16 iunie 2012, de Rev. Mark A. Pilon
Biserica de azi trebuie să clarifice administrarea sacramentului de ungere a bolnavilor pentru un număr de motive.
În 1974, când am fost diacon în Texas, un preot din Fort Worth a venit la Seminarul Sfintei Treimi din Dallas pentru a vorbi diaconului clasei despre misiunea la bolnavi şi muribunzi. Îmi amintesc doar un lucru pe care el ni l-a spus în acea zi, pentru că aceasta mi-a indicat faptul că administrarea sacramentului ungerii bolnavilor o luase razna în unele cercuri. Aceasta a fost la doar câţiva ani după ce Papa Paul al 6-lea a promulgat constituţia apostolică revizuind Grija Pastorală a Bolnavilor şi felul cum acest sacrament urma să fie administrat. Deoarece noi citisem acest document înainte de această convorbire, aceasta m-a izbit ca un abuz atunci când preotul a afirmat că el a stabilit practica administrării acestui sacrament către toţi cei care au ajuns la vârsta de cincizeci şi cinci de ani.
La început m-am gândit că aceasta era o glumă, dar s-a dovedit că el era destul de serios. Atunci când cineva l-a întrebat cum a fost justificată această practică de normele Sfântului Scaun, el simplu a lăsat aceasta de o parte şi ne-a spus că teologia sacramentului a evoluat, şi nu mai era restricţionat mai departe de nici un grad particular de boală. În plus, el a spus că s-a gândit că cincizeci şi cinci de ani era vremea potrivită pentru administrarea lui datorită “vârstei înaintate.”
“Dar de ce cincizeci şi cinci?” am întrebat eu. El pur şi simplu mi-a răspuns că deoarece mulţi oameni se pensionează la acea vârstă, administrarea sacramentului este potrivită. Bănuiesc că dacă vorbitorul ar putea propune acest fel de ilogică, şi interpretare greşită grosolană a normelor, la acest seminar destul de conservativ, abuzurile ale sacramentului erau probabil mult mai răspândite în restul ţării. De-a lungul anilor, suspiciunea mea s-a dovedit a fi un fapt nefericit.
În timp ce eu personal nu am mai întâlnit din nou acest abuz particular, am fost martorul unui număr de alte practici destul de obişnuite care sunt de asemenea dificil de confruntat cu normele din Sacram Unctionem Infirmorum (Despre Sacramentul Ungerii Bolnavilor) şi din Ordo (Ordinul) referitor la Grija Pastorală faţă de Bolnavi (GPB) a lui Papa Paul al 6-lea.
De exemplu, există un abuz al aşa-numitelor liturghii de vindecare în care oricine din audienţă care este bolnav poate primi sacramentul ungerii celor bolnavi fără calificare. Adesea nu există nici o cerinţă afirmată că boala trebuie să fie serioasă în sensul obiectiv propus în Ordo, si indiferent, nu ar fi nici un mod de verificare chiar dacă normele ar fi afirmate. Oricine poate fi uns fie că ei au o boală terminală, o durere de spate cronică, sau o durere de cap. Normele sunt, în orice sens semnificativ, pur şi simplu ocolite.
Atunci, există abuzul când preotul simplu unge pe toţi Catolicii dintr-un spital sau un sanatoriu particular, indiferent de condiţia lor medicală. Am avut o dată un pastor care a mers la sanatoriul particular local la fiecare treizeci de zile şi i-a uns pe toţi Catolicii. El mi-a spus că aceasta îl scutea de la a se ridica şi a-i unge pe muribunzi de vreme ce ei deja fuseseră unşi în termenul celor treizeci de zile trecute, o normă pe care eu nu am putut să o localizez în oricare altă parte decât în mintea lui.
