de Kaufmann Kohler și David Philipson
Această ramură a retoricii tratează compoziția și prezentarea predicilor sau omiliilor. Cu toate că prin însăși natura cazului pus în discuție, predica este făcută pentru închinarea publică în rândul poporului lui Israel din vremurile de început, cazul a fost restrâns la aspectele sacrificiului ritual și la funcțiunile preoției levitice și la cele muzicale. Despre predică, ca aspect al slujbei, nu există menționări până după capitolul Exilului. Într-adevăr, Deuteronomistul poruncește ca Tora să fie citită oamenilor la sfârșitul celor șapte ani, la Sărbătoarea Tabernacolului, „atunci când întregul Israel va ajunge să se înfățișeze înainte Domnului” (Deut. XXXI 11-13); iar rabinii menționează această instituție a discursului religios la Moise (Sifra, Emor, XVII; Meg. 32a; Yalk., Ex.408).
Mai mult, curentul de opinie a fost că de fapt predica era o instituție foarte veche, așa cum era văzută din tradiția însemnărilor activității în această direcție la Noe ((Sibyllines, i. 149; Sanh. 108a).
Totuși ar fi ceva mai sigur să se spună că predicatorul și omilia au înflorit ceva mai târziu, din tulpina dezvoltării religioase a iudeilor.
În Biblie, cea mai lesnicioasă apropiere de arta predicării se găsește în activitatea profeților. Ei nu erau persoane oficiale în nici o accepție a termenului, nici cuvântările lor nu erau astfel, ele fiind bazate pe prilejuri religioase sau în anumite locuri consacrate scopurilor religioase. Vorbeau așa cum îi mâna Duhul Sfânt, pretutindeni și oriunde simțeau ei că circumstanțele cereau să o facă. Unele dintre discursurile lor erau ținute, fără îndoială, la sabaturi și în zilele sfinte (vezi Isa. I, 10-17, LVIII), dar nu ca parte a slujbelor publice din Templu; „nabi” era cel mai adesea în opoziție cu reprezentanții de profesie ai religiei, decât în concordanță. Totuși, în pofida acestui fapt, rămâne plauzibil faptul că profetul a fost predecesorul predicatorului, precum și că cuvântările profeților, deși nu erau „instituții” religioase oficiale, au fost slujbele de predică de la începuturi.
Începutul predicilor de slujbă
Adevăratul început al expunerilor Scripturii ca exercițiu omiletic despre sabat, despre zilele sfinte și alte ocazii se regăsește în obiceiul, instituit de Ezra, de a citi un fragment din Tora la slujbă și de a explica sau parafraza în dialectul local (Neh. VIII 1-9, IX 3). Această traducere sau parafrazare a fost denumită Targum și de la ea s-a dezvoltat practica predicării în sinagogă – un obicei care a fost în vogă încă din secolul al patrulea înainte de Hristos(Zunz, “G. V.” p. 330). Josephus (“Contra Ap.” ii. 17) și se relatează despre el ca un obicei străvechi (vezi Faptele XV 21); Philo menționează acest obicei ca pe un element important al slujbelor publice („De Septennario”, VI; „Quod Omnis Probus Liber”, XII); și într-un fragment păstrat de la Eusebius ((“Præparatio Evangelica,” viii. 7, 12-13), același autor îl semnalează și la evreii din Roma adunați la sinagogi de sabaturi, acolo unde erau îndrumați în filozofia părinților lor (“Legatio ad Caium,” xxiii.).
