de John R. Mabry
Didache nu va mai recâştiga aşa mulţi cititori ca aceia de care s-a bucurat în primul secol, iar aceasta este trist, dar şi favorabil. Trist din cauza bogăţiei de informaţii pe care le furnizează despre biserica din primul secol şi oportun din cauza teologiei ei extrem de legalistă. Acest articol se va adresa teologiei, dar mai întâi hai să încercăm să determinăm sursele ei şi să comparăm diversiunile sintactice din materialul canonic, acolo unde ele sunt paralele.
Paralelele sunt numeroase şi evidente. Una traversează instantaneu multe fraze familiare – inclusiv regula de aur, îndemnul lui Hristos de a ne iubi duşmanii şi de a întoarce şi celălalt obraz, ca şi o argumentare destul de lungă asupra celor zece porunci. Dar interesant este faptul că apare un şablon: aproape toate referinţele canonice sunt din Epistola după Matei, şi ocazional câte un punct din Luca. Din referinţele Vechiului Testament, remarcate de editorii antologiei Părinţilor Apostolici, doar cele zece porunci sunt citite ceva de genul unei paralele, şi din referinţele non-sinoptice ale Noului Testament, toate sunt parafrazate – cea mai aproape de o paralelă fiind Evrei 13:7, la care încă se mai întinde. Nu, adevăratele paralele se vor găsi în Evangheliile după Matei şi Luca. Si în primul rând Matei, aproximativ douăzeci de versete, de fapt. Din materialul lui Luca, paralelele sunt limitate la patru versete, cu un exemplu foarte semnificativ.
Atunci, se pare că autorul(ii)ce au scris Didache au avut acces cel puţin la Evanghelia după Matei. Iar aceasta are sens: Didache este aşa de inspirată din Legea Evreilor încât trebuie să concluzionăm că prima sa utilizare a fost printre Evreii convertiţi pentru care a fost intenţionată Evanghelia după Matei şi cărora această Evanghelie (ca şi Evrei, în acest caz) le-ar fi fost cea mai benefică. Cele mai lungi paralele sunt Rugăciunea Domnului – versiunea completă din Matei fără doxologia din final – şi un sumar lung, confuz din punct de vedere escatologic, pentru a sfârşi cartea dramatic. Paralelele din Luca ca şi toate paralelele din Matei (cu o singură excepţie foarte supărătoare). Asta nu ne prea surprinde, deoarece Matei şi Luca pare să fi primit mai mult material comun de la sursa teoretica „Q”.
Rugăciunea Domnului din Didache urmează textul din Matei, nu cel din Luca, şi astfel putem presupune că autorul care a scris Didache a fost restricţionat la acea sursă, cu excepţia unui pasaj care se lecturează „fiţi atenţi spre binele vieţilor voastre. Nu vă stingeţi lămpile, nici nu vă scoateţi armurile”, care nu-şi găseşte paralela în Matei, ci doar în Luca – şi la acela este un echivalent negativ, deoarece textul din Luca este: ”Fiţi gata dar, având făcliile aprinse şi mijloacele încinse.” Găteala, chiar şi în negativ, e prea aproape pentru a fi o coincidenţă.
Pentru a explica aceast pasaj disputat, avem câteva opţiuni: poate că autorul (ii) au avut acces la ambele evanghelii; sau Evanghelia după Matei şi sursa „Q”, sau Evanghelia după Matei şi sursa „L” sau chiar numai sursa „Q”.
In partea negativă a acesteia, cred că este puţin probabil ca amândouă evangheliile să fi fost disponibile. Stim cât de mult a fost citat din ceea ce sigur este valabil. Dacă evangheliile după Luca, sau sursa „L”, oricare din ele, ar fi fost disponibile, cu cea mai mare siguranţă noi am fi văzut mai mult din ele în paginile Didache.
Iar formularea este prea aproape de cea din Matei ca să se potrivească sursei „Q”, singura care era disponibilă. Ceea ce este cea mai plăcută, după opinia mea, este noţiunea de acces la evanghelia lui Matei şi sursa „Q”, dat fiind că de când atât Luca cât şi Matei au folosit-o ca sursă, ar fi contat pentru analogiile între toate trei. In timp ce Matei şi Luca, lucrând ca editori la materialul disponibil, cu siguranţă ar fi încorporat mult, dar nu tot din acelaşi material „Q” şi ceva ce Matei nu a considerat necesar să relateze, autorul(ii) lui Luca şi Didache au considerat că este necesar să relateze.