După Vatican 2, semnificaţia schimbării numelui sacramentului, şi vremea administrării lui, a fost perforată în gândirea seminariştilor şi preoţilor deopotrivă. Acesta nu s-a mai numit „ungerea finală” (sacramentul pentru muribunzi), şi acum era de a fi administrat cât de curând posibil în orice boală gravă. Astfel, sacramentul era, practic vorbind, redus la ungerea bolnavilor, şi acesta a devenit „sacramentul ungerii bolnavilor.” În realitate, normele erau foarte clare în fraza, „bolnavii,” este înţeles grav bolnav, sau cei a căror sănătate este afectată grav datorită vârstei înaintate. (GPB §9) Din nefericire, USCCB a decis să adauge propria lor notă mică de subsol la acest număr 9, care argumentează că periculose, în textul latin original, trebuie să fie tradus ca „serios,” mai degrabă decât „grav,” „periculos,” sau „primejdios.” Atunci acesta afirmă simplu fără vreo calificare ulterioară că sacramentul „ar trebui să fie dat la oricine a cărui sănătate este afectată în mod serios.”
Evident, intenţia bună a notei este să asigure că sacramentul nu este rezervat până la moartea iminentă a persoanei bolnave, ceea ce ar anula în mod efectiv revizuirea ritului. Dar totuşi, nu există nici o indicaţie despre cum să determine cineva, într-un sens obiectiv, ce constituie „afectat serios” în termeni de sănătate. Pastorul pe care l-am menţionat a făcut propria lui determinare – tu eşti afectat serios dacă ai ajuns la vârsta de cincizeci şi cinci de ani!
Există, de fapt, o clarificare a acestei fraze mai degrabă ambigue, găsită în Sacram Unctionem Infirmorum în sine, care cheamă la administrarea acestui sacrament înainte de „punctul morţii.” Acesta afirmă clar, „De aici, de îndată ce oricine dintre cei credincioşi începe să fie în pericol de moarte 1 de la boală sau vârstă înaintată, timpul potrivit pentru acea persoană de a primi sacramentul a ajuns cu siguranţă. 2”
Astfel, situaţia „pericol de moarte” este ceea ce face boala periculose, indiferent de felul cum traduci acest termen. Evident, aceasta nu înseamnă imediat sau iminent în pericol de moarte, sau altfel întreaga idee de a nu aştepta până la „punctul morţii” ar fi distrusă. Mai degrabă, aceasta înseamnă că această boală trebuie să fie de natura că aceasta ar putea conduce spre o situaţie terminală pentru acea persoană, astfel încât aceasta în mod cinstit ridică spectrul morţii chiar prin natura sa. Este aceasta felul de boală care poate omorî, chiar dacă aceasta nu face aceasta mereu, şi aceasta poate zgudui credinţa pacientului.
În consecinţă, o rană la genunchi sau un braţ rupt, o răceală, sau chiar gripa nu ar fi în mod normal felurile de probleme de sănătate pe care Biserica le are în minte. Ultimele două nu ar fi considerate boli în sensul documentului, după cum vom vedea puţin mai departe. O răceală sau gripa ar fi considerate boli, dar nu ameninţătoare ale vieţii, decât dacă ele au evoluat în pneumonie sau o infecţie gravă ameninţând sistemul imunitar. Boala gravă trebuie să fie o condiţie fizică sau chiar mentală gravă (GPB §53) care ar putea conduce la moarte.
Dar chestiunea critică de aici este cu adevărat că acest sacrament, la fel ca toate sacramentele, are un scop spiritual specific care este enunţat în mod drăguţ în ambele documente. În Sacram Unctionem Infirmorum, Paul al 6-lea detaliază scopul spiritual şi efectele acestui sacrament prin a afirma că realitatea spirituală semnificată prin „ungerea” este harul Duhului Sfânt, care este „ungerea” în cel mai profund sens. El menţionează prima dată puterea acestei ungeri sacramentale de „a îndepărta păcatele… şi rămăşiţele păcatului.” Dar apoi el merge să lege acest sacrament de condiţia bolii grave:
Această ungere de asemenea ridică şi întăreşte sufletul persoanei bolnave, stârnind o mare încredere în mila divină; astfel susţinută, persoana bolnavă poate mai uşor să suporte încercările şi greutăţile din boală, mai uşor să reziste la ispitele diavolului „întins în aşteptare pentru călcâiul său” (Geneza 3:15), şi uneori îşi recapătă sănătatea trupească, dacă aceasta este folositoare pentru sănătatea sufletului.
