Hermeneutica – Un ghid pentru interpretarea de baza a Bibliei

de Darryl M. Erkel (1999)

I. Introducere

1. Acest studiu reprezintă o călătorie de bază a interpretării Biblice și nu s-a intenționat să fie exhaustiv. A fost conceput pentru studenții Bibliei cu un nivel mediu sau începător și, de aceea, anumite probleme ce au o natură mai avansată nu au fost incluse.
2. Ca evanghelici, nu este de ajuns doar să afirmăm inspirația și ineranța Bibliei. Trebuie, de asemenea, să implementăm autoritatea ei în aspectele practice fiind atenți la interpretarea ei corectă. Din nefericire, mulți evanghelici, care ar muri pentru doctrina ineranței, îi neagă autoritatea în practică, atunci când nu sunt atenți în interpretarea biblică.

Nu trebuie să uităm că avem, în mâinile noastre, Cuvântul infailibil al Dumnezeului Viu și, de acea este necesar ca să-l tratăm ca și când am căuta să înțelegem conținutul lui. Astfel de oameni dumnezeiești ca William Tyndale, John Wycliffe, și mulți alții au muncit profund adesea în fața unei mari persecuții și amenințării cu moartea-cu scopul de a ne aduce Cuvântul Domnului într-o limbă comună nouă. De ce, atunci, l-am trata noi superficial când alții au plătit foarte scump pentru a aduce mesajul său până la noi?

3. Deși este adevărat că fiecare dintre noi are presupoziții când se apropie de Biblie, este de la sine înțeles că nici o persoană nu este total neutră. Cu toate acestea, trebuie să încercăm să fim obiectivi, pe cât de omenește este posibil, și să nu permitem opiniilor noastre preconcepute să ne orbească de la înțelesul clar al Scripturii.
4. În timp ce este adevărat că Biblia nu a fost scrisă doar pentru oamenii savanți, ea nu a fost scrisă nici pentru persoana indolentă sau nedisciplinată care nu dorește să acorde timpul și efortul necesare unei mai bune înțelegeri a Scripturii. Biblia ne îndeamnă să „Studiem pentru a ne prezenta pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu ca un lucrător care nu are de ce să îi fie rușine, care împarte corect cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15).

Biblia nu este intenționată pentru oamenii leneși. Adevărul trebuie să fie cumpărat (Proverbe 23:23), dar o minte trândavă și lumească nu voiește să plătească prețul cerut. Acel „preț” este sugerat în Proverbe 2:1-5: trebuie să existe o căutare sârguincioasă a inimii, un plânset după cunoaștere, o dorință puternică pentru înțelegerea lucrurilor spirituale ca dorința și determinarea acelor oameni angajați să caute argint; o căutare pentru o cunoaștere deplină și profundă a adevărului așa cum oamenii caută după comori ascunse-dacă am înțels cu adevărat lucrurile lui Dumnezeu. Cei care se plâng că aceste articole sunt „prea dificile” sau „prea profunde” pentru ei, trădează starea deplorabilă a sufletului lor, și scot la lumină cât de puțin prețuiesc ei în mod real adevărul; altfel ei i-ar cere lui Dumnezeu să-i capaciteze să se concentreze, și să recitească aceste pagini conștiincioși până când își însușesc conținutul lor. Oamenii doresc să lucreze și să studieze din greu și pentru multă vreme pentru a stăpâni una dintre arte sau științe, dar când este vorba de lucrurile spirituale, este, de obicei, diferit (A. W. Pink; citat în Iain H. Murray, Viața lui Arthur W. Pink, p. 235).

II. Ce este „Hermeneutica” și De ce este Importantă?

1. Cuvântul „hermeneutică” vine de la cuvântul grecesc hemeneuo care înseamnă „a interpreta” și derivă din Hermes, zeul Grec care a adus mesajele zeilor ființelor umane, dar le-a și interpretat pentru ei. Astfel, cuvântul hermeneuo se referă la a ajuta pe cineva să înțeleagă ceva în limbajul său.

„Hermeneutica”, așadar, este știința și arta interpretării Bibliei. Cu ajutorul diverselor principii recunoscute și stabilite, se caută descoperirea înțelesului exact al autorilor originali ai Scripturii. Cu toate că Biblia nu este un manual despre hermeneutică, există câteva pasaje care sugerează importanța interpretării adecvate cu scopul de a ajunge la o înțelegere corectă.

„Și citeau din carte, din Legea lui Dumnezeu, și-i arătau înțelesul așa că ei înțelegeau cele citite” (Neemia 8:8).

„Și El le-a zis, „O oameni nepricepuți și înceți la inimă când este vorba să credeți în tot ceea ce au spus profeții ! Nu era necesar ca Hristos să sufere aceste lucruri și să intre în slava Lui?” Și începând cu Moise și cu toți profeții, El le-a explicat lucrurile privitoare la El în toate Scripturile” (Luca 24:25-27).

„Aceștia au fost cu o minte mai aleasă decât cei din Tesalonic, pentru că ei au primit cuvântul cu o mare nerăbdare, cercetând Scripturile zilnic, să vadă dacă aceste lucruri sunt întocmai” (Fapte 17:11; vezi și Fapte 8:27-35).

„…după cum în toate scrisorile lui [Pavel], le vorbește despre aceste lucruri, printre care există unele greu de înțeles, pe care cei neînvățați și instabili le deformează, așa cum fac și cu restul Scripturilor, spre distrugerea lor” (2 Petru 3:16).

Ca o disciplină teologică, hermeneutica este știința interpretării corecte a Bibliei. Ea este o aplicare specială a științei generale a lingvisticii și sensului. Ea caută să formuleze acele legi particulare care aparțin elementelor speciale legate de Biblie. Este în relație cu exegeza, așa cum o lege scrisă este pentru un joc. Legea cărții este scrisă în termenii reflecției, analizei și experienței. Jocul este jucat prin actualizarea concretă a regulilor. Regulile nu sunt jocul, iar jocul este fără sens în absența legilor. Specificul hermeneuticii nu este exegeza, dar exegeza se aplică hermeneuticii. Hermeneutica este o știință în care se poate determina principiile sigure pentru descoperirea înțelesului unui document, și în care aceste principii nu funcționează doar ca o listă de legi, ci au o legătură organică unele cu altele. Este de asemenea o artă, după cum am menționat mai înainte, pentru că principiile sau legile niciodată nu pot fi aplicate mecanic, ci implică talentul interpretului (Bernard Ramm, Interpretarea biblică protestantă, p. 11).

Hermeneutica este știința interpretării. Cuvântul este adesea asociat cu explicarea documentelor scrise, și de aceea poate fi mai specific definită ca știința interpretării limbii unui autor. Știința presupune că există diverse modele de gândire și ambiguități de exprimare printre oameni, și, potrivit cu aceasta, ea țintește să dea la o parte presupusele diferențe dintre un scriitor și cititorii lui, așa ca intenția unuia să poată fi înțeleasă cu adevărat și clar de ceilalți (Milton S. Terry, Hermeneutică Biblică, p. 17).

2. Un alt termen care va fi folosit peste tot în acest studiu este „exegeza.” Exegeza este aplicarea hermeneuticii care caută să extragă din textele Scripturale acel înțeles care este și actual. Cercetătorul exegetic analizează cu atenție cuvintele Scripturii, și cu ajutorul principiilor hermeneutice, definește sensul lor, elucidează scopul și planul fiecărui autor, și scoate la suprafață sensul istorico-gramatical pe care fiecare carte sau capitol îl conține. „Hermeneutica este ca o carte de bucate. Exegeza este prepararea și coacerea prăjiturii, iar Expunerea este servirea prăjiturii” (Roy B. Zuck, Interpretare biblică de bază, p. 22).

Opusul exegezei este greșeala eisegezei, care nu este preocupată cu extragerea înțelesului textului original, ci cu citirea din Scripturi a propriilor idei sau a teologiei preconcepute. O astfel de apropiere de Scripturi ne conduce la înlocuirea adevărului și înțelepciunii lui Dumnezeu cu invențiile umane, jefuindu-ne de binecuvântările care vin atunci când ascultăm de ceea ce Biblia ne învață de fapt. Ca Reformator Protestant, Martin Luther, a spus odată: „Cel mai bun profesor este acela care nu aduce înțelegerea sa în Scriptură, ci își ia înțelegerea lui din Scriptură.”

3. Cât de importantă este hermeneutica în comparație cu alte discipline și studii teologice? Importanța ei este imensă întrucât înțelegerea corectă a Scripturii este baza unei teologii sistematice solide sau al oricărui studiu legat de Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, sfințirea noastră va fi mult mai lentă dacă noi nu descifrăm corect înțelesul pasajelor Scripturale – în special de când o mare parte din ascultarea noastră este afirmată pe înțelegere fermă adevărului lui Dumnezeu.

Locul și importanța Hermeneuticii Biblice printre diversele studii cuprinse în Metodologia și Enciclopedia Teologică este, în mod vizibil, la baza relației care le susține pe toate. Din pricină că descoperirea Scripturii este ,ea însăși esențială, centrul și esența tuturor științelor teologice. Ea conține cea mai clară și deplină manifestare a caracterului și persoanei lui Dumnezeu, și a nevoilor spirituale și posibilităților omului. O solidă și demnă de încredere interpretare a Scripturii notăm, așadar, că este rădăcina și baza la toată teologia descoperită. Fără ea, Teologia Sistematică sau Dogmatica nu pot fi legitim create, și ar fi, de fapt, imposibil. Pentru că doctrinele revelației pot fi învățate doar pornind de la o înțelegere corectă a oracolelor lui Dumnezeu (Terry, Hermeneutica Biblică, pp. 21-22).

4. Studiul principiilor hermeneutice este un subiect important și relevant pentru fiecare Creștin deoarece:

A. Biblia, care a fost finalizată acum două mii de ani în urmă, este foarte diferită în limbajul ei, cultură, obiceiuri, și locuri de cele ale noastre din secolul douăzeci și unu-și, de aceea este nevoie să depășim această prăpastie căutând să înțelegem acele principii care ajută cititorii moderni să prindă sensul limbilor antice, obiceiurilor, și cum să interpreteze documentele vechi cu scopul de a câștiga înțelegerea sensului original.

Mai mult, diversitatea genurilor literare găsite în Biblie (ex. Poezie, profeție, parabole, figuri de stil de vorbire antice) fac hermeneutica obligatorie pentru creștinul care ia Bilia în serios.

B. Fiecare creștin, într-un anume sens, este angajat în hermeneutică, întrucât nici unul dintre noi nu vine la textul Scriptural lipsit de idei. Fiecare dintre noi aduce presupozițiile lui/ei sau bagajul teologic când încearcă să înțeleagă mesajul Biblie. Întrebarea adevărată este aceasta: Urmărim niște linii călăuzitoare solide care ne vor ajuta să înțelegem textul-sau citim Biblia fără nici o direcție reală sau folosim reguli greșite de interpretare?

C. După cum am notat mai devreme, principiile hermeneutice de bază slujesc ca fundație pentru teologia sistematică. O reală înțelegere a mesajului Bibliei (cu ajutorul hermeneuticii) formează baza vizibilă pe care teologia creștină se poate dezvolta.

Exegeza este prioritară oricărui sistem teologic…Noi putem cunoaște adevărul lui Dumnezeu doar printr-o corectă exegeză a Scripturilor…Mari pagube au fost în biserică atunci când sistemul teologic sau cadrul lui a derivat din surse extra-biblice…Daca baza teologiei Creștine este revelația lui Dumnezeu, atunci teologia trebuie fondată în revelație și nu în filosofie. Poziția protestantă istorică este să așeze teologia în exegeze biblică. Un sistem teologic trebuie construit exegetic bucată cu bucată. De aici rezultă că teologia nu este mai bună decât exegeza care stă la baza ei. Sarcina teologului sistematic este să afle aceste bucăți descoperite prin exegeză, și să construiască templul sistemului teologic ce-i aparține. Dar, doar atunci când este sigur de propriile lui bucăți el este în stare să facă generalizările necesare, și să se preocupe de activitatea sintetică și creativă care este necesară pentru construirea unui sistem teologic (Ramm, Interpretarea Biblică Protestantă, pp. 168-169).

D. O teologie puternică ne va păzi de alunecarea în erezii sau de căderea ca pradă unui cult religios. Marea majoritate a oamenilor care aparțin unui cult sau unui sistem religios apostat (ca Rome) nu sunt persoane care au o puternică înțelegere a Scripturii și a sensului ei intenționat, ci persoane care sunt teribil de ignorante în Cuvântul lui Dumnezeu precum și în acele principii hermeneutice care i-ar păzi de la răstălmăcirea revelației lui Dumnezeu. După cum nota James Sire, „Dacă Creștinătatea tradițională afirmă Biblia ca singura autoritate-Sola Scriptura, după cum spuneau Reformatorii-cum pot aceste mișcări religioase foarte diferite [ex. Martorii lui Iehova, Mormonii, Știința Creștină] să pretindă Sfânta Scriptură pentru ei? Răspunsul vizibil este cel corect, cred. Ei pot să facă asta violând principiile interpretării literare de bază” (Răstălmăcirea Scripturii, p. 12).

E. O hermeneutică puternică, în deosebi, o înțelegerea clară a istoriei răscumpărării și a diferențelor care există între Vechiul și Noul Legământ (o greșeală obișnuită în istoria bisericii care a condus la toate felurile de abus și atrocități în Numele lui Hristos).