Aici sunt surprinzător de puţine diferenţe sintactice (şi nici una substanţială) între textul din Matei şi Didache. Cazul e şi mai puternic având în vedere că autorii lui Didache citau direct din Evanghelia după Matei. (Oricum, există numeroase diferenţe sintactice între textele lui Matei şi Luca-dar acesta este un alt studiu şi nicidecum o controversă care să aibă loc aici).
In reformularea Regulii de Aur din Didache, autorul înlocuieşte „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Mat. 22:37) cu „Să iubeşti pe Dumnezeul care te-a făcut,” înlocuind generativul „sou” cu acuzativul „se.”
Au mai amestecat de asemenea „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Matei 5:44), binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă şi rugaţi-vă pentru cei ce vă urăsc”, şi au adăugat la originalul complet şi ascetic „postiţi pentru cei ce vă persecută.” (Didache 1:3)
In pasajul din Matei „întoarce şi celălalt obraz”, Isus porunceşte „ci oricine te loveşte,” iar în Didache este formulat în subjonctiv, ca un eveniment viitor probabil: „dacă îţi dă un pumn…” (Didache 1:4)
Când Matei îl înregistrează pe Isus spunând „Oricui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.” (Mat. 5:40) aceasta este o supunere pasivă voinţei altuia, spre deosebire de Didache care spune cuiva „dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa” (Didache 1:46) care ţine mai mult de o caritate activă.
În predica de pe munte, Hristos spune „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” (Mat. 5:5) în timp ce în Didache aceasta este o poruncă: „Fiţi blânzi, căci cei blânzi…” Dar aceasta este mai puţin o diferenţă când se ia în considerare întreaga predică de pe munte ca o îndemnare.
În Didache 7:1, după formula de botez, este introdus un cuvânt interesant „preipontes,” „când s-a prezis” – o referire timpurie la predestinare? Aşa mi se pare mie.
Rugăciunea Domnului este izbitor de identică, cu cele două excepţii minore; din versiunea lui Matei cităm „Tatăl nostru care eşti în cer”, (singular), în opoziţie cu ”care eşti în ceruri” (plural). „Iartă” în Didache este redat „araiemen” de la „aphe-o”, o formă neregulată de la „haphi-ey-mi.” Matei o redă „hapheykamen.”
Mai târziu, când autorul Didache Îl citează pe Hristos „Nu daţi câinilor ce este sfânt” el a omis segmentul cu „perlele” şi „porcilor”. Este aceasta o concesie pentru credincioşii dintre Neamuri? Cu siguranţă, după cum am înţelege noi astăzi semnificaţia într-un context cultural Evreu, dar aceasta este în mod special mai ciudat deoarece autorul Didache nu s-a deranjat înainte să facă vreo altă concesie pentru Neamuri.
În Matei 24:31 el vorbeşte despre „vor aduna pe aleşii Lui [Dumnezeu] din cele patru vânturi.” Aici, aceste făpturi iniţiază acţiunea: EI strâng. În Didache Dumnezeu este Cel care face strângerea. „Din cele patru vânturi” este identic, cu excepţia faptului că Didache foloseşte „apo”, iar Matei foloseşte „ek.” Dar amândoi sunt ablativi din sursă, deci are o importanţă minoră.
De asemenea, Matei, în cele douăzeci şi patru de capitole ne îndeamnă să fim gata „căci nu ştiţi ziua când vine Domnul vostru.” „Domnul” vostru deoarece Hristos este Cel care vorbeşte. În timp ce în Didache, în mod adecvat, noi „Nu ştim CEASUL când Domnul NOSTRU vine.”
Când ne mişcăm în lunga escatologie din Didache suntem întâmpinaţi cel mai ades cu parafraze – dar ele sunt într-un număr mare şi compact.