Contextul pentru acest „medicament” spiritual ar trebui să fie clar. Faptul că sacramentul este intenţionat să ofere „mare încredere în mila divină” şi să ajute să „suporte încercările şi greutăţile din boală” sugerează că cineva se confruntă cu o boală cu adevărat gravă care cel puţin potenţial ar putea conduce la moarte, chiar dacă decesul nu are loc. Astfel documentul mai întâi menţionează oferirea acestui sacrament la cei muribunzi, stabilind contextul său adevărat, şi doar apoi afirmă că acesta ar trebui dat la începutul condiţiei bolii grave care ar putea conduce la moarte. Oamenii grav bolnavi nu aşteaptă până când moartea este iminentă pentru a deveni înfricoşaţi, sau să sufere îndoieli şi ispite. Începutul bolii este timpul de a începe ceea ce ar putea fi o serie de ungeri, cea finală fiind ungerea finală.
Totuşi, are nevoie cineva cu adevărat să fie întărit cu „mare încredere în mila divină” dacă acesta nu se confruntă cu moarte din această problemă de sănătate, sau cel puţin potenţial? Are nevoie cineva cu adevărat de o infuzie specială de har pentru a suporta felurile de „încercări şi greutăţi” care sunt legate de o problemă cu o lovitură la rotulă sau o problemă cu un genunchi? Are diavolul o deschidere specială să ne ispitească dacă avem o luxaţie de gleznă sau o răceală grea?
După cum spune Sf. Thomas, „sacramentele sunt remedii spirituale pentru vindecarea bolilor provocate de păcat.” 3 Acest sacrament, ca toate celelalte, atunci, este un remediu pentru păcat, şi consecinţele păcatului, prin darurile spirituale, haruri, şi virtuţi care sunt comunicate prin acest semn sacru. Rănile pe care ele le „vindecă” nu ar fi existat în starea de „dreptate originală” dar noi păcătoşii avem multă nevoie de ele pentru a trăi o viaţă „spirituală”. Două dintre rănile cauzate de păcatul original sunt suferinţa, din boală şi colapsul organelor vitale ale corpului, şi, desigur, moartea în sine. Aceste răni care afectează trupul omului sunt, fără surprindere, destul de capabile de a împiedica sănătatea spirituală a sufletului. Când suferim intens de o anumită boală, mentală sau fizică, sau când ne temem de o astfel de suferinţă înainte ca aceasta să înceapă, devine cel mai dificil să menţinem, lăsaţi singuri să creştem în viaţa de rugăciune, răbdare, şi alte virtuţi asemenea, inclusiv credinţa, speranţa, şi caritatea. Mai mult, nu este surprinzător că Cel Rău ar profita de această condiţie serios slăbită pentru a submina întreaga noastră relaţie cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Acum este clar că Sf. Thomas însuși a susținut cu siguranţă că acest sacrament a fost intenționat ca „ultimul remediu pe care Biserica îl poate da, de vreme ce acesta este o pregătire imediată pentru slavă.” Mai mult, nici Consiliul de la Trent 4 nici Vatican 2, în nici un fel nu au negat acest scop final. În schimb, ei au avut o viziune mai largă despre sacrament ca intenționând să realizeze vindecarea spirituală de la începutul unei probleme de sănătate serioasă, indiferent dacă aceasta de fapt se sfârșea în moarte. Sf. Thomas însuși, de fapt, oferă o privire foarte ajutătoare în explicarea rațională a consiliilor pentru a extinde aplicația acestui măreț sacrament. În Întrebarea 30 din Supliment la Partea 3, el spune că acest sacrament este un remediu:
… pentru astfel de defecte care slăbesc omul din punct de vedere spiritual, astfel încât să îl lipsească de vigoarea perfectă pentru fapte ale vieții de har sau de slavă; care defecte constau în nimic altceva decât o sigură slăbiciune şi nepotrivire, rezultatul în noi a păcatului actual sau original, împotriva căruia omul slab este întărit prin acest sacrament. 5
Thomas indică precis obiectul de a fi vindecat ca defecte în suflet, mărite de marea suferință, sau frica de moarte, ca un fel de catalizator, care lipsește persoana bolnavă de „vigoarea perfectă a vieții de har sau de slavă.” Observaţi cuvântul „sau” între „viața de har” sau „viața de slavă.” Regula lui, urmând practica din vremea lui, era să limiteze primirea acestui sacrament la a fi „o pregătire imediată pentru slavă.” 6 Dar logica explicației lui o lasă deschisă spre o aplicație mai largă, de vreme ce întregul curs al bolii grave este supus în mod clar la defectele care lipsesc pe cineva de vigoarea deplină a vieții de har. De aceea Trent a fost atent în a vorbi despre circumstanţele care chemau ca acest sacrament să fie administrat:
De asemenea este declarat, că această ungere trebuie să fie aplicată celor bolnavi, dar acelora în special care stau într-un astfel de pericol încât par să fie aproape să plece din această viață: de unde de asemenea acesta este numit sacramentul celor care pleacă dintre cei vii. Sesiunea 14, Capitolul 3.
