de Romeo Fulga
Asistent și învățător în cadrul biserici Elim Christian Church, membru al Society for Biblical Literature
Introducere
Ioan 3:16 este deseori denumit ca „versetul de aur al Bibliei” sau „inima Evangheliei.” Acesta este pentru un motiv bun deoarece acest verset prezintă evenimentele dramatice în istoria umană, cum ar fi întruparea şi moartea lui Cristos, şi în viața umană, cum ar fi credinţa şi mântuirea. Deşi aproape fiecare credincios cunoaşte Ioan 3:16 fie pe de rost fie cu un anumit grad de familiaritate, foarte puţini creştini interpretează acest verset în contextele sale corespunzătoare imediate şi extinse. De aceea Ioan 3:16, ca unul dintre cele mai familiare versete ale Bibliei, este de asemenea deseori înțeles foarte greșit. Din acest motiv acest articol va încerca să analizeze exegetic întreaga pericopă a lui Ioan 3:16-21, mai întâi prin examinarea fundalului său şi a contextelor sale imediat şi extins, iar în al doilea rând prin prezentarea unui comentariu exegetic verset cu verset, şi în al treilea rând prin oferirea unui rezumat al semnificaţiei sale teologice şi practice.
- Fundal
A. Contextul mai larg al pericopei din Ioan 3:16-21
Această pericopă este setată în interiorul contextului mai larg care începe cu începutul Evangheliei, şi anume, Ioan 1:1 şi continuă până la 3:16. După ce declară că Isus, ca Logos, a fost de la început cu Dumnezeu şi ca Dumnezeu, şi stabilind întruparea Logosului în lume ca Lumina divină în persoana lui Isus, evanghelistul introduce misiunea lui Ioan Botezătorul, cel care urma să pregătească drumul lui Mesia. După ce Isus a fost introdus de către Botezătorul, El s-a identificat pe Sine oamenilor ca Fiul Omului şi apoi continuă să îşi cheme ucenicii săi. Apoi, Isus face primele lui minuni ca nunta din Cana şi apoi în Ierusalim după curățirea templului. După aceste evenimente mulți oameni au profesat o formă de credinţă care nu a fost acceptată ca autentică de Isus.
B. Contextul imediat al pericopei din Ioan 3:16-21
Curățarea templului şi minunile ulterioare au stârnit interesul liderilor evrei cu privire la persoana şi lucrarea lui Isus. În acest context, Nicodim, un fariseu din partida evreiască conducătoare a venit la Isus noaptea să întrebe despre identitatea şi misiunea Lui. Acest dialog al lui Isus cu Nicodim conturează poziția contextuală a pericopei care rezultă din Ioan 3:16-21. Aici Isus declară, mai degrabă aspru, lui Nicodim, scopul şi misiunea Lui, şi anume mântuirea omenirii prin a-i introduce lui cea mai mare necesitate pentru o astfel de mântuire, şi anume nașterea din nou regenerativă. Evanghelistul foloseşte această ilustrație a dialogului lui Isus cu Nicodim pentru a prezenta mai departe conceptul nașterii noi introdus mai devreme în Ioan 1:13. Această nouă naștere de sus este realizată de Dumnezeu ca bază pentru adopția celor care cred. Apoi Isus declară mijloacele prin care această naștere nouă este făcută posibilă, şi anume înălțarea Fiului Omului pe cruce în acelaşi fel precum șarpele a fost ridicat în pustie de Moise. Aici Isus introduce baza acestei mântuiri, şi anume credinţa în Dumnezeu (v. 15). Cu alte cuvinte, „ho pisteuown” (cei care cred) vor fi aceia care vor fi mântuiți. Aceștia sunt de asemenea cei care vor fi de fapt primitorii iubirii lui Dumnezeu şi darea Fiului Său introdusă în următorul verset (v. 16). Aceasta ne duce la începutul lui Ioan 3:16, începutul pericopei noastre.
- Comentariu
A. Diagrama pericopei
Fiindcă
atât de mult a iubit Dumnezeu lumea:
că a dat pe singurul Lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El
să nu piară,
ci să aibă viaţa veşnică.
Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume
ca să judece lumea,
ci ca lumea să fie mântuită prin El.
Oricine crede în El nu este judecat;
dar cine nu crede a şi fost judecat,
pentru că n-a crezut în Numele
singurului Fiu al lui Dumnezeu.
Şi judecata aceasta stă în faptul că,
odată venită Lumina în lume,
oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina,
pentru că faptele lor erau rele.
Căci oricine face răul urăşte lumina
şi nu vine la lumină,
ca să nu i se vădească faptele.
Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină,
pentru ca să i se arate faptele,
fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.
B. Comentariu asupra pericopei
Versetul 16
Nu este clar dacă Isus vorbeşte aici sau evanghelistul. Textul grecesc este ambiguu la acest punct şi astfel traducătorii sunt împărțiți cu privire la această chestiune. Unele traduceri pun un semn de citat la sfârşitul versetului 15 indicând că discursul lui Isus s-a sfârşit acolo. Totuşi, alte traduceri continuă discursul lui Isus până la sfârşitul versetului 21. Versetul 16 conține punctul principal al pericopei, şi astfel, celelalte versete din aceasta în principal rostesc şi ilustrează mai departe afirmaţiile din versetul 16. În cadrul peisajului ridicării șarpelui afirmat în versetele imediat precedente, Ioan 3:16 generează o cascadă de alte afirmații înrudite care întăresc versetul 16 şi sunt introduse prin următoarele cuvinte legate, „Căci (v. 17) … Acum (v. 19) … Căci (v. 20) … Dar (v. 21).”
Versetul 16 este introdus prin cuvântul grecesc „gar,” tradus cu cuvântul „fiindcă” de majoritatea traducerilor. Engleza modernă ar reda înțelesul ei ca „deoarece.” Cuvântul „γαρ” este o conjuncție subordonatoare care leagă acest verset de versetele anterioare ca o explicație. Această conjuncție ca un dispozitiv obişnuit de legare în Noul Testament (1024 dăți) este foarte importantă pentru deciderea înțelesului lui Ioan 3:16 cât şi restul pericopei. Cu alte cuvinte, versetele 14-15 pregătesc scena pentru afirmaţiile din versetul 16. Tema credinţei şi a crede este cea mai a tot pătrunzătoare temă în versetele 16-21.
Este important să observăm că tema pericopei anterioare, Ioan 3:1-15 este aceea a nașterii noi sau a nașterii de sus. Ioan mai întâi introduce nașterea nouă şi apoi urmează îndeaproape (începând cu versetul 12 şi în special 15 şi următoarele versete) cu tema credinţei care domină restul pericopei. În cadrul decorului teologic mai larg al cărții Ioan care confirmă mai departe aceasta, credinţa urmează nașterea din nou, şi este sigur că cineva nu poate face una fără cealaltă. Herman Ridderbos afirmă:
Nașterea de sus, totuşi mult din aceasta este o minune a Duhului, nu este efectuată fără chemarea credinţei, şi răspunsul credinţei… Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că nașterea din nou nu stă pe o decizie umană antecedentă [a crede]. Credinţa nu este răspunsul eului superior sau mai bun la mesajul Evangheliei [vezi Ioan 5:25]… Cu alte cuvinte, credinţa aparține misiunii şi minunii Duhului. [1]
Ridicarea fiului Omului pe cruce a fost scopul dăruirii singurului Fiu născut al lui Dumnezeu, şi aceasta a fost motivată de dragoste. Scopul dăruirii a fost de a face posibilă noua naștere şi credinţa.
