta „i-a fost socotită ca neprihănire.”
23. Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”;
24. ci este scris și pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morți pe Isus Hristos, Domnul nostru,
25. care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți.
Apostolul Pavel a prezentat doctrina justificării și a conclus că justificare este prin credință. El va ilustra aceasta din istoria lui Israel. El le-a spus că Legea și Profeții au adus mărturie despre justificare, dar acum o va ilustra.

John Phillips spune că Romani 4 este „marele capitol al Bibliei despre mântuirea doar prin credință” (Romans, p. 76). Mântuirea este doar prin credință aparte de orice faptă sau merit a omului.

1. Cum a fost justificat Avraam, 1-5
a. ce a găsit el (poate fi: „a găsit har” ca în LXX)… el a descoperit că credința este principiul justificării, Geneza 15:6
b. dacă ești justificat prin fapte tot nu este laudă, 3:27-31
c. el a fost justificat prin credință
(1) Avraam a crezut pe Dumnezeu
(2) credința aceea i s-a socotit drept neprihănirea
d. principiul credinței lucrează pentru oricine
e. „socotit”, imputat, „a pune în socoteala cuiva”

2. Cum a fost justificat David, 6-8 / Psalmul 32:1-2
a. Dumnezeu iartă păcatele și impută neprihănirea
b. Dumnezeu nu impută păcatul, înregistrarea este ștearsă
c. aceasta este făcută aparte față de fapte

3. Vremea justificării lui Avraam, 9-12
a. justificarea este doar pentru cei circumciși?
(Evreul ar putea spune, „DA! Pentru că Avraam a fost justificat prin credință, și Psalmul lui David trebuia aplicat numai la evrei!”)
b. justificarea a avut loc înainte ca Avraam să fie circumcis, când avea 99 de ani, Geneza 17:1șu. El avea 86 de ani la nașterea lui Ismael, eveniment care a avut loc după Geneza 15:6. Cronologia evreiască pune circumcizia lui Avraam la circa 29 de ani după promisiunea din Geneza 15:6.
c. circumcizia era ratificarea exterioară și vizibilă a neprihănirii primită prin credință. Avraam deținea deja neprihănirea, legământul dintre Dumnezeu și el era real, dar circumcizia era semnul, simbolul acelui legământ.
d. Avraam a devenit un punct de legătură dintre credincioșii necircumciși și cei circumciși, el este tatăl tuturor credincioșilor.

4. Promisiunea legământului depinde de credință nu de lege, 13-17
a. Promisiunea lui Dumnezeu către Avraam, Geneza 12:2-3
b. Promisiunea nu a fost prin lege, ci prin credință, Geneza 15:6
c. Promisiunea Domnului mântuiește
d. Preceptele legii ucid
e. Credința ne aduce în favoarea și familia lui Dumnezeu

5. Credința lui Avraam analizată, 18-22
a. încrederea neclintită în puterea lui Dumnezeu
b. speranța împotriva întregii speranțe, nu crezul simplu, referința sigură la nașterea lui Isaac, Geneza 15:5, „sămânța” și cererea lui Dumnezeu de a-l aduce pe Isaac ca o jertfă, Geneza 22
c. credința lui nu s-a clătinat

6. Concluzie, 23-25
a. credința aduce beneficiu nu numai lui Avraam, dar tuturor ce cred în învierea lui Isus
b. Hristos a murit pentru păcatele noastre.
El a fost Marele Preot care a luat asupra Sa păcatele noastre, El a fost făcut păcat pentru noi
c. Hristos a fost ridicat la viață pentru justificarea noastră
Sacrificiul Său a fost acceptat, El a ieșit din locul sfânt
Neprihănirea Lui este imputată nouă, 1 Corinteni 1:30

C. Rezultatele justificării / aplicația, 5:1-11
1. Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
2. Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har, în care suntem; și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.
3. Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre; căci știm că necazul aduce răbdare,
4. răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea.
5. Însă nădejdea aceasta nu înșeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.
6. Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiți.
7. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.
8. Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.
9. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu.
10. Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui.
11. Și nu numai atât, dar ne și bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.
Cranfield consideră că această secțiune începe un nou capitol în argumentul lui Pavel. El vede formula solemnă de la finalul capitolului 4 drept „sugestia puternică a faptului că 4:25 marchează finalul unei divizii majore a epistolei” (Cranfield, p. 99 prescurtat).

F. F. Bruce ia secțiunea drept o continuare logică a argumentului început în 3:21, (F. F. Bruce, p. 119).

James Dunn vede capitolul 5 drept „o concluzie față de argument, 5:1-11 funcționează cu certitudine astfel” (Dunn, Romans, vol.1, p. 242).

Everett Harrison nu vede Romani 5:1-11 ca o secțiune nouă, ci ca o concluzie, „beneficiile justificării” (E. Harrison, Romans in vol.10 of EBC, p. 54).

Ambele poziții par a fi corecte. Romani 5:1-11 este într-adevăr o concluzie a doctrinei justificării, dar în același timp, acesta poate sluji și ca punct de începere pentru ceea ce va urma.

În capitolele precedente, Pavel a prezentat condiția pierdută a omului, și apoi a arătat cum este un om justificat prin credința în Hristos Isus. Acum, el va prezenta binecuvântările care însoțesc justificarea. Justificarea este un act legal al lui Dumnezeu. El ne-a declarat ca fiind „drepți cu El”, ca și când n-am fi păcătuit niciodată, dar acea declarație nu este doar una seacă pe o hârtie aurită din biblioteca eternă! Aceasta este viață! Dumnezeu ne-a justificat, și acea justificare rezultă în anumite lucruri glorioase.

1. Pacea cu Dumnezeu, 5:1
Romani este o carte de logică, așadar are cel puțin patru „prin urmare”, de condamnare, 3:20; de justificare, 5:1; de nici o condamnare, 8:1; și de dedicare, 12:1.

Pacea cu Dumnezeu este un rezultat logic al justificării. În condiția nemântuită noi suntem „dușmanii” lui Dumnezeu, Romani 5:10; 8:7.

Există două pasaje care se referă la pacea lui Dumnezeu. Unul are subjonctivul exoomen, „să avem pace…” și celălalt are indicativul exomen, „avem pace cu Dumnezeu”.

Profesorul Dunn spune cu privire la această chestiune, „deși exoomen este susținut de greutatea mai mare a evidenței manuscriselor, cei mai mulți acceptă acum că pe motivul probabilității intrinsece exomen a fost de fapt intenționat” (Dunn, p. 245).

F. F. Bruce conclude faptul că „aveam pace cu Dumnezeu” se potrivește cel mai bine cu argumentul lui Pavel, „totuși, cu privire la evidența textuală, am putea accepta subjonctivul dacă îl înțelegem că înseamnă, cu versiunea NEB, ‚să continuăm să fim în pace cu Dumnezeu’” (F. F. Bruce, p. 122-123).

Pacea cu Dumnezeu nu este aceiași ca „pacea lui Dumnezeu”, așa cum o găsim în Filipeni 2:7. „Pacea cu Dumnezeu” este în asociere cu neprihănirea, Psalmul 72:1-7; 85:8-13; Isaia 32:17, „efectul neprihănirii va fi pacea”.

Dumnezeu i-a justificat pe oameni și i-a reconciliat cu Sine. El nu numai că ne-a declarat „drepți”, dar a și devenit Prietenul nostru. Dușmănia s-a încheiat, avem pace cu Dumnezeu.

2. Acces la Dumnezeu, 5:2a
Odinioară înstrăinați de Dumnezeu suntem aduși acum în prezența Sa, nu ca dușmani, ci ca o familie, Efeseni 3:12. Avem acces liber la Dumnezeu pentru că Hristos a rupt perdeaua, a distrus zidul de separare, și a deschis calea către tronul de har al lui Dumnezeu, Luca 23:45; Efeseni 2:18; Evrei 10:19-25.

Noi aveam acces bazat pe ceea ce a realizat Hristos; El a luat asupra Sa păcatele noastre, a murit pentru noi, și atunci când s-a întors la Tatăl, El nu a închis ușa după Sine.

Nu, El ne-a spus, „să puteți veni la Tatăl, prin mine, sunteți copiii regelui, veniți în camera tronului!”

3. Speranța glorioasă, 5:2b-5
Acesta este al treilea beneficiu al justificării noastre. Avem „pace cu Dumnezeu”, și aceasta a rezolvat trecutul nostru; avem „acces la Dumnezeu”, și aceasta rezolvă grija prezentului nostru; dar noi „ne și bucurăm, triumfăm în: a) speranța slavei lui Dumnezeu”, care va rezolva viitorul nostru. Slava pe care am pierdut-o (Romani 3:23) ne va fi dată „în acea zi”. Părtășia cu Dumnezeu, pierdută de Adam, va fi pe deplin restaurată, și aceasta este un fapt sigur, sperăm bazați pe ceea ce a realizat Hristos. b) triumfăm și în suferința noastră; acesta este paradoxul vieții creștine. Justificarea nu este o scăpare de încercări și suferință. Isus ne-a spus că „în lume veți avea necazuri”, Ioan 16:33. Dar în mijlocul necazurilor noastre, ne bucurăm. De ce?

Pentru că știm ceva:
1) suferința produce perseverență
2) perseverența produce caracter
3) caracterul produce speranță.

Suferința nu contrazicea postura creștină din gândirea lui Pavel. Suferința nu este o antiteză față de experiența credinciosului de acceptare de către Dumnezeu, ci mai degrabă o completează.

Imboldul principal al lui Pavel în procesul suferinței este formarea caracterului. Un caracter aprobat produce speranță, 2 Corinteni 4:16.
c) această speranță nu ne face de rușine; slava lui Dumnezeu va fi dată nouă, și aceasta este un lucru sigur. Această speranță nu este iluzorie (Psalmul 22:5b). O speranță bazată pe promisiunea lui Dumnezeu este asigurată de împlinire. Mai mult, Dumnezeu a adus ca dovadă definită că speranța nu ne va face de rușine, revărsând dragostea Sa în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt. Este „o arvună a moștenirii noastre”, Efeseni 1:14.

Duhul Sfânt a fost dat odată pentru toți (aorist), dar dragostea lui Dumnezeu încă mai este experimentată în curs deplin (perfect).

4. Dragostea divină, 5:6-8
Pavel descrie că dragostea lui Dumnezeu, așa cum a declarat el, „a fost revărsată în inimile noastre”.
a. vremea acestei dragoste – la vremea potrivită, la momentul potrivit, Galateni 4:4
b. condiția noastră – noi eram fără putere, incapabili de a face ceva pentru mântuirea noastră, la punctul celei mai mari nevoi a noastre, în cel mai mare păcat.
c. dragostea lui Dumnezeu este necondițională – Hristos a murit pentru cei nelegiuiți, aceasta rezolvă paradoxul din 4:5

Dumnezeu nu a căutat vreo precondiție, dacă am fost buni sau dacă am ținut legea, în timp ce noi eram încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Toate cele trei versete, 6, 7 și 8 se încheie în „murit”, care este simbolic față de marele cost al dragostei lui Dumnezeu, Ioan 3:16.

5. Mântuirea din mânia lui Dumnezeu, 5:9-10
Justificarea noastră este din nou și din nou prezentată ca un fapt sigur, „am fost justificați… nu numai prin credință, ci și prin sângele Său”. Aceasta este moartea de sacrificiu a lui Isus Hristos, și rolul ei necesar ca motiv al acceptării lui Dumnezeu. Justificarea ne va salva de la mânia viitoare, 1 Tesaloniceni 1:10; 5:9. Aceia care au fost pronunțați neprihăniți de Dumnezeu se pot bucura deja în eliberarea lor de mânia Sa. În capitolul 1:18 am văzut mânia lui Dumnezeu revelată din cer împotriva tuturor felurilor de păcătoși, dar aici vedem că justificarea salvează de la mânia lui Dumnezeu.

Dacă am fost reconciliați cu Dumnezeu în cel mai rău caz, noi am fost dușmanii Săi, suntem mântuiți prin viața Sa, acum că suntem parte din familia Sa. Speranța credinciosului nu este bazată doar pe evenimentul trecut al morții lui Hristos, dar atât pe moartea cât și pe învierea Sa.

6. Reconcilierea cu Dumnezeu
Pavel conclude secțiunea reafirmând marele fapt al reconcilierii noastre cu Dumnezeu. Ne bucurăm nu numai în speranță, sau în necaz, dar și în Dumnezeu. Noi ne „lăudăm” cu ceea ce a realizat Dumnezeu prin Isus Hristos.

D. Imputarea păcatului lui Adam / a neprihănirii lui Hristos, 5:12-21
12. De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit
13. (Căci înainte de lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege.
14. Totuși moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană pre-închipuitoare a Celui ce avea să vină.
15. Dar cu darul fără plată nu este ca și cu greșeala; căci, dacă prin greșeala unuia singur, cei mulți au fost loviți cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belșug celor mulți.
16. Și darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greșeli a adus o hotărâre de iertare.
17. Dacă deci, prin greșeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii, vor domni în viață prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)
18. Astfel, deci, după cum printr-o singură greșeală, a venit o osândă, care a lovit pe toți oamenii, tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toți oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viața.
19. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți.
20. Ba încă și legea a venit ca să se înmulțească greșeala; dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult;
21. pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot așa și harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viața veșnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

În această secțiune concluzivă, Pavel demonstrează felul cum a fost posibil pentru Dumnezeu să justifice omul, pe ce bază. Pentru a înțelege imputarea păcatului lui Adam, trebuie să considerăm următoarele: păcatul implicat; solidaritatea lui Adam și a urmașilor săi în imputare; natura imputare.

John Murray în cartea sa, The Imputation of Adam’s Sin, prezintă cel puțin patru păreri cu privire la acest subiect:

1. Teoria Pelagiană
Aceasta spune că oamenii au păcatele lor actuale imputate lor. Păcatul lui Adam a fost imputat numai lui însuși.

2. Teoria Romano-Catolică
Nici un consens nu a fost realizat de cercetătorii acestei biserici. În fond, ei spun că „peccato originali” (păcatul original) este păcatul tuturor și prin propagare este impregnat în toți.

3. Interpretarea lui Calvin
El a spus că părerea sa despre păcatul original este radical de diferită față de cea a Romei. Conform lui Calvin păcatul original care este transmis prin generația naturală este în sine, în mod intrinsec, depravare radicală.

4. Teoria Protestantă clasică
Singurul act de păcat al lui Adam a fost imputat tuturor urmașilor. Aceasta este interpretarea adecvată a lui Romani 5:12-21, și aceasta va fi explicată în detaliu.

Respingerea teoriilor Pelagiene, Romano-Catolice și Calviniste:
a. nu toți mor datorită păcatului personal și voluntar
Un mare număr de prunci mor în fiecare moment fără să comită vreun act de păcat. Romani 5:13-14
b. condamnarea și moartea sunt universale datorită unui păcat al unui om Adam, Romani 5:15-19, unul
c. acesta contrazice adevărul că păcatul nu este doar un act, ci stare și dispoziție
d. acesta distruge forța analogiei pe care o creează Pavel între Adam și Hristos. Doctrina lui Pavel despre justificare va fi anulată.
e. ideea păcatului moștenit este străină gândirii lui Pavel.
f. Cuvintele lui Calvin sunt diferite decât cele ale Romano-Catolicilor, dar, din punct de vedere exegetic, ele au același înțeles.

Cursul argumentului lui Pavel din Romani 5:12-21
1. V. 12 începe o comparație neterminată „de aceea”, oosper dintre păcat și neprihănire

2. V. 13-18 sunt în paranteză, pentru că explică ideea ultimei propoziții din v. 12 (cum au păcătuit toți) și să arate analogia dintre Adam și Hristos în solidaritatea păcatului și a neprihănirii.

3. V. 18b rezumă argumentul outoos kai, „tot așa”
Biblia învață faptul că păcatul implicat în imputare este primul păcat al lui Adam – singurul păcat pentru care singurul om este socotit de Dumnezeu ca păcatul întregului neam al lui Adam.

