Practici timpurii
Sacramentul a luat formă de la vindecările lui Isus şi practicile primilor săi urmași. Acesta s-a dedus puternic din pasajul din Iacov 5:14-16: „Este vreunul printre voi bolnav? El să cheme pe prezbiterii bisericii; şi să se roage pentru el, și (îl) vor unge cu untdelemn în numele Domnului, rugăciunea credinţei va mântui persoana bolnavă, şi Domnul îl va însănătoşi. Dacă el a făcut orice păcate, el va fi iertat.” (NAB)
Prezbiterii au avut rolul specific de a se ruga peste bolnavi şi de a-i unge cu untdelemn, despre care ei au înțeles a fi înzestrat cu putere specială de la Duhul Sfânt. Credincioşii ar trebui să creadă că ei vor fi mântuiți, înviați, iertați şi vindecați.
Începutul secolului trei
Tradiția Apostolică, scrisă în jurul anului 235 d.Cr. și tradițional atribuită lui Ipolit, a fost una dintre cele mai timpurii manuale liturghice. Acesta a inclus o binecuvântare pentru untdelemn a fi folosit pentru ungerea bolnavilor.
Secolul cinci
Primul document din Magisterium care vorbeşte explicit despre Ungerea Bolnavilor este o scrisoare a Papei Inocențiu întâiul către Decentius, Episcop al Gubbio (19 martie 416). Papa, în comentarea cuvintelor din Scrisoarea lui Iacov, reacționa la o interpretare care susținea că doar prezbiterii şi nu Episcopii erau slujitorii sacramentului; el respinge această limitare, scriind că Episcopii cât și prezbiterii sunt slujitorii sacramentului (cf. DS 216). (Adunarea pentru Doctrina Credinţei)
Primul mileniu
Sacramentul a devenit legat de politica o dată – o singură dată pentru Sacramentul de Reconcilere. De vreme ce acesta putea fi administrat doar o dată după Botez, mulți au așteptat până când au fost pe patul lor de moarte pentru dispensă. Aceasta a devenit cunoscută ca „Miruirea Finală”.
Secolul cincisprezece
În anul 1439 d.Cr., Consiliul din Florence a descris sacramentul după cum urmează:
– A folosi untdelemn de măsline binecuvântat de un preot.
– A fi dat doar către bolnav dacă moartea este așteptată.
– Persoana este unsă pe ochi, urechi, nări, gură, mâini, picioare și regiunea pubiană.
– Slujitorul sacramentului este un preot.
– Efectul este pentru a vindeca mintea, trupul și sufletul.
Practica la acea vreme era ca un preot să fie însoțit de o procesiune de credincioşi când el vizita pe muribunzi. Cel muribund primea dispensa, Împărtășania (ca viaticum – hrană pentru călătorie) şi miruirea finală.
Unii sau toţi dintre psalmii de penitență erau citiți, precum era una din relatările Evangheliei despre patimile şi moartea Domnului Nostru.
În acest timp biserica a dezvoltat ritualul pentru a include o recomandare pentru persoana care murea, rugăciuni pentru morți, şi rugăciuni pentru cei văduviți după ce persoana a murit.
Secolul şaisprezece
În anul 1551 d.Cr., Consiliul din Trent, în răspuns la reformatorii protestanți care au vorbit despre eficiența permanentă a botezului în toată viața creştină, au insistat asupra statutului sacramental al „Miruirii Finale.” Ei au spus că sacramentul este „a fi administrat celor bolnavi, în special celor care sunt atât de grav bolnavi încât ei par aproape de moarte; de aici el este de asemenea numit sacramentul celor muribunzi.” Efectele sacramentului sunt „acesta conferă har, achită păcatul, și mângâie bolnavii.” (Consiliul din Trent)
Secolul douăzeci
În anul 1963, Consiliul 2 de la Vatican a dorit ca numele sacramentului să fie schimbat şi a dorit ca ritualurile să fie revizuite pentru a fi mai credincioşi față de gândirea și tradiția străveche a Bisericii. Ei au accentuat următoarele puncte:
– Schimbarea numelui în Ungerea Bolnavilor.