Apoi, evanghelistul exprimă maniera în care Dumnezeu a iubit lumea. Pentru a face aceasta, el a folosit adverbul oὕτως care este redat ca „atât” de majoritatea traducerilor. Aceasta dă impresia de grad cu înțelesul „atât de mult”. Traducerea română Cornilescu redă înțelesul său ca „atât de mult.” Mulți comentatori accentuează acest înțeles datorită folosirii sale în legătură cu conjuncția subordonatoare ὥστε şi a cazului indicativ. D. A. Carson accentuează măsura dragostei lui Dumnezeu prin afirmarea că: „Construcția grecească din spatele lui atât a iubit … încât el a dat pe singurul său Fiu (oὕτως plus ὥστε plus indicativul în locul infinitivului) accentuează intensitatea iubirii, şi insistă că prevăzuta consecință a rezultat; cuvintele „singurul său Fiu” accentuează măreția darului.” [2]
Totuşi, alte traduceri traduc oὕτως prin accentuarea manierei sau felului (cum) Dumnezeu a iubit lumea. [2] Mulți comentatori sunt de acord cu acest fel de a traduce oὕτως. De exemplu, Craig S. Keener a scris că, „Unii ar putea înțelege traduceri engleze (Dumnezeu „atât” a iubit lumea) ca intenționând, „Dumnezeu a iubit lumea atât de mult;” dar limbajul lui Ioan este mai degrabă calitativ decât cantitativ. Oὕτως înseamnă „Aceasta este cum” Dumnezeu a iubit lumea; crucea este expresia fundamentală a iubirii lui.” [3]
Prin urmare, oὕτως are în centru focal darul şi nu magnitudinea iubirii lui Dumnezeu pentru această lume. Cu alte cuvinte, evanghelistul spune, „Iată cum Dumnezeu a iubit lumea încât el a dat singurul său Fiu.” Sunt de acord cu acest înțeles pentru că cuvântul oὕτως a fost folosit cu acest înțeles exclusiv în Noul Testament. [4] Doar de două ori adverbul oὕτo a fost folosit cu înțelesul „atât de mult” accentuând gradul şi nu maniera (Evrei 12:21 şi Apocalipsa 16:18). Aceasta este evident în cadrul contextului. Observaţi că cuvântul folosit în aceste două exemple cu acest înțeles este oὕτo şi nu oὕτως.
Prin urmare, adverbul oὕτως a fost întotdeauna folosit în Noul Testament accentuând maniera în care acțiunea verbului (acesta se modifica) era înfăptuită. Cu toate acestea, dacă oὕτως înseamnă intensitatea sau manieră acesta nu schimbă cu adevărat înțelesul pasajului. El a iubit prin a dărui, cu alte cuvinte, Dumnezeu a demonstrat iubirea lui prin dăruirea Fiului său, şi magnitudinea darului indică inevitabil spre magnitudinea iubirii lui. Chiar dacă adverbul oὕτως accentuează maniera de a dărui, intensitatea iubirii este încă făcută evident prin magnitudinea darului; Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu!
Primitorul iubirii şi darul este lumea. Mulţi creştini cred că acest verset spune că Dumnezeu l-a dat pe Fiul său să moară pentru toată omenirea din toate locurile şi din toate vremurile. Dar a fost intenția evanghelistului să transmită acest înțeles? Aceasta este improbabil. Acest înțeles nu se potrivește nici cu logica versetului şi contextul său imediat, sau cu tema mai mare Ioanină a iubirii care este restricționată pentru cercul intim al iubirii între Tatăl, Fiul şi cei aleși. Înțelesul versetului rămâne acelaşi chiar dacă numărul celor astfel iubiți în lume este doar un procent din întregul. Aici importanța conjuncției de legătură gar (pentru că) vine în centrul focal şi nu poate fi exagerați. Afirmaţia din versetul 16 este legată cu afirmaţia din versetul 15.
Este important să observăm că evanghelistul deja a identificat în versetul 15 pe cei din lume care sunt primitorii „ridicării” Fiului, şi anume colectivul πᾶς ὁ πιστεύων (toţi cei care cred). Acelaşi lucru este repetat în a treia parte a versetului 16, unde din nou primitorii dăruirii Fiului sunt identificați cu colectivul πᾶς ὁ πιστεύων (toţi cei care cred). De vreme ce tema „iubirea pentru lume” este la mijloc între acestea, primitorii iubirii lui Dumnezeu în lume sunt aceeaşi, şi anume colectivul „πᾶς ὁ πιστεύων” (toţi cei care cred). Curgerea discursului nu accentuează cuvântul κόσμος (cosmos — lumea), ci următoarea propoziție scop introdusă prin conjuncția ἵνα (astfel că). Scopul iubirii lui Dumnezeu pentru lume este mântuirea celor aleși (prin intermediul trimiterii fiului Său). Deopotrivă iubirea şi Darul lui Dumnezeu sunt intenționate pentru colectivul „πᾶς ὁ πιστεύων” (toţi cei care cred) care erau, ei înșiși, parte din lume. [5]
Astfel, D.A. Carson a scris:
Toţi credincioşii au fost aleși din lume (15:19); ei nu sunt altceva altfel decât „lumea” când Evanghelia vine prima dată la ei. Ei nu ar fi devenit ucenici adevărați despărțiți de dragostea lui Dumnezeu pentru lume… Scopul Său final este mântuire celor din lume care cred în el (eis auton, nu en autow: ca în v. 15)… Creştinii nu s-au născut creştini; ei „erau prin natură obiecte ale mâniei” (Efeseni 2:3). [6]
Prin urmare, κόσμος (cosmos — lumea) aici este un termen generic denumind poziția primitorilor iubirii lui Dumnezeu, şi anume umanitatea. Substantivul κόσμος (lumea) a fost folosit de multe ori de Ioan (102 de ori în cărțile Ioanine; de 78 de ori în Evanghelia după Ioan) [7] dar niciodată în legătură cu dragostea lui Dumnezeu. Nicăieri în altă parte în cărțile Ioanine dragostea lui Dumnezeu nu este îndreptată fie spre lumea rea fie spre întreaga lume fără discriminare. Folosirea termenului κόσμος (lume) în Ioan 3:16, cât şi în restul scrierilor Ioanine, nu indică lumea fără excepție, ci mai degrabă lumea fără deosebire. Termenii „lume” sau „întreaga lume” în Biblie nu înseamnă mereu întreaga lume. Cuvântul grecesc κόσμος, la fel ca toate celelalte cuvinte din Biblie, trebuie să fie interpretat mereu în context. Contextul decide mereu înțelesul cuvintelor sau frazelor individuale. [8]