Uniunea implicată în imputare

1. Părerea Realistă sau Seminală (A. H. Strong; W. G. T. Shedd)
a. Natura umană în unitatea sa neindividualizată a existat în totalitatea sa în Adam. Adam era rasa umană în totalitatea sa. Strong spune că „Adam a fost omul universal” (Strong, p. 620). Adam a fost oricine, rasa a fost o persoană morală voită în el.

b. Când a păcătuit Adam, nu numai el a păcătuit, dar și umanitatea comună care exista în unitatea sa în el. Oamenii au „co-păcătuit” cu Adam.

c. Din moment ce fiecare persoană vine în lume ca o individualizare a acestei singure naturi umane, fiecare persoană ca o porție individualizată a naturii comune este atât vinovată cât și demnă de a fi pedepsită pentru păcatul comis de unitate. Părerea seminală postulează o „preexistență” implicată în ideea „co-păcătuirii” în și cu Adam. Această părere se preocupă în mod filozofic cu problemele etice ale „vinei străine” (noi nu).

Paralelismul dintre Adam și Hristos din textul nostru argumentează contra conducerii seminale. Analogia dintre Adam și Hristos cere ca ambele conduceri să opereze la fel.

a. – nu este nici o evidență biblică clară că Adam era rasa.

b. – această părere este orientată către conceptul omului păcătos, prejudiciat de „justiție” cu privire la ceea ce constituie motivele corecte și echitabile pentru condamnare și moarte.

c. – această teorie nu poate explica în mod adecvat felul cum Hristos a scăpat de păcatul original. Și el era în coastele lui Adam.

2. Părerea Reprezentativă (C. Hodge; John Murray)
a. Paralelismul dintre Adam și Hristos
Romani 5:14, Adam „este un tupos tip al Aceluia care avea să vină”.
Romani 5:12, 18, „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume… tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toți oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viața”.
Romani 5:15, „căci, dacă prin greșeala unuia singur, cei mulți au fost loviți cu moartea, apoi cu mult mai mult … harul și darul într-un singur om, adică în Isus Hristos…”
Romani 5:17, „Dacă deci, prin greșeala unuia … poloo mallon, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul…”
Romani 5:19, „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, … tot așa, prin ascultarea unui singur om…”

Există două grupări reprezentate în Romani 5:12-21:
Adam: toți oamenii, v. 12, 18; cei mulți, v. 15, 19.
Hristos: toți oamenii, v. 18; cei mulți, v. 15, 19.

b. Natura imputării
A imputa înseamnă a socoti, a da în socoteala cuiva.
Imputarea față de natura sa este aceiași, dacă păcatul sau neprihănirea sunt imputate.

Biblia învață imputarea imediată a primului păcat al lui Adam față de urmașii săi; există o legătură imediată între Adam și toți oamenii în păcat, condamnare și moarte.

Păcatul lui Adam, primul său păcat, este imputat atunci când o persoană începe să fie. Generarea naturală este felul cum ajunge o persoană să fie, și generarea naturală este mijlocul de transmiterea depravării sau coruperii care rezultă din primul păcat al lui Adam. Dar păcatul lui Adam este imputat imediat.

O persoană nu a existat niciodată altfel decât păcătoasă. Aceasta nu devine păcătoasă. Atunci când începe să fie, ea începe să fie o persoană păcătoasă.

O comparație neterminată, 5:12b
Tot așa, după cum păcatul a intrat în lume, oosper introduce o protază („după cum” – prima partea a unei comparații) care nu are nici o apodoză („tot așa” – a doua parte a comparației). Lumea pe care a creat-o Dumnezeu era fără de păcat, El a declarat totul a fi „bun”. Lucrul tragic este că păcatul a intrat. Cum? Adam a deschis ușa pentru acesta. Păcatul îi bătea la ușă, i s-a spus să i se împotrivească, dar el a deschis ușa față de păcat, și acesta a intrat în lume. Dar păcatul nu a venit singur. Mulți oameni sunt înșelați în a crede că ei pot accepta păcatele din viețile lor fără consecințe. Nu, păcatul a adus cu sine moartea. Acest lucru nu-l avea Adam în minte atunci când a deschis ușa pentru a permite păcatului să între în lume. Nu aceasta e ceea ce avem noi în minte atunci când păcătuim. Noi vrem plăcere, satisfacție, dar rezultatul este moartea. Cât de drastic!

Și în acest fel kai outoos moartea a venit la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit. Kai outoos nu oferă apodoza pentru clauza oosper. Adam a fost reprezentantul întregii rase umane, și în clipa în care a păcătuit acesta, toți au păcătuit, și moartea a venit la toți.

Prima explicație 5:12c-14
Declarând că moartea a venit la toți oamenii, Pavel a realizat faptul că cuvintele lui ar putea fi înțelese greșit, el preferă „să indice pe cât de accentuat posibil vasta deosebire dintre Hristos și Adam” (Cranfield, p. 270).

Toți mor pentru că toți au păcătuit, și păcatul a fost în lume cu mult înainte de lege. Au trecut câteva mii de ani de când a păcătuit Adam și a fost dată legea, circa 1445 î. Hr. Păcatul nu a fost luat în considerare înaintea legii, dar oamenii au murit. De ce? Pentru că păcatul lui Adam a fost imputat acestora, ei erau păcătoși înaintea lui Dumnezeu (Geneza 5). Adam era un tupos al Aceluia care avea să vină, indicație clară către Isus Hristos.

A doua explicare 5:15-17
Scopul acestei a doua explicații este de a elucida vasta deosebire dintre Hristos și Adam, păcătuirea lui Adam a adus moarte către „mulți”, cu atât mai mult, harul lui Dumnezeu, darul, Isus Hristos se va revărsa către „mulți”. Contrastul ascuțit dintre doi oameni și cele două acțiuni ale lor. Principiul imputării este clar.

Ambele acte ale acestor oameni sunt imputate către urmașii lor.
În versetul 16 Pavel accentuează două rezultate: judecata și condamnarea urmată de actul lui Adam, dar justificare este rezultatul actului lui Isus. Dar nu numai atât, ci în v. 17 Pavel prezintă două domnii. Moarte domnește peste urmașii lui Adam, dar urmașii lui Hristos domnesc în viață printr-un singur om, Isus Hristos.

Noi nu numai că suntem salvați de la pedeapsa păcatului, dar și de puterea sa, avem puterea de a învinge păcatul.

Lung întârziata apodoză, 5:18-19
Odată cu versetul 18 Pavel se simte capabil să rafineze comparația dintre Adam și Hristos lăsată incompletă în v. 12. El a oferit o lungă explicație în așa fel încât nimeni nu ar pierde din vedere punctul, și acum aduce apodoza, a doua parte a comparației sale.

El redeclară apodoza, într-o formă condensată, „după cum rezultatul încălcării unui singur om, toți au fost condamnați”, outoos kai tot așa rezultatul unui act de neprihănire a fost justificarea care a adus viață pentru toți. Contrastul este ascuțit. Un act de neascultare, primul păcat al lui Adam a adus condamnare, dar un act de ascultare, acceptarea morții de către Hristos, a adus justificare pentru toți.

În v. 19 citim, „mulți au fost făcuți păcătoși”… „cei mulți vor fi făcuți neprihăniți”.
În prima (realizare) există o coordonată universală a conducerii lui Adam. În ultima (aplicație) există o limitare de alegere.

De ce legea? 5:20-21
În concluzia sa, Pavel aduce legea în imagine, dar nu așa cum ar fi vrut evreii. Legea nu a șters păcatul, ci l-a crescut. Legile au fost date ca oamenii să cunoască păcatul ca păcat. Dar pe măsură ce legile expuneau păcatul, harul a crescut și mai mult. Moartea Dumnezeului Infinit, Isus Hristos, aduce o mântuire fără limită.

Triumful harului descris în v. 20 nu este un sfârșit în sine. Harul domnește prin neprihănirea care să aducă opusul morții, viața veșnică, prin Isus Hristos Domnul nostru. Moartea a venit prin Adam, dar viața veșnică vine prin Isus Hristos. Ce diferență. Primul reprezentativ a eșuat, și ne-a adus moartea. Al Doilea Adam, Ultimul Adam a înfrânt moartea, și ne-a adus viața veșnică, Ioan 17:3, o relație personală cu Dumnezeu.

IV. SFINȚIREA 6:1-8:13

Însemnătatea sfințirii
În Vechiul Testament kadesh – a pune aparte pentru folosul comun, a separa
În Noul Testament hagiazoo – a pune aparte, a separa

Utilizarea biblică a terminologiei
1. O utilizare divină, Dumnezeu este aparte de tot ceea ce este creat și tot ceea ce este păcătos. Isaia 57:15 5:16; 1:4; 6:1,3,5.
2. O utilizare generală, pus aparte pentru orice scop special, Geneza 28:31; Osea 4:14.
3. O utilizare religioasă, pus aparte pentru scopul lui Dumnezeu, Geneza 2:3; Levitic 27:17, 19; Exod 13:2; 19:14.
4. O utilizare moral-etică, pus aparte de păcat, 1 Tesaloniceni 4:3-4.

Definiția sfințirii
Sfințirea înseamnă a fi separat de păcat și pus aparte pentru Dumnezeu. Aceasta este lucrarea progresivă a vieții spirituale primită în regenerare.

Strong spunea, „Sfințirea este acea operație continuă a Duhului Sfânt, prin care sfânta dispoziție împărțită în regenerare este menținută și întărită” (Strong, p. 869). Ideea de bază în sfințire este separarea.

Sfințirea nu este „a doua binecuvântare”; aceasta nu este eradicarea naturii carnale în această viață („dragostea perfectă” a lui Wesley, sau „sfințirea întreagă” a lui Finney), aceasta nu este ascetismul legalist (negarea de sine monastică).

A. Eliberat de moarte, 6:1-14
1. Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul?
2. Nicidecum! Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?
3. Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui?
4. Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă.
5. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.
6. Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;
7. căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.
8. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El,
9. întrucât știm că Hristosul înviat din morți, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui.
10. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viața pe care o trăiește, trăiește pentru Dumnezeu.
11. Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.
12. Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui.
13. Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca niște unelte ale nelegiuirii; ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum erați; și dați lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe niște unelte ale neprihănirii.
14. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub Lege, ci sub har.
1. O cunoaștere a faptelor uniunii cu Hristos, 6:1-10
a. Identificarea juridică cu Hristos în moartea, îngroparea și învierea Sa, 6:1-5

1) O presupusă obiecție, 6:1
„Dacă harul lui Dumnezeu a fost abundent față de păcat, de ce să nu continuăm să păcătuim, pentru a da Harului o șansă ca să se înmulțească mai mult?” Această întrebare pe care o prezintă Pavel nu este cu totul ireală, căci în fiecare generație au existat cei care au profesat a fi justificați prin credință, dar s-au comportat în așa fel încât să acorde culoare acestui criticism. Pavel clarifică faptul că el nu a spus așa ceva, me genoito, ferească Dumnezeu! Departe cu acest gând. O persoană justificată prin credință nu poate continua să trăiască în păcat. Prin nici un mijloc.

2) Un răspuns categoric, 6:2
Noi am murit față de păcat, nu e nici un fel pentru noi ca să continuăm în păcat.
Pavel nu vede nici o legătură între explicația sa a harului și păcatului și gândirea acelora care ar fi pus întrebarea. Noi, credincioșii, am murit față de păcat, oare cum putem să mai trăim în el. Este inacceptabil pentru un credincios să continue în păcat. Domnia păcatului a fost până și în moarte, dar moartea a avut deja loc, și acolo unde a avut deja loc moartea domnia păcatului este trecută.

3) Înțelesul botezului, 6:3-5
Pavel le cere să-și amintească de ceva de care ei știau deja, atunci când au fost botezați în Isus Hristos, ei au fost identificați cu moartea, îngroparea și învierea Sa. Botezați în Hristos, este sinonim cu „botezat în Numele lui Isus Hristos”, 1 Corinteni 1:13, 15. A fi botezat în Hristos, înseamnă a fi botezat în moartea sa. Duhul Sfânt „botează” credinciosul în Trupul lui Hristos, 1 Corinteni 12:13. Din punct de vedere juridic, noi suntem identificați cu Hristos în moartea Sa, v. 3, în îngroparea Sa, v. 4a, și în învierea Sa, v. 5b. Rezultatul identificării noastre cu El este o viață nouă, o viață lipsită de păcat.

Dar identificarea cu El oferă mai mult decât o viață nouă aici pe această planetă, identificarea noastră cu El în învierea Sa ne garantează învierea noastră, 1 Corinteni 15:12-23.

b. Moartea juridică a vechiului eu dominat de vechea natură, 6:6-8
Știm că vechiul nostru eu, natura noastră umană decăzută, în condiția sa căzută, a fost crucificat cu Hristos. Acesta nu a fost anihilat, și nici eliminat, ci crucificat, așa că moartea nu este bruscă, ci este într-un proces încet. Rezultatul final este moartea, dar până atunci, trupul păcatului poate fi lăsat fără de putere, poate fi făcut ineficace. Cunoaștem din experiența zilnică, Galateni 2:20. Din punct de vedere juridic, noi suntem eliberați de păcat, nu mai suntem robii acestuia.

Sfințirea are trei aspecte:
1. Sfințirea trecută efectuată la vremea noii nașteri, și acesta este un dar instantaneu, 1 Corinteni 1:2, 30; 6:11.
Sfințirea trecută s-a ocupat odată pentru totdeauna cu pedeapsa păcatului; noi suntem separați de pedeapsa păcatului.
Aceasta este realizată prin sângele lui Hristos, Evrei 13:12.
Sfințirea trecută rezultă într-o poziție sfântă, o stare conferită de sfințenie. Fiecare credincios este prin definiție un sfânt datorită lucrării sfințirii din trecut.

2. Sfințirea prezentă este efectuată în experiența zilnică a credinciosului, Evrei 12:14.
Aceasta se ocupă cu puterea păcatului și aduce credinciosul spre perfecțiune. Aceasta este eliminarea progresivă a naturii păcatului în credincios și o conformare treptată față de imaginea lui Hristos, 1 Tesaloniceni 5:23.
Sfințirea prezentă este realizată de Duhul Sfânt prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, Ioan 17:17.
Sfințirea prezentă rezultă într-o umblare sfântă, Galateni 5:22, 26; 1 Tesaloniceni 4:2-7.

3. Sfințirea viitoare va fi efectuată pe deplin la Răpire, Filipeni 1:6; Evrei 9:28.
Păcatul va fi eliminat complet, credinciosul va fi eliberat pentru totdeauna de prezența păcatului. Filipeni 3:21; Coloseni 3:4. Aceasta va fi realizată de prezența lui Hristos. Sfințirea viitoare îl pune pe credincios într-o perfectă stare sfântă, 1 Ioan 3:2.

c. Irevocabilitatea acestei morți juridice, 6:9-10
Ceea ce a realizat Hristos nu poate fi revocat. Odată pentru totdeauna ephapax, accentuează finalitatea sacrificiului lui Hristos. moartea Sa este un eveniment decisiv și irepetabil, și acum El trăiește față de Dumnezeu, prin urmare veșnic (Dunn, p. 314).

2. O credință socotitoare a faptelor uniunii cu Hristos, 6:11
Credincioșii ar trebui să aibă o perspectivă clară, că atitudinile lor față de relațiile și atracțiile acestei lumi să fie determinate în lumina morții lor cu Hristos, și a învierii lor viitoare. Moartea noastră cu Hristos nu este un sentiment, ci este un eveniment imputat nouă, și trebuie să ținem aceasta în perspectivă zilnică. Ar trebui să realizăm că păcatul nu are nici o putere asupra noastră, suntem morți față de păcat far vii față de Dumnezeu, ar trebui să trăim viețile noastre pentru El.

3. O predarea a persoanei, 6:12-14
Pavel continuă argumentul său și spune cititorilor săi să se opună față de păcat, să țină păcatul departe, „nu lăsați ca păcatul să domnească în toată ființa voastră”, trebuie să fie o rezistență continuă față de păcat. Păcatul caută să te controleze, păcatul vrea să-i asculți dorințele. Păcatul poate domnii doar atunci când cineva ascultă de el. Mai degrabă decât a lăsa ca păcatul să domine, Pavel ne îndemână să „ne oferim pe noi înșine lui Dumnezeu”.