Deoarece Scriptura nu a fost interpretată corect următoarele au fost introduse ca fiind vocea lui Dumnezeu: pentru că patriarhii au practicat poligamia și noi putem să o practicăm; pentru că Vechiul Testament permite dreptul divin al regelui lui Israel, noi putem permite dreptul divin al împăraților de pretutindeni; pentru că Vechiul Testament permitea omorârea vrăjitoarelor, noi, de asemenea putem să le ucidem; pentru că Vechiul Testament declara că anumite plăgi erau de la Dumnezeu, noi nu putem folosi metode de salubritate, pentru că ar contrazice scopul lui Dumnezeu; pentru că Vechiul Testament interzicea dobânda într-o comunitate agricolă din Israel noi nu o putem introduce în sistemele noastre economice; pentru că Biblia face referințe clare despre suferința femeilor la naștere noi nu putem aplica nici o metoda pentru ușurarea durerilor; pentru că zeciuiala a fost o lege (de drept) în Israel, este o lege și pentru Biserică… O hermeneutică puternică ne va păzi de toate acestea. Ne va feri de o aplicare necritică și irealistă a Vechiului Testament la moralitatea Creștină. Va preveni un interpret de la folosirea unor astfel de fraze ca un principiu etern de moralitate. Ne va feri de efortul de a încerca să forțăm niște principii obligatorii pentru viața contemporană extrase din niște episoade obscure din Vechiul Testament. Ne va păzi de justificarea primită printr-un ritual și prin slujba preoților luate print-o extensie improprie a închinării de la Cortul Întâlnirii și din sistemul sacrificial. Rezultatul unei hermeneutici eretice este că Biblia a fost făcută mai degrabă sursa confuziei decât a luminii (Ramm, Interpretarea Biblică Protestantă, pp.2-3).

F. Principiile hermeneutice bune sunt esențiale pentru aceea care sunt profesori ai Cuvântului lui Dumnezeu-pentru că daca ei sunt săraci în interpretare, sfinții nu sunt probabil edificați și conduși la o maturitate spirituală mai mare.

G. Scopul hermeneuticii nu este să hrănească mândria noastră intelectuală, nici măcar interesele academice, ci ca să putem fi interpreți mai buni ai Scripturii și, prin asta, să fim ocrotiți de erorile doctrinare și de alte multe abuzuri care vin dintr-o forțare a Scrierii Sfinte. Dar poate, motivul principal este ca noi să putem discerne vocea lui Dumnezeu din toate lucrurile care ne confruntă și, ca rezultat, să glorificăm pe al nostru Creator Triunic.

H. Hermeneutica este vitală pentru dezvoltarea noastră în viața creștină, întrucât o aplicare corectă a adevărului biblic este dependentă de o interpretare corectă a lui-după cum John Balchin a spus, „Interpretarea Bibliei este una dintre cele mai importante trăsături care arată orientarea creștinilor de azi. Ea ascunde ceea ce credem, cum trăim, cum ne vedem unii pe alții, și ceea ce avem de oferit lumii.”

III. Presupoziții și Necesitatea unui Interpret Biblic Sănătos

1. Regenerarea spirituală este o cerință necesară în înțelegerea și aplicarea Scripturii. Biblia este o carte divină și spirituală și, de aceea, cere ca interpreții ei să fie regenerați spiritual pentru a înțelege deplin și extinde mesajul ei al răscumpărării-pentru că „un om firesc nu acceptă lucrurile Duhului lui Dumnezeu; pentru ele sunt o nebunie pentru el, și nu le poate înțelege, pentru că trebuie evaluate duhovnicește. Dar cel care este spiritual judecă toate lucrurile, și el însuși nu este judecat de nici un om. Pentru că cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L învețe? Însă noi avem gândul lui Hristos” (1Corinteni 2:14-16).

Noi nu sugerăm că necredincioșii nu pot descifra istoric, contextual sau la nivel superficial înțelesul Scripturii. În unele situații, ei pot chiar și depăși interpreții evanghelici în acestea. În schimb, noi am reliefat că o minte neregenerată, care este în vrăjmășie cu Dumnezeu (Romani 8:7-8), nu poate prinde adevărata semnificație a revelației divine; el este neatent la înțelesul adânc, tema răscumpărării, și relația cu alte doctrine ale Bibliei (aceasta poate ajuta să explicăm de ce teologii liberali au avut adversități cu teologia sistematică și cu o strânsă prezentare a ei); el poate fi în stare să înțeleagă mesajul Bibliei al necesității unei jertfe de sânge pentru a obține pacea cu Dumnezeu, dar el va fi chinuit de insistența Scripturii pentru că el nu a înțeles mai întâi natura și pedeapsa păcatului nici caracterul Sfânt al lui Dumnezeu; și în cele din urmă, el nu este în stare să implementeze Cuvântul lui Dumnezeu în viața sa pentru că îi lipsește atât motivul corect cât și puterea de a asculta. Chiar dacă este capabil intelectual să înțeleagă Scriptura până la anumite limite sigure, el nu este în stare să se apropie suficient de adevărul ei.

De exemplu, când Irod a întrebat marele preot și cărturarii unde avea să se nască Mesia (Matei 2:3-4), ei au fost în stare să îl trimită în mod corect la profeția lui Mica 5:2 care zicea că Regele lui Israel se va naște în Betleem, dar erau orbiți și indiferenți față de posibilitatea ca Mesia să apară acum-mai ales când alții, ca Magii care au susținut că I-au văzut steaua în răsărit (v.2), erau vizibil interesați iar unii din popor chiar tulburați (v.3).

Saducheii, care posedau legea religioasă din Israel și, așadar, ar fi trebuit să aibă cunoștință și să nu întrebe public o întrebare necugetată despre înviere (Matei 22:23-28), la care Isus a răspuns, „Greșiți, nu înțelegeți Scripturile sau puterea lui Dumnezeu” (v.29). Mai târziu, Fariseii au fost adesea puși la colț și reduși la tăcere când ei, la cererea lui Isus, au fost incapabili să dea interpretarea și înțelesul Hristologic al Psalmului 110:1 (vv.41-46).

Isus adesea a mustrat Fariseii pentru nereușita lor de a-L vedea pe El în scrierile lui Moise-„pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:46). De fapt, așa de clar a fost anunțat mai dinainte Isus în documentele Mozaice de către Moise însuși, încât, la ultima judecată, personal îi va acuza (v.45). Astfel, vedem că în timp ce oamenii neregenerați sunt responsabili pentru cunoașterea sensului Scripturii și a scopului primar, ei rămân orbiți la adevăratul ei mesaj-și ca necredincioșii Evrei, „Mintea lor a fost acoperită; pentru că până în această zi la citirea Vechiului Legământ același voal este neridicat, pentru că este îndepărtat în Hristos. Dar până în această zi ori de câte ori este citit Moise, un voal este pe inima lor; dar când un om se întoarce la Domnul, voalul este dat la o parte” (2 Corinteni 3:14-16; vezi și 2 Corinteni 4:3-4; 1 Timotei 1:3-7; 2 Timotei 2:24-26; 2 Petru 3:16).

2. Interpretul sănătos al Scripturii trebuie să se bazeze pe Duhul lui Dumnezeu pentru a explica înțelesul original al textului, pentru a oferi o înțelegere și pentru a arăta cum sensul descoperit poate fi aplicat în mod practic.

„Deschide-mi ochii, ca să pot vedea lucrurile minunate ale legii Tale” (Psalmul 119:18).

„Ajută-mă să înțeleg, ca să respect legea Ta, și s-o păzesc cu toată inima mea” (Psalmul 119:34).

„Dă-mi pricepere, ca să învăț poruncile Tale” (Psalmul 119:73).

„Eu sunt slujitorul Tău, dă-mi pricepere ca să cunosc mărturiile Tale” (Psalmul 119:125).

„Apoi el mi-a zis: „Nu-ți fie teamă, Daniel, pentru că din cea dintâi zi, de când ți-ai pus inima să înțeleagă aceste lucruri, și te-ai smerit înaintea Dumnezeului tău, rugăciunile tale au fost ascultate, și eu am venit ca răspuns la rugăciunile tale” (Daniel 10:22).

Dacă ne sprijinim doar pe abilitățile noastre intelectuale și creative, vom pierde multe lecții adânci pe care Duhul Sfânt le are pregătite pentru noi. O atitudine rugativă, așadar, este necesară de la începutul procesului de interpretare și trebuie să continue până ce sarcina exegezei și aplicării este terminată. Mai mult, un interpret matur al Scripturii, scaldă studiile lui exegetice în rugăciune pentru că el își cunoaște propriile limite și slăbiciuni când se angajează într-o preocupare divină.

3. O minte deschisă este o altă cerință pentru interpretul biblic. Interpretul asiduu nu trebuie să fie preoupat doar de presupozițiile sale pe care le aduce textului ci el trebuie să evalueze corect ce alții, din diverse tradiții teologice, au zis despre înțelesul său. Trebuie să fim atenți ca să nu limităm drumul nostru în cunoaștere citind doar pe aceia care susțin opiniile noastre.

Aceasta înseamnă, de exemplu, că Dispenționaliștii ar trebui să citească mai mult decât ceea ce este în tabăra lor și să considere în mod serios ceea ce teologii Reformatori sau ai Legământului au scris pe pasajele date-și vice versa. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu acele părți teologice contradictorii, ci că alte opțiuni interpretative trebuie luate în considerare înainte de a stabili concluzia.

În curând am început să descopăr că era o bună realizare, ca să zicem, în ceea ce privește unele probleme pe care Dr. Gill și John Calvin nu le-au menționat, și am înțeles că eram obligat oarecum să-mi extind mila, și să fac loc în inima mea unor frați care nu vedeau toate lucrurile pe care oamenii luminați le vedeau. Și, mai mult chiar, am înțeles că nu știu toate lucrurile, și că e o bună înțelegere că mai am încă de învățat, și realizez acest lucru în fiecare zi. Sper ca întotdeauna să păstrez ferm toate adevărurile pe care le-am primit. Intenționez să țin strâns cu o mână adevărurile pe care deja le-am învățat, și să păstrez cealaltă larg deschisă pentru a lua lucruri pe care încă nu le știu (Charles H. Spurgeon).

4. Interpretul corect al Scripturii se va așeza pe sine sub ineranța deplină și autoritatea divină a Cuvântului lui Dumnezeu. În același fel după cum „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui [Dumnezeu], pentru că cel care vine la Dumnezeu trebuie să creadă că El este, și că El este o răsplată pentru cei ce-L caută” (Evrei 11:6), tot așa trebuie ca persoana care se angajează în studiul Scripturii să creadă că Biblia este revelația inspirată a lui Dumnezeu pentru om. Fără o asemenea credință avută la punctul de pornire (în special când cineva este întotdeauna convins că Biblia reprezintă doar opiniile scrise a oamenilor primitivi) vom face puțin progres în înțelegerea Scripturii și, în cele din urmă, Biblia va apare mai mult enigmatică și confuză pentru noi.
5. Interpretul înțelept al Scripturii trebuie să creadă, de asemenea, că Biblia este inteligibilă și, de aceea, Dumnezeu dorește ca noi să înțelegem cu adevărat conținutul paginilor ei. Dacă Dumnezeu a dat poporului Său o revelație completă și suficientă despre Sine și despre îndatoririle noastre, atunci este potrivit pentru noi să credem în claritatea și inteligibilitatea Bibliei-pentru că și cei simpli pot înțelege Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 119:130); în unele situații, mai mult decât bătrânii (Psalmul 119:99-100).

Eu cred că Biblia este pentru a fi înțeleasă și primită în sensul clar și limpede al pasajelor ei, deoarece nu pot să mă conving pe mine însumi că o carte intenționată pentru instruirea și convertirea lumii întregi ar trebui să-și ascundă înțelesul în așa taine și îndoieli ca nimeni ci doar specialiștii și filozofii să-l descopere (Daniel Webster).

Aceasta nu este pentru a afirma că Scriptura nu conține dificultăți, contradicții aparente, sau afirmații grele – pentru că adesea trebuie să recunoaștem că „privim într-o oglindă nedeslușit” (1Corinteni 13:12) și că unii autori biblici sunt „greu de înțeles” (2 Petru 3:16). Urmând legea antică Talmudică, trebuie să învățăm „să ne instruim limba să zică, eu nu știu.” Cu toate acestea, claritatea mesajului central al Bibliei al răscumpărării pentru păcătoșii pierduți, rămâne coerent și ușor de înțeles (teologii Reformatori au numit aceasta „Claritatea Scripturii”).

6. După ce interpretul și-a terminat munca exegetică, în special, dacă a ajuns la o interpretare nouă asupra unui pasaj dat, pe care alți interpreți nu au descoperit-o, este înțelept să așeze concluziile unuia în fața celorlalți pentru evaluare. Aceasta ne va păzi de formarea unor puncte de vedere greșite asupra pasajului sau capitolului examinate și, pentru protejarea bisericii locale de primirea doctrinei false.

Pe aceeași linie de gândire, trebuie să urmăm, de asemenea, „testarea principiului,” ceea ce înseamnă că verificăm cu atenție sursele de referință ale interpreților, reprezentând cea mai bună șansă de ne procura informația de încredere pentru un pasaj sau subiect.

De exemplu, dacă studiem o problemă care atinge istoria Bibliei, ar trebui să încercăm să găsim o carte (cărți) de referință care tratează o astfel de istorie (ca Alfred Edersheim, Istoria Biblică a Vechiului Testament, și alții). Când „verificăm” un comentariu, nu te limita la unul singur, ci survolează mai mult comentarii înainte de a decide un rezultat. Unele dintre cele mai bune comentarii și comentatori trebuie să te asiguri că sunt: Baker Exegetical Commentary on the New Testament de autori diverși; Seria de New Testament Commentary de William Hendricksen și Simon Kistemaker; The New International Commentary on the Old Testament & New Testament de diverși autori; The New American Commentary in the Old Testament & New Testament de diverși autori; Commentaries on the New Testament de R.C.H. Lenski; și The Expositors Bible Commentary Series: Old Testament & New Testament de diverși autori.