– Viaticum ar trebui considerat ca adevăratul sacrament al muribunzilor.
– Ungerea bolnavilor a fost mai degrabă a fi văzută ca o expresie a prezenței lui Dumnezeu în mijlocul bolii umane şi a preocupării și puterii de vindecare a lui Cristos pentru toţi cei care sunt grav bolnavi. (SC 73-75)
Ungerea Bolnavilor
Consiliul de la Florence (1439)
„Al cincilea sacrament este miruirea finală. Materia sa este untdelemnul de măsline binecuvântat de un preot. Acest sacrament nu ar trebui să fie dat la bolnavi decât dacă moartea este așteptată. Persoana trebuie să fie unsă pe următoarele locuri: pe ochi pentru vedere, pe urechi pentru auz, pe nări pentru miros, pe gură pentru gust sau vorbire, pe mâini pentru atingere, pe picioare pentru umblare, pe regiunea pubiană pentru plăcerea care rămâne acolo. Forma acestui sacrament este: Prin această ungere și a lui cea mai pioasă milă fie ca Domnul să te ierte orice ai făcut greșit prin vedere, și similar pentru celelalte mădulare. Slujitorul sacramentului este un preot. Efectul său este să vindece mintea şi, în cât de mult aceasta ajută sufletul, de asemenea și trupul.”
(Consiliul de la Florence)
Consiliul de la Trent (1560)
DESPRE SACRAMENTUL MIRUIRII FINALE
De asemenea s-a părut bine sfântului Sinod, să adauge, la anterioara doctrină despre penitență, următoarele despre sacramentul Miruirii Finale, care a fost considerată de Părinți ca fiind desăvârșirea, nu doar a penitenței, dar de asemenea a întregii vieți creştine, care trebuie să fie o perpetuă penitență. Mai întâi, prin urmare, în ce privește instituirea ei, aceasta declară şi învață, că Răscumpărătorul nostru cel mai milostiv, — care ar avea slujitorii săi în toate vremurile aprovizionați cu remedii folositoare împotriva tuturor armelor a tuturor duşmanilor lor, — precum, în celelalte sacramente, El a pregătit cele mai mari ajutoare, prin care, în timpul vieții, creştinii să se poată păstra ei înșiși nevătămați de orice rău spiritual cumplit, astfel El a păzit sfârşitul vieții, prin sacramentul Miruirii Finale, cu cea mai fermă apărare. Căci deşi adversarul nostru caută şi prinde ocazii, în toată viața noastră, să fie în stare să devoreze sufletele noastre; totuşi nu există nici un alt timp mai prielnic, în care el solicită mai vehement toate puterile înșelătoriei lui pentru a ne distruge cu totul, şi, dacă el ar putea, să ne facă să cădem chiar din încrederea în mila lui Dumnezeu, decât atunci când el percepe că sfârşitul vieții noastre este apropiat.
CAPITOLUL 1. Despre Instituirea Sacramentului Miruirii Finale.
Acum, această miruire sacră a bolnavilor a fost instituită de Cristos Domnul nostru, cu adevărat şi în mod corespunzător un sacrament al legii noi, strecurată într-adevăr în Marcu, dar recomandată şi promulgată către credincioşi de către Iacov Apostolul, şi fratele Domnului. Este vre-un om, a spus el, bolnav printre voi? El să aducă preoţii Bisericii, și ei să se roage peste el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului: şi rugăciunea credinţei va mântui pe omul bolnav; şi Domnul îl va ridica; şi dacă este în păcate, ele îi vor fi iertate. În care cuvinte, după cum Biserica a învățat de la tradiția apostolică, primită din mână în mână, el învață materia, forma, slujitorul corespunzător, şi efectul acestui sacrament folositor. Căci Biserica a înțeles că materia din acesta este untdelemnul binecuvântat de un episcop. Căci miruirea reprezintă cu multă competență harul Duhului Sfânt cu care sufletul persoanei bolnave este uns invizibil; şi mai departe, că acele cuvinte, „Prin această miruire,” etc., sunt forma miruirii.