Din nou, D. A. Carson scrie că dacă pronumele κόσμος (cosmos — lume) aici înseamnă lumea fără excepție, atunci, „Scopurile lui Dumnezeu trebuie în mod inevitabil să fie frustrate, de vreme ce unii nu vor crede. Dar o astfel de poziție nu poate fi potrivit fie cu accentul pe certitudinea realizării scopurilor lui Dumnezeu nici cu pasaje predestinariene precum 6:44, 65; 19:9.” [9] Cu alte cuvinte, Ioan indică faptul că iubirea mântuitoare lui Dumnezeu care a fost direcționată timp de secole exclusiv spre poporul evreu acum a fost extinsă spre întreaga lume a neamurilor. Köstenberger este de acord cu această concluzie și afirmă că, „Deși privirea la șarpele de aramă în pustie a restaurat viață către israeliții credincioși, nu există deloc astfel de restricții etnice asupra celor care cred în Isus. Fiecare care crede „în el” va primi viaţa veşnică… Dumnezeu l-a trimis pe Isus să îl mântuiască nu doar pe Israel, ci [pe toţi credincioşii din] întreaga lume.” [10]
Prin urmare, în legătură cu scopurile mântuitoare ale lui Dumnezeu, Ioan mereu foloseşte termenul κόσμος (lume) cu înțelesul de „nu doar evreii.” A împinge termenul generic κόσμος (lume) ca să însemne fiecare individ singur de pe planetă nu doar merge împotriva înțelesului contextului imediat, dar de asemenea şi împotriva soteriologiei predestinariene Ioanine care străbate această evanghelie. Pentru a face aceasta, este nevoie să importăm în textul din Ioan 3:16 o stipulare străină pentru a evita concluzia eronată că fiecare singur individ din întreaga lume va fi mântuit. Această idee este soteriologie „democratică” modernă (în special post-modernă) care este străină de Biblie. În concluzie, în timp ce Dumnezeu iubeşte întreaga lume datorită legământului său de creare, iubirea mântuitoare specială considerată aici în acest verset este direcționată în exclusivitate către cei credincioşi (πᾶς ὁ πιστεύων), nu întreaga lume fără distriminare. Aceasta nu este doar o iubire potențială ci este una eficientă, o iubire pe deplin realizată.
Mulți oamenii accentuează iubirea lui Dumnezeu în acest verset, totuşi nu acesta este punctul principal. Din cele trei propoziţii principale din acest verset, 1. iubirea pentru lume, 2. oferirea Fiului, şi 3. credinţa şi primirea vieții veşnice, afirmaţia iubirii pentru lume este cea mai puţin importantă, arătând doar poziția primitorilor darului lui Dumnezeu. Prin urmare, afirmaţia „iubirii pentru lume” în acest verset nu intenționează să arate extinderea ispășirii lui Cristos, după cum mulți vor să înțeleagă. Aceasta ar citi în verset ceva care pur şi simplu nu este acolo. Afirmaţia „iubirii” pentru lume este strâns legată cu cele două propoziţii care urmează.
Prima propoziţie care urmează este oferirea Fiului. Darul dat de Dumnezeu este unul şi singurul Fiu al lui Dumnezeu, Isus Cristos. Cuvântul grecesc este μονογενῆ şi este interpretat de multe traduceri ca „singurul născut” Fiu al lui Dumnezeu. [11] Aceasta ar putea fi înșelător, totuşi, de vreme ce aceasta ar putea sugera o naștere actuală, astfel subminând divinitatea lui Cristos pentru anumite grupuri. Prin urmare, pentru a evita o astfel de confuzie, alte traduceri redau „unul şi unicul”, „unic” sau doar „singurul” în loc de născut. [12] Folosirea acestui termen de către Ioan poate indica o înțelegere o înțelegere intensă (emotivă/emfatică) (Οὕτως + ὥστε + μονογενῆ), totuşi nu în mod necesar. Termenul grecesc accentuează dinamic unicitatea Fiului lui Dumnezeu şi este contrastată cu păcătoșenia lumii.
Punctul principal al versetului este afirmat de propoziţia de scop introdusă prin conjuncția subordonatoare ἵνα (astfel că). Această propoziţie arată scopul dăruirii Fiului lui Dumnezeu şi identifică primitorii iubirii lui Dumnezeu. Propoziţia principală, „Căci astfel este felul în care Dumnezeu a iubit lumea” nu are nici un sens fără propoziţia subordonatoare de „dăruire” introdusă de conjuncția subordonatoare ὥστε (că). Această conjuncție introduce rezultatul iubirii lui Dumnezeu, şi anume „dăruirea” Fiului. Totuşi, cele două propoziţii împreună încă nu formează un gând complet, deoarece acestea afirmă: „Căci acesta este felul în care Dumnezeu a iubit lumea încât el a dat pe unul şi singurul său Fiu.” Aceasta încă nu are sens deplin. În mod clar ceva lipsește. Scopul propoziţiei introdusă de conjuncția ἵνα (astfel că) completează gândul din versetul în mod frumos prin introducerea scopului iubirii lui Dumnezeu şi al dăruirii Fiului deopotrivă. Acestea ar putea spune deopotrivă: (1) Dumnezeu a iubit lumea cu scopul de a o mântui. (2) Dumnezeu l-a dat pe unicul său Fiu cu scopul de a mântui lumea. Mântuirea este scopul final şi precis al iubirii lui Dumnezeu şi al dăruirii lui Dumnezeu a Fiului Său deopotrivă.
Prin urmare, iubirea lui Dumnezeu pentru lumea rea nu este motivul pentru dăruirea şi întruparea Fiului lui Dumnezeu (contra Beasley-Murray),[13] ca şi când punctul principal al versetului este pe prima propoziţie. Iubirea lui Dumnezeu nu este un final în sine. De fapt mântuirea tuturor credincioşilor aleși este scopul final pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cheia înțelesului acestui verset stă în propoziţia de scop. Dacă propoziţia principală a identificat în mod generic poziția primitorilor iubirii lui Dumnezeu, propoziţia ἵνα identifică mai departe primitorii propriu-ziși şi speciali ai acțiunilor lui Dumnezeu. Propoziția scop arată primitorii ai iubirii lui Dumnezeu şi ai dăruirii Fiului deopotrivă, şi anume pe cei care cred. Doar prin credinţă cineva primește darul iubirii, viaţa veşnică. Fiind subliniată hotărât de către context, tema principală din Ioan 3:16 nu este nici iubirea lui Dumnezeu, nici dăruirea Fiului, după cum s-ar părea la suprafață. Tema predominantă aici este aceea a credinţei, cu alte cuvinte mântuirea prin credinţă, deşi iubirea lui Dumnezeu şi dăruirea Fiului de către Tatăl (acțiuni ale lui Dumnezeu) sunt deopotrivă cerințe cerute anterior credinţei mântuitoare.