„Verificarea principiului”, folosită corect, ne va ajuta să evităm greșeli copilărești de a fixa concluzii îndoielnice și să ne extindem înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.

7. Interpretul trebuie, de asemenea, să aplice practic ceea ce este descoperit în procesul interpretării. Nu este de ajuns doar să știi, trebuie să mergem mai departe și să facem – pentru că toată cunoștința primită din Cuvântului Divin ne responsabilizează.

„Pentru că Ezra și-a fi îndreptat inima să cerceteze legea Domnului, și să o practice, și să învețe legile și orânduirile Lui în Israel” (Ezra 7:10).

„Mi-am îndreptat inima să împlinească legile Tale pentru totdeauna, până la sfârșit” (Psalmul 119:112).

„Fiți voi înșivă împlinitori ai Cuvântului, nu doar ascultători care se păcălesc singuri” (Iacov 1:22).

IV. De ce sunt așa de multe interpretări diferite?

1. Mulți oameni sunt indolenți și pre puțin silitori când studiază Biblia. Alții mai degrabă se ghiftuiesc cu părerile pastorului lor sau cu ale liderului de studiu Biblic, în schimbul ajungerii la concluziile de interpretare bazați pe propria lor muncă grea. De aceea, astfel de persoane tind să ajungă pripiți, simpliști și interpreți greșiți ai Bibliei.

Ca și cea mai mare parte a Romano-Catolicilor, mulți protestanți sunt mulțumiți să permită altora să gândească în locul lor, decât să investească timp și efort, necesare pentru a ajunge la gândirea originală a scriitorului biblic. Într-un sens real, sfârșim producând propria versiune a „Învățării Magisteriale” sau „Papalitate protestantă.”

Aceasta nu ar trebui să fie o înțelegere greșită că legitimizăm opoziția extremă a acelora care ignoră consensul general al interpreților Bibliei și ajung la interpretarea nouă sau bizară a Scripturilor – o eroare care ar trebui deopotrivă pedepsită!

2. Unii creștini sunt lipsiți de darurile sau discernământul intelectual de a fi interpreți maturi ai Scripturii. Problema diferitelor interpretări este apoi exacerbată când, asemenea persoane necalificate oferă o platformă pe care să-și expună punctele lor de vedere deformate. În acest mod, opiniile greșite asupra sensului Bibliei sunt perpetuate printre oameni și în interiorul adunărilor locale.
3. Un alt mare furnizor este tradiția falsă. Multe denominații creștine sunt ținute împreună printr-o atitudine isteață, care în practică sună, „Aceasta este ceea ce noi am crezut întotdeauna,” mai degrabă, decât o convingere fermă că asemenea vederi au fost luate cu atenție din Scriptură. Această încredere precară în tradiția umană crește mai mult numărul interpretărilor greșite ale Bibliei.
4. Prezența învățătorilor falși în biserica vizibilă contribuie la vederile greșite asupra mesajului Bibliei. Au înclinația membrii bisericilor noastre de a fi elevi atenți ai Bibliei (incluzând liderii bisericii), popularitatea unor astfel de doctrine ca teologia Cuvântului-Credinței ar fi mai puțin devastatoare în rândul evanghelicilor. Este doar într-o biserică ignorantă și fără învățătură biblică care poate înflori asemenea mișcări eretice.
5. Unii creștini nu recunosc deplin nevoia lăuntrică de a înțelege mai bine mesajul Scripturii. Pentru o mulțime de motive – ca mândria, împietrirea inimii (Marcu 6:52), sau disctracțiile lumești (unele dintre ele sunt cunoscute doar de Dumnezeu) – El a ales să nu dea fiecărui credincios aceiași măsură de înțelegere biblică și spirituală. În unele cazuri, nu sunt încă în stare să purtăm asemenea adevăruri divine (Ioan 16:12). De aceea, Dumnezeu așteaptă până ce progresăm în sfințirea noastră.
6. Multe biserici nu oferă nici o lecție de hermeneutică și mai grav este că mulți pastori sunt convinși că un asemenea studiu ar fi irelevant sau nepractic. Presupunerea comună este că acel studiu al hermeneuticii ar trebuie lăsat pentru studenții seminariști și, că un astfel de curs, s-ar dovedi a fi prea intelectual pentru media membrilor bisericii. Dar o astfel de gândire te îndepărtează de ceea ce este cel mai bine. Eșuează în a realiza că de când studiului Bibliei devine o preocupare de lungă durată pentru orice creștin (sau ar trebui să devină), este imperativ ca ei să fie învățați cum să o interpreteze și să o aplice corect. Dar, haideți să o spunem deschis: Câte biserici (chiar numite „Bisericile Bibliei”) practică aceasta sau ar trebui să îndrăznim să învățăm hermeneutică în timpul întâlnirilor comune?

V. Fundamentele interpretării Bibliei

1. Când studiezi direct un text al Scripturii, învăță să pui întrebările corecte:

A. Care sunt personajele centrale în acest pasaj sau relatare? Cine a scris această carte? Cine este audiența?

B. Care este mesajul central? Care este intenția primară a autorului? Care este contextul și cadrul istoric? Ce încearcă Dumnezeu să mă învețe?

C. Când a avut loc acest eveniment? Când a fost scris sau înregistrat?

D. Unde a avut loc? Unde era autorul când a scris cartea sau a înregistrat acest eveniment?

E. De ce s-a întâmplat? De ce a ales autorul să includă această narațiune și cum se potrivește aceasta cu tema specifică sau cu scopul?

F. Cum s-a întâmplat? Cum se relaționează această narațiune la alte evenimente din aceea carte? Cum pot să aplic la circumstanțele din viața mea?

Punându-mi întrebările corecte, ne ajută să scoatem sensul original al autorului, precum și să înțelegem circumstanțele istorice în care narațiunea este așezată. Problema multor începători care se angajează în exegeză este că ei ajung la concluzii despre sensul unui pasaj fără a pune mai întâi întrebările potrivite și, adesea, comit eroarea eisegezei (ex. Citirea în textul Scripturii a unor idei străine care nu au fost prezente în original).

2. Întotdeauna tratează cu atenție contextul fiecărui pasaj dat. Toată literatura, inclusiv Biblia, trebuie citită sau studiată în lumina contextului ei. A face altfel, va da naștere doar la confuzie și neînțelegeri din partea cititorului.

De exemplu, când citești un articol din ziarul local, este înțelept să începi de la mijlocul unul paragraf din relatare – sau – este înțelept să începi cu începutul și să urmezi îndeaproape linia logică sau cursul gândirii? De la sine înțeles, este a doua variantă. La fel cum interpretăm Biblia, trebuie să purtăm sensului autorului studiind cu atenție contextul imediat și apropiat al pasajului. Doar atunci, putem începe să descifrăm înțelesul intenționat și apoi să aplicăm învățătura.

Cuvântul context, după cum etimologic se sugerează (Latin, con-împreună, și textus-împletit ), denotă ceva care este pus împreună, și, atașat unui document scris, înseamnă legătura gândului presupus să fie în fiecare pasaj care constituie prin sine însuși un întreg. De unii autori este numit legătura. Contextul imediat este cel care precede sau urmează imediat un cuvânt dat sau o propoziție. Contextul îndepărtat este mai puțin legat, și se ocupă de un paragraf întreg sau secțiune (Terry, Hemeneutica biblică, p. 210).

Aceeași regulă are de-a face, de asemenea, cu cuvintele: Sensul fiecărui cuvânt este întotdeauna determinat de contextul său. În unele cazuri, poate fi necesar să examinezi nu doar contextul imediat al capitolului, ci de asemenea, întreaga carte în care cuvântul specificat apare.

De exemplu, în timpul unei dispute cu Martorii lui Iehova, am apelat la Evrei 1:6 (care vorbește despre îngerii care se închină înaintea Fiului lui Dumnezeu) ca dovadă a divinității lui Isus. Oponentul meu m-a dus imediat la Apocalipsa 3:9 care zugrăvește pe evreii apostați „închinându-se” la sfinți. Mi-a replicat sarcastic, „Înseamnă aceasta că și ei sunt membri ai Trinității, de asemenea? A încercat mai departe să evidențieze că termenul grecesc pentru închinare (proskuneo) nu înseamnă întotdeauna o închinare adusă lui Dumnezeu, ci poate sugera simplu, respect sau plecăciune.

În timp ce este adevărat că proskuneo nu înseamnă întotdeauna acea închinare adusă doar lui Dumnezeu și, oricât de inteligent ar părea acest argument la început, se deduce în mod greșit că termenul „închinare” în ambele contexte sunt identice.

La o simplă citire a contextului capitolului întâi din Evrei, unde apare cuvântul „închinare”, devine clar că autorul cărții Evrei a intenționat să desemneze felul de închinare rezervat doar lui Dumnezeu. De exemplu, despre Fiul se vorbește ca despre „reprezentarea exactă a naturii Lui (Dumnezeu),” care „susține toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui (Isus)” (v.3); El este diferit de îngeri în vv. 4-13 ceea ce înseamnă că El nu poate fi Arhanghelul Mihail după cum susțin Martorii lui Iehova; Tatăl Însuși îl numește pe Isus „Dumnezeu” (v.8) și „Domn” (v.10), spunându-I că „cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale” (v.10); și în cele din urmă, Tatăl cinstește Fiul pentru eternitate și imuabilitatea Sa (vv. 11-12). Nu este clar atunci ce fel de „închinare” avea autorul cărții Evrei în minte?

În vara anului 1994, m-am angajat într-o dezbatere oficială cu pastorul unei biserici locale pe întrebarea privitoare la limitele ispășirii lui Hristos (Eu am apărat punctul de vedere că Hristos a murit o moarte substitutivă pentru folosul celor aleși). Oponentul meu arminian repeta citate în care moartea lui Isus este legată de fraze ca „lumea,” „întreaga lume,” „toți” , și „toți oamenii” fără a explica mai întâi în ce sens acești termeni au fost folosiți de autorii Noului Testament. El a înțeles greșit că „lumea” și „întreaga lume” se referă la fiecare persoană fără excepție. Pentru el, era de ajuns doar să citeze un pasaj în care apar asemenea cuvinte și să se mute la textul următor – fără nici o explicație sau exegeză necăjindu-se să arate că termenul „lume” trebuie să se refere la toți oamenii în mod universal!

Dar aceasta a fost o greșeală fatală în argumentul lui și a demonstrat ingnoranța sa vizavi de importanța principiului care zice că sensul oricărui cuvânt trebuie să fie determinat de contextul său. Dacă oponentul meu teologic și-ar fi bătut capul să analizeze termenii „lume” și „toți,” ar fi descoperit că Noul Testament oferă o mulțime de sensuri acestor termeni – dintre care cei mai mulți sunt folosiți într-un sens restrâns și, de aceea, nu pot să indice fiecare persoană fără excepție. Următoarele reprezintă o mică demonstrație în care astfel de termeni sunt folosiți pentru a include câțiva sau „toate felurile de,” dar nu toate fără excepție:

Matei 10:22 – Cuvintele lui Isus nu ar trebui să fie presante, deși întotdeauna au fost și vor continua să fie oameni care refuză să arate ură față de creștini. Isus este vestit la cei mai mulți, dar nu la toate persoanele.

Marcu 1:5 – Aceasta nu se poate referi la fiecare și fiecare persoană, pentru că ambii, liderii religioși romani și israeliți aveau foarte puțin interes față de chemarea lui Ioan la pocăință.

Luca 1:21 – Roma nu taxa pe toți locuitorii acestei planete, ci doar pe aceia de sub jurisdicția ei.

Ioan 1:9 – Nu fiecare persoană a fost iluminată, deoarece marea majoritate a omenirii a rămas în întuneric (1 Ioan 5:19).

Ioan 1:10 – În acest singur verset sunt trei apariții diferite a termenului „lume,” care ar trebui să determine arminienii să fie mai precauți în afirmațiile lor.

Ioan 12:19 – În mod cert, nu oricine din lumea aceasta a mers după Isus, pentru că majoritatea Fariseilor l-au respins.

Fapte 2:17 – Expresia „toată omenirea” nu poate să se refere la întreaga rasă umană, ci la trebuie să însemne oameni din fiecare rasă; nu doar evrei, ci și neamuri (Fapte 10:45).

Fapte 10:12 – În greacă se zice, „toate animalele cu patru picioare,” dar înseamnă clar „toate soiurile de” după cum NASB traduce (pentru alte situații asemănătoare, vezi Matei 9:35; 10:1; Luca 11:42; 1Timotei 6:10).

Fapte 17:6 – Aceasta nu poate să se refere la fiecare persoană deoarece Evanghelia nu a ajuns încă fiecare regiune de pe pământ, nici apostolii nu au atins pe fiecare la care le-au predicat Evanghelia (Fapte 13:48-49; 17:10-12).

Romani 1:8 – „Întreaga lume” nu poate fi luat ca însemnând fiecare loc de pe pământ sau fiecare persoană, ci, în schimb, se referă la cele mai multe regiuni care erau ocupate de Roma.

Romani 5:18 – Cea din urmă folosire a expresiei „toți oamenii” cu greu poate însemnea fiecare persoană, ci trebuie interpretat într-un sens restrâns pentru a desemna pe cei care sunt în Hristos.