În Noul Testament, „învățătura din sinagogă” este menționată atât de des încât la acea vreme predica trebuie să fi fost un lucru general în rândul evreilor (vezi și Matei IV. 23; Marcu I. 21; VI, 2; Luca IV. 15, VI, 6, XIII. 10; Ioan VI. 59, XVIII. 20; Faptele XIII. 42, XV. 21). Cele două căpetenii ale Sanhedrinilor (adunare de judecători, nota trad.) din primul secol înainte de Hristos, Shemaiah și Abtalion se disting prin titlul de „darshanim” (adică „predicatori”, Pes. 70b). Fără îndoială, termenul „darshan” a fost inițial aplicat celor care expuneau Legea, iar de aici învățătorilor de Halakah (corpul de legi ale lui Hristos, incluzând legile talmudice și rabinice, nota trad.); dar acest titlu și-a pierdut semnificația în decursul timpului și a ajuns să desemneze orice astfel de predicator, care se adresa oamenilor în general, învățându-i doctrinele religiei și moralității, alinându-i în zilele de restriște care au urmat distrugerii Templului și expunându-le texte din Scriptură nu prin prisma interpretărilor halakice sau legale, ci potrivit posibilităților lor haggadice (legate de textele rabinice iudaice, nota trad.) și edificatoare. De aici și „darash” sau „darshan” pentru alegorizarea Scripturii (Ḥag. ii. 1; Soṭah 49a; Gen. R. v. 2; comp. “doreshe reshumot,” Mek., Beshallaḥ, 1, 5, și în alte părți).
După distrugerea Templului
După încetarea sacrificiilor, adică după distrugerea Templului, rugăciunea și cuvântările religioase erau elemente ale slujbelor; toți rabinii i-au călăuzit și consolat pe oamenii care s-au adunat pentru a-i asculta. Predicile rabinului Meïr din serile de vineri și după-amiezele de sabat au atras congregații numeroase (Lev. R. ix. 9; Yer. Soṭah i. 16d). Predicile au fost ținute fie în sinagogi, fie în școli. Cuvântarea nu a avut loc numai în public, ci și cu ocazii private, precum nunți sau funeralii (Ber. 6b; Shab. 153a; M. Ḳ. 25b; Meg. 6a; Ket. 8b; Ned. 61b), la depărtare de casă, acolo unde se bucurau de ospitalitate (M. Ḳ. 9b), sau la ungerea rabinilor (Sanh. 14a). Cel ce expunea Legea obișnuia să se adreseze congregației printr-un interpret numit „meturgeman” sau „amora” (Pes. 50b; Ḥag. 14a; Meg. 23b, 24a; M. Ḳ. 21a; Ket. 8b); Soṭah 37b; Sanh. 7b). Sentimentul căpătat de interpret nu era întotdeauna cel mai cordial, așa cum se poate conchide din interpretarea versetului: „Mai bine să asculți mustrarea înțeleptului decât să asculți la cântecul celor fără minte.” (Ecl. VII.5). Spune un Midrash (Ecl. R). în acest verset: „Mai bine să asculți mustrarea înțeleptului” – aceștia sunt darshanim, predicatorii – „decât cântecul celor fără minte” – aceștia fiind meturgemanim, interpreții care ridică vocea în cânturi pentru a fi auziți de întreaga congregație”.
Cuvântările omiletice ale rabinilor din perioada talmudică se găsesc în Talmud, dar îndeosebi în așa numitele colecții midrashic. Atât cât se poate distinge din rămășițele care s-au păstrat până astăzi, se pare că acestea erau o formă regulată de slujbe. O atare slujbă consta din trei părți: (1) deschiderea sau introducerea („petiha”), (2) expunerea sau textul propriu-zis („derush) și (3) concluzia. Predicatorul începea prin citarea unui verset din Biblie, oricare în afară de textul Pentateuh (numele celor 5 cărți ale lui Moise din Biblia ebraică, nota trad.), explicându-l apoi printr-o istorisire sau o parabolă care conchideau gradat către textul discursului. Această conexiune a versetului introductiv cu textul predicii a fost numită „haruz” („legare laolaltă”), un termen împrumutat de la obiceiul găuririi perlelor pentru înșirarea lor laolaltă.
Astfel, când predica un text, „Şi Avraam era bătrân” (Gen. XXIV. 1), un rabin începea citând versetul „Perii albi sunt o cunună de cinste, ea se găsește pe calea neprihănirii.” (Prov. XVI. 31, R.V) și continuând prin ilustrarea lui cu următoarea pățanie: (Gen. R. lix.1).