Știm, v. 3, 6, ne considerăm morți față de păcat, v. 11, și ne oferim lui Dumnezeu, v. 13. Trei concepte cheie care ne ajută să înțelegem baza sfințirii noastre, moartea lui Hristos pentru noi, și învierea Sa. Ni se spune să ne predăm trupurile ca instrumente ale neprihănirii, căci noi nu suntem sub legea care cere ascultare, ci sub har care oferă puterea de a asculta. Harul rupe stăpânirea păcatului ceea ce legea nu putea să facă (F. F. Bruce, p. 140).

Această predare nu este o experiență de criză sau o a doua lucrarea a harului, ci o socotire continuă, subconștientă în tot timpul.

B. Eliberați de păcat, 6:15-23

15. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub lege ci sub har? Nicidecum.
16. Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva, ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?
17. Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce ați fost robi ai păcatului, ați ascultat acum din inimă de dreptarul învățăturii pe care ați primit-o.
18. Și prin chiar faptul că ați fost izbăviți de sub păcat, v-ați făcut robi ai neprihănirii.
19. Vorbesc omenește, din pricina neputinței firii voastre pământești: după cum odinioară v-ați făcut mădularele voastre roabe ale necurăției și fărădelegii, așa că săvârșeați fărădelegea, tot așa, acum trebuie să vă faceți mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeți la sfințirea voastră!
20. Căci, atunci când erați robi ai păcatului, erați slobozi față de neprihănire.
21. Și ce roade aduceați atunci? Roade, de care acum vă este rușine: pentru că sfârșitul acestor lucruri este moartea.
22. Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca rod sfințirea, iar ca sfârșit: viața veșnică.
23. Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

1. A doua obiecție presupusă, 6:15
Pavel aduce o a doua întrebare, „să păcătuim pentru că nu suntem sub lege, ci sub har?” Ar putea fi aceasta concluzia corectă față de ceea ce a spus până acum? Nu, în nici un caz! Aceiași puternică negație ca și în v. 2, deși subiectele sunt diferite. În v. 1-2 cei care doreau să continue în păcat o făceau ca să facă harul să se înmulțească. Acum, sunt cei care ar putea spune, atâta timp cât păcatul nu este luat în considerare, 5:13b, să păcătuim. Nu, spune Pavel, în nici un caz!

2. Analogia pieței de sclav, 6:16-20
a. sclav față de cel pe care-l asculți, v. 16
1) sclav față de păcat = moarte
2) sclav față de ascultare = neprihănire

Pavel face apel la ceea ce știau ei. Roma avea două milioane de sclavi, așa că ei știau că ești rob al celui pe care-l asculți. Cei care ascultă păcatul o vor încheia în moarte. Dar cei care-l ascultă pe Dumnezeu, care ascultă de principiile Sale vor aduna neprihănirea.

b. foști robi ai păcatului, robi prezenți ai neprihănirii, v. 17-20
Pavel aduce mulțumiri lui Dumnezeu pentru condiția în care sunt acum ei. Noi am fost robi față de păcat, dar slavă lui Dumnezeu, am fost, nu mai suntem robi ai păcatului. Ei au ascultat ek kardia, din inimă, de învățăturile doctrinelor creștine, predicarea Evangheliei. Ei au devenit liberi de păcat și robi ai neprihănirii. Pentru prima dată în Romani tema importantă a libertății creștine este lovită. Libertatea din păcat duce la robie față de neprihănire și vice-versa. Ori păcatul ori neprihănirea, ori în Adam ori în Hristos.

3. Rezultatele celor două condiții, 6:21-23
a. păcatul aduce rușine și moarte
b. ascultarea față de Dumnezeu aduce sfințenie și viață veșnică

Plata păcatului, nu pentru păcat, ci a păcatului. Dunn spune, „Păcatul încă este personificat, și este reprezentat aici ori ca un general care plătește salarii către soldații lui, ori… ca un proprietar de sclavi care le dă sclavilor săi o alocație” (Dunn, p. 329).

Păcatul nu plătește ceea ce se așteaptă oamenii. Toți cei care păcătuiesc încearcă să găsească plăcere, și o găsesc pentru o scurtă vreme (Evrei 11:25), dar la final, păcatul le plătește cu moarte. Cât de tragic! A aștepta plăcerea, fericirea, împlinirea, dar în locul acestora să primești moartea, și nu pentru o scurtă perioadă, ci moarte veșnică.

De ce plătește păcatul cu moartea? Păcatul nu are nimic altceva de oferit. Odată ce a intrat păcatul în lume, imediat a intrat și moartea. Tot ceea ce poate plăti păcatul este moartea. Să mai continuăm în păcat? NUUUUU!!!

Dar xarisma lui Dumnezeu, nu plata lui Dumnezeu, Dumnezeu nu este obligat față de nimeni. Nimic din ceea ce vom putea face odată nu-l va determina pe Dumnezeu să ne plătească. Nici un om nu-l poate pune pe Dumnezeu în datoria sa. Dumnezeu DĂ, Ioan 3:16. Și El nu dă mic. Xarisma Sa, darul Său nu este nimic mai puțin decât viața veșnică. Viața veșnică este dată în Hristos Isus Domnul nostru. În Hristos avem justificarea, iertarea, sfințirea, viața veșnică.

C. Eliberați de lege, 7:1-25
1. Nu știți, fraților, căci vorbesc unor oameni care cunosc Legea-că legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăiește el?
2. Căci femeia măritată este legată prin lege de bărbatul ei câtă vreme trăiește el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei.
3. Dacă deci, când îi trăiește bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de Lege, așa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul.
4. Tot astfel, frații mei, prin trupul lui Hristos și voi ați murit în ce privește Legea, ca să fiți ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morți; și aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.
5. Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, ațâțate de Lege, lucrau în mădularele noastre și ne făceau să aducem roade pentru moarte.
6. Dar acum, am fost izbăviți de lege și suntem morți față de legea aceasta, care ne ținea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.
7. Deci ce vom zice? legea este ceva păcătos? Nici de cum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă legea nu mi-ar fi spus: „Să nu poftești!”
8. Apoi păcatul a luat prilejul și a făcut să se nască în mine prin porunca tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.
9. Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat și eu am murit.
10. Și porunca, ea, care trebuia să-mi dea viața, mi-a pricinuit moartea.
11. Pentru că păcatul a luat prilejul prin ea m-a amăgit și prin însăși, porunca aceasta m-a lovit cu moartea.
12. Așa că Legea, negreșit, este Sfântă și porunca este Sfântă, dreaptă și bună.
13. Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeași poruncă.
14. Știm, în adevăr, că legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.
15. Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
16. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că legea este bună.
17. Și atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine.
18. Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
19. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
20. Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine.
21. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.
22. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu;
23. dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea și mă ține rob legii păcatului, care este în mădularele mele.
24. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?
25. Mulțămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului.
Creștinul este eliberat de moarte, moartea nu are putere asupra noastră, liberi de păcat, atât de condamnarea cât și de puterea lui. Păcatul nu are nici o putere asupra credincioșilor nou-născuți.

În această secțiune Pavel își dovedește punctul că noi suntem mântuiți aparte, fără faptele legii. Creștinul este eliberat de la lege.

1. Eliberat de condamnarea legii, 7:1-6
Pavel spunea cititorilor săi că ei nu sunt sub lege, ci sub har, 6:14, și acum el explică cum era posibil așa ceva.

El folosește analogia căsătoriei pentru a-și dovedi punctul. El se adresează credincioșilor romani ca fiind cei care cunosc despre ceea ce vorbea el, „oare nu știți fraților” căci el le vorbea oamenilor care știau legea. Ce știu ei? Legea are autoritate asupra unui om atâta timp cât acesta trăiește. Acesta este principiul legal, legea se aplică doar celor în viață. Principiul este aplicat ori în legea evreiască sau în cea romană, dar cel mai probabil este legea Vechiului Testament. Creștinii din rândul evreilor sau a neamurilor cunoșteau învățăturile Vechiului Testament. Principiul dat, „autoritatea legii peste om durează așa de mult, dar numai atâta cât acesta este în viață”, este ilustrat în versetele 2-3. Legea leagă pe o femeie căsătorită de soțul ei până ce moartea soțului o eliberează.

Sugestii variate au fost făcute cu privire la utilizarea lui Pavel a analogiei căsătoriei. Unii iau soțul ca reprezentând legea, și pe soție ca fiind creștinul. Alții pe soț ca reprezentând vechiul eu (Romani 6:6), și soția eul continuu al creștinului care prin moartea față de vechiul eu este translatat într-o nouă condiție de viață. Problema cu amândouă dintre aceste păreri este că Pavel vorbește în acest exemplu că soțul moare, nu soția, dar în versetul 4 el declară că creștinul a murit.

Pavel folosește analogia căsătoriei pentru a ilustra un principiu, și termenii analogiei sale nu ar trebui luați identic în ambele cazuri. În analogie, soțul moare, și legea nu mai are putere peste acea relație. În punctul său, creștinul a murit, și legea nu mai are putere asupra lui. Moartea noastră a avut loc la punctul morții lui Hristos, noi am murit prin trupul lui Hristos – moartea lui Hristos. Noi am murit față de lege too nomoo, acesta este un dativ de avantaj sau dezavantaj, noi am murit față de condamnarea legii. Legea a refuzat să moară, și apoi am murit noi, așa că am devenit liberi ca să ne căsătorim cu altcineva. Nu este vreo posibilitate să fi „căsătorit” cu legea și cu Hristos. Este împotriva designului lui Dumnezeu. O moarte ar trebui să existe pentru a determina fosta noastră relație. Mila lui Dumnezeu a fost așa de mare încât El i-a permis lui Hristos să moară pentru noi, și beneficiile morții Sale au fost imputate nouă, așa că noi am devenit liberi pentru a aparține altuia. Cui? Aceluia care poate învia din morți, Regelui regilor și Domnului domnilor. Această căsătorie nu poate fi ruptă căci El nu va mai muri, și noi trebuie să producem roadă pentru Dumnezeu, sfințenie. În viața nouă, viața înviată cu Hristos, roada trebuie să fie diferită de ce produsă de natura păcătoasă. Natura păcătoasă producea roadă pentru moarte. În sarki trebuie luată drept condiția pre-mântuire a credinciosului ca fiind opusă cu în pneumati, noua cale a Duhului (8:2).

Vechile noastre pasiuni au fost stimulate și intensificate de lege. Calvin spunea, „lucrarea legii, în absența Duhului… este de a aprinde inimile noastre tot mai mult așa încât să izbucnească în dorințe de poftă, și adaugă faptul că ‚perversitatea și pofta’ naturii omului corup care dă marea furie, cu cât sunt ținute mai departe de restrângerea neprihănirii” (Calvin, The Epistles of Paul the Apostle to the Romans and to the Thessalonians, p. 141). Ceea ce este interzis ne momește să facem exact acel lucru. Legea nu produce păcat, aceasta arată păcatul ca păcat (3:20; 4:15; 5:13).

Dar acum, nuni de, cu o forță temporală, arată faptul că vremea morții noastre cu Hristos, dominația legii peste noi s-a terminat, suntem liberi de condamnarea ei. Noi slujim în calea cea nouă a Duhului; servim lui Dumnezeu nu conform cerințelor legii, nici în căile grammatos, a codului scris, ci conform Duhului. Gramma, „litera” și graphe, „scrierea”, sunt folosite de Pavel atunci când vorbește despre lege. Se pare că el folosește gramma atunci când vorbește de autoritatea legală a legii care a fost suprimată, în timp ce graphe este legat cu noua formă de autoritatea determinată de împlinirea în Hristos și de Duhul Său. G. Schrenk notează faptul că „gramma nu este folosit atunci când Pavel vorbește de semnificația pozitivă și de durată a Scripturii” (TDNT 1:768).

Noua cale a Duhului este noua viață în Hristos caracterizată de o libertate responsabilă, o viață de slujire pentru Dumnezeu.

2. O clarificare cu privire la lege, 7:7-25
În această secțiune Pavel a folosit persoana întâi la singular, dând impresia că vorbea strict de sine. Două secțiuni vor fi considerate, 7:7-13 și 7:14-25. Iată câteva sugestii:

a. pasajul este strict autobiografic;
b. Pavel folosește persoana 1 singular pentru a descrie experiența individului tipic evreu;
c. Pavel vorbește în numele lui Adam;
d. El prezintă experiența națiunii evreiești;
e. Pavel vorbește în numele omenirii ca întreg;
f. Pavel folosește prima persoană singular într-un fel generalizat fără a avea intenția unei referințe specifice față de un individ în particular sau a unui grup definit clar, pentru a descrie în mod viu situația omului în absența legii și în prezența sa.

A și b nu sunt bine susținute, și este foarte puțin probabil că Pavel introduce în acest punct experiența sa, căci el nu era niciodată „fără de lege”. C avea suport bun, și deși Pavel a adus în 5:14 experiența din Geneza, se prea poate că Pavel vorbește pentru Adam. Legea fusese dată la multă vreme după Adam.

7:14-25
a. este autobiografic, experiența prezentă a lui Pavel ca creștin;
b. este autobiografic, referința se face la experiența sa trecută (dinaintea convertirii sale) așa cum a fost văzută de el la timpul în care face referirea;
c. este autobiografic, referința se face la condiția sa de după pre-convertire dar așa cum este văzută de el acum în lumina credinței lui creștine;
d. aceasta reprezintă experiența evreului necreștin, așa cum e văzută de sine;
e. aceasta reprezintă experiența evreului necreștin, așa cum e văzută prin ochii creștini;
f. aceasta reprezintă experiența creștinului care trăiește la nivelul vieții creștine care poate fi lăsată în urmă, care încă poate încerca să se lupte în propria sa tărie;
g. aceasta reprezintă experiența creștinului în general, incluzând pe cei mai buni și cei mai maturi.

Galateni 1:14 și Filipeni 3:6b contrazice b. D poate fi scos bazat pe ceea ce a scris Pavel în capitolul 2 despre gândirea evreilor despre ei. B și c trebuiesc eliberate pe motiv că Pavel folosește timpul prezent, de ce să folosească evenimentele trecute. Mai mult, v. 24 ar fi chiar melodramatic, dacă acesta n-ar fi fost un strigăt de eliberare din necazul prezent.

Cele mai plauzibile sunt a și g; majoritatea vastă de comentatori conservativi iau această secțiune drept referindu-se la toți creștinii, inclusiv Pavel. Cranfield spune, „Utilizarea lui Pavel a persoanei întâi singular în versetele 14-25 reflectă nu numai dorința sa de a declara într-o manieră vie și în forță a ceea ce este adevărat în general – în acesta caz, despre creștini – dar și sentimentul său de implicare personală profundă în ceea ce spune” (Cranfield, pp. 342-347).

Deși majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu concluziile de mai sus, eu îl privesc pe Pavel ca un credincios puternic care nu este în această încurcătură. Argumentez faptul că el ar fi persoana descrisă mai sus, dar Pavel sub Lege nu sub har. În timp ce el vroia să fie justificat de Lege el nu putea face ceea ce dorea, ci făcea opusul. Filipeni 4:13 nu spune despre un Pavel care putea face toate lucrurile prin Hristos Isus! Deci, conclud că Pavel nu prezintă experimentarea Creștinismului nostru slab, ci slabul sistem cu care insistau evreii că era singura cale a lui Dumnezeu.