Nu toată lumea fără excepție primește mântuirea, ci doar cei care cred. Construcţia gramaticală ho pisteuown este un participiu substantival articulat (timpul prezent, singular) cu înțelesul de „cei credincioşi (în mod continuu).” Aspectul continuu al acestui participiu introduce un fapt şi nu o condiție în acest context. [14] Cu alte cuvinte, aici, credinţa continuă nu este o condiție pentru mântuire, ci este faptul care rezultă în viaţa veşnică. Siguranța, şi nu condiția, este avută în vedere aici.
Participiul substantival ho pisteuown de aici este calificat de adjectivul prenominal pas (oricare, fiecare, toţi). Construcția colectivă pas ho pisteuown înseamnă literal „fiecare care crede” şi ar trebui să fie redat într-o traducere engleză mai bună ca „everyone that belives” (fiecare care crede.) Majoritatea traducerilor (datorită tradiției şi feluritelor filozofii de traducere) pierde înțelesul precis al adjectivului pas [15] şi îl traduce prin „oricine.” [16] Câteva alte traduceri traduc în mod corect pas ca însemnând „fiecare.” [17]
Cu toate acestea, termenii „oricine” şi „fiecare” nu transmit acelaşi înțeles. Pronumele „oricine” are un înțeles indefinit şi exprimă un anumit număr (deschis) dintr-un total, în timp ce adjectivul „fiecare” are un înțeles definit şi exprimă absolut totalul din întreg. În „Big Kittel”, Reicke Bo afirmă că cuvântul grecesc pas aici, ca un adjectiv singular, are o „semnificație distributivă: „fiecare.” Generic: „fiecare” dintr-un grup.” [18] Prin urmare, înțelesul singular aici este „fiecare care crede” şi este în armonie cu înțelegerea lui pas în restul Evangheliei lui Ioan. Cu alte cuvinte, evanghelistul spune că absolut fiecare care de fapt crede va avea viaţa veşnică. [19]
Este important să observăm că nu doar universalitatea absolută nu este avută în vedere aici, ci de asemenea universalitatea potențială. Nu este nimic în acest verset care să indice că Dumnezeu a dorit să mântuiască întreaga lume dar va reuși să mântuiască doar pe câțiva oameni care aleg să creadă. [20] După cum a fost afirmat mai sus, iubirea lui Dumnezeu pentru lume în acest verset nu este a fi înțeleasă ca o iubire mântuitoare direct indiscriminatoriu îndreptată spre întreaga lume fără excepție. Iubirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu este, de fapt, în mod suveran direcționată spre aleșii săi care sunt în lume, adică, fără distincție. Iubirea lui Dumnezeu este la fel de suverană precum toate celelalte atribute ale lui. În această privință, Sam Storm afirmă în mod competent:
Astfel, a spune că iubirea este suverană este a spune că ea distinge. Aceasta este, prin definiţie ca iubirea mântuitoare, acordată peste şi experimentată doar de cei care sunt de fapt mântuiți (de exemplu, cei aleși). Deşi există cu siguranţă un sens în care Dumnezeu îi iubeşte pe cei ne-aleși, el nu îi iubeşte răscumpărător. Dacă el ar fi făcut aceasta, ei ar fi fost cu siguranţă răscumpărați. Dumnezeu îi iubeşte, dar nu mântuitor, altfel ei ar fi cu siguranţă mântuiți. [21]
După cum a fost afimat mai sus, pas (fiecare, toţi) nu înseamnă oricine precum a indica o alegere sau o simplă posibilitate, dar de fapt, pas înseamnă oricare şi poartă un înțeles fix definit al siguranței. Aceasta este, în special, în armonie cu soteriologia predestinariană predominată a celei de-a patra Evanghelii.
Referitor la construcțiile prepoziționale en autow (în el) (din versetul 15) şi eis autow (înspre el [oriunde altundeva în Ioan]) Bruce M. Metzger scrie: „Cu excepţia acestui pasaj [v. 15], al patrulea evanghelist mereu foloseşte eis după pisteuein (de 34 de ori), niciodată en. Pe de altă parte, dacă en autow este original aici, înțelesul ar putea fi, „astfel că oricine care crede va avea în el (adică odihnindu-se pe el [Dumnezeu] ca şi cauză) viaţa veşnică.”[22] Cauza aici este aceea a credinţei – cauza acțiunii verbului (pe care participiul o exprimă în mod implicit), şi anume pisteuwn. Aceia care vor crede în final, sunt aceia pe care Dumnezeu i-a ales. Pentru Ioan, cei care cred sunt doar aceia pe care Tatăl îi atrage şi îi dă Fiului (6:37-40, 44-45) în actul suveran al alegerii. Inițiativa cât şi întreaga lucrare a mântuirii stă în exclusivitate pe Dumnezeu. După cum a afirmat în mod competent Newton, Dumnezeu în Ioan 3:16 „a deschis împărăţia către toţi credincioşii [aleși].”[22]
Prin urmare, deşi iubirea lui Dumnezeu pentru lume este menționată în apodoza acestui verset, după cum este deja stabilit în versetul anterior (15) şi confirmat în versetul 16, aceasta garantează mântuirea doar celor care cred. Dumnezeu nu a venit într-o lume „neutră” pentru a „oferi” (ca în punerea mesei) mântuirea, către toţi cei care prin propria lor putere şi voință cumva decid să creadă, dar, de fapt, el a venit într-o lume deja condamnată pentru a-i mântui în final pe cei pe care el i-a ales înainte de crearea timpului şi spațiului potrivit cu planul/scopul său veşnic, suveran (Romani 8:28). Ceilalţi din lume care nu cred vor rămâne pierduți şi vor pieri (3:36).
Există doar două feluri de oameni în lume, cei care cred şi vor fi mântuiți (din lumea pierdută), şi cei care rămân pierduți (3:36). Când noi privim la aceasta din punctul de vedere al rezultatului acțiunilor lui Dumnezeu, devine clar că primitorii adevărați ai iubirii lui Dumnezeu sunt aceia care cred şi sunt mântuiți. Această concluzie se potrivește foarte bine cu cercul adevărat al iubirii lui Dumnezeu care umple evanghelia, şi anume iubirea lui Dumnezeu pentru Fiul şi pentru oile lui.