„Rabinul Meïr s-a dus la Mimla, acolo văzând că toți locuitorii aveau părul negru. Şi atunci i-a întrebat: „Spuneți-mi, sunteți cu toții urmași ai seminției lui Eli?” Așa cum este scris: „Şi toți urmașii seminției tale vor muri tineri”. Ei i-au răspuns: „Rabinule, roagă-te pentru noi”; iar el le-a răspuns: „Mergeți și faceți lucruri fără prihană, iar atunci veți ajunge să meritați bătrânețea”. De unde provine raționamentul lui pentru aceste spuse? Din cuvintele „Perii albi sunt o cunună de cinste”. Şi unde se poate afla bătrânețea? „pe calea neprihănirii”. De unde puteți învăța asta? De la Avraam, despre care stă scris „El va porunci copiilor lui să ia aminte la calea Domnului, să facă lucruri fără prihană și dreptate”; așadar, el a fost găsit vrednic de a îmbătrâni, așa cum este scris „Şi Avraam era bătrân, înaintat în vârstă”.
Predicatorul ajunge aici cu textul său, explicându-l și arătând ideile de la care a pornit, prin parabolă, povestire, fabulă, alegorie sau alte extrase din Biblie. Midrash-ul este plin de astfel de expuneri, iar următoarele pot servi ca exemplu: (Gen. XXV. 5-6)
Rabinul Hama predică despre textul „Avraam a dat lui Isaac toate averile sale. Dar a dat daruri fiilor țiitoarelor sale” (Gen. R. LXI, 6).
A spus predicatorul: „Avraam i-a dat lui Isaac nu binecuvântări, ci daruri. Pilda este precum aceea a regelui care avea o grădină frumoasă, pe care a încredințat-o unui grădinar. În ea erau doi copaci ale căror crăci se înlănțuiseră între ele: un copac avea seva vieții; celălalt, otrava morții. Grădinarul a zis: „Dacă ud pomul care are seva vieții, va crește și celălalt; dacă nu ud copacul care are otrava morții, va pieri și pomul cel bun”. Gândind astfel, el a continuat: „Îmi voi face datoria ca grădinar și voi uda amândoi pomii; apoi, stăpânul grădinii să facă cum îi va fi voia”. Așa a grăit și Avraam: „Dacă îl binecuvântez pe Isaac, copiii lui Ishmael și Keturah, care sunt și ai mei, vor fi și ei cuprinși în binecuvântare; și dacă nu îi binecuvântez pe copiii lui Ishmael și Keturah, cum îl pot binecuvânta pe Isaac?”. Luând astfel aminte, el a continuat: „Eu sunt biet muritor; azi aici, mâine în mormânt. Pot doar să fac ce se cuvine. Voi dărui blagoslovirea tuturor copiilor mei: restul va fi în seama lui Dumnezeu, care va face voia Lui în această lume”. Iar când Avraam, părintele nostru, a murit, Dumnezeu i s-a arătat lui Isaac și l-a binecuvântat, așa cum stă scris: „Şi după ce s-a săvârșit moartea lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvântat pe Isaac, fiul lui.”
Partea de final a omiliei consta într-o scurtă rezumare a ideilor desprinse din text; iar predicatorul termina cu o rugăciune de slăvire, de obicei Kaddish.
Marile culegeri de omilii ale literaturii ebraice datează din perioada imediat următoare redactării Talmudului Babilonian; adică din secolul al șaselea până în secolul al zecelea, timp cunoscut de obicei ca perioada lui Geonim. În acest timp au fost alcătuite Midrash Rabbah, Pesikta de-Rab Kahana, Midrash Tanhuma, Targum Ierusalim și Tanna debe Eliyahu. Yalkut Shim’oni datează din secolul al unsprezecelea.