A. Ce poate face legea 7:7-13
Spunând ceea ce a spus despre lege în versetele anterioare, Pavel își va clarifica poziția. El răspunde întrebărilor posibile ale cititorilor săi. Ce vom spune dar? Este legea păcat? Originalul spune o nomos hamartia, lege, păcat. Se poate înțelege aceasta, legea = păcat! Me genoito! Cu certitudine că nu. Legea nu poate mântui, aceasta nu poate sfinți, nu poate da viață, și nici victorie asupra păcatului, legea nu este păcatul. Atunci ce face legea?

a. Legea expune păcatul, 7:7
Romani 3:20 – prin lege a venit cunoștința despre păcat
Romani 4:15 – unde nu este lege, nu este încălcare

Marea funcție a legii este de a revela păcatul. Oamenii încearcă să acopere păcatul, să-l scuze, și să-l camufleze. Ei îl numesc cu nume respectabile. O persoană nu este mincinoasă, ci „un extravertit cu o imaginație vie”. O persoană care bea prea mult nu este bețiv ci un alcoolic. Beția nu este un păcat ci o boală. Oamenii vorbesc de alții că au complexe, fobii, și inhibiții. Ei spun că omul are „o aventură”, Dumnezeu spune că acesta a comis adulter. Oamenii acoperă păcatul, legea îl expune. Pavel nu se preocupă cu toate poruncile legii, ci cu a zecea. De ce alege el să numească poftirea? Se pare că pofta duce la încălcarea altor porunci.

b. Legea trezește păcatul, 7:8-9
Păcatul este personificat în aceste versete ca fiind o putere activă cu un scop răutăcios. Cranfield ia aceste versete ca referință la Geneza 3. Legea, directiva lui Dumnezeu a fost clară pentru Adam și Eva, „să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și a răului”, dar păcatul a cuprins oportunitatea oferită de poruncă, a produs orice fel de dorință pofticioasă în Adam. Fără lege, păcatul este prezent, dar acesta este inactiv. „Șarpele” era în grădină, dar nu s-a mișcat până nu a dat Dumnezeu porunca, apoi a venit la viață pentru a cuprinde oportunitatea. Rezultatul a fost că păcatul a venit în viață și omul a murit. Omul era viu înainte de poruncă, dar atunci când a apărut porunca dorințele sale au rupt-o, păcatul a intrat în lume și a adus cu sine moartea.

c. Legea aduce moartea, 7:10-11
Scopul adevărat și corespunzător al poruncii lui Dumnezeu din Geneza 2:16șu și a poruncii a zecea – care reprezintă întreaga lege – a fost ca omul să poată avea viață. Care era efectul actual al legii? Moartea. Legea nu poate da viață, aceasta poate să arate omului doar că are nevoie de viață. Legea aduce moarte. Dacă treci pe roșu, sunt șanse să fi ucis. Legea spune să treci numai pe vere, dar dacă o ignori, aceasta te va ucide. Legea spune că focul arde, dar dacă te arunci în foc, legea te va ucide. Vedem din nou în versetul 11 păcatul ca fiind personificat, luând oportunitatea oferită de lege, și păcatul m-a înșelat. Nu numai că păcatul m-a înșelat, dar prin lege, m-a dus la moarte.

d. Legea nu este păcat, 7:12-13
Așadar, ooste, introduce concluzia față de întrebarea adresată în 7a, „este legea păcat?” Nu; legea în sine este sfântă, dreaptă și bună. Legea este sfântă – la fel cu este originatorul ei, Dumnezeu. Nu numai legea este în întregime sfântă, ci și fiecare poruncă a ei este sfântă. Legea este neprihănită în sensul de „dreaptă”. Dumnezeu nu cere ceva de care noi nu suntem capabili să ascultăm. Poruncile sale sunt miloase, ele aduc mărturie față de caracterul lui Dumnezeu. Legea este bună, agathe, legea a fost intenționată pentru beneficiul omului. Dumnezeu i-a dat lui Adam porunca pentru binele său, dar satan a distrus adevărul, a profitat de om și l-a înșelat. Dar cum se poate ca ceva bun să aducă moarte? Pavel respinge ideea că legea a adus moartea; păcatul e cel care a adus moartea folosind legea. Legea nu poate fi învinuită pentru moartea omului. Bar legea a produs actualitatea și caracterul păcatului. Păcatul a fost expus pe câte de păcătos era el, „total de păcătos”, acesta a folosit ceva bun ca să-l facă pe om să păcătuiască, și apoi nu a adus nimic altceva decât moarte. Citim în Geneza 3:4, „nu vei muri cu siguranță”, dar păcatul nu are nimic de oferit decât moartea.

B. Ce nu poate face legea, 7:14-25
În ultima partea a acestui capitol, Pavel clarifică ceea ce a spus el despre lege. Dacă legea este sfântă, dreaptă și bună, de ce este rău să fi sub lege? De ce suntem salvați aparte față de lege? Pavel va arăta ceea ce nu poate face legea. Legea a expus urâțenia păcatului, aceasta a arătat omului unde se află, dar legea nu-l putea ajuta pe om să iasă din condiția sa.

Un om a căzut într-o prăpastie adâncă. A încercat din greu să iasă afară, dar nu a putut, în schimb s-a tot adâncit. „Filozofia” a trecut pe lângă el și cu o voce plină de grație s-a adresat omului: „gândește pozitiv, condiția ta nu este așa de rea… raționează la calea de ieșire afară…” și apoi a plecat. Omul a raționat… și a raționat, și s-a mai tot gândit, dar tot în prăpastie era. „Legea” a trecut pe lângă și cu o voce puternică a spus: „ți-am spus să te uiți pe unde calci! Nu ai ascultat așa că ești într-o poziție rea”.

Dar apoi a trecut pe acolo Harul. Plin de slavă… o slavă „a unuia și singurului Fiu” (Ioan 1:14), Harul s-a apropiat, s-a aplecat, și frumoasa haină a fost pătată de mizerie… hainele frumoase au devenit însângerate în timp ce atingea marginile aspre ale prăpastiei… și Harul a vorbit: „Vino la Mine…” dar omul nu se putea mișca… așa că Harul sa aplecat și l-a eliberat pe omul pierdut. L-a spălat și l-a făcut o creatură nouă.

Legea indica spre condiția noastră pierdută, dar:

a. Legea nu ne poate schimba, 7:14
Legea este spirituală, pneumatikos, este din sfera Duhului, în contrast cu condiția lui Pavel în trup, sarkikos. „Eul” tot mai aparține acestei lumi. Legea lucrează în sfera „spiritualului”, dar „eu” nu sunt în acea sferă. Eu trăiesc în prezența păcatului, sub influența sa. Unii au spus corect: „Vechea natură nu cunoaște nici o lege; noua natură nu are nevoie de nici o lege”.

b. Legea nu mă poate ajuta, 7:15-21
Această secțiune explică ce a vrut să spună Pavel prin a fi „vândut ca rob față de păcat”, în v. 14. Legea nu-i poate permite să fiu bun; aceasta îmi arată ceea ce este bun, dar aceasta nu ajută.

Pavel nu recunoaște ceea ce face, sau așa cum apare în versiunea NIV, nu înțeleg ceea ce fac. Există o mare confuzie. În calitate de ființe umane noi continuăm să trăim în această lume depravată și încă mai avem în noi vechea natură. Aceasta nu este trupul sau mintea noastră ci principiul păcatului care lucrează prin trupurile și mintea noastră.

Ceea ce vroia să facă Pavel nu făcea, ci contra. Pavel nu aprobă ceea ce face, pentru că face ceea ce urăște. Există două naturi, sau două dispoziții care lucrează în credincios. Una identificată cu Hristos, una care urăște păcatul, și una care este „vândută ca rob păcatului”. Din nou, Pavel apăra legea, „și dacă fac ceea ce nu vreau să fac, sunt de acord că legea este bună”, v. 16. El a făcut deja aceasta în v. 13. Dar Pavel se va apăra și pe sine. Nu numai eul din mine face aceste lucruri, ci păcatul care locuiește în mine. Legea este bună și „eul” a fost creat bun. Nimic nu este inerent de rău cu mine, ci păcatul este cel care e de blamat, păcatul locuiește în mine. Păcatul uzurpă controlul asupra vieții creștine. Răscumpărarea începuse, dar nu se terminase, și până în ziua plecării noastre din această lume, păcatul va locui în noi. Pavel merge mai departe pentru a explica că nimic bun nu locuiește în natura sa păcătoasă. Prin a spune aceasta, Pavel nu încearcă să găsească o scuză, sau să schimbe vina din sine. El trăiește în fire, și principiul păcatului operează în el. Dorința de a face bine este a noastră, dar legea nu ne permite să o îndeplinim. Avem Duhul Sfânt care ne ajută să facem binele, să umblăm în faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru noi.

c. Legea nu-l poate elibera pe creștin, 7:22-25
În versetele 22-23 Pavel a explicat ceea ce a declarat în versetul 21. El prezintă lupta care se duce în sine. În ființa lăuntrică, eu mă încânt în legea lui Dumnezeu. Omul interior este Duhul Sfânt care lucrează în noua noastră natură creând o nouă dispoziție, una care iubește principiile lui Dumnezeu. Dar în „mădularele mele”, spune Pavel văd o altă lege (principiu) la lucru. Firea se luptă împotriva Duhului, Galateni 5:17. Aduce el aici „firea” ca parte a ființei noastre? Cred că Pavel egalează „firea” de aici și din Galateni 5:17 cu „legea”.

Versetele 24-25 reprezintă chemarea de disperare și triumf a lui Pavel. Un număr bun de comentatori iau acest ultim paragraf drept a nu fi o reprezentare a creștinului, pentru că ei nu-l puteau vedea pe Pavel în această situație.

F. F. Bruce, Cranfield, Dunn, etc. iau aceste două versete ca o continuare a discuției începută în 7:7. Pavel vorbește despre sine și despre toți creștinii care văd două principii ce se luptă în ei

„Ce om nenorocit sunt”, este strigătul lui Pavel, ca evreu sub lege. Doar în acea condiție el „vroia să facă binele, dar în schimb… făceam exact opusul!” Creștinii din întreaga lume presupun că aceasta ne descrie pe noi! O, nu! Dacă noi suntem în Hristos, noi suntem mai mult decât biruitori!

Justificarea noastră este perfectă, dar sfințirea noastră nu este încă terminată, dar aceasta nu înseamnă că nu putem face bine! Aceasta nu înseamnă că vrem să mergem la biserică în loc să mergem la bar!!! În toate scrisorile sale Pavel presupune că cititorii săi creștini au experimentat justificarea, cu toate acestea el îi îndeamnă să aleagă să trăiască într-o manieră sfântă, consistentă cu noua lor viață în Duhul Sfânt, Galateni 5:25.

Cranfield scrie, „Cu cât avansează mai mult oamenii în viața creștină, cu cât mai matură devine ucenicizarea lor, cu atât mai clară devine percepția lor despre înălțimile la care îi cheamă Dumnezeu, și cu atât mai dureros de ascuțite conștiința lor față de distanța dintre ceea ce vor și ar trebui să fie ei, și ceea ce sunt de fapt” (Cranfield, p. 366).

Xaris too Theoo mulțumiri fie lui Dumnezeu! Aceasta reprezintă un răspuns indirect la întrebarea din v. 24. Pavel știe că Dumnezeu eliberează. El este convins că Dumnezeu ne va răscumpăra trupurile noastre de păcat, de trupurile morții. Cum eliberează Dumnezeu? Prin Isus Hristos Domnul nostru! La venirea lui Hristos, sfințirea va fi completată.

Echilibrul versetului 25 este o declarație de „realism calm despre starea continuă de afaceri… Până ce Dumnezeu pune ultima eliberare în mișcare, condiția stabilită epocal prin moartea și învierea lui Hristos, și în mod personal prin inițierea conversiei, care încă mai are legătură” (Dunn, p. 411).

D. Aplicarea sfințirii, 8:1-13
1. Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.
2. În adevăr, legea Duhului de viață în Hristos Isus, m-a izbăvit de legea păcatului și a morții.
3. Căci-lucru cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului,
4. pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului.
5. În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământești, umblă după lucrurile firii pământești; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului.
6. Și umblarea după lucrurile firii pământești, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace.
7. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună.
8. Deci, cei ce sunt pământești, nu pot să placă lui Dumnezeu.
9. Voi însă nu mai sunteți pământești, ci duhovnicești, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.
10. Și dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morții, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.
11. Și dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morți locuiește în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morți, va învia și trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuiește în voi.
12. Așa dar, fraților, noi nu mai datorăm nimic firii pământești, ca să trăim după îndemnurile ei.
13. Dacă trăiți după îndemnurile ei, veți muri; dar dacă, prin Duhul, faceți să moară faptele trupului, veți trăi.
Sfințirea este lucrarea Duhului Sfânt în viața credinciosului, lucrare care continuă în decursul vieții cuiva. Credinciosul trebuie să-și dea viața în controlul Duhului Sfânt în așa fel încât Duhul Sfânt să stăpânească întreaga viață.

a. Nici o condamnare, 8:1
Prin urmare, nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. „În Hristos”, expresia favorită a lui Pavel, face toată diferența. Dacă este cineva în Adam, există o grămadă de condamnare, dar pentru cei care sunt în Hristos nu este nici o condamnare. F. F. Bruce ia condamnarea, katakrima ca „constrângere penală” (p. 159) căci nu este nici un motiv pentru cei justificați să continue să facă constrângeri penale, pedeapsa urmând sentința. Vor exista tensiuni, confuzie, lupte de învins, dar nu este nici o condamnare. „Acum” înseamnă după moarta sacrificială și învierea lui Isus Hristos.

b. Nici o continuare în păcat, 8:2-4
Prin Isus Hristos, prin jertfa Sa, principiul Duhului de viață, noua cale de viață, viața prin Duhul, m-a eliberat, lucru pe care legea nu-l putea realiza, de la legea păcatului și a morții, 2 Corinteni 3:17; Galateni 5:13. Bătălia încă mai continuă, dar acolo unde este prezent Duhul, legea păcatului și a morții, principiul păcatului este silit să renunțe.

Hristos a venit în „asemănarea omului păcătos”. În timp ce Hristos a devenit om, El nu a fost schimbat într-un om, ci mai degrabă a asumat natura umană în timp ce a rămas El Însuși. „Fiul lui Dumnezeu a preluat aceiași natură umană căzută care este a noastră, dar în cazul Său acea natură căzută nu a fost niciodată întregul din Sine – El nu a încetat niciodată să fie Fiul veșnic al lui Dumnezeu” (Cranfield, 382). Citim în 2 Corinteni 5:21 că „El n-a cunoscut nici un păcat”. Dumnezeu a condamnat, a judecat păcatul în tee sarki, în fire, în natura umană a lui Hristos. Moartea lui Hristos a împlinit ceea ce legea nu putea să realizeze. Legea ne spunea să trăim o viață sfântă, dar nu ne ajuta în acest sens. Moartea lui Hristos ne-a adus posibilitatea de a trăi nu conform naturii păcătoase, nici conform căii vechi de viață, ci conform Duhului.

c. Noua viață în Duhul, 8:5-13
Cei care sunt în Hristos, care umblă prin Duhul au:

(1) a minte nouă, 8:5-8
Pocăința înseamnă o minte schimbată sau reînnoită. Noua minte este concentrată pe ceea ce dorește Duhul. Duhul Sfânt controlează mintea creștinului. O persoană mântuită este îndemnată să-și reînnoiască în mod mintea sa, Romani 12:2; să lase Cuvântul lui Hristos să locuiască în el din belșug, Coloseni 3:15. Mai mult, Pavel spune în 2 Corinteni 10:5, „Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime, care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu; și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”.

Mintea păcătoasă produce moartea pentru că ea este ostilă față de Dumnezeu, v. 7. Mintea controlată de Duhul produce viață și pace. Cei care sunt controlați de natura păcătoasă nu pot să-i fie pe plac lui Dumnezeu. Natura lor păcătoasă este ostilă față de Dumnezeu, și îi călăuzește contra voii lui Dumnezeu, așa că ei nu pot fi pe placul lui Dumnezeu.

(2) un Domn nou, 8:9-13
Pavel recunoaște pe credincioșii romani ca fiind controlați de Duhul, așa că toți sunt cei în care locuiește Duhul Sfânt. Cei care nu au Duhul Sfânt nu aparțin lui Hristos. Așa de simplu. Nu este un alt fel de a crede în Isus Hristos decât prin Duhul, și noi declarăm domnia lui Isus peste viețile noastre doar prin Duhul Sfânt. Posesiunea Duhului este ceea ce constituie un creștin. Prin locuirea în interior a Duhului lui Hristos prezent în nou, Duhul care locuiește în noi fiind „manierea locuirii lui Hristos în noi” (Calvin).

