Ungerea bolnavilor

Ungerea bolnavilor este administrată pentru a aduce putere spirituală şi char fizică în timpul unei boli, în special aproape de timpul morții. Este cel mai probabil unul dintre ultimele sacramente pe care cineva le va primi. Un sacrament este un semn exterior întemeiat de Isus Cristos pentru a acorda har interior. În termeni mai simpli, acesta este un rit care este înfăptuit pentru a transmite harul lui Dumnezeu către primitor, prin puterea Duhului Sfânt.

Instituirea sacramentului

La fel ca toate sacramentele, ungerea sfântă a fost instituită de Isus Cristos în timpul misiunii sale pământești. Catehismul explică, „Această sfântă ungere a bolnavilor a fost instituită de Cristos Domnul nostru ca un sacrament adevărat şi corespunzător al Noului Testament. Se face referire la el într-adevăr de către Marcu, dar este recomandat către cei credincioşi şi promulgat de Iacov apostolul şi fratele Domnului” (CCC 1511; Marcu 6:13; Iacov 5:14-15).

Ungerea celor bolnavi transmite mai multe haruri şi acordă daruri de întărire în Duhul Sfânt împotriva anxietății, descurajării şi ispitei; şi transmite pace şi rezistență (CCC 1520). Aceste haruri curg din moartea ispășitoare a lui Isus Cristos, pentru „ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.”” (Matei 8:17).

Marcu se referă la sacrament când el îşi amintește cum i-a trimis Isus pe cei doisprezece ucenici să predice, şi „scoteau mulţi draci şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau.” (Marcu 6:13). În epistola sa, Iacov spune, „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.” (Iacov 5:14-15).

Părinții timpurii ai Bisericii au recunoscut rolul acestui sacrament în viața Bisericii. În jurul anului 250 d.Cr., Origen a scris că creştinul pocăit „nu se dă în lături de la declararea păcatului său unui preot al Domnului şi de la căutarea medicamentului … [despre] care apostolul Iacov spune „Atunci dacă este vreunul bolnav, să cheme pe prezbiterii Bisericii; şi ei să-şi pună mâinile peste el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului; şi rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.” (Homilies on Leviticus 2:4) (Predici despre Levitic 2:4, n. tr.).

În anul 350, Episcopul Serapion a scris, „Te implorăm, Mântuitor al tuturor oamenilor, tu care ai toată virtutea şi puterea, Tatăl Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, şi ne rugăm ca tu să trimiți din cer puterea vindecătoare a singurului-născut [Fiu] peste acest untdelemn, astfel încât pentru aceia care sunt unși… acesta să poată fi efectuată pentru îndepărtarea oricărei boli şi a fiecărei infirmități trupești… pentru harul bun şi iertarea păcatelor…” (The Sacramentary of Serapion 29:1) (Sacramentul lui Serapion 29:1).

Efectele Sacramentului

„Harul special al sacramentului Ungerii bolnavilor are efectele sale: unirea persoanei bolnave la patimile lui Cristos, pentru binele său şi cel al întregii Biserici; întărirea, pacea, şi curajul de a îndura într-un mod creştin suferințelor din boală sau de vârstă înaintată; iertarea păcatelor, dacă persoana bolnavă nu a fost în stare să o obțină prin sacramentul pocăinței; restaurarea sănătății, dacă aceasta ajută la mântuirea sufletului său; pregătirea pentru trecerea spre viaţa veşnică” (CCC 1532).

Trebuie ca o persoană să fie pe moarte pentru a primi acest sacrament? Nu. Catehismul spune, „Ungerea bolnavilor nu este un sacrament doar pentru cei care sunt la punctul morții. De aici, de îndată ce oricine dintre cei credincioşi începe să fie în pericolul morții de la boală sau vârstă înaintată, timpul potrivit pentru el să primească acest sacrament a ajuns deja cu siguranţă” (CCC 1514).

Vindecă Dumnezeu mereu?

Azi unii creştini merg la extreme în așteptarea lor a vindecării divine. Pe de o parte, unii spun că dacă un creştin nu este vindecat de toate bolile lui, aceasta reflectă lipsa lui de credinţă. Alții pretind că vindecările divine au fost doar pentru era apostolică, când toate bolile erau vindecate instantaneu şi în mod automat. Amândouă extremele sunt greșite.

Dumnezeu nu vindecă mereu infirmitățile fizice care ne chinuie. Pavel a predicat Galatenilor în timp ce el era îndurerat de o „neputință trupească” (Galateni 4:13-14). El menționează, de asemenea, că a trebuit să îl lase pe însoțitorul său Trofim în orașul Milet pentru el era prea bolnav ca să călătorească (2 Timotei 4:20). În prima lui scrisoare către Timotei, Pavel îl îndeamnă pe tânărul său protejat „Să nu mai bei numai apă, ci să iei şi câte puţin vin, din pricina stomacului tău şi din pricina deselor tale îmbolnăviri.” (1 Timotei 5:23).