În Didache 16:4 „Când va creşte nelegiuirea, mulţi se vor urî unii pe alţii, se vor prigoni şi vinde unii pe alţii.” EI fac ura, în timp ce în Matei 24:12 „Dragostea celor mai mulţi se va răci şi se vor vinde unii pe alţii.” Aici, dragostea este acceptarea acţiunii de răcire. Apoi, înşelătorul lumii este descris ca fiind „ca un fiu de Dumnezeu,” în timp ce Matei îl numeşte doar „Anticrist” şi menţionează lovitura sa în coastă, falsul profet. În Didache, înşelătorul lumii „face miracole”, iar în Matei Anticristul „dă minuni mari.”
În Didache, versetul cinci „aceia care rămân… ente pistei autwon” prepoziţia „en” este locativă în acest caz, din sfera „cei ce rămân în credinţă vor fi mântuiţi.” Matei alege singularul: „acela care rămâne „în” sau „la” sau „până” la sfârşit va fi mântuit.”
Ultima neregulă notabilăeste versetul şapte, care citez „Domnul are să vină „epavow” pe norii cerului.” „Epanow” este o prepoziţie rar întâlnită care înseamnă „deasupra, mai presus de.” Citez din textul canonic „Fiul Omului are să vină „epi” sau „pe” norii cerului.” Dar cuvintele sunt generative de loc.
Din punct de vedere teologic, aceasta nu este o carte care ar fi încălzit inima lui Pavel. Este în mod clar munca Creştinilor Evrei. Aceasta începe cu „calea vieţii” care are două părţi. Prima parte este un conglomerat de multe învăţături ale lui Hristos, cum ar fi „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” „întoarce şi celălalt obraz,” etc. Dar a doua parte ne preocupă mai mult. Este la fel de lungă ca şi lista cu expresiile „să nu” pe care o vom vedea vreodată. De fapt, ele sunt cele 74 (numără-le) de porunci, care se termină cu o frumoasă ironie „să nu uiţi nicidecum poruncile Domnului…şi nu adăuga sau scoate ceva din ele” (4:13).
Una dintre acestea, de fapt (4:6), ne învaţă „tu dai [ce este al tău] tu dai [pentru] răscumpărarea păcatului tău.” O noţiune fariseică, dincolo de orice îndoială, care nu e în orice mod în concordanţă cu evanghelia harului. Aceasta este urmată în capitolul cinci de „calea morţii,” care continuă să desfăşoare în întregime o înregistrare a păcatelor care par a fi ca planurile de petrecere ale lui Caligula.
Capitolul şapte începe un set de instrucţiuni foarte interesante privitoare la botez. Am redat „apa vie” ca „râu” deoarece părea să se înţeleagă mai bineaici, iar în versetul trei vedem deja practica turnării apei, în opoziţie cu scufundarea. Se preferă râul în locul statului în picioare. Statul în picioare se preferă turnării apei. Recele se preferă în locul caldului.
Capitolul opt, primul verset are ceva în genul unei ironii şi anume faptul că cineva nu ar trebui să se roage aşa cum o fac ipocriţii – care doar schimbă zilele! Se pare că pierd esenţialul. Aceasta este urmată de rugăciunea Domnului care este aproape identică cu cea din Matei, după cum a început mai sus. Dar urmarea imediată este o instrucţie de a se ruga de trei ori pe zi – este acesta începutul serviciilor zilnice?
Capitolul nouă şi zece continuă instrucţiunile, de data aceasta asupra Euharistiei.
Mai târziu vedem cum să spunem în cine ne putem încrede şi în cine nu putem, în care putem simţi o urmă de paranoia. Se vorbeşte şi de zeciuială, o continuare a obiceiului Israeliţilor de a da a zecea parte din primele roade preoţilor.
Cartea se încheie cu o schiţă escatologică clară adunată mai ales din matei, după cum am văzut. Se încheie abrupt cu o viziune glorioasă a apariţiei lui Hristos deasupra norilor.
Cel mai benefic aspect al studiului Didache este portretul său despre Biserica Primară a Evreilor. Noi vedem din interior ceea ce Pavel ne spunea din afară. Ne dă un anume simţ al direcţiei acestei comunităţi novice, timidă şi precaută. Cu siguranţă este o carte onestă; nu are întotdeauna o imagine roz, dar este o imagine clară.