Cuvintele, „către aceia în mod special” (care mor), indică faptul că sacramentul ar putea de asemenea să fie dat bolnavilor. Restul textului clarifică faptul că Trent vorbeşte despre boală gravă. Consiliul declară că acest sacrament este desăvârșirea sacramentului de penitență, şi aşa a fost privit de către Părinți. Apoi acesta afirmă că „întreaga viață creştină … ar trebui să fie o penitență perpetuă.” Suferința în timpul bolii este cu siguranţă o formă de penitență pentru păcate.
În eveniment, are sens teologic şi pastoral să administrezi acest sacrament la începutul unei boli grave, când frica de moarte este destul de naturală, şi când cineva anticipă sau deja trece prin suferințe semnificative. Aceasta a fost decizia din Vatican 2, care a restaurat aplicarea mai largă a Bisericii primare. Dar nu face sens teologic să aplici acest remediu spiritual pentru un impediment grav la „vigoarea pentru actele din viața de har” la o boală mai puţin decât serioasă, sau la cei serios slăbiți îmbătrâniți. Amândouă dintre aceste situaţii pun persoana într-o reală posibilitate de moarte datorită bolii, dacă posibilitatea este îndepărtată, sau o reală posibilitate imediată de moarte în cazul celor îmbătrâniți. Cum știe cineva dacă există o posibilitate distantă că această persoană va ceda la această boală? Îl întreabă pe doctor.
În final, există acest cel mai răspândit abuz al ungerii oricăruia care trece prin anestezie în timpul unei operații. Adevărul este că cineva este cu mult mai probabil de a fi în pericol de moarte oricând foloseşte un automobil decât atunci când este administrată anestezia. Punctul real este că obiectivul acestui sacrament este să trateze defectele spirituale interne aşa cum sunt arătate în efectele naturale şi însoțite de boală gravă, şi în starea slăbită a celor bătrâni. Amândouă aceste catalizatoare sunt rămășițe sau efecte ale păcatului. În plus, obiectivul acestui sacrament este să trateze condițiile spirituale care deja există, aici şi acum, datorită cauzelor organice care de asemenea există, aici şi acum.
Deşi anestezia şi automobilele pot cauza moartea, ele nu sunt consecinţe ale păcatului, iar ele nici nu au o relaţie naturală cu puterile spirituale ale cuiva. Pe de altă parte, bolile grave ale trupului sau minții au cu siguranţă. Mai mult, amenințarea din anestezie este un eveniment viitor care poate cauza, în cazuri extrem de rare, o complicație care amenință cu moartea. Dacă un preot ar fi în așteptare, el ar fi destul de corect în administrarea sacramentului în acea situație, chiar dacă operația ar fi pentru o unghie de la picior înrădăcinată. Dar cineva nu administrează acest sacrament în cazul în care o condiție viitoare ar putea apărea din medicament, altfel sacramentul ar trebui să fie administrat oricând noi luăm orice alt medicament. Multe ne pot omorî dacă, complicațiile devin severe datorită unui amestec rău – de aceea avem toate acele avertismente pe cutiile medicamentelor. Dar lucrurile neprevăzute în domeniul sănătății nu sunt obiectul acestui sacrament.
În punctul de fapt, Grija Pastorală faţă de Bolnavi are o provizie pentru ungerea înainte de operația chirugicală care este destul de specifică: „O persoană bolnavă poate fi unsă înainte de operația chirugicală oricând o boală gravă este motivul pentru chirugie.” (§ 10). Observaţi că aceasta nu spune nimic despre anestezie când aceasta îi dă motiv pentru ungere pentru că anestezia aproape mereu ajută la ușurarea durerii implicate în procedurile chirugicale. Aceasta specifică doar „oricând o boală gravă este motivul pentru chirugie.” O înlocuire de genunchi nu este o boală gravă, după cum este înțeles fie de medicină fie de Biserică, când tratăm cu boala în acest context. Cu toate acestea, deopotrivă medicina cât şi bunul simț ne spun că operația chirugicală asupra celor grav bolnavi mereu prezintă complicații, este adesea mai riscantă pentru cei mai în vârstă, şi fie tânăr fie bătrân, aceasta tinde să slăbească persoana cel puţin temporar.