Romani 11:26 – „Tot Israelul” nu poate însemna fiecare israelit, ci majoritatea sau un mare număr de israeliți.

2 Corinteni 5:14 – „Toți au murit” nu poate însemna fiecare persoană, pentru că nu toți au murit pentru păcat (Romani 6:3-11; Coloseni 3:3).

1 Ioan 5:19 – „Întreaga lume” nu este posibil ca să însemne fiecare individ, deoarece creștinii au fost eliberați de controlul lui Satan (Fapte 26:18; 1 Ioan 5:18).

Apocalipsa – 3:10 „Lumea întreagă” nu poate fi interpretată ca referindu-se la fiecare persoană fără excepție, pentru că creștinii vor fi păziți de „ceasul încercării.”

Apocalipsa – 12:9 „Întreaga lume” nu se poate referi la toate persoanele vii, deoarece creștinii nu vor fi păcăliți în final de Satan.

Apocalipsa 13:3 – „Pământul întreg” nu poate să însemne fiecare și toate persoanele, deoarece creștinii nu vor urma fiara.

O problemă similară apare atunci când interpreții Bibliei afirmă că fiecare apariție a termenului „lege” (nomos) în scrierile pauline înseamnă Legea Mozaică. Nu este bine gândit, deoarece Pavel folosește o varietate de sensuri diferite pentru nomos în epistolele sale (vezi Douglas J. Moo, „Legea”, „Faptele Legii,” și Legalismul la Pavel,” Jurnal Teologic Westminster, 43 [1983], pp. 73-100).

3. Metoda istorică-gramaticală a interpretării este necesară dacă cineva intenționează să interpreteze corect Biblia. Această înseamnă că interpretul trebuie să fie sensibil la contextul istoric și la cadrul pasajului prin analizare, precum și la gramatica sau utilizarea cuvântului.

Un alt termen folosit de teologi este „interpretarea literală.” Este folosită în sensul obișnuit conform cu definiția din dicționar: „…interpretarea naturală sau obișnuită și implicația unei scrieri sau expresii; urmând sensul obișnuit și clar al cuvintelor; nu alegoric sau metaforic” (Webster’s New Interanațional Dictionary). Astfel, când aderăm la interpretarea literală, nu vrem să spunem o prostie, o interpretarea literală de lem, ci sensul comun, obișnuit, sau normal al cuvintelor. Nici nu ne referim la literalismul care eșuează în a recunoaște nuanțele, metaforele ascunse, hiperbola, jocurile de cuvinte, sau diversele figuri de vorbire pe care autorii bilbici le-au folosit frecvent.

Unii, oricum, preferă termenul interpretare „obișnuită” sau „istorică-gramaticală” pentru că termenul „literal” este adesea confundat cu interpretarea literală sau cu literalismul – și aceasta este, poate, o oarecare justificare în acest criticism. Mai mult, după cum interpretul de mai târziu al Vechiului Testament, Oswald T. Allis, a scris: „Nici un om de carte, oricât de profund, nu ia fiecare lucru din Biblie ad litteram. Nici cei care înclină spre o metodă figurativă de interpretare nu insistă că orice este metaforic. Ambele principii au locul lor potrivit și limitele lor necesare” (Profeția & Biserica, p. 17). Orice cuvânt alege cineva să îl folosească, este imperativ să pregătim termenii noștri așa încât cei ce ne aud să nu înțeleagă greșit ceea ce este intenționat prin expresia „interpretare literală.”

Avantajul interpretării „literale” sau „istorică-gramaticală” este văzut în aceea că: (1) Această metodă este practica obișnuită în interpretarea literaturii, fie veche sau modernă; și (2) Această metodă ferește exegetul de la a fi prada abuzurilor obișnuite asupra Scripturii, asemenea formei mistice și alegorice a interpretării.

4. Permite pasajelor clare sau simple ale Scripturii să explice pe acelea care sunt obscure sau îndoielnice. De fapt, fără ajutorul pasajelor clare sau paralele, unele cuvinte și propoziții din Scriptură ar fi greu de înțeles. Într-un sens real, apoi, Scriptura interpretează Scriptura – însemnând că print-o comparație corectă a unui verset cu un altul (fiind siguri că este o paralelă legitimă în gândire sau doctrină și nu doar în vocabular), suntem în stare să elucidăm acel pasaj care era ascuns în mister înainte.

Reformatorii protestanți au vorbit despre acest principiu ca despre „analogia Scripturii” (analogia Scriptura), însemnând că deoarece Biblia nu se contrazice pe sine, trebuie să privim la alte pasaje în Scrierea Sfântă pentru a ajuta iluminarea acelora care sunt mai puțin clare. După cum J.I. Packer a formulat, „Biblia pare ca o orchestră simfonică, cu Duhul Sfânt ca fiind Toscanini al ei; fiecare instrumentalist, fiind adus voluntar, spontan, creativ pentru a cânta notele sale după cum dorește marele dirijor, chiar dacă nici unul dintre ei nu ar putea auzi niciodată muzica, ca întreg…Esența fiecărei părți devine pe deplin clară atunci când este văzută în relație cu toate celelalte” (Dumnezeu a vorbit, p. 74).

5. Fii atent la fundalul istoric. Biblia a fost scrisă în istoria omenirii și, de aceea, interpretul trebuie să caute să se informeze pe sine despre evenimentele istorice, cultură, geografie, arheologie și alte informații pertinente despre pasajul sau cartea studiată. Cu recunoștință, există o abundență de instrumente pentru studiul Bibliei și alte resurse care ajută interpretul Bibliei să creeze o punte peste prăpastia istorică și culturală dintre lumea biblică veche și cea a noastră din secolul douăzeci și unu.

O religie care este fundamentată și așezată în istorie nu poate ignora istoria. Iată de ce o înțelegere istorică a Bibliei nu este un exces de care ne putem lipsi în interpretarea biblică, lăsând un grup de idei sau de principii despărțite de procesul din care s-au născut (H.H. Rowley; citat în Ramm, Interpretarea biblică protestantă, p. 154).

6. Recunoaște principiul revelației progresive. Eșecul în a prinde această regulă importantă a produs mai mult rău bisericii istorice, în timp ce au fost bine intenționat, dar îndrumați greșiți, teologii au forțat conștiința credincioșilor Noului Legământ, practici care erau limitate în era Vechiului Legământ.

Prin revelația progresivă ne referim că Biblia prezintă o mișcare a lui Dumnezeu, în care inițiativa aparține lui Dumnezeu și nu omului, în care Dumnezeu aduce omul de la copilăria teologică a Vechiului Testament la maturitatea Noului Testament. Aceasta nu înseamnă că nu sunt idei mature în Vechiul Testament și nici elemente simpli în Noul Testament. Revelația progresivă este modelul general al revelației…Legea a fost folositoare atât timp cât a funcționat, dar ea nu a mers mai departe. Ea învăța o moralitate de bază pe copiii lui Israel, dar Domnul nostru a ridicat legea la un nivel mai înalt al motivației și spiritualității…Moralitatea celor Zece Porunci a fost o etapă necesară în stabilirea eticii omului, în dezvoltarea spirituală și teologică, dar Predica de pe Munte cheamă credincioșii în Dumnezeu la un nivel mai înalt de purtare etică…Această perspectivă a revelației progresive este foarte importantă pentru interpret. El va aștepta revelația deplină a lui Dumnezeu în Noul Testament. El nu va forța sensurile Noului Testament pentru a le aplica în Vechiul, deja va fi în stare să explice mult mai profund părțile Vechiului în Noul. El își va potrivi vederile sale timpului, obiceiurilor, moravurilor și moralei poporului lui Dumnezeu în orice condiție dată în perioada revelației Vechiul Testament, și va fi conștient de natura parțială și elementară a revelației Vechiului Testament. El va lua cuvintele lui Augustin, „distinge vremurile și vei armoniza Scriptura”, ca pe un ghid ca nu cumva să creeze o contradicție în Scriptură prin forțarea unui standard de moralitate sau doctrină a Noului Testament pe un pasaj din Vechiul Testament (Ramm, Interpretarea biblică, pp. 102-104).

7. Fă diferența între ceea ce relatează Biblia și ceea ce afirmă. Cititorii Bibliei adesea comit greșeala afirmării că, deoarece Scriptura relatează acțiunile particulare ale unui personaj biblic, atunci acea acțiune este aprobată de Dumnezeu. Biblia, oricum, este o înregistrare a istoriei răscumpărării care relatează o varietate de fapte ale părții umane (atât bune cât și rele); și fiecare situație cuprinsă în paginile ei nu este evaluată moral în termeni clari. De aceea, trebuie să luăm în considerare alți factori hermeneutici cu scopul de a ajunge la stabilirea concluziei cu privire la moralitatea episodului prezentat.

De exemplu, 1 Samuel 25 relatează un episod când David era pregătit să-l ucidă pe Nabal și toată casa lui (v.17) pentru lipsa de ospitalitate a lui Nabal și cuvintele nerespectuoase față de David și slujitorii lui (vv. 3, 10-11). Singurul lucru care l-a oprit pe David din comiterea acestei fapte au fost cuvintele rugătoare ale lui Abigail, soția lui Nabal (vv.23-35). Nu există nici o indicație că intenția inițială a lui David era voia lui Dumnezeu. Mai mult de atât, mâna lui David era pe deplin disponibilă să îndepărteze o faptă atât de nebună și nenecesară (față de lipsa politeții cu care a putut vorbi Nabal).

O altă situație este povestirea tragică înregistrată în Judecători 11:30-39 când Iefta, probabil și-a sacrificat propria fiică cu scopul de a-și ține jurământul făcut Domnului (vv.30-31). În nici un caz, nu ar trebui privit jurământul lui Iefta și acțiunea ulterioară ca normative pentru credincioșii de astăzi, nici dacă ar justifica „să stăm cu mâna pe arme” când facem o promisiune pripită sau necugetată lui Dumnezeu. Încă o dată, doar pentru că ceva este descris în Scriptură aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ne poruncește să facem la fel.

8. Evenimentele incidentale sau rare din Scriptură nu trebuie luate ca normative pentru creștinii de astăzi. De exemplu, Fapte 1:26 spune că apostolii timpurii au tras la sorți pentru a descoperi voia Domnului cu privire la cine va lua locul lui Iuda (Iosif sau Matia). Dar este mai puțin decât probabil că aceasta ar trebui să fie atitudinea noastră când ne confruntăm cu decizii importante – mai ales că aruncarea sorțului apare la începutul bisericii primare și a fost, tot mai rară, nu după mult timp (Noul Testament nu relatează alte instanțe în care s-a aruncat sorțul).

În Fapte 21:22-26 Pavel ia asupra sa un jurământ în care și-a ras capul, s-a curățit pe sine potrivit obiceiului evreiesc, a mers în templu și a adus chiar o jertfă cu scopul de a demonstra că el nu era ostil legii sau moștenirii evreiești. Acest episod particular, oricum, cu greu poate fi normativ pentru creștinii contemporani. De fapt, nu există nici o evidență că aceasta era ceva normativ chiar pentru creștinii evrei din secolul I, deoarece doar Pavel și cei patru prieteni ai lui fac acest jurământ.

Ce factori ne ajută să discernem când o practică a bisericii apostolice timpurii este normativă pentru creștinii moderni? Cum putem spune că dacă ceva relatat în Noul Testament este doar cultural sau o practică apostolică distinctivă care este normativă pentru creștinii din toate timpurile?

În mod evident, aceasta nu este întotdeauna o întrebare ușoară la care să răspunzi iar teologii creștini nu întotdeauna au căzut de acord. Dar următoarele puncte pot ajuta pe interpreții Bibliei să separe efectiv acele practici ale bisericii primare, care erau evident culturale sau limitate la obiceiurile secolului întâi, și acelea care au fost intenționate de Dumnezeu să fie implementate tuturor adunărilor de-a lungul istoriei bisericii.