Darshanim-ul
„Derashah” sau predica perioadei geonice nu mai era la fel de clar o expunere gândită a unui text în forma pasajelor midrashice. Cuvântarea, ca explicare atent elaborată a textului, survine în predicile din darshanim-ul spaniol al perioadei post-geonice, cum ar fi cele ale lui Iacob Anatoli și Nahmanides în secolul al treisprezecelea sau Nissim Gerondi în cel de al paisprezecelea. Se regăsea mai ales printre evreii sephardici din Spania, Portugalia, Italia, Orient, Africa de Nord, Olanda și Anglia, între secolele al cincisprezecelea și al optsprezecelea, atunci când darshanim-ul înflorea. Predicile lor aveau o formă definită. De obicei era un dublu text, un verset al Scripturii denumit „ma’amar” și un pasaj talmudic sau midrashic denumit „nose ha-derush”; acesta era urmat de o introducere completă care ducea la derashah-ul propriu-zis. Acesta din urmă consta într-un mare număr de versete de Scriptură și citări talmudice și midrashice expuse de predicator, fiecare citat servind ca explicație pentru cel anterior, iar ultimul fiind folosit ca interpretare a textului în sine. Derashah se încheia cu o rugăciune pentru izbăvire și îmbunătățirea morală a oamenilor, multe din darshanim-ele târzii folosind cuvintele de conchidere: „Fie ca Izbăvitorul să vină în Sion și fie ca asta să fie voia lui Dumnezeu.”
Rabinii înșiși erau predicatori. Slujba era ținută de la „almemar” din sinagogă, fie dimineața, fie după-amiaza. Discursurile funerare erau de obicei ținute în cimitir; dar la moartea unui om important, ei cuvântau și în sinagogă sau la școală. Predicile atingeau toate sau orice punct de interes din viețile și trăirile ascultătorilor; iar predicatorii nu ezitau să menționeze pasaje din înțelepții antichității păgâne sau să deducă lecții morale de la ei (vezi „J.Q.R” VIII. 513).
Cei mai de vază predicatori de limbă spaniolă erau Isaac Aboab, Abraham Bibago și Isaac Arama în secolul al cincisprezecelea; Isaac Adarbi, Moses Albelda, Moses Almosnino, Solomon Levi și Samuel Laniado, toți trăind în Orient, în secolul al șaisprezecelea; Judah Bigo, Isaac Pardo, Solomon Algazi, Joshua Benveniste și Solomon Almarillo, tot din Levant, în secolul al șaptesprezecelea. Un număr de predicatori faimoși au oficiat în congregația spaniolă a Amsterdamului în secolul al șaptesprezecelea; Isaac Uzziel, Abraham Lombroso, Manasseh ben Israel, Saul Levi Mortara și Joshua da Silva. Toți acești rabini au predicat în spaniolă; dar ori de câte ori publicau un „derashot”, o făceau în ebraică, deoarece simțeau că în felul acesta vor avea o trecere mai mare la evreii de pretutindeni.
În Italia
Şi Italia a avut mulți predicatori iudei în această perioadă; notabili au fost Judah Moscato, Samuel Judah Katzenellenbogen, Jacob Albo, Judah Leon di Modena, Azariah Figo, Jacob Zahalon, Judah Perez și Isaac Cavallero. Un număr de predicatori evrei vorbitori de spaniolă au apărut în prima jumătate a secolului al optsprezecelea în diferite localități; printre ei pot fi menționați Abraham Yizaki și Israel Algazi în Ierusalim, Elia Cohen în Smyrna, David Nieto în Londra, Isaac Abendana și Solomon Shalom în Amsterdam și Abraham Isaac Castello în Leghorn.
În Germania și Franța
În Germania și Franța titlul „darshan” poate fi urmărit în timp până în secolul al unsprezecelea (Zunz, “G. V.” p. 416); dar predica nu a fost atât de generalizată în aceste țări în perioada medievală precum a fost în rândul evreilor Sephardim; asta din cauză că cartea de rugăciune era suprasaturată cu piyyuṭim (poem liturgic iudaic, nota trad.) care prelungeau slujba, astfel încât nu mai rămânea timp pentru derashah. De fapt, evreii francezi și germani dădeau mult mai multă atenție studierii Halakah decât cultivării Haggadah, lucru care a avut ca rezultat faptul că, în timp, la ținerea slujbelor aceasta a încetat aproape cu totul. Singurele ocazii pentru o abordare a predicii aveau loc doar de trei ori pe an. Două dintre ele erau Sabbath ha-Gadol (care preceda îndeaproape Sărbătoarea Paștelui iudaic) și Sabbath Teshubah (în perioada de pocăință dintre ziua Anului nou și Ziua Ispășirii). La aceste două sabaturi rabinul lămurea congregației legile pe care urmau să le respecte în legătură cu zilele de sărbătoare care urmau. A treia ocazie era ajunul Zilei Ispășirii, când un discurs cu un caracter mai haggadic, despre păcat și căință, era rostit.