Deși Hristos locuiește noi, trupurile noastre sunt supuse morții, suntem tot sub puterea morții. Din clipa nașterii noastre, moartea își începe cursul ei. Este rânduit oamenilor să moară o singură dată, Evrei 9:27. Moartea este inevitabilă. Dar știm că „cel neprihănit va trăi prin credință”. Trupurile noastre vor muri, dar Duhul Sfânt, nu spiritul uman, care locuiește în noi, este Duhul cel viu și de viață care împarte viață veșnică care este consecința justificării. Dar nu numai viața veșnică în sensul vieții viitoare, ci o calitatea nouă de viață. O viață caracterizată de motive noi, obiective noi. Avem asigurarea învierii noastre, 1 Corinteni 15, dar până atunci, noi murim, punem la moarte activitățile noastre, faptele trupului. Ca rezultat vom trăi veșnic. Cei care trăiesc conform naturii lor păcătoase, nu au Duhul, și ei nu aparțin lui Isus, prin urmare ei vor murii.

Sfințirea este un proces lung, proces care începe în momentul când suntem născuți din nou. Pozițional, noi suntem în împărăția luminii și a vieții, în „locurile cerești în Hristos Isus”, dar într-un fel practic, suntem încă în această lume. Noi nu mai suntem sclavi ai acestui sistem, nu mai suntem sub nici o condamnare, sub nici o obligație de a trăi pentru natura păcătoasă. Avem un Domn nou, un stăpân nou, și suntem obligați să-i fim pe plac Lui. Trebuie să omorâm, în fiecare zi, toate faptele rele ale trupului, Romani 6:11 – „socotiți-vă morți față de păcat”; Coloseni 3:5 – „omorâți, așadar, tot ceea ce aparține naturii voastre pământești, imoralitatea sexuală, impuritatea, pofta, dorințele rele și lăcomia, care este idolatrie”; Galateni 5:24 – „cei care aparțin lui Hristos Isus au crucificat natura păcătoasă cu pasiunile și dorințele ei”.

Aceasta este ceea ce ne cere Domnul nostru. Noi nu avem nici o obligație față de vechiul eu, față de natura păcătoasă. Continuăm să trăim obligați față de natura păcătoasă, și vom muri – cu siguranță, și aceasta este moarte veșnică, separarea de Dumnezeu. Justificare este un dar; Dumnezeu a decis să impute neprihănirea lui Hristos la toți care cred. Sfințirea este un proces de o viață. Noi nu suntem singuri în această luptă. Duhul Sfânt lucrează în noi pentru a ne aduce să fim conform Domnului nostru Isus Hristos. Duhul Sfânt ne sfințește, ne învață, ne corectează, și într-o zi, El ne va introduce către Mirele nostru ceresc. El vrea să introducă o mireasă sfântă, una fără pată și zbârcitură, și o va face. Într-o zi, noi vom fi ca El, 1 Ioan 3:2.

V. GLORIFICAREA 8:14-39

14. Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.
15. Și voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică; ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!”
16. Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.
17. Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El.
18. Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi.
19. De asemenea și firea așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.
20. Căci firea a fost supusă deșertăciunii, nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o, cu nădejdea însă
21. că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.
22. Dar știm că până în ziua de azi, toată firea suspină și sufere durerile nașterii.
23. Și nu numai ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.
24. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui?
25. Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare.
26. Și tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.
27. Și Cel ce cercetează inimile, știe care este năzuința Duhului; pentru că El mijlocește pentru sfinți după voia lui Dumnezeu.
28. De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume, spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.
29. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulți frați.
30. Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit.
31. Deci, ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?
32. El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?
33. Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți!
34. Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!
35. Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?
36. După cum este scris: „Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat.”
37. Totuși în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.
38. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare,
39. nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.
Pavel își continuă explicația sa despre viața nouă în Hristos, și aduce poziția credinciosului în familia lui Dumnezeu, arătând cine sunt cei care sunt glorificați.

A. Adopția în familia lui Dumnezeu, 8:14-17

Cei care sunt conduși de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu.

Pavel a întârziat în introducerea acestei imagini a calității de fiu a credinciosului până în acest punct, dar acum el introduce aceasta în contrast cu cei care trăiesc conform naturii lor păcătoase. Cei care sunt conduși, controlați de Duhul sunt fiii lui Dumnezeu, ei aparțin familiei lui Dumnezeu. Fiii lui Dumnezeu nu numai că au Duhul Sfânt, dar ei urmează și direcția Lui.

Versetele 15 și 16 reprezintă o clarificare a afirmației făcută de Pavel în versetul 14. Duhul pe care l-au primit creștinii, nu este un duh de frică, frică de lege (Galateni 4:24; 5:1), ci Duhul dea adopție, de calitate de fiu. Duhul Sfânt este Unul, și El nu este un duh de frică, sau robie, ci de adopție. În timpul botezului Duhului, 1 Corinteni 12:13, Duhul Sfânt a unit pe credincios cu Hristos, făcându-l părtaș în calitatea Lui de fiu. Duhul Sfânt nu ne-a trădat speranțele prin a ne supune la aceleași temeri (frica neliniștitoare) așa cum am experimentat înainte, ci El s-a dovedit a fi Duhul de adopție. Procesul de adopție a început prin Isus Hristos, care i-a învățat pe ucenicii Săi să se roage, „”Tatăl Nostru”, și după învierea Sa i-a spus Mariei că El se va înălța la Tatăl lor și al Lui, Ioan 20:17. În aceiași idee, Pavel a scris bisericii din Corint, 1 Corinteni 2:12, „Noi nu am primit duhul lumii, ci Duhul care este de la Dumnezeu”, și lui Timotei, 2 Timotei 1:7, „Dumnezeu nu ne-a dat duhul de frică, ci de putere, și de dragoste și de o minte sănătoasă”. Duhul Sfânt ne permită să-l numim pe Dumnezeu așa cum a făcut-o Isus, Tată. Adopția nu implică inferioritate sau artificialitate, în special pentru cei din primul secol d. Hr. și un fiu adoptat era un fiu ales în mod liber de tatăl său adoptiv pentru a-și perpetua numele și să-i moștenească averea sa.

Prin acest Duh noi putem striga Abba, și numai prin acest Duh. Abba este un cuvânt aramaic care a era folosit de copiii mici, dar în vremea lui Isus a ajun să fie folosit mult mai intens, nemaifiind îngrădit vorbirii copiilor. Dar, „originea sa de bază și de devotament nu a fost uitată, și nu a fost folosită ca formă de adresare lui Dumnezeu în Iudaismul antic…” (Cranfield, p. 400). Abba o pater, se pare Pavel traduce în greacă cuvântul Abba. Pater înseamnă tată. Abba, Pater, apare de două ori în restul Noului Testament, Marcu 14:36 și Galateni 4:6. Evreii nu foloseau termenul, dar Isus a făcut-o, și creștinii din primul secol l-au folosit în închinarea lor. Hristos a adus o relație nouă, noi aparținem familiei lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt mărturisește cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu. Mărturia interioară a Duhului ne dă asigurarea că suntem copiii lui Dumnezeu. Duhul nostru este punctul cel mai apropiat al omului cu Dumnezeu care este Duh Pur. În generare și în toate materiile spirituale, Duhul Sfânt articulează cu spiritul omului, punctul lui cel mai apropiat cu Dumnezeu și mijlocul constituției omului adaptate special pentru acel scop (Psalmul 51:10; Ezechiel 11:19; Ioan 4:29). Atât Duhul lui Dumnezeu și duhul nostru aduce mărturie că suntem copiii lui Dumnezeu. Lumea nu ne cunoaște pentru că nu l-a cunoscut pe Isus, dar noi știm că suntem copiii lui Dumnezeu.

Dacă suntem copii, atunci moștenitori ai lui Dumnezeu, și co-moștenitori cu Hristos, Galateni 4:7. Noi nu mai suntem robi, ci copii, și în această poziție suntem moștenitorii lui Dumnezeu, co-moștenitori cu Hristos. Privilegiul nostru nu vine independent de Hristos. Vom primi moștenirea pentru că Hristos o împărtășește cu noi. Lui nu îi este rușine să ne numească frații Lui, Evrei 2:11, dar El va împărtăși gloria Lui cu noi. Glorificarea noastră este rezultatul glorificării Lui, Ioan 17.

Dar slava nu vine înaintea suferinței. Hristos a suferit apoi El a fost glorificat; crucea a fost înaintea cununii. Pentru unii din afară, suferințele noastre ar putea însemna că nu suntem în atenția lui Dumnezeu. Cum am putea fi moștenitorii săi și tot să suferim? Dar pentru noi, suferințele sunt o pledare sigură a glorificării noastre viitoare cu el.

B. Speranța glorioasă, 8:18-39

Adopția în familia lui Dumnezeu asigură speranța noastră viitoare. Pavel scria colosenilor, „Hristos în voi nădejdea slavei”, Coloseni 1:27. Slava ce va să vină întrece cu mult mizeria prezentului. Durerea este ușoară și temporară când este comparată cu slava atotcuprinzătoare și veșnică.

Pavel consideră că suferințele prezente nu sunt vrednice să se compare cu slava viitoare care ne va fi revelată. Pavel avea suferințe pe care nici unul dintre noi nu le-am putea pretinde, și totuși, slava viitoare este cu mult mai mare. Îmi amintesc de anii din cadrul regimului comunist din România. Încă din copilărie am avut de a face cu persecuția și frustrările. În timpul anilor de școală, și în serviciul militar m-a urmărit securitatea, și au încercat „să găsească greșeli în căile mele”, dar nu au putut. În cadrul anilor când am fost pastor tânăr m-au interogat, mă opreau pe diferite străzi, îmi confiscau permisul de conducere, autorizația de pastor, îmi amenințau familia… sunt acestea oare vrednice de a fi comparate cu slava viitoare? NUUUUU!!! După câțiva ani am privit în urmă și îi mulțumesc lui Dumnezeu că am putut să fiu părtaș al suferințelor Lui. Prin toate acestea, harul Său a fost suficient pentru noi. Ce ne-a ținut de fapt? Hristos în noi nădejdea slavei.

a. O explicație, 8:19-30
Pavel explică în aceste versete ceea ce a spus în versetul 18 despre slava noastră viitoare.

(1) conținutul slavei viitoare, v. 19 și 21
Întreaga creație, creația ne-umană, așteaptă cu nerăbdare ca fiii lui Dumnezeu să fie revelați. Dar nu numai atât, creația așteaptă să fie eliberată.

Dumnezeu a blestemat pământul datorită păcatului lui Adam, Geneza 3:17-18, și din acea vreme, întreaga creație așteaptă revelația finală, parusia, a doua venire, a fiilor lui Dumnezeu.

Noul pământ și noul cer care va fi creat pentru împărăția veșnică, Apocalipsa 21:1-2, reprezintă eliberarea creației din robia ei față de putrezire.

(2) contextul prezent dureros al slavei viitoare, v. 20, 22-27
Creația este supusă frustrării, ea este prinsă în starea căzută a omului. Dumnezeu a supus-o, căci El este Acela care poate supune în zădărnicie / frustrare, în speranță.

Creația geme ca în durerile nașterii, Marcu 13:8, în mod clar un limbaj apocaliptic. Creația geme, la fel și noi care suntem primele roade ale Duhului. Noi, creștinii care avem arrabon, arvuna, sau pledarea Duhului, Efeseni 1:14, sau inelul de logodnă ca garanție a nunții noastre viitoare. Noi așteptăm, gemem, așteptăm cu înverșunare adopția noastră ca fii, răscumpărarea trupurilor noastre, învierea, 1 Corinteni 15; 2 Corinteni 4:7-5:10.

Căci în această speranță noi suntem mântuiți, nu am fost mântuiți doar pentru această viață, ci și pentru viața viitoare. Cine speră pentru ceea ce vede? Ceea ce vedem noi sunt „primele roade” ale Duhului, dar nu acesta este capătul, noi sperăm după ceva mult mai bun, și noi așteptăm pentru aceasta cu răbdare. În v. 23 noi gemem, dar acum în v. 25 așteptăm aceasta cu răbdare.

Creația geme, noi gemem, dar acum, în v 26, Duhul geme. Nu suntem singuri în slăbiciunea noastră, Duhul ne ajută, El este Mângâitorul, marele Ajutător. El ajută prin a mijloci pentru noi, căci noi suntem slabi și nu știm pentru ce să ne rugăm.

Dumnezeu, care cercetează inimile știe mintea Duhului. Gemetele Duhului nu sunt exprimate de cuvinte pentru că Dumnezeu cunoaște mintea Duhului. Mijlocirea Duhului în dreptul nostru este în acord cu Voia lui Dumnezeu.

(3) certitudinea slavei viitoare, v. 28-30
Aceste versete sunt printre cele mai cunoscute versete din întreaga Biblie. Milioane de creștini din lume, din era creștină și până acum, au folosit aceste versete ca o asigurare, o încurajare în situațiile dificile. Și noi știm, suntem siguri, nu ne îndoim cu privire la adevărul că în toate lucrurile Dumnezeu lucrează pentru binele acelora care-L iubesc. Pavel a folosit cuvintele oidamen de, și noi știm, care sugerează că această declarație este în general recunoscută ca adevărată.

Întrebarea despre felul cum panta sunergei, lucrează împreună, ar trebui să fie interpretată, este complicată printr-o variație de tradiții textuale. Unele texte au citirea mai scurtă, „toate lucrurile lucrează pentru bine…” dar alții au, „pentru cei care-L iubesc pe Dumnezeu toate lucrurile lucrează…”.

Cranfield sugerează opt posibilități de a interpreta această problemă textuală:
(i) de a acceptat citirea mai lungă și de a explica panta ca acuzativ al respectului (‚în toate lucrurile’, ‚în toate privințele’);
(ii) de a acceptat citirea mai lungă și de a explica sunergei ca tranzitiv și panta ca obiect al ei (de exemplu, Sanday și Headlam traduc: ‚face toate lucrurile să lucreze’, în timp ce versiunea RV pune pe margine ‚lucrează toate lucrurile cu ei’);
(iii) de a acceptat citirea mai scurtă și de a oferi o Theos, explicând panta ca acuzativ de respect;
(iv) de a acceptat citirea mai scurtă și de a oferi o Theos, explicând sunergei ca tranzitiv și panta ca obiect al său;
(v) de a acceptat citirea mai scurtă și de a lua panta ca subiect al sunergei;
(vi) de a acceptat citirea mai scurtă și de a înțelege subiectul lui sunergei de a fi același ca subiectul ultimului verb din v. 27, anume, to Pneuma, explicând panta ca acuzativ de respect;
(vii) ca în (vi) dar explicând sunergei și panta ca în (ii);
(viii) de a acceptat citirea mai scurtă cu corectura de panta către pneuma sau to pneuma (Cranfield, p. 425-480).

Opțiunea (v) pare cea mai bună. Toate lucrurile, ele lucrează împreună pentru spre bine dar numai al acelora care-L iubesc pe Dumnezeu. Lucrurile separate nu produc prea mult bine, și majoritatea timpului noi nu părem să le îndrăgim, dar amestecate laolaltă de Tatăl nostru iubitor, ele lucrează pentru binele nostru veșnic.

Cei care-L iubesc sunt cei ‚chemați’ conform scopului Său. Nu chemarea generală, ci cea în vigoare.

Versetele 29 și 30 susțin versetul 28. Cei chemați, sunt aleși înainte de creația lumii, Efeseni 1:4; 2 Timotei 1:9. Cei pe care Dumnezeu i-a cunoscut mai dinainte i-a și predestinat să fie conformați în asemănarea Fiului Său. Predestinarea se aplică numai celor mântuiți, Dumnezeu nu respinge pe nimeni.

Cei care vor fi condamnați vor fi pentru că au refuzat să se încreadă în Hristos, Ioan 3:18-21. Scopul lui Dumnezeu este de a ne face ca Fiul Său, 1 Ioan 3:2; 2 Corinteni 4:4; Coloseni 1:15. Și cei pe care i-a predestinat El, El i-a și chemat, ei au răspuns și El i-a justificat prin credința lor. Cei pe care i-a justificat El i-a și glorificat. Deja! El nu așteaptă până ce să facem noi ceva fapte bune, El deja ne-a glorificat! Romani 3:23 descria imaginea întunecată a omului lipsit de doxa lui Dumnezeu, dar acum cei justificați sunt doxazoo, slăviți! În Romani 1:21 oamenii nu au doxazien, slăvit pe Dumnezeu, omul a eșuat să ofere Creatorului său slavă, dar Dumnezeu îl glorifică pe om. Glorificarea ultimă este conformitatea noastră față de imaginea Fiului lui Dumnezeu, glorificare care va avea loc „când îl vom vedea”.

