Sacramentul Ungerii Bolnavilor, fosta Miruire Finală, a fost declarată un sacrament de Consiliul de la Trent în 1551. Consiliul a învățat că se face aluzie la sacrament în Marcu 6:13: „(Apostolii) scoteau mulţi draci şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” și în special în Iacov 5:14-15:
„Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.”
Textul Consiliului proclamă mai departe că acesta este „cu adevărat și propriu-zis un Sacrament instituit de Cristos Domnul nostru și promulgat de binecuvântatul Iacov Apostolul”. În timp ce această afirmaţie poate vorbi bine despre felul cum erau înțelese sacramentele în secolul 16, dacă această definiţie ar fi fost citită, de fapt, lui „Iacov Apostolul” în anul 50 d.Cr. el ar fi fost surprins, ca să spunem cel mai mic lucru. Cuvântul „sacrament” în sine nu a fost folosit până cândva în secolul 2 d.Cr. și atunci a fost aplicat doar la Botez. Primul ritual liturgic pentru ceea ce noi numim acum Sacramentul bolnavilor nu a apărut în literatură până în secolul 9.
Mai mult, Epistola lui Iacov a fost probabil scrisă cândva în jurul anilor 80 și Iacov din Ierusalim a murit în anul 62. Prin urmare, autorul Epistolei lui Iacov este necunoscut. El era un om care a cunoscut bine greaca şi probabil a fost unul care a avut un mare respect pentru Iacov și astfel a atribuit Epistola lui. Cu toate acestea, ungerile pentru boală au avut loc în Biserica primară, cel puţin aproape de sfârşitul secolului 1 şi auzim despre ele în Epistola lui Iacov. În această lectură noi vom încerca să urmărim istoria dezvoltării acestor ungeri în sacramentul Ungerii bolnavilor, pe care noi îl avem azi. Mai întâi, cadrul Noului Testament.
Cuvântul grecesc folosit în text pentru bolnav (astheneo) se referă la boală fizică și doar uneori sugerează o scenă a bolii aproape de moarte.
Comunitățile creştine timpurii probabil au copiat structura organizațională a sinagogilor evreieşti. Slujba de prezbiter a avut o istorie lungă în Iudaism și în vremea lui Isus fiecare sinagogă a avut consiliul său de prezbiteri. Prezbiterii creştini timpurii (presbyteroi) erau strâns asociați cu apostolii în autoritate. Totuşi, în acest pasaj ei nu sunt doar figuri simplu organizaționale, de autoritate, ci de asemenea par să acționeze ca slujitori – slujitori ai rugăciunii și ai ungerii bolnavilor.
De vreme ce epistola lui Iacov a fost scrisă cândva la 50-60 de ani după moartea lui Isus, acest pasaj poate reflecta procedeul comunităţii creştine la sfârşitul primului secol, mai degrabă decât practica ucenicilor în timpul vieții lui Isus sau al Bisericii copil. Mai mult, de vreme ce Marcu 6:13 este singurul alt loc din întregul Nou Testament care menționează ungerea ca un ritual religios pentru vindecare, practica nu a fost probabil larg răspândită în bisericile timpurii.
Untdelemnul folosit în Vechiul Testament și în Noul Testament era untdelemn de măsline. Acesta era folosit pentru multe lucruri inclusiv gătitul, untdelemnul pentru candelă, ca un component al parfumurilor, ca un agent terapeutic pentru răni (povestea Bunului Samaritean), și în ritualuri de ungere sacră, de exemplu ungerea regelui.
Cuvântul mesia (masiah) provine din cuvântul ebraic „uns” (cu untdelemn). Transcrierea grecească a ebraicii este Christos, de unde cuvântul nostru Cristos. Astfel Biserica foloseşte untdelemn în sacramente pentru a indica identificarea noastră cu Isus Cristosul. Prin urmare, folosind aceste înțelesuri combinate, untdelemnul este folosit în Biserica primară ca un semn sau simbol al prezenței vindecătoare a lui Isus.