Persecuțiile teribile suferite de evrei în Germania și Franța, precum și poziția socială inferioară pe care o ocupau, s-au amestecat astfel încât au deprimat spiritul și „cugetul a fost paralizat, urechea a surzit la cuvintele de alinare și speranța a devenit un licăr mut față de înălțimi”(Zunz, l.c. p. 418). Un alt motiv pentru neglijarea predicării a constat în atenția crescândă dată dialecticii pilpulistice (studiul penetrant și tragerea de concluzii în chestiuni talmudice în rândul evreilor, nota trad.) a Talmudului. Despicarea firului în patru a ascuțit spiritele, este adevărat; dar a estompat interesul rabinilor și a învățăceilor lor pentru orice altceva. În locul discursurilor ținute regulat de predicatori, au fost doar slujbe ocazionale ținute în diverse comunități de predicatori rătăcitori, care proveneau în cea mai mare parte din Polonia și erau denumiți „maggidim” ori „mokihim”.
Secolul al optsprezecelea
Predica a devenit oarecum mai generală, totuși, în rândul evreilor vorbitori de limbă germană în secolele al șaptesprezecelea și al optsprezecelea; un oarecare număr de darshanim a apărut în Germania și Polonia în aceste vremuri. Unele dintre congregațiile mai mari aveau un darshanim numit în mod regulat; și în locurile în care erau yeshibot (loc de studiu al învățăturii iudaice, nota trad.), predicatorii nu lipseau niciodată. Comunitățile mai mici, e drept, nu au auzeau vreun derashah, cel puțin dacă vreun maggid călător nu poposea în sânul lor. Derashah-ul din rândul evreilor vorbitori de germană (incluzând aici, desigur, evrei din Polonia, Austria, Boemia, Galicia, Moravia etc) reflecta metoda pilpulistă aflată în vogă, despre studiul Talmudului. Obiectul darshan-ului nu era atât edificarea religioasă și morală, cât explicarea ingenioasă a textului. Cea mai importantă trăsătură a sa era să surprindă congregația printr-o nouă și uimitoare interpretare a pasajului; și cu cât mai neașteptată era „hid-dush” (noutatea) și mai pătrunzătoare „harifut” (agerimea) ei, cu atât mai lăudat era darshan-ul. Peste ceilalți darshanim în acea vreme erau Jacob Möllin ha-Levi (MaHaRiL) și Jonathan Eybeschütz în Germania; Solomon Ephraim Lenczyz și Eliczer Fleckeles în Austria; și Zebi Hirsch Waidislow și Jacob Dubno în Polonia. Cel din urmă a fost îndeosebi de faimos ca predicator și este cunoscut drept „Dubnoer Maggid”. El predica în jargonul iudeo-german, care era vorbit de oamenii cărora li se adresa.
Începuturile predicilor moderne în limbă locală
Primele predici în germana curată au fost scrise de Moses Mendelssohn; ele erau trei la număr și erau rostite în sinagoga din Berlin de către rabinul David Hirschel Frankel, la sărbătorirea victoriilor lui Frederick cel Mare la Rossbach și Leuthen și la încheierea tratatului de pace de la Hubertsberg. Aceste predici erau, totuși, cu caracter de excepție. Abia în 1806 predica în limbă locală a devenit o trăsătură a sinagogilor. În acel an, Joseph Wolf a inaugurat predica în limba germană în orașul Dessau; și a fost curând urmat de Israel Jacobson din Cassel; de I.L. Auerbach și Karl Siegfried Günsberg în sinagoga particulară de la o berărie din Berlin; și de Kley și Salomon din Hamburg. De atunci predicarea în limba locală a devenit generală în rândul evreilor din toate ținuturile în care ei au obținut beneficiile culturii moderne. Acolo unde fostele slujbe erau de importanță maximă și de o întindere care să permită înlocuirea derashah-ului din slujba de dimineață a Sabatului, a fost un caz contrar. Slujba a fost mult scurtată, îndeosebi prin eliminarea piyyuṭim; iar predica în limba locală și-a căpătat un loc în mod regulat și, probabil, ca fiind cea mai populară trăsătură a slujbelor.