Referitor la acest adevăr, C. Mathew McMahon scrie:
Trebuie să fie o distincție între iubirea ad infra şi ad extra. În interiorul naturii Trinităţii, există o iubire pură comunicată către fiecare dintre persoanele din Trinitate. Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi Fiul îl iubeşte pe Tatăl şi această dragoste este comunicată între ei prin lucrările Duhului iubirii. Această iubire este iubirea interioară Trinitariană care este ad infra, o iubire fără restricție. Dumnezeu, comunicând iubirea în acest fel, ține o iubire pură şi nerestricționată. Totuşi, există de asemenea o turnare a iubirii Lui în şi prin Cristos, care este restricționată la cei aleși în Cristos. Această turnare a iubirii răscumpărătoare asupra creaturilor sale este ad extra, în afara Lui Însuși în cei Iubiți [Efeseni 1:6].[24]
De aceea, în concluzie, Ioan 3:16 afirmă că Dumnezeu atât i-a iubit pe cei aleși din lume atât de mult (în acest fel) încât el l-a dat pe unicul şi singurul său fiu pentru ca fiecare care crede (în el [de asemenea versetul 15]) nu va pieri ci va avea viaţa veşnică. În concluzie, noi am văzut că, prin „lume” evanghelistul Ioan vrea să spună credincioşii aleși, fără distincție, şi NU întreaga lume fără excepție fie efectiv fie potențial. Cei pe care Dumnezeu i-a iubit sunt credincioşii aleși. Doar pentru ei, El l-a dat pe unicul său Fiu, pentru ca să îi mântuiască pe ei din lume. Doar credincioşii aleși sunt recipienții iubirii şi mântuirii lui Dumnezeu, şi NU întreaga lume fără deosebire! Aceasta este ceea ce Ioan 3:16 învață de fapt şi este confirmat nu doar de contextul imediat ci de asemenea de întregul text al cărților Ioanine.
Versetul 17
„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (NET)
Acest verset este legat de versetul anterior din nou prin conjuncția subordonatoare gar (pentru, deoarece), dar aici aceasta este însoțită de adjectivul adverbial ou modificând în mod negativ verbul activ aorist apesteilen (trimis). Acest verb se referă înapoi în mod particular la verbul aorist activ din versetul anterior edowken (a dat) şi mai departe identifică maniera de dăruire a Fiului. [25] Conjuncția subordonatoare gar (pentru, deoarece) semnalizează că în versetul 17 evanghelistul continuă gândul din versetul 16 prin a elucida mai departe ceea ce el a vrut să spună în versetul/fraza anterioară. Nu este dată nici o informaţie nouă în acest verset, dar în schimb el reafirmă cu cuvinte diferite ceea ce el a spus în versetul 16.
Aici evanghelistul afirmă din nou scopul (hina) trimiterii Fiului dar într-un mod negativ (nu de a condamna). În versetul anterior scopul a fost afirmat în pozitiv, şi acum acesta este repetat în negativ. Totuşi, în a doua parte a versetului, scopul este din nou reafirmat în pozitiv, şi anume mântuirea lumii care crede. Aceasta are efectul general de a întări scopul general al pericopei.
Este foarte important să observăm repetarea termenului „lume” într-un mod generic, chiar imediat după ce evanghelistul a identificat în mod specific primitorii acestei mântuiri deopotrivă în v. 15 şi v. 16, şi anume has ho pisteuwn (fiecare care crede). Aceasta ar trebui să stabilească în primul rând în mod inechivoc, concentrarea evanghelistului când scrie aceste versete şi în al doilea rând, înțelesul termenului „lume” în versetul anterior. El nu se gândea despre întreaga lume (după cum un citiotor modern superficial ar reda), ci el a avut în special concentrarea asupra celor credincioşi (pas ho pisteuwn) care sunt parte din lume în mod generic.
Ce a vrut el să spună prin „nu ca să condamne lumea?” Aceasta nu înseamnă că lumea în întregime ei nu va fi condamnată. Condamnarea păcătoșilor necredincioşi este un fapt în Noul Testament. Dacă termenul „lume” în versetul anterior înseamnă „întreaga lume fără discriminare” este iubită răscumpărător de către Dumnezeu, atunci acelaşi înțeles este reținut aici, şi anume că „întreaga lume fără discriminare” nu va fi condamnată (deoarece cele două gânduri sunt legate prin conjuncția „fiindcă”). Totuşi, nu se poate să fie aceasta cazul deoarece aceasta ar crea o contradicție indestructibilă cu propoziţia cauzală a versetului 16 unde Ioan afirmă că doar aceia care cred sunt cei care în mod clar nu vor pieri ci au viaţa veşnică. Prin urmare, cei care sunt scutiți de condamnare, şi anume pas ho pisteuwn (toţi care cred), sunt în mod colectiv obiectul iubirii lui Dumnezeu afirmată în versetul anterior şi nu întreaga lume fără discriminare.
Verbul krinei (condamnă) în acest verset indică înapoi spre verbul apoleitai (piară) din versetul anterior. Cu alte cuvinte, condamnarea din versetul 17 necesită distrugerea şi pieirea afirmată în versetul 16. Termenul legal/penal krinei de aici este un subjonctiv aorist activ şi de fapt el înseamnă „judecat.” Unele traduceri folosesc termenul „condamnat” [26] în timp ce altele sunt mai precise prin a reda termenul ca „judecat.” [27] Totuşi, „judecarea” de aici nu poartă înțelesul penal de „condamnare” după cum a fost stabilit în versetul anterior.
Mai mult, termenul grecesc „nu pentru a condamna” în acest verset nu înseamnă că Dumnezeu nu condamnă întreaga lume la prima lui venire şi că el păstrează acea condamnare pentru a doua venire (deşi aceasta este de asemenea adevărat), pentru că termenul krinei (condamnă) este în mod indispensabil, antitetic legat de cuvântul sothei (mântuit) care este țintit exclusiv spre cei care cred. Astfel înțelesul aici este că aceia care cred vor fi mântuiți şi aceia care nu cred vor fi condamnați / judecați. Ideea generală a acestei pericope este rolul credinței în mântuire.
Versetul 18
Acest verset continuă, prin repetarea şi contrastarea ambelor teme de „credinţă” pe de o parte şi de a „fi judecat” pe de altă parte. Nu este introdusă nici o informaţie nouă (o excepție: vezi mai jos), dar repetiția în acest verset are efectul de a întemeia chiar mai departe adevărul din versetul 16. Aici evanghelistul explică deopotrivă baza de a fi „mântuit” pe de o parte, şi „condamnarea” pe de altă parte. Acea bază este „credința” şi respectiv „necredinţa”. Ioan nu mai vede lumea în mod holistic ci împarte lumea din versetele anterioare în două grupuri prin folosirea singularului colectiv ilustrativ „unul” pe de o parte şi „unul” de cealaltă parte. Distincția în înțelesul termenului „lume” în versetele anterioare se conturează deplin aici. Termenul generic „lume” din versetele anterioare este schimbat cu termenul colectiv generic „unul.” Aici evanghelistul îşi îngustează concentrarea lui spre individ şi subliniază faptul că mântuirea sau condamnarea sunt individuale şi nu colective şi sunt bazate fie pe elementul de „a crede” fie pe lipsa acestuia.