Cum a fost Isus legat de aceste ungeri? Noul Testament reamintește că Isus a fost cunoscut ca un vindecător. El a vindecat prin atingere şi cuvânt. Isus de asemenea a făcut o strânsă legătură între credinţă, vindecare fizică și vindecare spirituală, spre exemplu, iertarea păcatelor. Vindecarea fizică era adesea un semn al credinţei şi înnoirii spirituale. Această legătură este păstrată în Iacov şi în Sacramentul modern al ungerii bolnavilor.
Dezvoltarea Sacramentului –
Din primul până în al nouălea secol – În timp ce dovada din Iacov indică faptul că Biserica primară a folosit untdelemnul și rugăciunile pentru bolnavi, cel puțin aproape de sfârșitul secolului 1, primul ritual liturgic oficial pentru ungerea bolnavilor nu apare până în secolul 9. Totuși, înainte de acea vreme există un număr de referințe care indică faptul că untdelemnul era folosit ca o substanță „sacramentală” prin care Dumnezeu putea vindeca, dar nu exista nici un acord referilor la cine ar trebui să ungă – clericii sau laicii – și nu exista nici un ritual stabilit. Probabil noi putem spune că în aceste secole timpurii ungerea bolnavilor și muribunzilor era un „sacrament” într-un sens mai larg. Se spunea despre el că simbolizează puterea de vindecare, deopotrivă fizică și spirituală, a lui Isus și / sau a Duhului Sfânt.
Mai mult, după cum laicii au luat Împărtășania acasă pentru părtășie în timpul săptămânii, tot așa ei au luat untdelemnul binecuvântat acasă pentru a-l folosi după cum era nevoie. Prin urmare, se pare că pentru primele 8 secole laicii au fost, pentru toate scopurile practice, slujitorii obișnuiți ai „sacramentului”.
Într-un text scris de Ipolit din Roma (215 d.Cr.), numit Tradiția Apostolică, era o rugăciune peste untdelemn care era binecuvântat în timpul Împărtășaniei. Episcopul s-a rugat ca „acesta să dea tărie către toți cei care îl gustă și tărie către toți cei care îl folosesc”. Apoi cei credincioși au luat untdelemnul acasă pentru a-l folosi ca medicament intern sau extern.
Texte din secolul 4 indică faptul că untdelemnul era binecuvântat pentru ungerea catehumenilor și pentru felurite moduri de exorcism. În Cartea de Rugăciune a episcopului din Thmuis în Egipt noi găsim o binecuvântare pentru untdelemn, pâine și apă astfel ca prin puterea lui Dumnezeu ele să poată deveni „un mijloc pentru înlăturarea oricărei maladii sau boli, de a respinge fiecare demon, de direcționare a fiecărui duh necurat, de a ține departe orice duh rău, de a alunga orice febră, friguri și oboseală, … un medicament al vieții și mântuirii aducând sănătate și condiție bună a sufletului și a trupului și a duhului, conducând spre o stare de bine perfectă”.
Origen în secolul 3 și Ioan Gură de Aur în secolul 4 au comentat referitor la pasajul din Iacov, dar l-au luat ca o referință despre boala spirituală mai degrabă decât cea fizică. Totuși, în secolul 5 Papa Inocențiu întâiul a răspuns la o întrebare de la Decentius, episcop din Gubbio, despre pasajul din Iacov. Inocențiu fără îndoială s-a referit la un obicei curent în Roma în răspunsul său: „nu există nici o îndoială că pasajul (în Iacov) vorbește despre cei credincioși care sunt bolnavi și care pot fi unși cu untdelemn din mirul care este pregătit de episcop. Nu doar preoții ci toți creștinii pot folosi acest untdelemn pentru ungere, când fie ei fie membrii casei lor au nevoie de el.” Această scrisoare a devenit un text sursă de bază pentru discuția teologică ulterioară despre sacrament.
De asemenea în secolul 5 există dovada că bisericile din Alexandria și Antiohia au adoptat în mod categoric practica ungerii bolnavilor. În jurul anului 428 Chiril din Alexandria i-a mustrat pe creștinii care au mers la magicienii și vrăjitorii păgâni pentru a fi vindecați. El i-a sfătuit în schimb să cheme preoții bisericii.