Pentru început, se cuvine să separăm acele practici bisericești care erau în mod clar culturale (ca folosirea lumânărilor pentru luminarea întâlnirilor, purtarea tunicilor, scrierea pe pergamente etc.) și acelea care au fost practice deosebite și modele de slujire ale bisericii primare. Dar care ce se înțelege prin modele apostolice „distinctive”? Și cum putem spune ce este „distinctiv” și ce nu este? Pe scurt, un model distinctiv din biserica apostolică este o practică care:

• Adesea este în contradicție cu cultura prezentă (ex. Întâlnirile în care evreii cu neamurile mâncau împreună ca un singur organism [Efeseni 2:11-16]).
• Este în contradicție obiceiului religios al zilei. Cu alte cuvinte, sunt acele practici religioase sau tradiții apostolice care merg până la religiile păgâne apoi găsite în lumea Greco-Romană (ex. Creștinii primari, în contrast cu iudaismul și religiile misterelor păgâne, nu aveau nevoie de temple sau altare; nu aveau nici o nevoie de „oameni sfinți” sau preoți care să realizeze exercițiile spirituale în numele lor).
• Este, de obicei (chiar dacă nu întotdeauna) repetată în Noul Testament și pare să fi fost practica normativă adunărilor creștine timpurii. O uniformitate în structura și practica de bază a bisericii pare să fi fost semnul bisericilor apostolice. De exemplu, modelul participării multiple este găsit în Romani (12:4-8), 1 Corinteni (14:26), Efeseni (4:11-16; 5:19), Coloseni (3:16), Evrei (10:24-25), 1 Petru (4:10-11), și cele mai multe cărți ale Noului Testament – sugerând, desigur, că era o practică apostolică distinctivă obișnuită bisericilor, indiferent de locația lor geografică (1 Corinteni 4:16-17; 11:16; 14:33).
• Practicile apostolice distinctive sunt înrădăcinate în teologie. Cu alte cuvinte, forma bisericii Noului Testament nu era lipsită de expresie sau doar culturală, ci reflecta la adevărul teologic ( așa cum se celebra Cina Domnului în legătură cu o masă matură care prefigura Cina Nunții Mielului [Matei 8:11; Apocalipsa 19:9]; folosind un singur pahar și o singură pâine la Cina Domnului, care simbolizau unitatea noastră în Hristos [1 Corinteni 10:16-17]; și permițând interacțiunea în adunare, care este practica anunțată a teologiei lui Pavel despre Trup [1 Corinteni 12:12-27; Efeseni 4:16]).
• O practică apostolică distinctivă nu trebuie să fie poruncită explicit cu scopul de a rămâne autoritară pentru practica bisericii. De fapt, cele mai multe practici bisericești, pe care le considerăm necesare ca să fim credincioși învățăturii apostolice, nu sunt poruncite în Noul Testament! De exemplu, nu există o poruncă directă pentru a ne aduna săptămânal în fiecare duminică; nu există o poruncă directă pentru a celebra Cina Domnului săptămânal; și nu există o poruncă directă ca fiecare congregație să aibă o mulțime de bătrâni și diaconi. Așa este, acestea au fost practici apostolice distinctive evidente ale bisericii primare, și de aceea, ar trebui practicate de bisericile noastre, dar nu există nici o poruncă directă sau explicită ca asemenea modele să fie urmate. În plus, multe biserici ar simți că ar fi mai puțin credincioase Noului Testament dacă nu ar implementa astfel de modele de slujire (și așa și este). Aceasta pentru că toți știm instinctual că apostolii Domnului nostru nu au avut nevoia să prefațeze explicit toate cuvintele lor cu porunci directe; mai degrabă exemplul sau modelul pe care ei l-au prezentat înaintea noastră ne încurajează să le copiem și e suficient (1 Corinteni 4:16; 11:1-2, 16; 14:33; Filipeni 3:1; 4:9; 1 Tesaloniceni 1:6-7; 2 Tesaloniceni 2:15).
• Trebuie să fie clar că noi nu exaltăm Creștinătatea secolului întâi și tot ceea ce decurge ca exemplul suprem pentru bisericile de astăzi ( cu excepția acelor cazuri în care un model apostolic distinctiv este stabilit). Nici o perioadă a istoriei bisericii nu este infailibilă și să fie imitată fără nici o întrebare. De fapt, știm că bisericile timpurii au avut multe probleme și s-au purtat foarte firesc de multe ori (gândiți-vă la corinteni și la numeroasele lor dezbinări și conflicte; bisericile Galatiei care au fost amăgite de Iudaizatori; și grija Domnului nostru despre cele șapte biserici ale Asiei din cartea Apocalipsei.)

Mai mult, perioadele de mai târziu ale istoriei bisericii, din cauza lungii perioade de timp care a permis dezvoltarea unor puncte mari de vedere și înțelegeri teologice, probabil au avut o maturitatea intelectuală mai mare decât biserica primului secol atunci când doctrina creștină nu era clar organizată. De aceea, trebuie să fim fideli eclesiologiei apostolice și chiar apreciativi pentru acele înaintări sau contribuții pe care Hristos le-a adus bisericii Sale prin slujitorii Săi ( ex. Astfel de oameni ca Augustin, Luther, Calvin, Edwards și alții).

9. Nu construi o doctrină pe o citire textuală nesigură. Cu alte cuvinte, nu trebuie să ridicăm o întreagă învățătură sau sistem teologic pe un verset care are o bază textuală neclară. Teologia creștină trebuie construită pe pasaje care există în manuscrisele originale și pot fi confirmate prin știința criticii textuale.

De exemplu, ar fi greșit să definim doctrina Trinității pornind cu citirea lui 1 Ioan 5:17 din versiunea KJV (Pentru că sunt trei care depun mărturie în cer, Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt: și acești trei una sunt”) deoarece nu cunoaștem manuscrise vechi care să ateste această citire. Nici nu trebuie construită o pledoarie pentru vorbirea în limbi contemporană și a semnelor miraculoase bazați pe Marcu 16:15-18 deoarece manuscrisele noastre vechi și de încredere nu conțin acest final (chiar dacă unii cercetători, după cum se știe, au încercat să prezinte o apologetică pentru includerea lui).

10. Recunoaște accentul Cristocentric al Bibliei. Scriitorii Noului Testament au văzut Vechiul Testament ca documente cristologice. Cu alte cuvinte, ei au înțeles Scriiturile evreiești ca referiri esențiale la persoana lui Hristos și împlinirea istorică a răscumpărării pe care El o va realiza. După cum Martin Luther a zis o dată, „Dacă vrei să interpretezi bine și sigur, ia-L pe Hristos cu tine, pentru că El omul despre care toate vorbesc.”

„I-a luat pe cei doisprezece deoparte și le-a zis, „Iată, noi mergem la Ierusalim, și toate lucrurile care sunt scrise prin profeți despre Fiul Omului se vor împlini” (Luca 18:31).

„Și a început cu Moise și cu toți profeții, El le-a explicat toate lucrurile care îl priveau pe El în toate Scripturile” (Luca 24:27).

„Acum le-a zis, „ Acestea sunt cuvintele pe care vi le spuneam când eram încă cu voi, că toate lucrurile care sunt scrise despre Mine în Legea lui Moise și în Profeți și în Psalmi trebuie să se împlinească” (Luca 24:44).

„Filip l-a găsit pe Natanael și i-a zis, „ L-am găsit pe Acela despre care Moise în Lege și, de asemenea, Profeții au scris, Isus din Nazaret, fiul lui Iosif” (Ioan 1:45).

„Dacă îl credeți pe Moise, ar trebui să Mă credeți și pe Mine; pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:46).

„Și așa, pentru că el [David] a fost un profet, și a știut că Dumnezeu a promis prin jurământ că va așeza pe unul din descendenții lui pe tronul său, el s-a uitat înainte și a vorbit despre învierea lui Hristos, când a zis că El nu va fi abandonat în Locuința morților, nici trupul Lui nu va suporta putrezirea” (Fapte 2:30-31).

„Dar lucrurile pe care Dumnezeu le-a anunțat mai dinainte prin gura tuturor prorocilor, că Hristos va suferi, El le-a împlinit întocmai” (Fapte 3:18).

„Despre El toți profeții au mărturisit…” (Fapte 10:43).

„Și potrivit obiceiului lui Pavel, el a mers la ei, și în trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi, explicându-le și dându-le dovada că Hristos a suferit și a înviat din morți, și a zis, „Acest Isus pe care Îl propovăduiesc eu este Hristosul” (Fapte 17:2-3).

„Și toți au băut aceeași băutură spirituală, pentru că ei beau dintr-o stâncă spirituală care îi urma; și stânca era Hristos” (1 Corinteni 10:4).

„V-am adeverit, după cum am primit și eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre potrivit cu Scripturile, a fost îngropat, și a înviat a treia zi potrivit cu Scripturile” (1 Corinteni 15:3-4).

„Despre această salvare, profeții, care au prorocit despre harul care trebuia să vină peste voi, au făcut-o cercetarea lor atentă și căutarea lor insistentă, căutând să cunoască ce persoană sau timp Duhul lui Hristos care era în ei după cum a zis mai dinainte despre suferințele lui Hristos și despre gloria care avea să le urmeze” (1 Petru 1:10-11).

În lumina aceasta, ar trebui să vedem Vechiul Testament nu ca centrat pe Israel (după cum Despensaționaliștii greșind afirmă) nici centrat pe lege (după cum teologii legământului cred), ci pune accentul pe persoana lui Hristos și pe misiunea Sa de răscumpărare – pentru că „ despre El toți profeții au mărturisit” (Fapte 10:43). Aceasta nu înseamnă că fiecare text al Scripturii din Vechiul Testament vorbește direct sau explicit despre El; mai degrabă, fiecare text al Scripturii din Biblia Evreiască este parte a unei povestiri în care atenția esențială este îndreptată spre El. După cum cercetătorul târziu al Noului Testament, F.F. Bruce, a scris:

În Isus promisiunea este confirmată, legământul reînnoit profețiile sunt împlinite, legea este reabilitată, salvarea este adusă mai aproape, istoria sacră și-a atins punctul culminant, jertfa perfectă a fost adusă și acceptată, marele preot peste casa lui Dumnezeu a luat locul la dreapta lui Dumnezeu, Profetul ca Moise a fost ridicat, Fiul lui David domnește, împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată, Fiul Omului a primit putere de al Cel Îmbătrânit de zile, Slujitorul Domnului a fost lovit de moarte pentru căderea poporului Său și a purtat păcatul multora, a împlinit scopul divin, a văzut lumina după chinul sufletului Său și acum este înălțat și proslăvit și foarte înălțat (New Testament Development of Old Testament Themes, p. 21).

11. Recunoaște „sensus plenior” al Scripturii. Termenul sensus plenior („sens deplin”) a fost folosit de teologii creștini cu scopul de a învăța că istoria Israelului Vechi Testamental are o înțelegere adâncă și bogată mai mult decât o săracă exegeză istorică-gramaticală poate evidenția sau scoate la lumină. „Sensus plenior”, prin definiție, denotă scopul intenționat de Dumnezeu în Scriptură, care poate sau nu fi perceput de autorul uman, dar care este clarificat de revelația ulterioară a Duhului Sfânt în Noul Testament. După cum William LaSor a accentuat, „În orice eveniment, autorul nu transmite în mod intenționat sensus ascultătorilor. Dar la o dată mai târzie, în lumina revelației mai mari, înțelesul deplin devine clar cititorilor sub influența Duhului care a inspirat autorul original” („Interpretarea profeției” Hermeneutică, ed. Bernard Ramm, p. 108).

Aceasta nu trebuie văzută ca o negare a validității metodei istorică-gramaticale nici ca o aprobare a exegezei alegorice sau mistice. În schimb, când ne conducem după mijloacele de control potrivite, principiul sensului deplin ne ajută vedem intenția divină sau scopul teologic profund din spatele evenimentelor și persoanelor din istoria lui Israel. Mai mult chiar, acestea nu sunt sensuri arbitrare descoperite de un interpret creativ, ci sunt parte interioară a scriitorilor Noului Testament care au fost inspirați în mod unic de Duhul Sfânt. După cum spunea teologul reformat, Louis Berkof:

Sensul real al Scripturii nu stă întotdeauna la suprafață. Nu există adevăr în declarația pe care au intenționat-o autorii secundari [Dumnezeu fiind autorul primar], determinat de metoda istorică-gramaticală, întotdeauna evidențiind sensul Scripturii, și reprezentând în toată plinătatea sa sensul Duhului Sfânt (Principii de interpretare biblică, pp. 59-60).

De exemplu, șocul trăit de regele David când a fost înșelat de un prieten apropiat, după cum este menționat în Psalmul 41:9, nu era o predicție literală sau o profeție Mesianică directă. Cu toate acestea, Isus a aplicat această experiență istorică și plângere cultică lui Însuși (Ioan 13:18), și de aceea a ridicat trădarea nefericită a lui David la un model care a fost „împlinit” în Hristos. După cum David a fost trădat de un prieten apropiat, tot așa marele David, adevăratul Rege al lui Israel, este în același fel trădat. Astfel, Domnul nostru a extins Psalmul 41:9 la un sens mai profund, Cristologic, sens care nu este descoperit de exegeza istorică-gramaticală.

Ar putea conduce o exegeză istorică-gramaticală pură pe cineva să interpreteze Osea 11:1 („Am chemat pe Fiul Meu afară din Egipt”) ca o referință viitoare despre Mesia – mai ales, când profetul nu privește spre viitorul îndepărtat, ci spre trecut, când Dumnezeu a scos națiunea lui Israel de sub robia Egipteană? În plus, Matei, în capitolul 2:15, înțelege Osea 11:1 ca având referința de bază și împlinirea în Isus care, ca adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, nu doar că reprezintă poporul Israel înaintea lui Dumnezeu, ci recapitulează istoria lui Israel în propria Sa viață. Astfel, Matei, sub călăuzirea Duhului Sfânt, care vede semnificația profundă și sensul cristologic din Osea 11:1, încearcă să ne învețe că semnificația istoriei lui Israel este pe deplin dezvăluită ăn viața și misiunea lui Isus Hristos.

Ia, ca un alt exemplu, cuvintele lui Ieremia 31:15 („Așa vorbește Domnul: „O voce se aude în Rama, strigăt și lacrimi amare. Rahela își jelește copii; ea a refuzat să fie alinată pentru copiii ei, pentru că nu mai sunt”) care, în contextul lor istoric, se referă la deportarea evreilor în Babilon. Simbolic, Rahela, ca o altă mamă a lui Israel, este prezentată ca plângând. Oricum, Matei vede această jelire ca „împlinită” în bocetul acelor mame ai căror copii au fost uciși în Betleem de Irod (Matei 2:17-18). Astfel, Matei înțelege cuvintele lui Ieremia din 31:15 ca având semnificația lor de bază și deplină în evenimentele din viața de început a lui Isus – pentru că El este, ca Mesia, Acela care recapitulează multe evenimente istorice despre răscumărare care se petrec în etapele vieții lui Israel. Potrivit lui Hans K. La Rondelle:

Matei interpretează multe evenimente cruciale din istoria lui Israel ca o prefigurare, împlinite în Mesia. În viața lui Hristos sensul deplin al istoriei sacre a lui Israel este adus la lumină. În acest fel, Matei încearcă să asigure credința creștină că Isus este Mesia lui Israel și că Dumnezeu și-a realizat scopul prin istoria-salvării Lui cu Israel…Pe scurt, Noul Testament descoperă o mulțime, o apropiere hristologic centrată de Vechiul Testament, care este împlinită teologic și mult mai cuprinzătoare decât hermeneutica literală (Dumnezeul lui Israel în Profeție, pp. 74, 77).