CAPITOLUL 2. Despre efectul acestui Sacrament.
Mai mult lucrul semnificat și efectul acestui sacrament sunt explicate în aceste cuvinte; Și rugăciunea credinţei va mântui pe omul bolnav; şi Domnul îl va ridica; şi dacă este în păcate, ele îi vor fi iertate. Căci lucrul semnificat aici este harul Duhului Sfânt; a cărui ungere îndepărtează păcatele, dacă încă mai există ceva de a fi ispășit, precum de asemenea rămășițe ale păcatelor; și ridică şi întărește sufletul persoanei bolnave, prin stârnirea în el a unei mari încrederi în [Pagina 106] mila divină; prin care bolnavul fiind susținut, suportă mai ușor neplăcerile şi durerile bolii lui; şi mai rapid rezistă ispitelor diavolului care stă culcat în așteptarea călcâiului său; şi uneori obţine sănătate trupească, când este avantajos pentru bunăstarea sufletului.
CAPITOLUL 3. Despre Slujitorul acestui Sacrament, și despre vremea când acesta ar trebui să fie administrat.
Şi acum cât despre recomandarea cine ar trebui să primească, și cine să administreze acest sacrament, de asemenea, aceasta nu a fost predată obscur în cuvintele citate mai sus. Căci acolo este de asemenea arătat, că slujitorii corespunzători ai acestui sacrament sunt Prezbiterii Bisericii; prin care nume trebuie să fie înțeles, în acel loc, nu bătrânii după vârstă, sau primii în prestigiu printre oameni, ci, fie episcopii, fie preoţii prin episcopi corect ordinați prin punerea mâinilor preoției. De asemenea este declarat, că această miruire este a fi aplicată la cei bolnavi, dar spre aceia în special care stau în asemenea pericol precum ar părea că sunt aproape să plece din această viață: de unde de asemenea acesta este numit sacramentul celor care pleacă dintre cei vii. Şi dacă bolnavii, după ce au primit această miruire, s-ar însănătoșa, ei pot din nou să fie ajutați de susținerea acestui sacrament, când ei cad în alt pericol de moarte asemănător. Prin urmare, în nici un caz nu trebuie să fie ascultați cei care învață, împotriva unei hotărâri atât de evidente şi de clare a apostolului Iacov, fie că această miruire este o născocire umană sau este un ritual primit de la Părinți care nici nu are o poruncă de la Dumnezeu, nici o promisiune a harului: nici aceia care afirmă că acesta deja a încetat, ca şi când acesta s-ar fi referit doar la harul de vindecare din biserica primară; nici aceia care spun că ritualul şi folosirea pe care Biserica Romană sfântă o păzește în administrarea acestui sacrament este în contradicție cu sentimentul apostolului Iacov, și de aceea este de schimbat [Pagina 107] în altceva: nici în cele din urmă aceia care afirmă că această Miruire Finală poate fără păcat să fie disprețuită de cei credincioşi: căci toate aceste lucruri sunt cel mai evident în contradicție cu cuvintele clare ale unui apostol atât de măreț. În mod categoric nici Biserica Romană, mama şi stăpâna tuturor bisericilor, nu ar trebui să păzească ceva în administrarea acestei miruiri, — în privința acelor lucruri care constituie substanța acestui sacrament, — decât ceea ce a prescris binecuvântatul Iacov. Într-adevăr, nici nu poate fi disprețuitoare față de un sacrament atât de măreț fără a face un păcat odios, și a ofensa pe însuși Duhul Sfânt. Acestea sunt lucrurile pe care acest Sinod ecumenic sfânt le profesează şi le învață şi le propune tuturor celor credincioşi ai lui Cristos, a fi crezute şi susținute, atingând sacramentele Penitenței și Miruirii Finale. Şi acesta predă următoarele canoane pentru a fi păstrate inviolabil; şi condamnă şi anatemizează pe cei care afirmă ceea ce este contrar la acestea.