Ultimul pasaj este în special cu caracter informativ. Aceasta nu dezvăluie doar faptul că bolile nu erau mereu vindecate în era apostolică, dar aceasta de asemenea arată sfatul practic al unui apostol către un camarad creştin despre felul cum să trateze cu o boală. Observaţi că Pavel nu îi spune lui Timotei să se roage mai tare şi să aibă mai multă credinţă că Dumnezeu îl va vindeca de durerea lui de stomac. Mai degrabă, el îi spune cum să stăpânească boala prin mijloace medicinale.

Unii argumentează că vindecările erau mereu instantanee şi erau doar pentru cei care trăiau în era apostolică, dar că după aceea darul vindecării a dispărut. Problema cu acea teorie este că Biblia ne spune altceva. De exemplu, când Isus l-a vindecat pe bărbatul orb de la Betsaida, el şi-a pus mâinile peste el de două ori înainte ca bărbatul să fie pe deplin vindecat (Marcu 8:22-26).

În final, noi avem o poruncă neclintită a Noului Testament în Iacov 5:14-15, citată mai devreme. Această poruncă nu este nicăieri revocată în Biblie, şi nu există nicăieri afirmații că Dumnezeu va înceta să vindece. Astfel porunca este în efect până în această zi.

Desigur, vindecarea noastră, la fel ca toate lucrurile, este supusă la voia lui Dumnezeu. După cum Iacov a indicat chiar cu un capitol mai devreme, „şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.”” (Iacov 4:14-15, accent adăugat). Noi avem o promisiune de vindecare, dar nu una necondiționată. Aceasta este condiționată de voia lui Dumnezeu.

De ce nu vindecă Dumnezeu mereu?

Dacă Dumnezeu ne poate vindeca, de ce nu face el aceasta? De ce nu este mereu voia lui să facă astfel? Un răspuns la această întrebare este găsit în disciplina spirituală şi antrenarea care poate rezulta din înfruntarea bolii şi adversității. Scriptura întreabă, „Aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii?” – „Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului şi nu te mâhni de pedepsele Lui. Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte!” (Proverbe 3:11-12). Pentru disciplinare tu trebuie să rabzi. Dumnezeu vă tratează ca fii; căci pe care fiu tatăl său nu îl disciplinează?

„Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar, dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei în adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii.” (Evrei 12:5-11)

Valoarea suferinței

Uneori Dumnezeu permite ca noi să trecem prin boală ca o formă de disciplinare şi antrenare în dreptate. Dumnezeu permite deseori aceste încercări pentru sfinţirea noastră, după cum Pavel însuși a învățat când el s-a rugat ca Dumnezeu să înlăture de la el un înger al lui Satan care îl necăjea: „Şi, ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol [greacă: angelos] al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.” (2 Corinteni 12:7-9)

Deşi noi trebuie să înfruntăm o anumită cantitate de suferință şi durere în această viață, noi știm că harul lui Dumnezeu este suficient pentru a ne susține. Toate dintre harurile lui Dumnezeu, inclusiv sănătatea fizică, sunt acordate pentru a conduce la mântuirea sufletelor noastre. Biserica Catolică învață că sacramentul aduce „restaurarea sănătății, dacă acesta ajută la mântuirea sufletului său” (CCC 1532).

Dumnezeu foloseşte de asemenea suferința noastră pentru a-i ajuta pe alții. Dacă Pavel nu s-ar fi îmbolnăvit în timp ce era în prima lui călătorie misionară şi să fi fost forțat să întrerupă călătoria, el nu le-ar fi predicat Galatenilor, căci el le spune, „Dimpotrivă, ştiţi că datorită unei neputinţe a trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia dată.” (Galateni 4:13) (Traducere după versiunea NSV, n. tr.). Dacă el nu ar fi predicat Galatenilor, el nu le-ar fi scris mai târziu epistola care apare în al nostru Nou Testament. Dumnezeu a folosit boala lui Pavel pentru a aduce mântuirea Galatenilor şi pentru a ne aduce o lucrare a Scripturii, prin care noi încă primim beneficii de la Dumnezeu.

Acesta este doar un exemplu al felului cum Dumnezeu a folosit suferința pentru a aduce binele. Prin urmare, dacă noi suferim, noi ar trebui să ne uităm la aceasta ca o oportunitate pentru bine, cum ar fi prin oferirea suferințelor noastre pentru sfinţirea noastră şi pentru răposații noştri frați şi surori în Cristos.