Pavel Folosește „trecutul profetic” pentru a dovedi certitudinea glorificării noastre.

b. triumful credinței – nici o separare, 8:31-39
Această secțiune a fost numită „un cântec de victorie” (Dunn), „o concluzie atât față de secțiunea anterioară precum și față de întregul argument al epistolei” (Cranfield). Este sigur să spunem că acesta poate sluji ca o concluzie dreaptă pentru întreaga carte, sau cel puțin pentru doctrinele expuse până acum. Acesta slujește și ca o temelie puternică pentru tot ceea ce urmează.

(1) Dumnezeu de partea noastră, El este pentru noi, cine îndrăznește să fie împotriva?
(2) El nu și-a cruțat Fiul Său – va reține ceva de la noi?
(3) Cine va aduce vreo acuzație contra aleșilor Săi?
(4) Dumnezeu justifică – cine condamnă? Nimeni!
(5) Hristos a murit, El a fost înviat, El mijlocește.
(6) Cine ne va separa de dragostea lui Isus Hristos?
(a) necazul?
(b) dificultatea?
(c) persecuția?
(d) foametea?
(e) goliciunea – lipsa de haine?
(f) pericolul?
(g) sabia?

NU, în toate cele de mai sus noi suntem mai mult decât biruitori, dar nu prin noi înșine, ci prin Acela care ne-a iubit, Isus Hristos, Domnul nostru.

Ultimele două versete din Romani 8 reprezintă declarația personală a lui Pavel, sau așa cum spune Dunn, „sună mai sus de crescendoul corului final și apare vocea solistului încă o dată în nota credinței care urcă” (Dunn, p. 512).

Sunt convins, vocea încrederii și asigurării în promisiunile lui Dumnezeu, că nici:
(a) moartea,
(b) viața – două stări absolute
(c) îngerii,
(d) demonii,
(e) prezentul,
(f) viitorul – două stări de timp
(g) și puterile – trei forțe spirituale
(h) înălțimea,
(i) adâncimea – două lumi relative

orice altceva, nu ne va separa de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus Domnul nostru. Credința lui Pavel este măreață. Nici o forță, nici o situație, nimic nu poate să ne separe de dragostea lui Dumnezeu. Realitățile materiale sau spirituale nu vor predomina împotriva noastră. Termenii astronomici sunt utilizați de Pavel pentru a denota faptul că puterile astrologice cunoscute sau necunoscute, nu ne pot separa de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru.

VI. NECREDINȚA UMANĂ ȘI HARUL DIVIN 9:1-11:36

Această secțiune din Romani constituie o unitate bine compusă. Pavel a prezentat Evanghelia, neprihănirea lui Dumnezeu, justificarea prin credință, cazurile lui Avraam și David, și acum prezintă întrebarea evidentă, „cum este națiunea lui Israel?”

În capitolul 9:1-29 Pavel prezintă felul de preocupare a lui Dumnezeu cu trecutul lui Israel; în capitolul 9:30-10-21 vedem tratarea lui Dumnezeu a prezentului lui Israel, iar în capitolul 11:1-36 avem scopul lui Dumnezeu cu Israelul în viitor.

Aceste capitole nu sunt o reflecție a lui Pavel, ci Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu care trebuie văzut ca o parte integrală a funcționării argumentului principal din Romani.

1. Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor,
2. că simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă.
3. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații mei, rudele mele trupești.
4. Ei sunt Israeliți, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduințele,
5. patriarhii și din ei a ieșit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!
6. Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toți cei ce se coboară din Israel, sunt Israel;
7. și, cu toate că sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt copiii lui Avraam; ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânță, care-ți va purta numele.”
8. Aceasta înseamnă că nu copiii trupești sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinței sunt socotiți ca sămânță.
9. Căci cuvântul acesta este o făgăduință: „Pe vremea aceasta Mă voi întoarce și Sara va avea un fiu.”
10. Ba mai mult; tot așa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac.
11. Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă și nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă,
12. s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”
13. după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.”
14. Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nici de cum!
15. Căci El i-a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va place să am milă; și Mă voi îndura de oricine-Mi va place să Mă îndur.”
16. Așa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.
17. Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea și pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”
18. Astfel, El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea.
19. Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?”
20. Dar, mai de grabă, cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut așa?”
20. Dar, mai de grabă, cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut așa?”
21. Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeași frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară?
22. Și ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Și arate mânia și să-Și descopere puterea, a suferit cu multă răbdare niște vase ale mâniei, făcute pentru pieire;
23. și să-Și arate bogăția slavei Lui față de niște vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă?
24. Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre Iudei, ci și dintre Neamuri,
25. după cum zice în Osea: „Voi numi „popor al Meu” pe cel ce nu era poporul Meu și „preaiubită” pe cea care nu era preaiubită.
26. Și acolo unde li se zicea: „Voi nu sunteți poporul Meu” vor fi numiți fii ai Dumnezeului celui viu.”
27. Isaia, de altă parte, strigă cu privire la Israel: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămășița va fi mântuită.
28. Căci Domnul va împlini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Lui.
29. Și, cum zisese Isaia mai înainte: „Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămânță, am fi ajuns ca Sodoma și ne-am fi asemănat cu Gomora.”
30. Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea și anume neprihănirea care se capătă prin credință;
31. pe când Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la legea aceasta.
32. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credință, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire,
33. după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire și o stâncă de cădere: și cine crede în El, nu va fi dat de rușine.”

A. Grija lui Pavel pentru poporul său, 9:1-5

a. declarația grijii sale, 9:1
– vorbesc adevărul în Hristos
– nu mint
– conștiința mea + Duhul Sfânt sunt martorii mei

b. suferința implicată, 9:2-3a
– mare întristare
– durere necurată
– acceptarea blestemului / separarea de Hristos (8:35)

c. motivația grijii sale, 9:3b-5
– ei sunt frații lui
– ei sunt adoptați ca fii
– ei au slava divină
– legămintele
– legea
– închinarea de la templu
– promisiunile
– patriarhii
– moștenirea umană este trasată de la ei

Precum Moise în trecut (Exod 32:31șu), Pavel dorește să fie blestemat, separat de Hristos, dacă aceasta va aduce mântuire poporului său. Dar Hristos s-a adus pe Sine ca sacrificiu final, nu mai este nevoie de alt sacrificiu. Problema nu este cu sacrificiu, ci cu ei.

B. Necredința lui Israel și chemarea lui Dumnezeu, 9:6-29

a. alegerea liberă a lui Dumnezeu, 9:6-13
– Cuvântul lui Dumnezeu nu a eșuat
– nu toți sunt Israel
– nu toți sunt copiii lui Avraam
– doar copiii promisiunii
– alegerea liberă a lui Dumnezeu – nu prin merite sau prin fapte

b. mila lui Dumnezeu față de cei care dorește El, 9:14-29
– este nedreptate în Dumnezeu?
– me geneito, negare categorică
– mila lui Dumnezeu nu depinde de efort sau de dorință
– Dumnezeu este suveran
– cei chemați include atât pe evrei cât și neamurile

C. Condiția prezentă a Israelului, 9:30-10:21

a. calea greșită a lui Israel către neprihănire, 9:30-10:4
– ei au urmat-o prin fapte nu prin credință
– ei nu l-au înțeles pe Isus
– ei au fost încăpățânați, deși zeloși pentru Dumnezeu

1. Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliți, este să fie mântuiți.
2. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere:
3. pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.
4. Căci Hristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.
5. În adevăr, Moise scrie că omul care împlinește neprihănirea pe care o dă Legea, va trăi prin ea.
6. Pe când iată cum vorbește neprihănirea pe care o dă credința: „Să nu zici în inima ta: „Cine se va sui în cer?” (Să pogoare adică pe Hristos din cer).
7. Sau: „Cine se va pogorî în Adânc?” (Să scoale adică pe Hristos din morți).
8. Ce zice ea deci? „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta.” Și cuvântul acesta este cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi.
9. Dacă mărturisești, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.
10. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,
11. după cum zice Scriptura: „Oricine crede în el, nu va fi dat de rușine.”
12. În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu și Grec; căci toți au același Domn, care este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă.
13. Fiindcă „oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.”
14. Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela, despre care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor?
15. Și cum vor propovădui, dacă nu sunt trimiși? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!”
16. Dar nu toți au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?”
17. Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.
18. Dar eu întreb: „N-au auzit ei?” Ba da; căci „glasul lor a răsunat prin tot pământul și cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii.”
19. Dar întreb iarăși: „N-a știut Israel lucrul acesta?” Ba da; căci Moise, cel dintâi, zice: „Vă voi întărâta la pizmă prin ceea ce nu este neam, vă voi ațâța mânia printr-un neam fără pricepere.”
20. Și Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: „Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.”
21. Pe când, despre Israel zice: „Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit și împotrivitor la vorbă.”

b. calea dreaptă spre neprihănire, lege / credință, 10:5-13
– oricine crede
– oricine mărturisește cu gura sa
– oricine crede în inima sa că Dumnezeu l-a înviat pe Isus din morți va fi mântuit

c. eșecul lui Israel de a răspunde față de Evanghelie, 9:14-21
– ei nu au crezut în El, Ioan 1:11
– ei au refuzată să asculte de propria lor lege
– Scriptura lor arăta spre Isus

D. Credincioșia lui Dumnezeu 11:1-36

1. Întreb dar: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Nicidecum! Căci și eu sunt Israelit, din sămânța lui Avraam, din seminția lui Beniamin.
2. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu știți ce zice Scriptura, în locul unde vorbește despre Ilie? Cum se plânge el lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice:
3. „Doamne, pe prorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur și caută să-mi ia viața?”
4. Dar ce-i răspunde Dumnezeu? „Mi-am păstrat șapte mii de bărbați, care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.”
5. Tot așa și în vremea de față, este o rămășiță datorită unei alegeri, prin har.
6. Și dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altmintrelea, harul n-ar mai fi har. Și dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altmintrelea, fapta n-ar mai fi faptă.
7. Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămășița aleasă a căpătat; pe când ceilalți au fost împietriți,
8. după cum este scris: „Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi ca să nu vadă și urechi ca să n-audă, până în ziua de astăzi.”
9. Și David zice: „Masa lor să li se prefacă într-o cursă, într-un laț, într-un prilej de cădere și într-o dreaptă răsplătire.
10. Să li se întunece ochii ca să nu vadă și spinarea să le-o ții mereu gârbovită.”
11. Întreb dar: „S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putință mântuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos;
12. dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăție pentru lume și paguba lor a fost o bogăție pentru Neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?
13. V-o spun vouă, Neamurilor: „Întrucât sunt apostol al Neamurilor, îmi slăvesc slujba mea,
14. și caut, ca, dacă este cu putință, să stârnesc gelozia celor din neamul meu și să mântuiesc pe unii din ei.
15. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viață din morți?
16. Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte și plămădeala este Sfântă; și dacă rădăcina este Sfântă și ramurile sunt sfinte.
17. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului,
18. nu te făli față de ramuri. Dacă te fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine.
19. Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.”
20. Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinței lor și tu stai în picioare prin credință: Nu te îngâmfa, deci, ci teme-te!
21. Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine.
22. Uită-te, deci, la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei ce au căzut și bunătate față de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altmintrelea, vei fi tăiat și tu.
23. Și chiar ei: dacă nu stăruiesc în necredință, vor fi altoiți; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăși.
24. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin, care din fire era sălbatec, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiți ei, care sunt ramuri firești, în măslinul lor?
25. Fraților, ca să nu vă socotiți singuri înțelepți, nu vreau să nu știți taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ține până va intra numărul deplin al Neamurilor.
26. Și atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion și va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.
27. Acesta va fi legământul, pe care-l voi face cu ei, când le voi șterge păcatele.”
28. În ce privește Evanghelia, ei sunt vrăjmași și aceasta spre binele vostru; dar în ce privește alegerea, sunt iubiți, din pricina părinților lor.
29. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile și de chemarea făcută.
30. După cum voi odinioară n-ați ascultat de Dumnezeu și după cum prin neascultarea lor ați căpătat îndurare acum,
31. tot așa, ei acum n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete și ei îndurare.
32. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toți oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toți.
33. O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!
34. Și într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?
35. Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?”
36. Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.

A respins Dumnezeu pe poporul Său? În nici un caz!

a. Rămășița lui Israel, 11:1-10
– în trecut
– în prezent
– doar prin har

b. Speranța restaurării, 11:11-24
– provocarea lor la gelozie
– respingerea lor = reconciliere față de lume
– acceptarea lor = viață din morți
– neamurilor aveți grijă
– bunătatea și severitatea lui Dumnezeu
– Israel va fi salvat în mod național

c. Misterul final revelat, 11:25-32
– Israelul va fi mântuit
– darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile
– mila lui Dumnezeu este pentru toți

E. Măreția lui Dumnezeu, 11:33-36

a. măreția înțelepciunii Lui
b. grandoarea judecăților Lui
c. bunăvoința căilor Lui
d. măreția bogățiilor Lui
e. gloria puterii Lui

VII. CONSACRAREA 12:1-15:13

Apostolul Pavel începe o nouă secțiune, una practică, secțiune care continuă argumentul principal al epistolei. Neprihănirea lui Dumnezeu care a fost revelată prin Evanghelie ar trebui să fie demonstrată într-un fel practic. Cei care au fost păcătoși, dar au fost justificați prin credință, trebuie „să trăiască” credința lor.

Aceste capitole prezintă diferite domenii ale vieții creștine în lumina a ceea ce a spus Pavel înainte, în lumina milei lui Dumnezeu, milă manifestată față de toți păcătoșii, evrei și neamuri, noi suntem îndemnați să trăim o viață dedicată.

Suveranitatea divină este prezentată în câteva sfere:
1. în viața individuală a creștinului,
2. în Biserică, în lumea oamenilor,
3. în împărăția lui Dumnezeu, la vederea scaunului de judecată,
4. și în serviciul față de Salvator,
5. față de sfinți
6. și față de păcătoși.
1 Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.
2 Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.
3 Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simțiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia.
4 Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare și mădularele n-au toate aceeași slujbă,
5 tot așa și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.
6 Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei, să-l întrebuințeze după măsura credinței lui.
7 Cine este chemat la o slujbă, să se țină de slujba lui. Cine învață pe alții, să se țină de învățătură.
8 Cine îmbărbătează pe alții, să se țină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuiește, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie.
9 Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău și lipiți-vă tare de bine.
10 Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.
11 În sârguință, fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu duhul. Slujiți Domnului.
12 Bucurați-vă în nădejde. Fiți răbdători în necaz. Stăruiți în rugăciune.
13 Ajutați pe sfinți, când sunt în nevoie. Fiți primitori de oaspeți.
14 Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc: binecuvântați și nu blestemați.
15 Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng.
16 Aveți aceleași simțiminte unii față de alții. Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți singuri înțelepți.
17 Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Urmăriți ce este bine, înaintea tuturor oamenilor.
18 Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii.
19 Preaiubiților, nu vă răzbunați singuri; ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti” zice Domnul.
20 Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui.”
21 Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.

A. Consacrarea deplină, 12:1-2

a. Îndemnul lui Pavel
b. Obiectul sacrificiului, soma, trupul, personalitatea
c. Cerințele sacrificiului, thusia, agios, eiareston
d. rezultatele sacrificiului

Aceste două versete reprezintă baza pentru trăirea responsabilă, ele slujesc ca o introducere față de întreaga doctrină a dedicării. Nici un creștin nu poate trăi a viață de ascultare, de dedicare față de Dumnezeu decât dacă împlinesc cerințele din Romani 12:1-2. Și cei care au fost justificați prin credință, și care nu umblă conform naturii păcătoase, ci conform Duhului, cei care sunt conduși de Duhul, ei vor asculta într-o bază zilnică de ceea ce Pavel a spus fraților și surorilor din Roma.