În decursul secolului al nouăsprezecelea, evreii au dat mulți predicatori notabili; cei mai proeminenți dintre cei care nu mai trăiau atunci erau:
Gotthold Salomon din Hamburg; Isaac Noah Mannheimer din Viena; Abraham Geiger din Breslau și Berlin; Samuel Holdheim și Michael Sachs din Berlin; David Einhorn din Mecklenburg-Schwerin; Samuel Hirsch din Luxemburg; Samson Raphael Hirsch și Leopold Stein din Frankfort-pe-Main; Ludwig Philippson din Magdeburg; Adolf Jellinek din Viena; M. Joël din Breslau; E.-A. Astruc din Bruxell; Lelio della Torre din Italia; A. A. Wolff din Danemarca; Leopold Löw din Ungaria.
Dintre rabinii care au emigrat în Statele Unite, un anumit număr s-au remarcat ca predicatori; dintre ei, cel mai faimos au fost (pe lângă David Einhorn și Samuel Hirsch) Isaac M. Wise, Max Lilienthal, Isaac Leeser, M. Jastrow, Liebmann Adler, G. Gottheil, Adolf Hübsch, B. Szold, James K. Gutheim și Adolf Moses. Printre cei care încă oficiau în preoție era un număr destul de mare de persoane care se aflau în rândul predicatorilor vremii.
Adolf Jellinek
Predica în limba locală, când a fost introdusă în Germania a urmat modelul protestant ca formă și structură; învechitul stil derashah a făcut loc unor îndrumări în omiletici și acestea au fost introduse în seminarele teologice iudaice deopotrivă în Europa și America. În seminarul rabinic din Berlin („Hochschule”) acest demers este dirijat de Sigmund Maybaum; în seminarul rabinic din Breslau de către Saul Horovitz; la Viena de Adolf Schwarz; la Budapesta de Wilhelm Bacher; la New York (Seminarul Teologic Evreiesc) de Joseph M. Asher; iar în Cincinnati (Colegiul Uniunii Ebraice) de David Philipson.
Mai multe colecții de predici au fost publicate atât în Europa, cât și în America, ele evidențiind importanța poziției căpătate de predicare în viața religioasă iudaică în decursul secolului trecut: într-adevăr, aceasta a devenit munca cea mai importantă a rabinului. Funcțiunile juridice care altădată îi cereau atenție doar pentru a le enumera, au fost înlocuite prin activitatea sa omiletică; și aceasta promitea să devină de o amploare mai mare, odată ce codurile medievale deveneau din ce în ce mai puțin autoritare în viața evreiască.
Bibliografie:
Zunz, G. V.; L. Philippson, Die Rhetorik und Jüdische Homiletik, Leipsic, 1890;
S. Maybaum, Jüdische Homiletik, Berlin, 1890;
S. Bäck, Die Jüdischen Prediger, Sittenlehren und Apologeten vom 13. bis zum 18. Jahrhunderts, Berlin, 1895;
idem, Die Darschanim vom 15. bis Ende des 18. Jahrhunderts, in Winter and Wünsche, Jüdische Litteratur, ii. 609-696;
M. Kayserling, Predigt, ib. iii. 772-824;
idem, Bibliothek Jüdischer Kanzelredner, Introduction;
M. Joseph, About Preaching, in J. Q. R. iii. 120-145;
M. Levin, in Jahrb. für Jüdische Gesch. und Literatur, vi. 104-119, Berlin, 1903;
mai multe volume de predici, majoritatea enumerate nominal în culegerea de texte și teme pentru Sabat și sărbători a lui Maybaum în anexele lucrării Jüdische Homiletik, pp. 191-385.K. D.
Se pot citi mai multe accesând link-ul: http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?letter=H&artid=874#ixzz0eBHxZyoO