Trebuie să notăm că nu toți cercetătorii acceptă noțiunea de sensus plenior ca fiind valabilă. Mulți văd asemenea apariții ale Vechiului Testament în Noul Testament ca analogii, paralele sau implicații din textul ebraic care are o corespondență unică și limitată cu evenimentele din viața lui Isus. Ei vor argumenta că autorii Evangheliei nu au încercat să arate sensul „deplin” sau „profund” din versetele pe care ei le-au citat și atribuit lui Isus. În schimb, ei doar arată analogiile sau similaritățile dintre evenimentele Vechiului și Noului Testament – o practică, de exemplu, care ar fi fost apreciată de cititorii evrei ai lui Matei.

Cu toate există ceva adevăr în această obiecție (deoarece autorii Noului Testament au făcut, de fapt, analogii și paralele între evenimentele importante din Vechiul Testament și cu evenimentele corespunzătoare, clare din viața lui Isus), încă se pare că autorii Noului Testament au adus în față sensul deplin al versetelor sigure care au fost intenționate divin să aibă o curgere mai limpede a sensului decât ar permite metoda istorică gramaticală să fie descoperit. De exemplu, promisiunea făcută lui Avraam în Geneza 22:18 a avut o mai mare semnificație decât a părut la început, și a cărei revelație de mai târziu o va descoperi (Galateni 3:16). Cuvintele lui Caiafa în Ioan 11:49-50, potrivit apostolului, au, de asemenea, un sens și o semnificație mult mai profunde decât pare la prima vedere (vezi vv. 51-52). Sub inspirația Duhului Sfânt, El a fost în stare să vadă intenția divină din soluția propusă de Caiafa cu privire la Isus.

Mai mult, nu exegetul modern este cel care a folosit sensus plenior al Scripturii, ci chiar autorii Noului Testament care au fost călăuziți divin să vadă intenția Duhului Sfânt în pasajele specifice ale Vechiului Testament. După cum Robertson McQuilian afirma, „Orice poziție ar lua o persoană pentru aflarea unui sens ascuns, secundar într-un enunț profetic sau o semnificație deplină intenționată de la început, Isus Hristos sau autorii inspirați sunt singurii care pot desemna acel sens secundar sau deplin. Când Isus a vorbit, El avea tot dreptul să interpreteze autorul. La fel poate fi zis despre acei apostoli pe care El i-a autorizat să descopere voia lui Dumnezeu prin Noul Testament” (Înțelegând și aplicând Biblia, p. 46).

12. Fii atent la prezența paralelismului analogic/poetic evreiesc. Contrar a ceea ce pot unii să creadă, scriitorii biblici nu au fost autori indiferenți care doar au transcris informația. În schimb, lumea lor a fost una în care oamenii (asemănătoarea cu a noastră din secolul 21) căutau să-și exprime gândurile folosind limbajul emotiv și pitoresc. Una dintre cele mai obișnuite forme de exprimare este cunoscută ca paralelismul ebraic sau paralelismul poetic.

Chiar dacă există diferite feluri de paralelism poetic (ex. Paralelism sinomic, paraleliem antitetic, paralelism climactic și paralelism chiasmic), sunt de obicei observate într-un pasaj în care al doilea rând repetă sau este în antiteză ideii din primul rând. Scopul paralelismului este să dea o intensitate și forță subiectului discutat. Repetând sau contrastând a doua linie de prima, cititorul devine mai impresionat de argumentul autorului sau de curgerea ideii. Iată câteva exemple de bază de paralelism poetic:

A. (paralelism sinonimic)

„Pentru că te-am chemat, și tu nu ai vrut;

Îmi voi întinde mâna și nimeni nu te va băga în seamă;

Și Mi-ai neglijat tot sfatul,

Și nu ai dorit mustrarea Mea;

Voi râde la necazul tău;

Te voi sfida când teama ta vine,

Când teama ta vine ca un vând,

Și necazul vine ca un vârtej,

Când neputința și durerea vin peste tine.

Atunci ei Mă vor chema, dar nu le voi răspunde;

Ei mă vor căuta cu sârguință, dar nu Mă vor găsi” (Proverbe 1:24-28).

„Dacă te-ai legat cu vorbele gurii tale,

Te-ai prins cu cuvintele gurii tale” (Proverbe 6:2)

„Cere, și ți se va da;

Caută, și vei găsi;

Bate, și ți se va deschide.

Căci orișicine cere, primește,

Și cel care caută găsește,

Și celui care bate i se va deschide” (Matei 7:7-8)

B. (paralelism antitetic sau de opoziție)

„Amintirea celui drept este binecuvântată,

Dar numele celor răi putrezește.

Inima înțeleaptă primește poruncile,

Dar palavragiul nechibzuit se va prăpădi.

Cine umblă cu integritate, umblă fără teamă,

Dar cel care pervertește calea sa, se va da de gol.

Gura celor neprihăniți este un izvor de viață,

Dar gura celor slabi ascunde violență” (Proverbe 10:7-9 11)

„Mai bine un fel de mâncare de verdețuri cu dragoste,

Decât un taur îngrășat cu ură” (Proverbe 15:17)

„Oricine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, Eu de asemenea,

Îl voi mărturisi pe El înaintea Tatălui Meu care este în cer.

Dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Eu Mă voi lepăda de l

Înainte Tatălui care este în cer” (Matei 10:32-33)

13. Fii atent la limbajul figurat. Biblia este plină de limbaj figurat și, din cauza prezenței lui în textul Scriptural, ar trebui să determine interpretul să fie mult mai atent în abordarea Bibliei, fiind atent să nu interpreteze literal ceea ce a fost intenționat să fie înțeles metaforic sau figurat.

Când un cuvânt este folosit altfel decât în sensul lui de bază, sau atribuit unor obiecte diferite de cele care este alăturat în folosirea normală sau obișnuită, noi numim aceasta limbaj figurat (cunoscut de asemenea ca „trop”, derivat din greacă, cuvânt care înseamnă o întoarcere sau schimbare în limbaj; așa deci, este un cuvânt schimbat de la folosirea lui de bază la un alt înțeles).

Limbajul figurat, oricum, nu este întâlnit doar la autorii biblici, ci este universal descoperit în fiecare limbă și cultură în istoria omenirii. De fapt, limbajul figurat asigură profunzimea, bogăția și imaginația din conversațiile noastre cu alții și este în general necesar unei comunicări eficace. În 1973, W. MacNeile Dixon, distinsul profesor de literatură engleză de la Universitatea din Glasgow, a scris:

Dacă aș fi fost întrebat care este cea mai puternică forță în a face istorie… Aș fi răspuns… exprimarea figurată. Este în imaginația noastră că oamenii au trăit; imaginația domină viața noastră. Mintea umană nu este, când de filozofic ați vrea să gândiți, o sală de dezbateri, ci o galerie de artă… Îndepărtați metaforele (ex. Expresiile figurate) din Biblie și spiritul de viață dispare…Profeții, poeții, liderii oamenilor sunt toți specialiști ai imaginației, și prin imagine au captat sufletul uman (citat în Roy Zuck, Interpretarea biblică de bază, p. 143).

Pentru a arăta cât de des întâlnit este limbajul figurat, urmăriți următoarele exemple atât în folosirea lor modernă cât și în folosirea lor biblică antică:

A. (folosirea modernă)

„Plouă câini și pisici.”

„Acel argument nu ține nici un fel de apă.”

„Era așa de mânios încât a început să fiarbă.”

„Am fost gândilat de moarte.”

„Cânt am auzit gluma, am început să-mi pierd controlul.”

„Acum, este un gând greu!”

B. (folosirea biblică)

„Iată, Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1:29)

„Ce pedepse să vă mai dea, când voi continuați în rebeliunea voastră? Tot capul este bolnav, și toată inima este ca leșinată. Din tălpi până în creștet, nimic nu e sănătos. Doar răni, vânătăi, carne vie, răni deschise, nestoarse sau legate, nici înmuiate cu untdelemn” (Isaia 1:5-6).

„Sunt istovit de suspinările mele; în fiecare noapte îmi ud patul, și-mi scald patul în lacrimile mele” (Psalmul 6:6)

„Adevărat, adevărat îți spun, dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele Lui, nu aveți viața în voi înșivă. Cel care mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică, și îl voi învia în ziua de apoi. Pentru că trupul Meu o hrană adevărată, și sâgele Meu este o băutură adevărată” (Ioan 6:53-55)

„Călăuzitori orbi, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!” (Matei 23:24)

C. Care este scopul limbajului figurat/figurile de vorbire?

• Figurile de vorbire aduc culoare și însuflețire limbajului.
• Figurile de vorbire fac ideile intelectuale sau abstracte mai concrete.
• Figurile de vorbire ajută la reținere și fac impresii de neuitat.
• Figurile de vorbire scurtează sau condensează idea.
• Figurile de vorbire încurajează reflecția profundă asupra a ceea ce este zis.

D. Tipuri de bază ale limbajului figurat:

• Comparația – O comparație este o asemănare în care un lucru seamănă cu altul, folosindu-se, de obicei, expresia „asemănător” sau „ca”. Terry o definește astfel: „Când o comparație formală este făcută între două obiecte diferite, pentru a impresiona mintea cu unele similitudini sau asemănări, figura este numită comparație” (Hermeneutică biblică, p. 254). Vezi Isaia 55:9-11; Ieremia 23:29; Matei 7:24-27; Marcu 1:10; 1 Petru 1:24.
• Metafora – O metaforă este o comparație în care un lucru este, ca altul, sau reprezintă pe altul, chiar dacă cele două sunt total diferite. Vezi Ieremia 50:6; Matei 5:13; Ioan 6:48; 10:7, 9.
• Metonimia – O metonimie este înlocuirea unui cuvânt printr-un altul. De exempli, când ne referim la o decizie fiind luată de Casa Albă, ne referim de fapt la Președintele Statelor Unite. Am înlocuit simplu, reședința cu Președintele pentru Președinte însuși. Vezi Proverbe 15:12; Ieremia 18:18; Matei 3:5; Marcu 3:25; Evrei 13:4.
• Hiperbola – O hiperbolă este o exagerare deliberată, în care se zice mai mult decât este intenționat literal, cu scopul de a evidenția, atenționa sau forța. Vezi Deuteronom 1:28; 2 Samuel 1:23; Psalmul 6:6; Matei 5:29-30; 19:24; 23:24.
• Ironia – Ironia este un fel de satiră exprimată indirect sub formă de compliment. Ironia este adesea exprimată de tonul vocii vorbitorului (ca și în sarcasm) așa că cei ce o aud își dau seama că ironia a fost intenționată. Vezi 2:Samuel 6:20; 1 Regi 18:27; Marcu 7:9; 1 Corinteni 4:8, 10. Potrivit lui Grant R. Osborne, Profesor de Noul Testament la Trinity Evanghelical Divinity School: „Ironia este un instrument retoric important care constă în afirmarea unui lucru în timp ce înțelesul este direct contrar. Este întâlnită frecvent în contextele polemice însoțite de sarcasm sau ridicul, ca în replica lui Mical față de David, „Cu câtă cinste s-a purtat Împăratul lui Israel astăzi” (2 Samuel 6:20), cu referire directă la dansul lui în fața chivotului…În astfel de cazuri ironia devine un sarcasm amar” (The Hermeneutical Spiral, p. 107).
• Personificarea – Aceasta înseamnă atribuirea carectiristicilor sau acțiunilor umane obiectelor fără viață, ideilor sau animalelor. Vezi Isaia 55:12; 35:1; 1 Corinteni 15:55.
• Antropomorfismul – Acesta înseamnă atribuirea caracteristicilor sau acțiunilor umane lui Dumnezeu. Vezi 2 Cronici 16:9, Psalmul 8:3; 31:2.
• Antropopatism – Înseamnă atribuirea emoțiilor umane lui Dumnezeu. Vezi Geneza 6:6; Zaharia 8:1.

O recomandare specială ar trebui adusă lucrării comprehensive a lui E. W. Bullinger, Figures of speech Used in the Bible (Grand Rapids: Baker Book House Reprint, 1968;1104 pp.), care este, probabil, cea mai bună tratare a numeroaselor figuri de vorbire întâlnite în Scriptură.

14. În timp ce sensul este unul singur, aplicațiile sunt mai multe. Aceasta înseamnă că orice pasaj poate avea doar un singur înțeles în lumina contextului său istoric-gramatical (doar dacă nu avem o situație de „sensus plenior”), pot exista multe căi în care textul poate fi aplicat practic de cititorul modern. De exemplu, numeroase predici pot fi predicate din cuvintele Domnului Isus din Marcu 7:9 (Respingând poruncile lui Dumnezeu, voi țineți tradiția oamenilor”) sau din cuvintele lui Pavel din Filipeni 4:11 („M-am învățat să fiu mulțumit în orice situație mă găsesc”) și aplicate la o paletă largă de probleme contemporane sau situații. Oricum, interpretul trebuie întotdeauna să facă diferența dintre sensul inițial al textului și orice aplicație particulară pe care o face.
15. Învață să meditezi profund pe textul Scripturii. Cu scopul de a înțelege mai deplin un text sau o parte din Scriptură, cercetătorul trebuie să petreacă timpul încet, rumegând, condimentând, revărsându-se sau meditând asupra pasajului supus examinării. Cineva nu epuizează rezonabil sensul unui text sau implicațiile sale simple pentru că preliminariile istorice și lexicale au fost împlinite. Interpretul trebuie să treacă la o gândirea adâncă despre sensului lui, revizuind afirmațiile de dinainte, și punând întrebări mult mai pătrunzătoare.