La acest punct Ioan introduce un nou concept în această pericopă prin cuvântul eidei (deja). Cei care nu cred sunt deja condamnați. Evanghelistul declară aici că aceia care sunt condamnați datorită necredinţei deja stau condamnați chiar înaintea ca acea alegere să fie disponibilă lor. Ei nu ajung condamnați la momentul de necredinţă; mai degrabă ei sunt deja condamnați. Ei nu au fost niciodată neutri. D.A. Carson explică în mod competent:
Fiul Omului a venit într-o lume deja pierdută şi condamnată. El nu a venit într-o lume neutră pentru a-i mântui pe uni şi a-i condamna pe alții; el a venit într-o lume pierdută (căci aceasta este natura „lumii”, 1:9) pentru a-i mântui pe unii. Faptul că nu toată lumea va fi mântuită este clarificat perfect în versetele următoare (versetele 18-21); dar scopul lui Dumnezeu în misiunea lui Isus a fost să aducă mântuire acesteia. [28]
Este important să ne amintim că, cuvântul krinei (condamna) folosit aici de fapt înseamnă „a judeca” sau „a decide.” [29] Aceasta pune înțelesul versetului într-o perspectivă diferită în care înțelegerea lui legală ia noi dimensiuni. Cu alte cuvinte, Ioan accentuează aici faptul că, condamnarea acelora care sunt condamnați a fost deja decisă înainte de implicarea lor în aceasta. Aceasta este în armonie cu perspectiva predestinariană a evanghelistului cât şi cu teologia federală Paulină a unității Adamice a celor care sunt din lume (vezi Romani 5).
Noi NU sunt născuți în această lume cu un statut neutru, ci noi suntem toţi născuți deja condamnați. Totuşi aceia care cred şi vor fi mântuiți sunt deja aleși înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4-5; Romani 8:28-30), şi sunt judecați / îndreptățiți la momentul credinţei lor. Ei nu trebuie să stea la rând pentru judecata escatologică. Deşi Ioan nu apelează explicit la doctrina Paulină a îndreptățirii prin credinţă, esenţa sa poate fi găsită în acest verset, şi anume judecata celor care sunt mântuiți la momentul îndreptățirii / mântuirii lor. Aceasta explică naturală mântuirii noastre care este prin har şi nu prin fapte. În următorul verset Ioan va explica baza acestei judecăți şi va elucida înțelesul lui „deja.”
Versetul 19.
„Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.”
Acest verset este legat de versetul anterior prin conjuncția coordonatoare „de” (acum/dar/și). Deşi traducerile sunt de asemenea împărțite cu privire la modul în care ele traduc termenul grecesc hei krisis ele toate exprimă acelaşi înțeles general, şi acesta este prins frumos de NET: „aceasta este baza pentru judecată.” Termenul „a judeca” de aici continuă gândul din cele două versete anterioare. Versetele 19-21 ilustrează adevărul tocmai afirmat.
Evanghelistul foloseşte două teme pentru a ilustra baza pentru judecată, şi anume temele lumina şi întunericul. Isus ca şi Cuvânt întrupt a fost deja introdus ca lumina lumii în capitolul unu (1:4-9). Aici Ioan expune modalitatea în care lumea a răspuns la această lumină. Separarea în două a lumii în versetele anterioare este purtată în aceste trei versete, şi anume cei condamnați şi cei mântuiți.
Este important să notăm că lumina sau întunericul aici nu creează împărțirea. Împărțirea este presupusă de Ioan. Cu alte cuvinte, împărțirea existase deja când lumina a apărut. Tema principală în aceste trei versete este natura revelatoare a luminii. În acest context, lumina nici nu mântuiește nici nu condamnă. Lumina pur şi simplu dezvăluie ceea ce este deja acolo, şi anume condamnarea sau mântuirea.
Două grupuri iau formă în aceste ultime versete ale pericopei. În versetul actual tema judecății este afirmată doar negativ. Primul grup iubeşte întunericul şi urăște lumina – totuşi ei fac aceasta deoarece ei sunt deja condamnați, după cum a fost afirmat în versetul anterior. Statutul lor de a fi condamnați este ceea ce îi motivează să iubească întunericul şi să urăscă lumina. Acest adevăr indică spre depravarea rasei umane care stă în condamnarea şi spre lipsa lor de dorință de a veni la lumină.
Este important să notăm, totuşi, că baza pentru judecata lor este încă atitudinea lor morală față de lumină şi întuneric. A face fapte rele este sinonim aici cu a iubi întunericul. De asemenea este important să notăm că deşi ei erau deja condamnați la apariția luminii, ei sunt judecați datorită faptelor lor rele. Aceasta arată frumos compatibilitatea între suveranitatea divină şi responsabilitatea umană.
Versetele 20-21
„Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”
Aici din nou, versetul 20 este legat de versetul anterior prin conjuncția coordonatoare gar (pentru) care o leagă de versetul anterior, în care Ioan tocmai a afirmat că iubirea față de întuneric şi respingerea luminii a fost baza pentru judecata lui Dumnezeu. După cum a fost afirmat mai sus, lumina sau întunericul, aici, nu creează despărțirea, căci despărțirea este deja presupusă acolo de către Ioan.
Acești oameni iubesc întunericul pentru că aceasta ar putea ascunde faptele lor rele deja prezente în viețile lor. Întunericul aici nu cauzează faptele rele; acesta doar ascunde ceea ce este deja acolo. În timp ce este adevărat că faptele rele preced necredinţa, nu este adevărat că faptele bune preced credinţa (contra Michaels). [30] Aceste versete nu discută explicit credinţa sau convertirea. Aici evanghelistul arată de ce două grupuri răspund la lumină în felul lor. Oamenii din primul grup urăsc lumina. Ei nu vin la lumină pentru că faptele lor erau rele şi ei nu au vrut ca lumina să expună ceea ce era deja acolo, cine sunt ei cu adevărat.
Totuşi aceia din al doilea grup vin la lumină pentru ca aceasta să descopere că faptele lor sunt „bune.” Aceasta, totuşi, nu înseamnă că faptele lor „bune” au precedat mântuirea, ca şi când venirea la lumină ar însemna convertirea sau mântuirea. Aici Michaels afirmă competent aceasta într-un mod corect:
Aceasta sugerează că scopul venirii lui Isus în Evanghelia lui Ioan, nu este atât de mult „convertirea” sau „revelația” a celor care aparțin deja lui Dumnezeu şi a celor care nu aparțin… El [Natanael, exemplificând credincioşii] a venit într-un anumit fel în care el deja aparținea lui Dumnezeu, şi Isus a știut că Dumnezeu îl atrăgea.” [31]
Mai mult, după cum a fost afirmat mai sus, ceea ce este adevărat despre primul grup este de asemenea adevărat pentru al doilea grup, şi anume că faptele bune erau deja acolo. Lumina de aici nu determină faptele bune; aceasta simplu dezvăluie ceea ce este deja prezent. Este de asemenea important să observăm că faptele lor erau făcute în Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu. Venirea luminii face faptul acesta evident. Expresia „făcute în Dumnezeu” arată că acești oameni erau deja mântuiți / convertiți, şi că lumina doar a făcut acel fapt evident. Aceste versete nu spun nimic cu privire la felul în care cineva se mișcă de la întuneric la lumină. Ele (ambele grupuri) sunt introduse ca fiind deja în locul unde sunt.