Fac apel la voi, prin urmare, fraților. Pavel nu poruncește, el apelează la adelphoi, frați, cei care nu sunt motivați de vreo idee umanistică, sau de dorințe legaliste de a-l impresiona pe Dumnezeu. Nu, Pavel face apel la el bazat pe indurările lui Dumnezeu, indurări pe care Pavel le-a prezentat până în acest punct.

Să prezentați trupurile voastre ca o jertfă vie. Pavel a folosit un termen cultic înțeles de cititorii săi, de aici și omiterea „lui Dumnezeu”. Prezentați-vă ca sacrificiu viu. Puneți-vă viața totală în serviciul lui Dumnezeu. Nu mai aparține nouă, am fost cumpărați cu un preț, așa că Pavel face apel la noi să prezentăm, to somata, trupurile, ca un sacrificiu viu, nu mort.

Pentru unii creștini este mai ușor să se prezinte pe altarul lui Dumnezeu ca un sacrificiu mort, dar Dumnezeu vrea ca noi să trăim în această lume pentru El. Isus s-a rugat pentru noi în Ioan 17, nu ca să fim luați din această lume, ci ca în această lume să fim ferii de cel rău.

Sacrificiul trebuie să fie viu, sfânt, acceptabil pentru Dumnezeu. Viu, calitatea trăirii zilnice, o dedicare constantă; sfânt, pus deoparte doar pentru Dumnezeu; acceptabil pentru Dumnezeu, plăcut Lui, în contrast cu așa de multe sacrificii ale lui Israel care nu erau pe placul lui Dumnezeu (Osea 8:13; Amos 5:22, etc.).

En logiken latreian umoon, serviciul vostru rezonabil, închinarea, închinarea voastră spirituală. Logikos era o expresie favorită a filozofiei grecești. Stoicii îl considerau pe om ca un zoon logikov, o ființă rațională. Terminologia lui Pavel nu este departe de aceasta, logiko latreia, expresia logică a creaturilor lui Dumnezeu.

B. O transformare completă, 12:2

a. trăind diferit decât lumea
b. o transformare continuă
c. aprobarea voii Sale perfecte

Și nu vă conformați veacului acestuia; opriți-vă din a vă permite să fiți conformați cu acest veac. Noi suntem creaturi noi în Hristos, 2 Corinteni 5:17, dar lumea din jur încearcă constant să ne strângă în forma sa. Aceasta a făcut-o în trecut, dar acum, în noutatea vieții creștine, noi trebuie să fim transformați, trebuie să continuăm să lăsăm să fim transformați. Transformarea nu este ceva care este adus instantaneu, ci este un proces care se derulează tot timpul vieții creștinului.

Cum are loc această transformare? Prin reînnoirea minților noastre, tee anakainoosei tou noos. Este clar că scriitorul nu crede că noi să ne putem reînnoi mințile, ci Duhul Sfânt, Romani 7:6, dar trebuie să ne predăm călăuzirii Duhului. Acesta este un proces de viață (2 Corinteni 10:5, facem captiv orice gând pentru a-l face ascultător de Hristos).

Ca să puteți dovedi care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și perfectă. Doximazein poate însemna ori „a dovedi”, „a testa” sau „a aproba – ca rezultat al testării”. Cranfield ia primul înțeles, „ca să dovediți că…” (Cranfield, p. 609). Dunn ia mai mult „a discerne, a cunoaște” voia lui Dumnezeu (Dunn, p. 715). Pavel a vorbit despre theleema lui Dumnezeu în 2:18. Evreii știau voia lui Dumnezeu din lege, din Vechiul Testament.

Oamenii vorbesc despre voia lui Dumnezeu, dar nu toți înțeleg același lucru. Din ceea ce învață Biblia, putem discerne două sau trei înțelesuri ale voii lui Dumnezeu. Înțelesul general al voii lui Dumnezeu implică tot ceea ce se întâmplă, s-a întâmplat, sau va avea loc în universul lui Dumnezeu. Acest aspect al voii lui Dumnezeu este numit în teologie, decretul(ele) lui Dumnezeu. Binele, răul, tragediile, calamitățile catastrofice, anotimpurile, etc., tot este inclus în voia generală a lui Dumnezeu.

Al doilea aspect al voii lui Dumnezeu este voia morală a lui Dumnezeu, și o descoperim clar arătată în Sfânta Scriptură. Voia lui Dumnezeu este ca noi să spunem adevărul, să stăm departe de imoralitatea sexuală, să iubim pe Domnul, să ne iubim dușmanii, să-i ajutăm pe alții, etc. Există mii de percepte în Biblie la care poate apela copilul lui Dumnezeu în multe situații. Voia morală a lui Dumnezeu poate și trebuie să fie cunoscută și aplicată. Aspectul general nu poate fi cunoscut în avans, doar după fapt, și noi nu puteam face multe cu privire la acel aspect, dar trebuie să cercetăm Scripturile, să le citim și să aplicăm principiile sale la trăirea noastră zilnică.

Există un al treilea aspect al voii lui Dumnezeu, voia individuală sau specifică a lui Dumnezeu. Acest aspect este dezbătut de unii teologi, accepta de alții, neglijat de unii. Cred că Dumnezeu are un plan special pentru fiecare persoană. Acest aspect este foarte subiectiv, are multe domenii necunoscute, dar, din Scripturi, cred că Dumnezeu a vrut ca Noe să construiască o arcă, și Pavel să fie Apostol pentru lumea neamurilor. Cred că Dumnezeu putea să-l țină pe Saul ca rege peste Israel, dar El îl vroia pe David. David nu avea nici un plan să fie rege, dar Dumnezeu l-a luat și l-a făcut rege, și încă unul bun (Pentru o discuție detailată despre aceste subiecte, vezi cartea Decision making & the will of God, by G. Friesen, Portland, OR: Multnomah Press, 1980). Romani 12:2 combină aspectul moral cu cel individual al voii lui Dumnezeu, „cea bună și acceptabilă și completă”. Voia morală a lui Dumnezeu este bună și acceptabilă și completă. Solomon spune în scrierile sale că la ceea ce face Dumnezeu nu mai e nimic de adăugat sau de scăzut (Eclesiastul 3:14). Dumnezeu a dat Scripturile pentru binele nostru, 2 Timotei 3:16.

Mintea reînnoită a creștinului caută mereu să dovedească voia lui Dumnezeu pentru viața sa. A testa care este voia lui Dumnezeu fără Cuvântul lui Dumnezeu este ceva greșit și înșelător.

C. Relația creștină în Trupul lui Hristos, 12:3-8

a. un trup
b. unitate în diversitate
c. o relație inteligentă
d. o relație intimă
e. daruri diferite / un singur trup

Căci vă spun, are un inel imperativ, dar aici este mai mult autoritatea Apostolului, căci „prin harul care mi-a fost dat”, se referă la harul apostoliei.

Învățătura lui Pavel cu privire la „viața-trup” începe cu cererea ca fiecare „să se gândească în mod sensibil” cu privire la sine. Prea mulți creștini se privesc ori prea sus, ori prea jos. Ambele extreme sunt greșite. Noi trebuie să gândim „în mod sensibil”, cu judecată sobră, conform sferei de serviciu la care ne-a chemat Dumnezeu pe fiecare. „Credința” din acest context este diferită de „credința” de care se discută în capitolele precedente. Un lucru este credința salvatoare, dar un altul este o putere spirituală, credință pentru un anumit fel de serviciu creștin (1 Corinteni 7:17; 2 Corinteni 10:13).

Familia creștină funcționează ca un trup uman, fiecare mădular depinzând de altul. Nici unul nu poate funcționa în afara trupului. Momentul în care un membru este în afara trupului, acesta este mort, acesta se oprește să mai funcționeze normal. Creștinii ar trebui să țină în minte faptul că noi avem nevoie unul de altul, noi funcționăm normal doar în trupul lui Hristos, biserica Sa, 1 Corinteni 12:27. Oamenii lui Dumnezeu ar trebui să acționeze conform darurilor lor, xarismata (daruri sau înzestrări pe care le acordă Dumnezeu credincioșilor ca să fie folosite în serviciul Săi și în serviciul pentru oameni).

(1) profeți, 1 Corinteni 12:28; 14:1, 3, 29, 31
(2) oameni de serviciu… așa de rari în bisericile noastre
(3) învățători… să învețe adevărul în dragoste!
(4) încurajatori / povățuitori, 1 Timotei 4:13
(5) cei care împărtășesc grija sinceră – macedonienii
(6) liderii
(7) cei milostivi

D. Îndemnuri individuale către creștini, 12:9-21

Unii iau această secțiune ca fiind adresată creștinilor cu privire la relațiile lor sociale (Dunn), unii o iau ca normă pentru relațiile diferite, legea lui Hristos (F. F. Bruce). Eu l-am urmat pe Cranfield (p. 628) care ia această secțiune ca fiind compusă dintr-o serie de chestiuni liber conectate de îndemnuri.

a. dragostea trebuie să fie sinceră, fără ipocrizie, dar autentică;
Cuvântul agapee este folosit aici, dar nu fac o mare diferență între cele trei cuvinte grecești pentru dragoste (eros și phileoo). (Vezi Exegetical Fallacies by D. A. Carson, Grand Rapids: Baker Book House, 1984).

b. urâți răul, alipiți-vă de ce este bun;
Pavel a folosit cuvinte puternice, urâți violența, urâți ceea ce este rău, demonic. Intrați într-o uniune apropiată cu ceea ce este bun, 1 Tesaloniceni 5:21-22

c. în dragoste frățească, arătați afecțiune familială unul față de altul;
Aceasta este corespunzător în Biserică, o afecțiune tandră și intimă ca între membrii aceleiași familii. Noi suntem familia lui Dumnezeu.

d. cinstiți-vă unul pe altul mai presus de sine;
Fiți umili și priviți pe alți ca reprezentativul lui Hristos pentru voi (Cranfield, p. 633). Fii primul care să arate cinste (Dunn, p. 741); comparabil cu Filipeni 2:3.

e. să nu vă lipsească zelul ci fiți înflăcărați în Duhul;
Nu ar trebui să fim neglijenți în zel, ci întotdeauna cu o energie neabătută. Ardeți cu Duhul (Fapte 18:25 – Apolo).

f. slujiți Domnului;
Oricare ar fi instrucțiile, toți trebuie să fim centrați în El. Orice facem să facem ca pentru Domnul.

g. bucuroși în speranță;
Speranța să vă țină bucuroși. Nu ai prea multe motive să fi bucuros, privește înainte, Evrei 12:2.

h. răbdători în durere;
Tari în durere, să indurăm, 2 Timotei 2:10; Iacov 1:12; 1 Petru 2:20. Vezi Romani 8:18.

i. credincioși în rugăciune;
Persistați în rugăciunile voastre, Luca 18:1șu; Fapte 2:42; Coloseni 4:2.

j. împărtășiți cu oamenii lui Dumnezeu care sunt în nevoi; ospitalitatea;
Țineți-vă ochii deschiși față de fratele în nevoi. Practicați ospitalitatea, Isus se poate să vină să te viziteze.

k. nu blestemați, ci binecuvântați pe cei care vă persecută;
Nu e prea ușor, dar este posibil. Isus s-a rugat pentru cei care L-au crucificat; la fel și Ștefan. Pavel nu a dus nici o acuzație împotriva persecutorilor săi, Fapte 28:19.

În timp ce eram interogat în România, am încercat să practic aceasta, și după o vreme am realizat faptul că a mă ruga pentru persecutorii m-a ajutat să iau mai ușor persecuția, și Dumnezeu i-a făcut pe acei oameni să mă „respecte”. Profund în inimile lor, ei știau că eu nu am făcut nimic rău.

l. fiți sensibili, bucurați-vă cu cei ce se bucură, dar plângeți cu cei care plâng;

m. trăiți în armonie, aveți aceiași minte, Romani 15:5-6;
Familia creștină este ca o orchestră, multe instrumente, fiecare își cântă notele sale, dar orchestra cântă în armonie, 2 Corinteni 13:11; Filipeni 2:2; 4:2.

Nu nutriți gândurile de mândrie, ca în 11:20. Neamurile și evreii sunt mântuiți prin același har. Asociați-vă cu cei modești, fiți gata să slujiți. Fiți umili. Nu fiți înțelepți în propria voastră estimare, Proverbe 3:7.

n. nu răsplătiți răul cu rău; Matei 5:44; 1 Petru 3:9;
Nu vă răzbunați, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu. Dacă încercăm să ne răzbunăm, vom face multe pagube, dar dacă ne bazăm pe Dumnezeu, El știe cum să ne apere.

o. dacă este posibil, pe cât depinde de voi, trăiți în pace cu oricine;
Trăirea în armonie cu dușmanii noștri nu poate fi posibilă, nu stă în puterea noastră. Dar dacă este posibil, faceți ce este mai bine.

p. nu fiți învinși de rău, ci cuceriți răul cu bine.

Aceasta conclude lunga secțiune de instrucțiuni pe care le-a dat Pavel bisericii din Roma, instrucțiuni care se aplică la toți creștinii din jurul lumii.

E. Relația creștină cu statul / conducătorii civili / autoritățile de guvernare, 13:1-7

1. Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Și stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.
2. De aceea, cine se împotrivește stăpânirii, se împotrivește rânduielii puse de Dumnezeu; și cei ce se împotrivesc, își vor lua osânda.
3. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, deci, să nu-ți fie frică de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la ea.
4. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune și să pedepsească pe cel ce face rău.
5. De aceea trebuie să fiți supuși nu numai de frica pedepsei, ci și din îndemnul cugetului.
6. Tot pentru aceasta să plătiți și birurile. Căci dregătorii sunt niște slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta.
7. Dați tuturor ce sunteți datori să dați: cui datorați birul, dați-i birul; cui datorați vama, dați-i vama; cui datorați frica, dați-i frica; cui datorați cinstea, dați-i cinstea.
Unii cercetători argumentează că acesta este „trup străin în îndemnul lui Pavel” (Michel, Kasemann, O’Neill, Schmithals, see Dunn p. 758; Cranfield pp. 651-55; F. F. Bruce pp. 231-35). Argumentarea lor este bazată pe faptul că există lipsă de legătură între această secțiune și contextul său imediat. Nu numai atât, dar ei argumentează că există o întrerupere între ideea din 12:21 și 13:8. Ei conclud că aceasta este o paranteză independentă de contextul său pe care a inserat-o Pavel aici. Cranfield, Dunn, Bruce, Morris, iau această secțiune ca o continuare a îndemnurilor lui Pavel cu privire la viața creștină. Credinciosul trăiește în această lume, și deși el nu este din această lume, el trebuie să-și trăiască viața în această lume (Ioan 17). Este normal nu mai pentru Pavel să dea acest îndemn cu privire la viața civilă, căci el însuși a încurcat conducătorii civili de câteva ori în lucrarea sa (Tesalonic, Fapte 17:6-7; Corint, Fapte 18:12șu; vezi și Fapte 28:30șu).

Dumnezeu a stabilit trei instituții: căminul, Geneza 2:18-25; guvernul, Geneza 9:1-7, și biserica, Fapte 2, și Biblia conține instrucțiuni pentru felul de viață cu privire la cele trei instituții. Nu este nici un motiv să credem că Dumnezeu a dat instrucții pentru familie și pentru biserică, dar nu și pentru relația noastră cu statul. Dumnezeu a rânduit guvernul cu un motiv, și noi trebuie să acordăm atenție la ceea ce are de spus Dumnezeu cu privire la stat.

a. fiecare suflet, pasa psiuyxee, fiecare persoană, fiecare creștin, trebuie să se supună autorităților guvernului, sau puterilor mai înalte. Există o dezbatere cu privire la înțelesul „puterilor mai înalte”, pentru că ele pot însemna cel puțin două lucruri.

Puterile mai înalte se pot referi la puterile angelice și la puterile umane.