Cu timpul, cititorul va descoperi nu doar sensul său original și aplicațiile sale pentru viața contemporană, ci, de asemenea, și cum textul relaționează cu alte pasaje din Biblie – conducând interpretul să facă legătura, în cele din urmă, cu sfera deplină a teologiei sistematice.

16. Doctrina trebuie corect clădită pe Scriptură. Teologia noastră trebuie să pornească dintr-o interpretare corectă a Scripturii sau dintr-o deducție legitimă din Scriptură, și nu din tradiții păstrate, crezuri umane sau confesiuni. În timp ce există un loc pentru crezuri (și unele au o bază biblică clară în comparație cu altele), conștiința creștină este legată doar de Scriptură.

Astfel, noi trebuie să fim atenți să distingem între crezurile umane care caută să sumarizeze doctrina creștină (chiar și cele mai bune) și Cuvântul lui Dumnezeu autoritar, inerant. Chiar dacă cei mai mulți evanghelici ar fi de acord, în principiu, cu aceasta, istoria Bisericii Creștine dovedește trist că adesea am fost mai preocupați să apărăm crezurile noastre ecleziastice – chiar tratându-le uneori ca si cum ar fi fost parte a Scripturii! – decât să admitem deschis failibilitatea crezurilor noastre și că Scriptura singură este arbitrul final al oricărei teologii sau practici (sola Scriptura).

VI. Un scurt cuvânt despre Locul & Valoarea Comentariilor Biblice

1. Comentariile sunt importante pentru cercetătorii serioși ai Scripturii deoarece ele nu ajută doar la explicarea înțelesului pasajului (lor) discutat, ci oferă informații de bază valoroase (ex. Paternitatea, data și schița cărții, dezvoltarea argumentului autorului, temele majore dezvoltate în carte, aspecte textuale), încurajare practică sau omiletică, și oferă asistență în legătură cu aparentele contradicții sau dificultăți din Biblie. Astfel, a respinge perspectiva pe care comentariile o aduc asupra falsei sau aparentei pietăți (ex. Eu nu am nevoie de comentarii, Duhul Sfânt mă învață”) este să respingă înțelepciunea acelor învățători duhovnicești al căror Hristos a fost așezat în Biserică pentru beneficiile și edificarea noastră.
2. În alegerea comentariilor, alege-le pe cele mai bune. Nu-ți cheltui banii și timpul pe comentarii care sunt prea scurte, extrem de devoționale sau cu acelea care sunt preocupate cu alergarea după fiecare teorie critică care dedică foarte puțin spațiu explicării clare a semnificației textului. Dacă nu ești sigur care comentariu să fie adăugat creșterii bibliotecii tale ( și fiecare creștin, într-o oarecare măsură, ar trebui să caute să aibă o bibliotecă solidă bazată bilbic), începe cu cercetarea următoareleor comentarii biblice:

• Jim Rosscup, Commentaries for Biblical Expositors (Sun Valley, CA: Grace Book Shack, 1993; 314).
• A. Carson, New Testament Commentary Survey (Grand Rapids: Baker Book House, 1986 [Third Edition]; 79 pp.).
• H. Spurgeon, Commeting and Commentaries (Grand Rapids: Kregel Publications Reprint, 1988; 288pp.).

3. Când lucrezi într-un text sau o porțiune din Scriptură, nu fă greșeala de a consulta imediat comentariile tale. Așteaptă până ce ai terminat citirea inițială și studiile lexicale. Permite Duhului lui Dumnezeu să te învețe ceea ce El poate și apoi, în timp ce citești cu atenție comentariile tale, vei fi într-o poziție mult mai bună pentru a discerne dacă comentatori a interpretat corect pasajul (le).
4. Nu limita lista comentariilor tale doar la acelea care sunt de acord cu tine. Încearcă să cumperi cele mai bune comentarii care reprezintă diferite tabere teologice sau denominaționale (Calviniști, Arminieni, Luterani etc.) deoarece te vor informa (în unele cazuri, chiar să te corecteze) despre cum alții din trupul lui Hristos au ajuns la concluziile lor exegetice. Aceasta te va ajuta să-ți clarifici gândirea și totodată, îți vei crea o apreciere a felului în care alții au lucrat cu sensul Scripturii.
5. Amintește-ți întotdeauna că un comentator este doar un om. Ca toți dintre noi, el adesea aduce presupozițiile și sita teologică textului Scripturii. Trebuie să fim atenți, prin urmare, ca să nu facem din comentatorul nostru preferat un Papă de hârtie ale cărui decizii sunt infailibile. După mulți ani de folosire a comentariilor, nu am găsit încă unul cu care să fiu de acord cu orice. Dar aceasta este ceea ce trebuie să fie dacă evaluăm critic ceea ce citim, urmând îndeaproape textul biblic și dezvoltând propriile gânduri după ceea ce Dumnezeu a zis. J.C. Ryle a spus:

De fapt, concluzia la care am ajuns, după o examinare atentă a mai multor comentarii, este întotdeauna una și aceeași. Nu mă încred în nici unul fără rezerve, și nu mă aștept să găsesc perfecțiunea. Toate trebuie citite cu grijă. Ele sunt ajutoare bune, dar nu sunt infailibile. Sunt asistenți folositori, dar nu sunt stâlpul de nor și foc. Sfătuiesc pe cititorii începători să-și amintească acest fapt. Folosește-ți judecata într-o atitudine de rugăciune cu atenție. Folosește comentariile; dar nu fi un sclav al lor. Nu numi pe nici un om învățător (Gânduri Expozitive din Evanghelii [Vol.4.] p. IX-X).

6. Un comentariu nu ar trebui respins pentru că autorul urmează o interpretare care este diferită de a noastră, deoarece în multe alte pasaje el poate avea o înțelegere valoroasă. După cum am notat mai sus, rar există un comentator cu care vei fi de acord în orice. Chiar și la acei comentatori arminieni cu care sunt într-un complet dezacord teologic – în special pe acele pasaje care sunt miezul Calvinismului – controversa arminiană (ex. Romani 8:29; 9:22; Evrei 6:4-6) – găsesc totuși, o informație bogată și folositoare pe alte versete care sunt mai puțin polemice.
7. Întrebarea se ridică uneori dacă este bine să cumperi comentarii individuale sau o serie de comentarii. Deoarece nu există nici o regulă (întrucât unele comentarii dintr-o anume serie s-au dovedit a fi destul de profunde – de exemplu, comentariul lui D.A. Carson pe Matei din seria Expositor’s Bible Commentary [vol.8], este probabil mai bine să-ți cumperi comentarii individuale pe fiecare carte a Bibliei. Problema legată de cumpărarea unei serii întregi este că comentariile tind să fie inegale, scurte și adesea mediocre. Mai ales când se cumpără un comentariu format dintr-un singur volum pe toată Biblia – o greșeală pe care mulți noi convertiți o fac când așază în siguranță primul lor comentariu!

VII. Interpretarea Pildelor

Una dintre cele mai obișnuite metode prin care Isus a învățat adevărul spiritual a fost folosirea parabolelor. Dar ce înseamnă o parabolă? Potrivit lui Zuck, „O parabolă este o formă a limbajului figurat care implică comparații. Dar mai mult decât folosirea unui singur cuvânt sau fraze pentru a face asemănări sau analogii, ca în comparație, metaforă sau în hypocatastasis, o parobolă este o analogie extinsă sub forma unei povestiri. O pildă este o istorioară din viața adevărată pentru a ilustra sa ilumina un adevăr. Este un adevăr despre viață deși el poate să nu apară în toate detaliile în care este prezentată povestirea. Evenimente istorice pot servi ca ilustrații; dar parabolele sunt povestioare speciale, nu neaparat evenimente istorice, care sunt spuse pentru a învăța un adevăr particular. Deoarece parabolele sunt un adevăr despre viață, ele diferă de alegorii și fabule…Cuvântul „parabolă” vine de la grecescul para („alături sau pe lângă”) și ballein („a arunca”). Astfel, povestioara este aruncată lângă adevăr pentru a ilustra adevărul” (Interpretarea biclică de bază, p. 194).

1. De ce a vorbit Isus în pilde?

A. Pentru a revela adevărul spiritual ucenicilor Săi și pentru a-l ascunde de aceia a căror inimă era împietrită la mesajul Împărăției (Matei 13:10-17).

B. Parabolele ajută la ilustrarea adevărului și pentru a stârni interesul în aceia care-L ascultau pe Isus. Toți oamenii se pot asocia unei povestiri bune și, fiind stăpân pe povestirile din parabole sau pe ilustrații, Isus a fost în stare să capteze și să suțină interesul mulțimilor.

C. Parabolele încurajează ascultătorii să cântărească și să se gândească adânc la ceea ce a spus Isus – și, gândidu-se la lecția spirituală a parabolei, ascultătorii vor fi marcați și-i vor aplica înțelesul. Notițele lui Terry:

Intenția generală a pildei, ca și a altor moduri de exprimare a limbajului figurat, este să înfrumusețeze și să evidențieze ideile și adevărurile morale în forme atractive și impresionante. Adesea, o lecție morală, dacă este spusă plictisitor, într-un stil literal, este uitată repede; dar, îmbrăcată în haina parabolei, ea ridică atenția, și se stabilește în memorie. Multe mustrări și avertizări dureroase pot fi puse într-o pildă, și, în acest fel sunt mai puțin ofensatoare, și au efecte mai bune decât o pot face discursurile deschise. Pilda lui Natan ( din 2 Samuel 12:1-4) a pregătit inima lui David pentru a primi bine mustrarea profundă pe care avea să i-o aducă…Este ușor de asemenea, de a observa că o parabolă clarifica un adevăr profund sau un mister pe care ascultătorii nu-l înțeleg la început, dar care, din cauza formei sale patrunzătoare sau ușor de ținut minte, pătrunde cu mai multă putere în minte, și acea pătrundere, produce în cele din urmă înțelesul său profund și prețios (Hermeneutica Biblică, pp. 277-278).

2. În conformitate cu narațiunile Evangheliei, Isus a rostit cel puțin treizeci și cinci de pilde separate care pot fi clasificate după cum urmează:

Parabolele seminței – ex. Semănătorul (Matei 13:3-8); Neghina (Matei 13:24-30); Sămânța de muștar (Matei 13:31-32).

Parabole naturale – ex. Perla de mare preț (Matei 13:45-46); Năvodul – (Matei 13:47-50); Pilda smochinului neroditor (Luca 13:6-9); Oaia pierdută (Luca 15:4-7).

Parabolele robului – ex. Cei doi robi (Matei 24:45-51); Robul neiertător (Matei 18:23-35); Ispravnicul înțelept (Luca 16:1-9); Răsplata robului (Luca 17:7-10).

Parabolele Tatălui – ex. Cei doi fii (Matei 21:28-32); Fiul risipitor (Luca 15:11-32).

Parabolele Regelui – ex. Pilda nunții Fiului de împărat (Matei 22:1-14); Războiul nechibzuit al regelui (Luca 14:31-33).

Parabolele despre bani sau comori – ex. Comoara ascunsă (Matei 13:44); Talanții (Matei 25:14-30); Ispravnicul isteț (Luca 16:1-9); Bănuțul pierdut (Luca 15:8-10).

Parabolele secerișului –ex. Pilda viticultorilor (Matei 21:33-46); Sămânța crescută în taină (Marcu 4:26-29).

Parabolele femeilor – ex. Cele zece fecioare (Matei 25:1-13); Judecătorul nedrept (Luca 18:1-8).

Parabole sociale sau interne – ex. Marele ospăț (Luca 14:15-24); Păzitorul ușii (Matei 13:34-37); Bunul Samaritean (Luca 10:25-37).

Parabolele milei – ex. Oaia pierdută (Luca 15:4-7); Fiul risipitor (Luca 15:11-32); Samariteanul milostiv (Luca 10:25-37).

Parabolele Împărăției – ex. Sămânța de muștar (Matei 13:31-32); Perla de mare preț (Matei 13:45-46); Năvodul (Matei 13:47-52); Pilda nunții fiului de împărat (Matei 22:1-14).

Parabolele judecății – ex. Omul bogat și Lazăr (Luca 16:19-31); Viticultorii sau fermierii necredincioși (Matei 21:33-41).

3. Cum trebuie să ne apropiem de pilde și de interpretarea lor?

A. Când interpretezi o pildă, este important să recunoști natura cristologică a parabolelor lui Isus. Aceasta înseamnă că atunci când Isus a folosit parabole, El nu a încercat doar să ilustreze o realitate spirituală (după cum mulți Rabini au făcut în primul secol), ci mai întâi un adevăr spiritual legat de El Însuși. Astfel, când ne apropiem de pilde trebuie să ne întrebăm: Cum se relaționează această pildă la Isus? Aceasta este ceea ce L-a făcut unic pe Isus față de alții, deoarece parabolele Lui nu portretizau doar realități spirituale și cerești, ci multe dintre ele făceau trimitere directă la persoana Sa.