Biserica trebuie să clarifice administrarea sacramentului ungerii celor bolnavi pentru un număr de motive. Primul, validitatea sacramentului este cu siguranţă sub semnul întrebării când elementul de boală gravă este absent. Al doilea, practica ungerii unde condițiile necesare sunt absente poate ușor conduce la o mai mare frică de moarte când, de fapt, aceasta este cel mai mult improbabilă. Dacă eu aș fi un doctor, m-aș ruga ca preoții Catolici să se oprească din a insufla o frică de anestezie, şi chiar chirurgie minoră, în oamenii lor. Al treilea, eşecul de a diferenția între boala gravă, şi boala minoră, sau simplu efectele normale ale îmbătrânirii (amintiți-vă preotul care îi ungea pe toţi cei care au ajuns la vârsta de cincizeci şi cinci de ani) poate conduce la o înțelegere falsă a acestui sacrament şi, paradoxal, la eventuala pierdere a scopului adevărat al sacramentului. Mai mulţi oameni merg la Mesele de vindecare, suspectez eu, decât cei care cheamă preotul când ei mor. Alții arată o tendință definită de a căuta, şi chair a dori, un remediu fizic de la sacrament, o posibilitate de a fi sigur, dar rară într-adevăr, comparată cu efectele spirituale ale acestui sacrament. La o vreme, sacramentul a fost limitat la moartea iminentă, dar azi acesta pare să fie cerut mai mult deseori datorită unei frici de moarte singură. Poate că de aceea mai puţini oameni cheamă preotul pentru ungerea la moartea unui drag; ei consideră că probabil ei nu mai sunt într-o condiție conștientă pentru a le fi teamă, şi aceasta este ceea ce ei gândesc că este sacramentul realmente.
Când oamenii suferă de o boală minoră şi se tem de moarte, sau ei au ceva operații chirugicale minore şi se tem că anestezia îi omoară, ei au nevoie de o consiliere medicală şi spirituală plină de compasiune pentru a-i ajuta să învingă frica lor exagerată de moarte, nu sacramentul pentru cei grav bolnavi. Cu siguranţă noi nu vrem să contribuim la crescânda, aproape nevrotică, frică de moarte în societatea noastră.
1. Interesant, forma substantivală a lui periculose este folosită chiar aici în legătură cu fraza „pericol de moarte”: „incipit esse in periculo mortis propter infirmitatem uel senium….” Cineva se întreabă de ce atunci aceasta nu poate fi tradus „periculos” mai degrabă decât „serios”.
2. Notă de subsol la Vatican 2, Constituția despre Liturghie §73.
3. Summa, P. 3, Întrebarea 61, Articolul 2, sed contra.
4. Trent, Sesiunea 14, Ungerea Finală.
5. În acelaşi pasaj, Sf. Thomas afirmă că în timp ce nu este, ca Botezul sau Penitența un antidot pentru Păcatul Mortal sau Original, pentru ca acest har vindecător să poată fi conferit, acesta va înlătura chiar Păcatul Mortal dacă nu există nici un obstacol la acea absolvire din partea primitorului.
6. Supliment, Întrebarea 32, Articolul 2, răspuns.
Despre Rev. Mark A. Pilon
Părintele Mark A. Pilon, STL, STD, a primit titlul Maestru în Știință de la Catholic University of America; o STL, summa cum laude, de la John Paul II Institute de la Lateran University, și o STD, magna cum laude, de la Pontifical University of the Holy Cross în Roma. El a fost președinte de teologie sistematică, la Mount St. Mary’s Seminary; profesor asociat de teologie la Christendom College; profesor vizitator la Catholic University of America, Graduate School of Education, și la Christian Commonwealth Institute, El Escorial, Spain. El predă în prezent la Notre Dame Graduate School of Christendom College.