Deși cuvântul exousia, puteri, este folosit liber de Pavel în sensul domniilor angelice, Romani 8:38; Coloseni 1:16; 2:10, 15; Efeseni 1:21; 3:10; 6:12 (Pavel a folosit cuvântul pentru ambele feluri de puteri angelice, fie că sunt binevoitoare sau malefice); nu există nici un motiv să aplică acel înțeles aici. Pavel era foarte contra închinării la îngeri. Se pare clar că Pavel s-a referit aici la guvernarea umană. În Fapte 17:24-28 Pavel vorbește despre guvern ca fiind stabilit de Dumnezeu, și în acest verset el ia din nou aceiași postură, guvernele sunt ideea lui Dumnezeu, și fiecare persoană trebuie să se supună față de ele, inclusiv noi, creștinii. Cât de departe să mergem? Petru ne spune în Fapte 4:19-20 că aceasta este poziția noastră. Noi respectăm guvernul până ce Cezar cere să fie dumnezeu. Noi ne închinăm lui Dumnezeu, dăm lui Dumnezeu ceea ce se cuvine, și lui Cezar ceea ce a meritat, Matei 22:21.

b. cei care se opun autorității s-au opus orânduirii lui Dumnezeu și vor primii judecată. Pavel era conștient că nu toți magistrații făceau ceea ce este drept, și el avea partea lui de tratament nedrept, Fapte 16:22-37; 2 Corinteni 11:25șu, dar el este încrezător că la final, Dumnezeu îi va răsplăti pe cei care au fost credincioși Lui.

Motive să ascultăm de autorități:
(1) de dragul mâniei, v. 3-4
(2) de dragul conștiinței, v. 5-7
– plata taxelor
– darea de venit
– darea de respect
– darea de onoare (publică)

F. Creștinul și legea dragostei, 13:8-10

8. Să nu datorați nimănui nimic, decât să vă iubiți unii pe alții: căci cine iubește pe alții, a împlinit Legea.
9. De fapt: „Să nu preacurvești, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu poftești” și orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”
10. Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea, deci, este împlinirea legii.

Întreaga discuție despre relațiile sociale este adusă sub legea dragostei.
a. să nu datorați nimic nimănui decât dragoste unul față de altul
b. dragostea este împlinirea legii

G. Creștinul și venirea iminentă a Domnului, 13:11-14
11. Și aceasta cu atât mai mult, cu cât știți în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.
12. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm, deci, de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii.
13. Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri și în beții; nu în curvii și în fapte de rușine; nu în certuri și în pizmă;
14. ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos și nu purtați grijă de firea pământească, ca să-i treziți poftele.
Dacă ar vrea cineva un motiv pentru care noi ar trebui să fim creștini dedicați, sau de ce să fim noi cei mai buni cetățeni, iată motivul: Hristos revine.

a. știind vremea… este târziu… ora ceasului profetic al lui Dumnezeu este foarte târzie, 1 Cronici 12:32 „bărbații din Isahar, care înțelegeau vremurile…”
b. a ne debarasa de faptele întunericului, Coloseni 3:5-9;
c. a ne îmbrăca cu Isus Hristos, Coloseni 3:10-17.

H. Creștinul și fratele slab, 14:1-15:13

1. Primiți bine pe cel slab în credință și nu vă apucați la vorbă asupra părerilor îndoielnice.
2. Unul crede că poate să mănânce de toate; pe când altul, care este slab, nu mănâncă decât verdețuri.
3. Cine mănâncă să nu disprețuiască pe cine nu mănâncă; și cine nu mănâncă, să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.
4. Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuși, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească ca să stea.
5. Unul socotește o zi mai pe sus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredințat în mintea lui.
6. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă; pentru că aduce mulțumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă; și aduce și el mulțumiri lui Dumnezeu.
7. În adevăr, nici unul din noi nu trăiește pentru sine și nici unul din noi nu moare pentru sine.
8. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; și dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului.
9. Căci Hristos pentru aceasta a murit și a înviat ca să aibă stăpânire și peste cei morți și peste cei vii.
10. Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce disprețuiești tu pe fratele tău? Căci toți ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.
11. Fiindcă este scris: „Pe viața Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea și orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.”
12. Așa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu.
13. Să nu ne mai judecăm, deci, unii pe alții. Ci mai bine judecați să nu faceți nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.
14. Eu știu și sunt încredințat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine și că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat.
15. Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos!
16. Nu faceți ca binele vostru să fie grăit de rău.
17. Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt.
18. Cine slujește lui Hristos în felul acesta, este plăcut lui Dumnezeu și cinstit de oameni.
19. Așa dar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea și zidirea noastră.
20. Să nu nimicești, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Drept vorbind, toate lucrurile sunt curate. Totuși, a mânca din ele, când faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere, este rău.
21. Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin și să te ferești de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire.
22. Încredințarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândește singur în ce găsește bine.
23. Dar cine se îndoiește și mănâncă, este osândit, pentru că nu mănâncă din încredințare. Tot ce nu vine din încredințare, e păcat.

1. Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine.
2. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora.
3. Căci și Hristos nu Și-a plăcut Lui însuși; ci, după cum este scris: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine.”
4. Și tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și nu prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.
5. Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să aveți aceleași simțiminte, unii față de alții, după pilda lui Hristos Isus;
6. pentru ca toți împreună, cu o inimă și cu o gură, să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.
7. Așa dar, primiți-vă unii pe alții, cum v-a primit și pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu.
8. Hristos a fost, în adevăr, un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioșia lui Dumnezeu și să întărească făgăduințele date părinților;
9. și ca Neamurile să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui, după cum este scris: „De aceea Te voi lăuda printre Neamuri și voi cânta Numelui Tău.”
10. Este zis iarăși: „Veseliți-vă, Neamuri, împreună cu poporul Lui.”
11. Și iarăși: „Lăudați pe Domnul, toate Neamurile; slăviți-L, toate noroadele.”
12. Tot astfel și Isaia zice: „Din Iese va ieși o Rădăcină, care se va scula să domnească peste Neamuri; și Neamurile vor nădăjdui în El.”
13. Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea pe care o dă credința, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiți tari în nădejde!
Aceasta reprezintă ultima secțiune din Romani înainte de epilog.

a. acceptă-l pe cel a cărui credință este slabă
b. nu judeca în chestiunile de dispută
– a mânca orice / vegetale
– considerarea unei zile mai sacre / toate deodată
c. trăirea și murirea pentru Domnul
d. să fi gata pentru ziua de judecată
e. nu fi un obstacol pentru fratele tău
f. să fi gata să renunți
g. să ai o singură minte
h. urmează exemplul lui Hristos

VIII. EPILOG 15:14-16:27

Marele Apostol al neamurilor este aproape de a conclude marea scrisoare teologică scrisă vreodată. El a prezentat bisericii creștine din Roma marile învățături ale credinței.

Pavel a prezentat înaintea noastră imaginea întunecată a condamnării, marea imagine a justificării doar prin credință, ne-a purtat în mijlocul bătăliei intense pentru sfințire, și ne-a dus în locurile cerești de glorificare. El a mers cu noi pe urmele dedicării, și ne-a învățat să trăim printre membrii familiei, printre vecini, dușmanii noștri, și printre frații cei slabi dintre ai noștri, sau cei tari. Acum el va conclude această mare epistolă. El vrea să ajungă la Ierusalim, și de acolo să plece în Spania spre Roma. Care sunt lucrurile pe care vrea să le scrie înainte de a-și conclude scrisoarea sa?
14. În ce vă privește pe voi, fraților, eu însumi sunt încredințat că sunteți plini de bunătate, plini și de orice fel de cunoștință și astfel sunteți în stare să vă sfătuiți unii pe alții.
15. Totuși, ici colea v-am scris mai cu îndrăzneală, ca să vă aduc din nou aminte de lucrurile acestea, în puterea harului pe care mi l-a dat Dumnezeu,
16. ca să fiu slujitorul lui Isus Hristos între Neamuri. Eu îmi împlinesc cu scumpătate slujba Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca Neamurile să-I fie o jertfă bine primită, sfințită de Duhul Sfânt.
17. Eu, deci, mă pot lăuda în Isus Hristos, în slujirea lui Dumnezeu.
18. Căci n-aș îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele,
19. fie prin puterea semnelor și a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt. Așa că, de la Ierusalim și țările de primprejur, până la Iliric, am răspândit cu prisosință Evanghelia lui Hristos.
20. Și am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul,
21. după cum este scris: „Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea și cei ce n-auziseră de El, Îl vor cunoaște.”
22. Iată ce m-a împiedicat de multe ori să vin la voi.
23. Dar acum, fiindcă nu mai am nimic care să mă țină pe aceste meleaguri și fiindcă de ani de zile doresc fierbinte să vin la voi,
24. nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania și să fiu însoțit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorința de a fi stat la voi.
25. Acum mă duc la Ierusalim să duc niște ajutoare sfinților.
26. Căci cei din Macedonia și Ahaia au avut bunătatea să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții, care sunt în Ierusalim.
27. Negreșit, au avut bunătatea; dar era și o datorie față de ei; pentru că, dacă Neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovnicești, este de datoria lor să-i ajute și ele cu bunurile lor pământești.
28. După ce-mi voi împlini, deci, însărcinarea aceasta și le voi încredința aceste daruri, voi pleca în Spania și voi trece pe la voi.
29. Știu că dacă vin la voi, voi veni cu o deplină binecuvântare de la Hristos.
30. Vă îndemn, deci, fraților, pentru Domnul nostru Isus Hristos și pentru dragostea Duhului, să vă luptați împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine,
31. ca să fiu izbăvit de răzvrătiții din Iudea și pentru ca slujba pe care o am pentru Ierusalim, să fie bine primită de sfinți;
32. și astfel să ajung la voi cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu și să mă răcoresc puțin în mijlocul vostru.
33. Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toți! Amin.
a. încrederea lui Pavel în biserica din Roma, 15:14-15a

b. lucrarea lui Pavel către lumea neamurilor, 15:15b-24
(1) lucrarea lui era prin harul lui Dumnezeu, 15:15b
(2) lucrarea lui era centrată pe Evanghelie, 15:16
(3) lucrarea lui era pentru slava lui Dumnezeu, 15:17
(4) lucrarea lui era prin puterea lui Dumnezeu, 15:18-19
(5) lucrarea lui era conform planului lui Dumnezeu, 15:20-24

c. lucrarea neamurilor către evrei, 15:25-33
(1) Pavel merge să slujească sfinților de la Ierusalim
(2) Macedonia și Ahaia au făcut o contribuției pentru săracii din Ierusalim
(3) cei care au primit Evanghelia de la evrei s-au simțit obligați să-i ajute pe evrei cu banii lor
(4) Pavel avea nevoie de rugăciunile lor ca să fie scăpat de evreii necredincioși

d. salutul final al lui Pavel, 16:1-27
1. Vă dau în grijă pe Fivi, sora noastră, care este diaconiță (Sau: slujitoare) a Bisericii din Chencrea;
2. s-o primiți în Domnul, într-un chip vrednic de sfinți și s-o ajutați în orice ar avea trebuință de voi; căci și ea s-a arătat de ajutor multora și îndeosebi mie.
3. Spuneți sănătate Priscilei și lui Acuila, tovarășii mei de lucru în Hristos Isus,
4. care și-au pus capul în joc, ca să-mi scape viața. Le mulțumesc nu numai eu, dar și toate Bisericile ieșite dintre Neamuri.
5. Spuneți sănătate și Bisericii care se adună în casa lor. Spuneți sănătate lui Epenet, preaiubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos.
6. Spuneți sănătate Mariei, care s-a ostenit mult pentru voi.
7. Spuneți sănătate lui Andronic și lui Iunia, rudele mele și tovarășii mei de temniță, care sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar.
8. Spuneți sănătate lui Ampliat, preaiubitul meu în Domnul.
9. Spuneți sănătate lui Urban, tovarășul nostru de lucru în Hristos și lui Stache, preaiubitul meu.
10. Spuneți sănătate lui Apele, încercatul slujitor al lui Hristos. Spuneți sănătate celor din casa lui Aristobul.
11. Spuneți sănătate lui Ierodion, ruda mea. Spuneți sănătate celor din casa lui Narcis, care sunt ai Domnului.
12. Spuneți sănătate Trifenei și Trifosei, care se ostenesc pentru Domnul. Spuneți sănătate Persidei preaiubite, care s-a ostenit mult pentru Domnul.
13. Spuneți sănătate lui Ruf, cel ales în Domnul și mamei lui, care s-a arătat și mama mea.
14. Spuneți sănătate lui Asincrit, lui Flegon, lui Hermes, lui Patroba, lui Herma și fraților care sunt împreună cu ei.
15. Spuneți sănătate lui Filolog și Iuliei, lui Nereu și surorii lui, lui Olimpa și tuturor sfinților care sunt împreună cu ei.
16. Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare Sfântă. Toate Bisericile lui Hristos vă trimit Sănătate.
17. Vă îndemn, fraților, să vă feriți de cei ce fac dezbinări și tulburare împotriva învățăturii pe care ați primit-o. Depărtați-vă de ei.
18. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; și, prin vorbiri dulci și amăgitoare, ei înșeală inimile celor lesne crezători.
19. cât despre voi, ascultarea voastră este cunoscută de toți. Mă bucur, deci, de voi și doresc să fiți înțelepți în ce privește binele și proști în ce privește răul.
20. Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.
21. Timotei, tovarășul meu de lucru, vă trimite sănătate; tot așa și Luciu, Iason și Sosipater, rudele mele.
22. Vă trimit sănătate în Domnul eu, Terțiu, care am scris epistola aceasta.
23. Gaiu, gazda mea și a întregii Biserici, vă trimite sănătate. Erast, vistiernicul cetății, vă trimite sănătate; tot așa și fratele Cuart.
24. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toți! Amin.
25. Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea și propovăduirea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei, care a fost ținută ascunsă timp de veacuri,
26. dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor, și, prin porunca Dumnezeului celui veșnic, a fost adusă la cunoștința tuturor Neamurilor, ca să asculte de credință,
27. a lui Dumnezeu, care singur este înțelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin.
(1) lăudarea lui Fivi, 16:1-2
– ea era o servitoare a bisericii din Chencrea, portul Corintului
– ea vizita Roma, probabil aducând scrisoarea
(2) Pavel salută 26 de oameni pe nume și doi fără nume, precum și pe mulți din „bisericile de casă”, 16:3-16
– dragii lui co-lucrători și ajutători Priscila și Acuila; ei și-au riscat viețile pentru el, ce cuplu! (Fapte 18:2, 3, 18-19; 1 Corinteni 16:19)
– toate bisericile sunt mulțumitoare pentru ei
– Epenet primul convertit în Asia
– Maria a lucrat din greu pentru voi
– Andronic și Iunia, rudele lui Pavel, co-prizonieri, au venit la Hristos înaintea lui Pavel…
– Ampliat, Urban, Stache, Apele, preaiubiți, tovarăși de lucru, dragi prieteni, aprobați în Hristos
– casa lui Aristobul, nepotul lui Irod cel Mare, fratele lui Agripa I? (Cranfield)
– Ierodion, ruda lui Pavel, suport pentru cei de mai sus
– casa lui Narcis, cei în Domnul
– Trifena, Trifosa, Persida, buni lucrători
– Ruf, ales de Domnul, și mama sa, ea a fost o mamă pentru Pavel! (Marcu 15:21)
– Asincrit, Flegon, Hermes, Patroba, Herma și fraților care sunt împreună cu ei
– Filolog și Iulia, Nereu și surorii lui, lui Olimpa, și congregația lor

Pavel știa mulți creștini în Roma, și aceasta face scrisoarea să fie foarte personală prin a menționa pe câțiva dintre ei pe nume. Ce om mare a lui Dumnezeu. A călătorit în tot Imperiul Roman, a întâlnit numeroși creștini, și totuși putea să mai numească un număr bun de frați din Roma. Noi suntem familia lui Dumnezeu, și ce mai familie!

(3) fiți atenți la cei care cauzează divizii, 16:17-20

(4) salutării companiilor lui Pavel, 16:21-23
– Timotei
– Lucius, Iason, Sosipater
– Terțiu, secretarul lui Pavel
– Gaiu, gazda lui Pavel
– biserica din Corint
– Erast, director din Corint al lucrărilor publice
– Cuart

(5) Doxologie, 16:25-27
Versetul 24 probabil că nu este parte din textul original.
Autoritățile occidentale îl au aici în loc de a-l avea în 16:20b. Câteva autorități au binecuvântarea de la finalul doxologiei, după v. 27. Cea mai plauzibilă poziție este la finalul versetului 20, verset care conclude nota personală a lui Pavel.