Expresia poiown tein aleithean (practică adevărul) este un ebraism care înseamnă a acționa cu credincioșie (1QS 1.5; 5.3; 8.2). [32] Aceasta este important deoarece conceptul de credinţă şi credincioșie este deja prezent în faptele care sunt realizate prin puterea lui Dumnezeu. Propoziţia de scop, introdusă aici de asemenea de conjuncția greacă subordonatoare hina, arată scopul venirii luminii, şi anume să arate că faptele bune (deja prezente acolo) au fost de fapt făcute în Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este creditat pentru faptele lor bune. Nu cel care face este evidențiat aici. Acesta este mereu Dumnezeu. În cele din urmă credinţa dată de Dumnezeu este aceea care capacitează pe cineva să facă faptele bune. Cele două nu pot fi divorțate. Ele merg mereu împreună.
III. Semnificaţia pericopei.
A. Puncte teologice
- Iubirea lui Dumnezeu față de lume.
Deşi Dumnezeu are o iubire generală pentru lumea pierdută, bazată pe legământul său cu creația, în care Dumnezeu poartă de grijă în multe moduri pentru toţi din lume, cu toate acestea, iubirea lui cu adevărat intimă este materializată doar spre cei ai lui, şi anume, aceia care au fost aleși din lume. Dacă această dragoste a lui Dumnezeu trebuie să fie luată în mod general sau particular, în final, totuşi, doar cei care cred vor fi adevărații beneficiari veșnici ai acestei iubiri. Restul Evangheliei lui Ioan, cât şi restul Bibliei, stabilesc acest fapt. După cum a fost stabilint în secțiunea exegetică de mai sus (comentariu asupra versetului 16), iubirea lui Dumnezeu pentru lume, în acest pasaj se referă la aleșii credincioşi care erau, ei înșiși, o parte din lume la vremea când ei au fost mântuiți. Acest fapt este stabilit de prezența propoziției de scop (hina) cu referință la iubirea lui Dumnezeu pentru lume şi la oferirea Fiului, şi prin contextul din versetele 14-17. Iubirea lui Dumnezeu nu este o iubire oarbă care va rezulta în mântuire pentru întreaga rasă umană. Nu toată lumea fără excepție va fi în final mântuită. Doar prin credinţă cineva primește darul iubirii, viaţa veşnică.
- Condamnarea veşnică a lumii.
După căderea lui Adam fiecare ființă umană s-a născut în această lume în păcat şi condamnată. Când Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit în această lume, el nu a venit într-o lume neutră pentru a mântui pe unii şi a-i condamna pe toţi ceilalţi. El a venit într-o lume pierdută şi deja condamnată pentru a-i mântui în mod milostiv pe câțiva, şi anume pe cei aleși, cei care cred în Fiul. Restul lumii rămâne condamnată înaintea lui Dumnezeu până în ziua judecății şi în cele din urmă va petrece veşnicia în iad departe şi despărțită de Dumnezeu. Deşi acest adevăr nu este afirmat în mod explicit în această pericopă, el este totuşi sugerat (versetele 16-18).
- Mântuirea prin har prin credinţă.
Din iubire, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său să moară pentru ca aceia care cred să aibă viaţa veşnică. El a murit pentru ei şi în locul lor. Prin urmare mântuirea este gratuită, fără fapte şi este bazată pe credinţă. Accentul principal pe credinţă în această pericopă întemeiază fără echivoc acest adevăr. Dăruirea Fiului în versetul 16 are în vedere crucea, şi anume moartea lui jertfitoare şi ispăşirea înlocuitoare. Oamenii nu se pot mântui ei înșiși. Deşi aceste teme nu sunt afirmate explicit în această pericopă, ele sunt cu toate acestea sugerate. Oamenii sunt mântuiți doar prin credinţă. Doar prin credinţă cineva primeşte viaţa veşnică.
Aplicații
1. Aplicație teologică
Ioan 3:16 este unul dintre cele mai fundamentale pasaje din Biblie. El este inima Evangheliei. Adevărul pe care îl exprimă acesta face toată diferența în lume. El intersectează istoria şi veşnicia. El atinge multe puncte teologice. El introduce şi rezumă evanghelia, el prezintă iubirea lui Dumnezeu pentru lume; el face aluzie la har; el învață pre-existența lui Cristos; el afirmă întruparea lui Cristos, el indică spre patimile lui Cristos şi moartea lui jertfitoare pe cruce; el declară mântuirea numai prin credinţă; el avertizează despre realitatea pierzării veşnice; el descoperă o existenţă în viața de apoi; el proclamă viaţa veşnică. Toate aceste mărețe teme Biblice sunt prezente în Ioan 3:16.
Pericopa din Ioan 3:16-21 prezintă mai multe paralelisme antitetice cum ar fi iubire-ură, mântuire-condamnare, credinţă-necredinţă, lumină-întuneric şi bine-rău. Acest pasaj este într-adevăr unul dintre cele mai bogate pasaje din punct de vedere teologic din Biblie. În acesta există multe adevăruri a fi crezute şi împărtășite cu alții. Aceste adevăruri, odată crezute, oferă speranţă şi pace credinciosului. Acesta îl motivează să îl iubească pe Dumnezeu şi pe oamenii apropiați lui. Acesta îl inspiră să îşi trăiască viața în plinătate. Acesta îi dă lui un scop şi acesta poate schimba vieți. Nu doar că acesta poate dar acesta deja a făcut aceasta, de mutle ori, nenumărate vieți au fost schimbate pentru totdeauna de adevărurile incomensurabile încapsulate în el.
2. Aplicație în viață
Printre alte aplicații posibile ale acestui pasaj cel mai viu este evanghelismul. Ioan 3:16 inspiră credincioşii să împărtășească evanghelia şi iubirea lui Dumnezeu cu alții. Aceasta se aplică bisericilor cât şi indivizilor. Când Cristos s-a înălțat la cer el ne-a dat o însărcinare să mergem în toată lumea (toate națiunile) şi să predicăm vestea bună a mântuirii către toţi (Matei 28:19). Lumea începe cu vecinii tăi. Aceasta nu trebuie să fie în părțile îndepărtate ale lumii. Mulți oameni sunt pierduți şi trăiesc chiar în vecinătatea noastră. Aceasta este misiunea credinciosului: să împărtășească evanghelia lui Isus Cristos cu toţi din jurul lui. Uneori continuarea este necesară, poate clădirea unei relaţii mai strânse cu persoana pe care dorești să o câștigi. Alteori este suficient să plantezi o sămânţă. Duhul Sfânt va continua lucrarea de acolo. Evanghelismul nu este o opțiune, este o poruncă şi fiecare credincios este responsabil să facă aceasta. Ioan 3:16 este un bun punct de pornire pentru prezentarea Drumului Roman al Mântuirii.
Haideți să nu uităm că evanghelismul este în primul rând spre slava lui Dumnezeu şi spre lauda harului său glorios (Efeseni 1:6). Noi evanghelizăm lumea întreagă, fără distincție, astfel că aceia care au fost rânduiți spre viaţa veşnică vor răspunde prin credinţă (Faptele Apostolilor 13:48) la atragerea făcută de Tatăl (Ioan 6:44) şi vor veni la Cristos (Ioan 6:37). Venirea lor la Cristos, ca un răspuns la evanghelismul nostru, este făcut spre Slava lui Dumnezeu. Prin urmare Slava lui Dumnezeu este inima evanghelismului, chiar mai mult decât iubirea lui Dumnezeu a lumii pierdute, totuşi nu spre excluderea acesteia.