Aceasta se aplică de asemenea la suferința fizică a morții, care va veni pentru fiecare dintre noi într-o zi. Biblia ne amintește, „Omul! Zilele lui sunt ca iarba, şi înfloreşte ca floarea de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, şi locul pe care-l cuprindea n-o mai cunoaşte.” (Psalmi 103:15-16).

„Ultimele rituri”

Deşi psalmistul ne învață să cugetăm la moralitatea noastră, el imediat ne mângâie prin a spune, „Dar bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El, şi îndurarea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească.” (Psalmi 103:17-18)

În dragostea lui constantă pentru noi, Domnul ne oferă sacramentele implicate în ultimele rituri pentru a ne mângâia în ultimele noastre zile şi a ne pregăti pentru călătoria înainte. „Acestea includ penitența (sau mărturisirea), confirmarea (când lipseşte), ungerea bolnavilor… şi Viaticum (care este înțeleasă a fi ultima primire a Împărtășaniei pentru călătoria din această viață spre veşnicie)…”

„Ritualul prezent aranjează aceste sacramente în două feluri. „Riturile continue ale pocăinței şi ungerii” includ: Riturile Introductive, Liturghia de Penitență, Liturghia de Confirmare, Liturghia de Ungere, Liturghia de Viaticum, şi Riturile Finale. „Ritul pentru urgențe” include sacramentul penitenței, Iertarea Apostolică, Rugăciunea Domnească, Împărătășania ca Viaticum, rugăciunea înainte de ungere, ungerea, rugăciunea de final, binecuvântarea, semnul păcii” (Fr. Peter Stravinskas, Catholic Encyclopedia, 572). (Fr. Peter Stravinskas, Enciclopedia Catolică, 572, n. tr.)

Cea mai importantă parte a celor din urmă rituri este primirea Domnului în ultima Împărtășanie a cuiva, de asemenea numită „Viaticum” (în limba latină = ceea ce iei pe drum, adică, provizii pentru o călătorie). Această Împărtășanie specială ne pregătește să călătorim cu Domnul pe ultima parte a călătoriei noastre.

Mângâierea din Viaticum a fost prețuită de creştini încă de la începutul istoriei Bisericii. Primul consiliu ecumenic, ținut la Niceea în 325, a decretat: „Referitor la cei care pleacă, legea canonică străveche încă trebuie să fie menținută, şi anume, că, dacă vreun om este la punctul morții, el nu trebuie să fie lipsit de ultimul şi cel mai indispensabil Viaticum” (canonul 13). După ce ne-am pocăit de păcatele noastre şi am primit împăcarea, noi călătorim cu Domnul Isus din această viață pământească spre fericirea veşnică împreună cu el în cer.

Din cele mai timpurii vremuri, sacramentul ungerii celor bolnavi a fost prețuit printre creştini, nu doar în imediatul pericol al morții, dar chiar la semnul începător al pericolului de boală sau vârstâ înaintată. O predică a lui Caesar din Arles (aprox. 470-540 d.Cr.) conține următoarele: „Ori de câte ori vreo neputință biruie un om, lăsați pe cel care este bolnav să primească trupul şi sângele lui Cristos; lăsați-l în umilință şi în credinţă să ceară prezbiterilor untdelemnul binecuvântat, pentru a unge trupul său, astfel că ceea ce a fost scris să poată să fie împlinit în el: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. … Îngrijiți-vă de aceasta, fraților, ca oricine este bolnav să se grăbească la biserică, pentru ca el să poată primi deopotrivă sănătatea trupului şi să merite să obțină iertarea păcatelor sale” (Sermons 13[325]:3) (Predici 13[325]:3, n. tr.).

Ioan Gură de Aur

„Preoţii din Iudaism aveau puterea să curețe trupul de lepră – sau mai degrabă, nu să o curețe deloc, ci să declare o persoană că a fost curățată. … Preoţii noştri au primit puterea nu de a trata cu lepra trupului, ci, cu necurăția spirituală; nu de a declara curățat, ci de fapt de a curăța… Preoţii realizează aceasta nu doar prin învățătură şi mustrare, ci de asemenea prin ajutorul rugăciunii. Nu doar la timpul regenerării noastre [în botez], ci chiar după aceea, ei au autoritatea de a ierta păcatele: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.”” (On the Priesthood 3:6:190ff [A.D. 387]) (Despre Preoție, 3:6:190ff [387 d.Cr.], n. tr.).

NIHIL OBSTAT: Am concluzionat că materialele
prezentate în această lucrare sunt lipsite de erori doctrinale sau morale.
Bernadeane Carr, STL, Censor Librorum, August 10, 2004

IMPRIMATUR: În acord cu 1983 CIC 827
permisiunea de a publica această lucrare este acordată.
+Robert H. Brom, Episcop din San Diego, 10 August, 2004