Prin secolul 6 ungerea bolnavilor era de asemenea practicată în Franța. Aici, de asemenea, ungerea cu untdelemn consacrat putea fi administrată de oamenii înșiși. Caesarius din Arles a îndemnat poporul său să evite folosirea magiei și a vrăjitorilor când ei erau bolnavi. El a spus „Cu cât mai bine și mai ajutător ar fi dacă ei aleargă la biserică și primesc trupul și sângele lui Cristos, și cu reverență se ung pe ei înșiși și familia lor cu untdelemnul sfânt! Potrivit cuvintelor Apostolului Iacov ei ar primi nu doar sănătatea trupului dar de asemenea iertarea păcatelor.”
În tot secolul 7 și 8 au fost multe povestiri, unele evident exagerate, despre vindecare prin ungerea cu untdelemn de către călugări și sfinți.
Uneori aceste ungeri erau înfăptuite de preoți, dar nu mereu. Uneori ei au folosit untdelemn consacrat de episcop, dar nu mereu. Deoarece încă nu era un ritual stabilit.
Cel mai timpuriu comentariu existent la Epistola lui Iacov a fost scris de Bede Venerabilul. El comentează că din vremuri apostolice a fost obiceiul Bisericii ca prezbiterii să ungă bolnavii cu untdelemnul consacrat și să se roage pentru vindecarea lor.
Este important să observăm că, în toate aceste prime secole, oamenii au folosit ungerea pentru fiecare tip imaginabil de boală, dar nu ca o pregătire pentru moarte. Când ei erau muribunzi ei cereau să primească sacramentul Penitenței și Împărtășaniei. În primele șase secole și în unele părți chiar până în secolul 13 sacramentul Penitenței (rezervat pentru păcat grav) era adesea public și putea fi primit doar o dată în viață.
Pedepsele erau atât de aspre – interzicerea scopurilor de afaceri, relații maritale, serviciul militar, căsătoria – încât majoritatea oamenilor evită primirea Penitenței până la momentul morții. A devenit cunoscut faptul că acest ritual al Penitenței și primirea Împărtășaniei, (numită Viaticum – „hrană pentru călătorie”) a devenit simplificat datorită apropierii imanente a morții. Mai departe, s-a constatat că această ceremonie scurtată a fost adesea însoțită de o ungere cu untdelemn.
De vreme ce doar un preot putea administra sacramentele de Penitență și Împărtășanie, această ungere finală la timpul morții de asemenea a devenit restricționată în mod implicit la preot. Aceasta a pus temelia ca Sacramentul ungerii să fie administrat doar la vremea morții, pentru a include Penitența și Împărtășania și a fi administrat doar de clerici. Acest proces a fost adesea apărat de teologi cu referință la pasajul din Iacov care a menționat chemarea prezbiterilor (acum definiți ca preoți) și s-a făcut mențiune de asemenea la iertarea păcatelor care acum a fost interpretată ca o referință la sacramentul Penitenței. Totuși, alte feluri de ungere laică pentru vindecare a continuat până în secolul 9. Mai târziu, și până în această zi, Viaticum (împărtășania) poate fi dată pentru cei care deja sunt unși de preoți, diaconi sau persoane laice.
Astfel până în secolul 9, ungerea bolnavilor a fost doar atât – o ungere concetrată pe restaurarea sănătății fizice. Slujitorii ungerii bolnavilor erau în mod preponderent oameni laici. Nu existau anumite acțiuni sau cuvinte prescrise pentru ungere și untdelemnul putea să fie sau nu binecuvântat de un episcop. Și această ungere nu fusese încă etichetată ca un sacrament după cum înțelegem noi sacramentul azi.
Din secolul nouă până la Consiliul din Trent – Biserica în secolul 9 a început o perioadă de reformă organizațională în ceea ce a fost numit acum Sfântul Imperiu Roman sub Carol cel Mare. Domnia lui a inaugurat Renașterea Carolingiană, o perioadă de reînnoire intelectuală, culturală și politică. În această perioadă Consiliile au acceptat regulamente pentru practici bisericești mai uniforme. Carol cel Mare a poruncit tuturor episcopilor săi să adopte sacramentarul Gregorian (atribuit sau nu scris de Papa Grigore 1) pe care l-a adus de la Roma. Acest sacramentar a inclus rugăciuni și texte a fi folosite pentru sărbătoarea Mesei. Acesta a fost un element important în dezvoltarea ulterioară a Misalului roman. Totuși, cărturarul de la curtea lui Carol cel Mare, Alcuin din York, pe cont propriu, a adăugat un supliment la sacramentar care a pus ungerea celor bolnavi în secțiunea care de asemenea conținea rugăciuni pentru muribunzi și ritualul pentru împăcarea finală.