NOTE
[1] Herman Ridderbos, The Gospel of John: A Theological Commentary, Trans. John Vriend (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdamns Publishing Company, 1997), 140.
[1] D. A. Carson, The Gospel According to John, The Pillar New Testament Commentary, Ed. D. A. Carson (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdamns Publishing Company, 1991), 204.
[2] These include NET, and GWT for John 3:16. This rendering agrees with all the usages of the term oὕτως in the rest of New Testament.
[3] Craig S. Keener, The Gospel of John: A Commentary (Peabody, Massachusetts: Hendrickson Publishers, 2005), 566.
[4] NASB Word Usage
even so (1), exactly (2), exactly* (1), follows (2), in such a manner (1), in such a way (4), just (2), like this (5), like* (1), same (2), same manner (1), same way (5), so (125), such (2), then (1), thereby (1), this (1), this is the way (2), this is how (1), this effect (1), this manner (4), this respect (1), this way (22), thus (7), way (7), way this (1).
[5] For example in John 1:29 the “taking away of the sin” expresses the final result of Jesus’ sacrifice and cannot be applied to the whole world, but only to the elect that were from the world. In this verse, it is nonsensical to say, “potentially taking away the sin.” Therefore in 1:29 “the world” means the elect. These elect are from the world and were of the world before and at the very time of their conversion (see also 15:19). The same thing is true for 2 Cor. 5:19 where the reconciliation is the final result of Christ’s sacrifice and can only pertain to those that God does not count their trespasses against them. By reconciling the world to himself it is meant reconciling those whose trespasses are not imputed, and not the entire world without exception. These reconciled ones were once from the world. Also, again, the same meaning is intended in 4:42 where Jesus is called “the Savior of the world.” Actually, Jesus is Savior only of those that are saved by believing. Only the saved ones can rightly call Jesus their Savior.
[6] Carson, The Gospel According to John, 205, 206
[7] Andreas J. Köstenberger, A Theology of John’s Gospels and Leters (Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 2009), 281.
[8] For example in John 12:32 (as in many other passages in the Bible), the term kosmos (world) does not idiscriminately mean that “every human being” in the world followed Jesus anymore than “every person” honors the Father (5:23) or everyone will believe in Him (11:48). Here the term kosmos (world) has been used denoting NOT the whole world, obviously, but simply a local, large, yet limited crowd of people. In this instance, as well as many other instances throughout the Scriptures, the term kosmos (world) does not, and cannot mean the entire world as some think that it always does, but a limited group of people. The term kosmos (world) in the Bible must always be understood within the context in which it appears. The Pharisees used the term kosmos (world) because in the crowd were present proselytes and visitors from many nations. This term is very important for the development of the discourse. Here it is clear that the term kosmos meant the world without distinction and not without exception. That means that no distinction was envisaged between Gentiles and Jews.
[9] D.A. Carson, Divine Sovereignty and Human Responsibility (Eugene, Oregon: Wipf and Stock Publishers, 1994), 174.
[10] Andreas Kőstenberger, John, Baker Exegetical Commentary on the New Testament, Ed. Robert W. Yarbrough and Robert H. Stein (Grand Rapids, Michigan: Baker Academic, 2004), 128.
[11] Among others are KJV, NKJV, NASB, ASV, DRB, ERV, DBT, WBS, YLT, ACV, LITV. This is because the literal meaning of the word monogenei: is mono + genesis which means “single born”, “only born” or “born alone.”
[12] Such as NIV, NLT, WEB, NET (one and only); ESV, RSV, WEY, TNT, AKJV, BBE (only); ISV (unique).
[13] George R. Beasley-Murray, John, Ed. Bruce M. Metzer et al. Vol. 36 of Word Biblical Commentary (Nashville, Tennessee: Thomas Nelson Publishers, 2000), 51.
[14] The context decides the interpretation of participles more than any other grammatical units. See Daniel B. Wallace, Greek Grammar Beyond the Basics (Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 1996), 613.
[15] Maybe because of a theological bias that has become a tradition in evangelical circles. The reasoning has the following formula: the (whole) world + whoever = anyone who wills or wants. The theological/philosophical bias here is the absolute free will of humans.
[16] Whoever rendered in: NIV, NKJV, ESV, NASB, KJV, RSV, ASV, DRB, ERV, WEB, AKJV, BBE, DBT, WBT.
[17] Everyone rendered in: NLT, GWT, ISV, WNT, YLT, NET, LITV, ABP, ACV (every man).
[18] Reicke Bo, Theological Dictionary Of The New Testament, ed. Gerhard Kittel, trans. Geoffrey W. Bromiley (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1995), 888
[19] The terms “world”, “all” and “all men” are very versatile words and may employ a wide rage of meanings, depending on the context. The key to understanding these is always the context.
[20] However, those that believe that will have to establish it from other verses.
[21] Sam Storms, Chosen for Life, The Case for Divine Election, (Wheaton, Illinois: Crossway, 2007), 183.
[22] Bruce M. Metzger, A Textual Commentary on the New Testament, (New York: American Bible Society, 2002), 175.
[22] John Newton, Works of John Newton, Volume 2, (Carlisle, PA, Banner of Truth Trust, 1988), 285-286.
[24] C. Mathew McMahon, The Two Wills of God, http://www.apuritansmind.com/arminianism/an-exegetical-look-at-john-316-by-dr-c-matthew-mcmahon,
[25] From now on (as opposed to edowken from v. 16) this verb (apesteilen) will be used in the rest of the gospel of John in connection with the giving/sending of the Son.
[26] These include: NIV, ESV, GWT, KJV, ISV, TNT, AKJV, ACV, NET, NKJV.
[27] Such as: NLT, NASB, ASV, DRB, ERV, WEB, WNT, BBE, DRY, YLT, LITV, BWE, ABP.
[28] Carson, The Gospel According to John, 207.
[29] Definition: to judge, to decide
NASB Word Usage: act as…judge (1), concluded (1), condemn (1), condemning (1), considered (1), decided (8), determine (1), determined (2), go to law (1), goes to law (1), judge (42), judged (25), judges (10), judging (5), judgment (1), pass judgment (1), passes judgment (1), passing judgment (1), pronounced (1), regards (2), stand trial (2), sue (1), trial (3), tried (1), try (1).
[30] J. Ramsey Michaels, The Gospel of John. The New International Commentary on the New Testament, ed. Gordon D. Fee (Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Publishing Company, 2010), 207
[31] Ibid.
[32] The Dead Sea Scrolls: A New Translation, trans. Michael O. Wise, Martin G. Abegg Jr., Edward M. Cook (San Fracisco, Harper Collins Publishers, 2005), 117, 122, 129.