Al doilea Consiliu de la Vatican (1963) Structura Liturghiei Sacre Sacrosanctum Consilium
73. „Miruirea finală,” care de asemenea şi mai potrivit este numită „ungerea bolnavilor,” nu este un sacrament doar pentru cei care sunt pe punctul morții. De aici, de îndată ce oricine dintre cei credincioşi începe să fie în pericol de moarte din boală sau vârstă înaintată, timpul potrivit pentru el de a primi acest sacrament a sosit deja, cu siguranţă.
74. În adăugare la ritualurile separate pentru ungerea bolnavilor şi pentru viaticum, un ritual continuu va fi pregătit potrivit căruia omul bolnav este uns după ce el şi-a făcut mărturisirea și înainte ca el să primească viaticum.
75. Numărul ungerilor trebuie să fie adaptat la ocazie, şi rugăciunile care aparțin de ritualul de ungere trebuie să fie revizuite pentru a corespunde cu feluritele condiții ale bolnavului care primește sacramentul.
Codul Legii Canonice
TITLUL 5. SACRAMENTUL UNGERII BOLNAVILOR (CANOANELE 998 – 1007)
Canonul 998. Ungerea bolnavilor, prin care Biserica vorbește în termeni elogioși, celor credincioşi care sunt periculos de bolnavi, despre Domnul suferind și glorificat pentru ca el să îi elibereze și să îi mântuiască, este acordată prin ungerea lor cu untdelemn şi pronunțarea cuvintelor prescrise în cărțile liturgice.
CAPITOLUL 1. SĂRBĂTORIREA SACRAMENTULUI
Canonul 999. În adăugare la un episcop, următorii pot binecuvânta untdelemnul pentru a fi folosit în ungerea bolnavilor:
1) cei echivalenți unui episcop diocezan prin lege;
2) orice prezbiter într-un caz de necesitate, dar doar în sărbătorirea efectivă a sacramentului.
Canonul 1000. §1. Ungerile cu cuvinte, ordine, și modalitatea prescrisă în cărțile liturgice trebuie să fie înfăptuite cu atenție. Într-un caz de necesitate, totuşi, o singură ungere pe frunte sau chiar pe o altă parte a trupului este suficientă, în timp ce întreaga formulă este spusă.
§2. Slujitorul trebuie să înfăptuiască ungerile cu propria lui mână, cu excepţia unui motiv serios care îndreptățește folosirea unui instrument.
Canonul 1001. Păstorii de suflete și cei apropiați de bolnavi trebuie să aibă grijă ca bonavii să fie consolați de acest sacrament la momentul corespunzător.
Canonul 1002. Sărbătorirea comună a ungerii bolnavilor pentru mai mulți bolnavi deodată, care au fost pregătiți corespunzător și sunt aranjați cum se cuvine, poate fi înfăptuită potrivit cu prescripțiile episcopului diocezan.
CAPITOLUL 2. SLUJITORUL UNGERII BOLNAVILOR
Canonul 1003. §1. Fiecare preot și un preot singur în mod valabil administrează ungerea bolnavilor.
§2. Toţi preoţii cărora s-a încredințat grija sufletelor au datoria şi dreptul de a administra ungerea bolnavilor pentru cei credincioşi încredințați slujbei lor pastorale. Pentru o cauză rezonabilă, orice alt preot poate administra acest sacrament cel puţin cu acordul presupus al preotului menționat mai sus.