Când sacramentarul a fost pus în uz general, clerul a presupus că suplimentul de asemenea a venit de la Roma ca parte a sacramentarului Gregorian și mulți episcopi au început să restricționeze ungerea laică și să delege ungerea clerului. În timp ce instrucțiunile pentru ungere permiteau ca aceasta să fie repetată (timp de șapte zile dacă era necesară) și includea rugăciuni pentru vindecare și refacere, în practică ea a ajuns să fie rezervată și inclusă în ritualurile pentru muribunzi. Pe la sfârsitul secolului 9, „ultimele ritualuri” ale bisericii franceze erau penitența, ungerea și cuminecătura dată muribunzilor.
Până la această vreme biserica din Roma nu a avut nici un ritual pentru ungerea bolnavilor, deși a existat o ceremonie pentru binecuvântarea untdelemnului de către episcop în Sfânta Joi, care este păstrată azi. Totuși, în secolul 10 sacramentarul Gregorian, cu toate suplimentele sale, a fost adus înapoi la Roma, revizuit și publicat din nou pentru întreaga Biserică. Astfel, ultimele ritualuri ale bisericii franceze au devenit ultimele ritualuri ale bisericii romane de asemenea.
În acest timp avea lor o altă dezvoltare în mănăstiri. Ritualul pentru ungere era acum o sărbătoare comună, nu înfăptuit în celula călugărului, ci în capelă. Acest obicei s-a răspândit în mod treptat către comunitățile locale din afara mănăstirilor.
În secolul 11, ritualul încă a cerut recuperarea fizică cât și iertarea păcatelor, dar în secolul 12 acesta s-a schimbat, deoarece majoritatea ungerilor erau pentru oameni la poarta morții. Acțiunile s-au schimbat de asemenea. Mai devreme când accentul era pe vindecare, untdelemnul fusese aplicat pe acele părți ale trupului care aveau nevoie de vindecare. Acum untdelemnul era aplicat doar la cap, mâini și picioare alături cu rugăciuni pentru iertarea păcatelor comise prin aceste felurite părți ale trupului.
De asemenea, ungerea, mai degrabă decât penitența și cuminecătura finală, au devenit partea finală a ritualului. Aceasta era ultima ungere pe care ei o vor primi de la Biserică și astfel în Evul Mediu aceasta a ajuns să fie numită în cuvintele lui Peter Lombard, miruirea finală – ultima ungere.
În Evul Mediu timpuriu când teologii au început să clasifice și să enumere sacramentele Bisericii, miruirea finală a fost uneori enumerată. A existat ceva confuzie deoarce teologilor le-a plăcut să definească sacramentele în termeni de materie și formă. Ei au fost de acord că materia era untdelemnul, dar nu au fost stabilite cuvinte pentru ritualuri și astfel forma nu a putut fi identificată. Mai mult, de asemenea a existat confuzie referitoare la efectele sacramentului. Unele formule de ritual încă au menționat vindecarea și, de fapt, câțiva dintre cei unși nu au murit și au experimentat o vindecare fizică.
De asemenea, ei au argumentat dacă să fie unși sau nu copiii, cei inconștienți sau cei nebuni. De asemenea, dacă aceasta ar trebui să se dea doar la cerere, sau ca ceva firesc în boli severe. Ei au fost de acord în privința unui singur lucru: Sacramentul a fost instituit de apostoli. Unii au argumentat că Isus a instituit sacramentul, dar l-a lăsat lui Iacov să îl promulge.
Prin secolul 13, o mare problemă referitoare la ungere a trebuit să fie rezolvată și simplificată. Ritualul fusese scurtat și era înfăptuit de un preot. Acesta era dat doar când moartea era aproape. Toate rugăciunile pentru vindecare erau excluse și formula pentru ritual a ajuns să fie ceva precum aceasta: „Prin această ungere sfântă și mila lui delicată, fie ca Domnul să ierte orice păcate ai comis prin vedere, auz, etc.”. Teologia din spatele acestei formule – iertarea păcatelor la momentul morții – era aceea care era baza pentru doctrina miruirii finale dezvoltată spre sfârşitul Evului Mediu.
Au existat probleme teologice cu această explicație, de exemplu, care era diferența între Penitență și Miruirea Finală? O întrebare dificilă când Penitența era parte din ritualurile finale. Au fost formulate două răspunsuri: 1) Penitența era pentru păcate mortale, Miruirea Finală pentru cele scuzabile și 2) Miruirea Finală elimina rămășițele păcatului – înclinația de a mai păcătui din nou. Aceste două viziuni concurente au existat una de partea celeilalte timp de mulți ani.
Prin secolele 14 şi 15 Miruirea Finală a fost văzută ca lucrând ex opere operato (din lucrarea făcută) şi astfel aceasta era folositoare dacă era sărbătorită în condiții corespunzătoare. Dumnezeu era agentul principal și influenţa Lui era eficientă pentru oameni dacă ei aveau credinţă. Astfel cei inconștienți acum puteau primi ungerea dacă sufletele lor erau dispuse să primească harul lui Dumnezeu. În 1439, Decretul pentru Armeni de la Consiliul din Florence a declarat că sacramentul „nu putea fi dat decât cu excepţia unei persoane bolnave pentru a cărei viață există temeri.”
De la Consiliul din Trent (1545 – 63) până în Prezent – După cum a fost menționat în paragraful de început de la pagina 1, Miruirea Finală a fost declarată una dintre cele șapte sacramente instituite de Cristos în una din sesiunile de la Consiliul din Trent din 1551. Prima schiță a acestei declarații a afirmat că sacramentul să fie dat „doar celor care sunt în lupta lor finală şi se luptă cu moartea şi care sunt pe punctul să meargă la Domnul.” Această afirmaţie a reflectat practica obişnuită a vremii. Totuşi, schița finală a declarației a conținut limbajul modificat care a inclus speranţa pentru sănătatea trupului „unde este folositoare pentru bunăstarea sufletului.” Aceasta a lăsat o deschidere pentru o recuperare ulterioară a practicii străvechi a ungerii bolnavilor şi nu doar pentru muribunzi.
Cu toate acestea, la această vreme, aproape la douăzeci de ani după Reformă, sacramentul Miruirii Finale a fost rar sărbătorit deoarece acesta ajunsese să fie restricționat strict către cei muribunzi, a fost legat de Penitență și Împărtășanie (viaticum) şi astfel administrat doar de către clerici. Date fiind dificultățile în a reuși să aduci un preot să vină la cămin și faptului că mulți au murit înainte ca preotul să ajungă, primirea sacramentului a fost o raritate.
Prin urmare, Luther şi Calvin nu a putut găsi nici un motiv convingător să îl recunoască a fi un sacrament. Nu doar că acesta era rar folosit, se părea clar că, în mod contrar învățăturii Catolice, Biblia nu menționează că Isus a instituit sacramentul şi ungerea la care se face referire în Iacov era pentru vindecare, nu ca o pregătire imediată pentru moarte. Deci ambii Luther și Calvin l-au respins ca un sacrament.
Biserica Angliei nu a negat că Miruirea Finală era un sacrament, dar în practică l-a exclus. Cele Treizeci și nouă de Articole de Religie l-au atribuit la o listă de cinci „în mod obişnuit numite sacramente” care nu erau de o instituire divină. Doar în 1928 un scurt ritual pentru ungere a fost adăugat la Cartea de Rugăciune Comună şi cele mai recente adăugări conțin un ritual pentru vindecarea fizică mai degrabă decât cea spirituală.
În secolele de după Consiliul de la Trent nu s-a schimbat mult în teologia sau sărbătorirea sacramentului. În 1614 a fost adoptat un ritual simplificat, a fost hotărât că acei copii care au ajuns la „vârsta rațiunii” puteau primi sacramentul, chiar oamenii care păreau morți puteau primi sacramentul în baza unei viziuni controversate că sufletul putea întârzia după ce s-au oprit bătăile inimii, astfel un curs mai sigur putea fi urmat.