§3. Oricărui preot i se permite să ducă untdelemnul binecuvântat cu el pentru ca să fie în stare să administreze sacramentul ungerii bolnavilor într-un caz de necesitate.
CAPITOLUL 3. CEI PESTE CARE UNGEREA BOLNAVILOR ESTE DE ACORDAT
Canonul 1004. §1. Ungerea bolnavilor poate fi administrată la un membru al celor credincioşi care, ajungând la folosirea rațiunii, începe să fie în pericol datorită bolii sau vârstei înaintate.
§2. Acest sacrament poate fi repetat dacă persoana bolnavă, după ce s-a însănătoșit, din nou devine grav bolnav sau dacă condiția devine mai gravă în timpul aceleiași boli.
Canonul 1005. Acest sacrament este de administrat într-un caz de îndoială dacă persoana bolnavă a atins folosirea rațiunii, este grav bolnavă, sau este moartă.
Canonul 1006. Acest sacrament este de acordat asupra bolnavilor care cel puţin în mod implicit l-au cerut când ei erau în controlul facultăților lor.
Canonul 1007. Ungerea bolnavilor nu este de acordat asupra celor care perseverează încăpățânat în păcat grav evident.
Lucrări citate
Congregation for the Doctrine of the Faith. “Note on the Minister of the Sacrament of the Anointing of the Sick.” 11 February 2005. The Holy See. 28 December 2007
(Adunarea pentru Doctrina Credinţei. „Notă despre Slujitorul Sacramentului Ungerii Bolnavilor.” 11 februarie 2005. Vatican. 22 decembrie 2007, n. tr.)
<http://www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/documents/rc_con_cfaith_doc_20050211_unzione-infermi_en.html>.
Council of Florence. “Session 8: Bull of Union with the Armenian.” 22 November 1439. EWTN.com. 28 December 2007
(Consiliul de la Florence. „Sesiunea 8: Bula Unirii cu Armenii.” 22 noiembrie 1439. EWTN.com. 28 decembrie 2007, n. tr.)
<http://www.ewtn.com/library/COUNCILS/FLORENCE.HTM>.
Council of Trent. “On the most Holy Sacraments of Penance and Extreme Unction.” 25 November 1560. Hanover College Department of History. 28 December 2007
(Consiliul de la Trent. „Despre cele mai Sfinte Sacramente ale Penitenței și Miruirii Finale.” 25 noiembrie 1560. Colegiul Hanover Departamentul de Istorie. 28 decembrie 2007)
<http://history.hanover.edu/texts/trent/ct14.html>.
Farrugia, Gerald O’Collins and Mario. Catholicism: The Story of Catholic Christianity. New York: Oxford University Press, 2003.
(Farrugia, Gerald O’Collins și Mario. Catolicismul: Istoria Creștinătății Catolice. New York: Oxford University Press, 2003, n. tr.)
New American Bible- The Catholic Study Bible. 2nd Edition. New York: Oxford University Press, 2006.
(NAB, Biblia Americană Nouă – Biblia de Studiu Catolic. A 2 Ediție. New York: Oxford University Press, 2006, n. tr.)
Pope Paul VI. “Congregation for the Doctrine of the Faith Sacrosanctum Concilium.” 4 December 1963. The Holy See. 28 December 2007
(Papa Paul al 6-lea. „Adunarea pentru Doctrina Credinţei Sacrosanctum Concilium.” 4 decembrie 1963. Vatican. 28 decembrie 2007, n. tr.)
<http://www.vatican.va/archive/hist_councils/ii_vatican_council/documents/vat-ii_const_19631204_sacrosanctum-concilium_en.html>.
The Canon Law Society of America. “The Code of Canon Law.” 1983. The Holy See. 28 December 2007
(Societatea Legii Canonice din America. „Codul Legii Canonice.” 1983. Vatican. 28 decembrie 2007)
<http://www.vatican.va/archive/ENG1104/__P3J.HTM>.