Cât despre efectele sacramentului, amândouă viziunile concurente (menționate mai sus) au fost acceptate: păcatele scuzabile erau iertate și rămășițele păcatului erau înlăturate. Hotărârea finală față de această chestiune a fost o mișcare subtilă a lui Papa Benedict al 16-lea. El a decis să ofere o indulgență absolută către toţi cei unși cu dispoziția corespunzătoare, astfel asigurând 1) iertarea păcatelor scuzabile și 2) absolvirea de rămășițele păcatului.
În timpuri moderne – 1950 – prezent – Prin anii 1950 teologia Catolică, în special teologia biblică intra într-o nouă fază. Noțiuni teologice mai vechi a unor astfel de concepte precum cerul, iadul, purgatoriul, pragul iadului și moartea în sine au ajuns să fie re-examinate. Cercetarea istorică dezvăluia de asemenea rădăcinile străvechi ale dezvoltării sacramentelor, care au inclus istoria şi teologia sacramentului Miruirii Finale.
A fost descoperit că ritualul Miruirii Finale care a fost cu Biserica de la Consiliul din Trent (1545) a purtat puţină asemănare cu ritualul şi înțelegerea ungerii bolnavilor în Biserica timpurie şi patristică. Concentrarea actuală era pe moarte, în timp ce concentrarea timpurie era pe sănătatea fizică. Slujitorii actuali ai sacramentului erau preoți, în timp ce slujitorii timpurii erau laici. Prin urmare mulți teologi au recomandat o schimbare înapoi la o înțelegere şi o sărbătorire a sacramentului în termenii de bolnav grav, nu doar cei muribunzi. Chiar numele „miruirea finală” a fost simțit a fi nepotrivit, deoarece el masca înțelesul şi scopul adevărat al sacramentului.
Astfel, la al Doilea Consiliu de la Vatican (1960) a fost ordonată o revizie generală a tuturor sacramentelor, inclusiv miruirea finală. Rezultatul a fost o restaurare a sacramentului acum a fi numit Ungerea Bolnavilor. Nu mai este un sacrament exclusiv pentru cei aproape de moarte, preoţii au fost încurajați să îşi extindă graja lor pastorală față de bolnavi pentru a include ungerea celor bolnavi cronic și cei care sunt aproape să treacă printr-o operație. Sacramentul putea fi sărbătorit într-un cadru individual sau de grup, fie în timpul fie în afara sărbătorii Împărtășaniei. Şi când moartea era inerentă, ungerea trebuia să preceadă primirea Împărtășaniei (viaticum).
Noul ritual a instruit ca untdelemnul să fie pus doar pe frunte şi pe mâini. Untdelemnul putea fi cel binecuvântat de episcop, sau putea fi binecuvântat cu acea ocazie de preotul care îl administra. Ritualul a fost făcut să includă citiri din scriptură și o amintire a iubirii şi preocupării lui Dumnezeu pentru sănătatea fizică a persoanei cât şi sănătatea spirituală. Mesajul este de asemenea că boala şi chiar moartea nu sunt realitățile finale, Isus promite că iubirea lui Dumnezeu ne va face în final liberi de păcat și moarte.
Astfel dezvoltarea sacramentului a ajuns la un ciclu complet. Practica străveche a fost restaurată şi îmbunătățită. Totuşi, restricția sa la clerici rămâne cu excepția că viaticum (împărtășirea muribunzilor) poate fi administrată de persoane laice numite să se îngrijească de bolnavi. În adevăr, Isus este adevăratul slujitor al sacramentului deoarece El se descoperă pe Sine ca vindecător al întregii persoane – trup şi suflet. Isus este cel care ne slujește în boala noastră şi în umbra morții, chemându-ne să credem în Veștile Bune că suferința şi chiar moartea nu sunt ultimele cuvinte despre viața umană. Noi am fost creați de mâna lui Dumnezeu şi la El ne vom întoarce mântuiți de păcat și moarte.