B. Un alt principiu important este principiul împărăției. Una dintre temele majore pe care Isus în mod frecvent a abordat-o a fost împărăția, natura ei, locuitorii ei, apropierea ei, împlinirea ei. Astfel, când interpretăm pilde, trebuie să ne întrebăm de asemenea: Ce spune despre împărăția lui Dumnezeu? Care este lecția centrală în narațiunea despre împărăție?

C. Determină singurul adevăr central pe care pilda încearcă să-l învețe. Potrivit lui C.H. Dodd, „Parabolele obișnuite prezintă un singur punct de comparație. Detaliile nu sunt intenționate să aibă semnificație independentă” (Parabolele Împărăției, p. 18). Dacă încerci să vânezi sensuri distincte în fiecare detaliu din parabolă, vei transforma povestirea într-o alegorie. Unul dintre cele mai cunoscute exemple de încălcare a acestui principiu este alegorizarea lui Augustin la pilda Bunului Samaritean din Luca 10:25-37:

Omul care a căzut în mâinile tâlharilor este Adam. Ierusalimul este cerul, iar Ierihonul semnifică moartea omului. Tâlharii sunt Diavolul și îngerii lui care scot omul din imortalitatea sa. În bătaia lui, ei l-au determinat să păcătuiască, și în lăsarea lui aproape pe moarte, Diavolul și îngerii lui au lăsat omul într-o condiție în care el are ceva cunoștință despre Dumnezeu dar este apăsat de păcat. Preotul reprezintă Legea, iar Levitul reprezintă Profeții. Bunul Samaritean este Hristos care, în bandajarea rănilor omului, caută să oprească păcatul. Uleiul este speranța iar vinul este un duh zelos. Măgarul omului este întruparea lui Isus, iar omul fiind așezat pe măgar ilustrează prin aceasta credința sa în întruparea lui Hristos. Hanul este biserica. Ziua următoare reprezintă învierea lui Hristos, cei doi bănuți reprezintă cele două precepte ale dragostei sau viața aceasta și viața viitoare. Hangiul este Apostolul Pavel (Augustine, Quaestiones Evangheliorum 2, p. 19).

D. Stabilește cât din pildă este interpretat de Isus Însuși. De exemplu, Pilda Semănătorului (sau Semințelor) din Matei 13:3-8 este interpretată pentru noi în versetele 18-23.

E. Uită-te pentru soluții în contextul imediat și înconjurător care privește înțelesul pildei. În unele cazuri, sensul va veni ușor din simpla examinare a contextului cu scopul de a vedea ce a însemnat parabola în primul loc.

F. Compară parabola cu orice asociere posibilă din Vechiul Testament. Deoarece atât Domnul nostru cât și ascultătorii Lui erau familiari cu o mare parte a Scripturilor Vechiului Testament, trebuie să ne acordăm gândirea ca să fie sensibilă la orice referire posibilă din Vechiul Testament în pildă – la astfel de lucruri ca viticultorii, smochinii, secerișul și sărbătorile.

G. Este înțelept să nu construiești un întreg sistem doctrinar bazat pe pilde. Aceasta nu înseamnă că pildele nu conțin doctrină, ci că noi trebuie să fim foarte atenți în interpretarea noastră și să ne asigurăm că orice doctrină care este luată dintr-o parabolă este în acord cu restul Noului Testament. Dacă principalele avertismente sunt luate în considerare, pildele pot fi folosite pentru a ilustra doctrina, ilumina experiența creștină și pentru a învăța lecții practice.

VIII. Interpretarea Profeției

1. Mulți oameni cred că profeția sau slujba de profet s-a preocupat mai întâi de toate cu prezicerea evenimentelor viitoare eshatologice, dar Vechiul Testament revelează că descoperirea profetică a fost folosită la un nivel mult mai înalt. Profetul a fost înțeles, mai degrabă, ca transmițătorul mesajului lui Dumnezeu (ex. Declararea mesajului de judecată al lui Dumnezeu asupra unui popor răzvrătit care trăia în timpul perioadei istorice a profetului) decât ca cel care prezicea evenimentele care aveau să vină. Aceasta nu înseamnă că elementele predictive lipseau complet din oracolele profetice ( pentru că tocmai ei adesea au vorbit despre domnia eshatologică a lui Mesia și despre împărăția Sa), ci doar că el nu era preocupat în mod exclusiv de evenimentele viitoare care nu aveau o reală semnificație pentru generația sa. Berkof definește profeția în felul următor: „Profeția poate fi simplu definită ca proclamarea a ceea ce a descoperit Dumnezeu” (Principiile Interpretării biblice, p. 148).
2. Recunoaște că în interpretarea părților profetice ale Scripturii central este sensul primar care este semnificativ, și nu detaliile minore relative care însoțesc mesajul profetului. În același fel în care interpretăm parabolele Scripturii, tot așa trebuie să ne păzim de a deriva sensuri separate sau obscure din detaliile diverse în care profeția este formată și, în schimb, să ne fixăm atenția pe adevărul central al discursului profetic.

De exemplu, în Isaia 11:6-9 profetul descrie pacea universală care va exista în timpul erei Mesianice, în condițiile în care animalele sălbatice trăiesc în pace cu restul creației. Totuși, mai târziu în Isaia 35:8-10, aceeași perioadă este descrisă fără ca animalele sălbatice să fie prezente. Este oare o contradicție? Nici vorbă. Încă o dată, în timp ce detaliile metaforice se pot schimba în fiecare narațiune, mesajul central al păcii universale în era Mesianică rămâne același. Astfel, atenția noastră trebuie să fie pe înțelesul primar intenționat, și nu pe detalii în sine (care se pot schimba).

A da un alt exemplu, cei mai mulți Disepensaționaliști au interpretat Ezechiel capitolele 40-48 ca descriind templul din și închinarea din perioada Mileniului. Descrierea elaborată dată templului și măsurătorile lui, în special a numeroaselor jertfe care trebuie aduse la templu (45:15-20), i-au condus să interpreteze aceste capitole literal. Astfel, în gândirea lor, nu doar un templu literal și fizic va fi reconstruit în Ierusalim în timpul Mileniului, ci, de asemenea, „sistemul sacrificial” – chiar dacă se susține că sacrificiile animalice vor fi „sacrificii în memorie”, fără valoare ispășitoare. Alături de faptul că sistemul sacrificial al Vechiului Legământ a fost abolit odată cu venirea lui Hristos (și de aceea ar fi un regres întoarcerea la astfel de modele si umbre), chiar ar fi motivul pentru a face așa ceva când Domnul Isus ne-a dat o amintire a morții Sale în Cina Domnului? Eșuând în a înțelege natura figurată a profeției, precum și ignorarea mesajului central pe care profetul încearcă să-l transmită, dispensaționaliștii au eșuat în a înțelege aceste importante capitole și au scos o teologie care, în cele din urmă, contrazice întreaga revelație a lui Dumnezeu găsită în Noul Testament. Contrar înțelegerii dispensaționaliste, Ezechiel descrie simplu închinarea glorioasă a poporului lui Dumnezeu în perioada care vine, în termenii și ideile pe care evreii acelei perioade le-ar fi recunoscut – după cum Anthony Hoekema mai târziu a scris:

Ezechiel nu dă indicații în aceste capitole că el ar descrie ceva care se va întâmpla în timpul mileniului, predând starea finala. O interpretare a acestor capitole care este în acord cu învățătura Noului Testament, și care evită absurditatea susținerii nevoii sacrificiilor memoriale în mileniu, înțeleg că Ezechiel descrie aici viitorul glorios al poporului lui Dumnezeu în era care va veni în termenii pe care evreii acelor zile i-ar fi înțeles. Deoarece închinarea lor anterioară captivității lor a fost centrată în templul din Ierusalim, se înțelege că Ezechiel descrie viitorul lor binecuvântat zugrăvind un templu și jertfele sale. Detaliile despre templu și sacrificiile nu trebuie înțelese literal ci figurat…Ceea ce avem în Ezechiel 40 la 48, așadar, nu este o descriere a mileniului ci o imagine a etapei finale pe noul pământ, în termenii simbolismului religios cu care Ezechiel și cititorii lui erau familiari (Biblia și Viitorul, pp.204-205).

3. Recunoaște natura figurată sau non-literală a profeției. Multe din porțiunile profetice ale Scripturii sunt formulate într-un limbaj figurat, simbolism și imagini dramatice pentru a exprima scopul care constă în a evidenția gravitatea și iminența judecății lui Dumnezeu. Un astfel de limbaj viu, a fost clar înțeles de audiența profetului, ca o metodă de a descrie intervenția lui Dumnezeu în istoria umană. Poate următoarele exemple luate din Scriptură vor ajuta la elucidarea acestui punct:

• Isaia 13:9-11 folosește imaginea cosmică (care pentru mulți pare să descrie sfârșitul lumii) în legătură cu judecata lui Dumnezeu asupra imperiului Babilonului cu aproximativ șase sute de ani înaintea nașterii lui Hristos (Isaia 13:1, 19).
• În Fapte 2:14-21, Petru interpretează profeția și imaginea cosmică din Ioel 2:28-32 ca având împlinirea sa în ziua Cincizecimii. Chiar dacă astfel de semne exprimate de profetul Ioel nu au fost în mod literal la Cincizecime, ceea ce autorul dorește să susțină prin acele semne s-a realizat. Unii au obiectat susținând punctul de vedere că profeția lui Ioel a fost doar parțial împlinită în ziua de Rusalii, și de aceea împlinirea sa finală va avea loc atunci când se va întoarce Hristos. Dar, după cum Robert H. Stein notează, această interpretare nu satisfac cuvintele lui Petru:

Au fost încercări de a nega că profeția lui Ioel 2:28-32 a fost împlinită la Cincizecime. De obicei aceasta se datorează lipsei înțelegerii naturii figurate a acestei terminologii cosmice. Unii au sugerat că Luca și Petru au crezut că Cincizecimea a fost „ceva de genul” ce a profețit Ioel dar nu împlinirea exactă. O astfel de interpretare manipulativă a acestui pasaj din Fapte, este imposibilă în lumina cuvintelor lui Petru din Fapte 2:16: „Aceasta este ceea ce a fost spus prin profetul Ioel.” Mai mult, astfel de mișcări interpretative nu sunt necesare când dorim să acceptăm ceea ce autorul exprimă prin folosirea terminologiei alese. Trebuie doar să notăm alte pasaje pentru a vedea o astfel de terminologie cosmică în Biblie (Isaia 24:23; Ieremia 4:28; 13:16; 15:9; Ezechiel 32:7-8; Ioel 2:10, 31; 3:15; Amos 8:9; Habacuc 3:11; Matei 24:29; Marcu 13:24-25; Luca 23:44-45 că împlinirea acestei profeții este greșită. Ei nu explică semnele din Fapte 2:19 și pe cele mai multe din 2:20. Apoi, și mult mai important, ei greșesc pentru că Petru și Luca asociază împlinirea acestor semne cu ceea ce s-a întâmplat atunci și acolo în ziua Cincizecimii (Jucând după reguli, p.93).

4. Când interpretăm relatările profetice din Scriptură, să considerăm mai întâi posibilitatea că mesajul se poate aplica și poate a avut împlinirea sa în perioada istorică în care a fost anunțat. Făcând așa, vom evita abuzul obișnuit al multor predicatori dispensaționaliști care se angajează într-un soi de „exegeză de ziar” deoarece ei au interpretat greșit pasajele profetice care, în contextul lor istoric, s-au referit la evenimente și la împlinirea lor în viața lui Israel, și le-a proiectat pentru un viitor distant (cele mai notabile, ale noastre din secolul douăzeci și unu) care nu au nici o legătură cu generația profetului. Osborne ne avertizează împotriva unor astfel de noțiuni greșite:

Aș adăuga un al cincilea tip de erori în predicare, aproprierea de „ziar” a multor așa-numiți predicatori profeți de azi. Această școală afirmă că profețiile nu s-au referit la lumea veche ci mai degrabă la lumea modernă. Uimitor, această lume este adesea cea de după America 1948 (după ce Israel a devenit o națiune). Asemenea predicatori ignoră acel fapt că Dumnezeu a ales toate simbolurile și pasajele pentru a vorbi lui Israel și că oamenii moderni trebuie să le înțeleagă în contextul lor istoric înainte de a le aplica la ei astăzi… Predicatorii „de ziar” în schimb, scot pasajele profetice din contextul lor și le potrivesc situației moderne. Asta este periculos deoarece conduce foarte ușor la „eisegeză” subiectivă (citind sensul într-un text), care nu face nimic pentru cineva ca să dorească textul Scripturii…Mulți astăzi sar prea repede la o interpretare futuristă a pasajelor care au fost mult mai clar intenționate să vorbească zilei autorului (Spirala Hermeneutică, pp. 217-218).

5. Recunoaște caracterul non-sistematic al profeției. Părțile profetice din Scriptură nu sunt întotdeauna organizate sau prezentate sistematic după cum ne-am dori. În schimb, după cum Ramm sublinia: „Viitorul poate să pară ca fiind prezentul , sau apropiat sau îndepărtat la infinit. Evenimentele mult îndepărtate de calendarul prezent al istoriei pot să apară împreună în secvența profetică. Interpreții evrei, incapabili să descifreze imaginile suferinței Mesianice și a gloriei Mesianice, nu au fost pregătiți corespunzător pentru venirea umilă a Domnului nostru. Doar pe paginile Noului Testament sunt aceste două imagini relatate clar în termenii celor două veniri ale lui Mesia (1 Petru 1:10-12 și Evrei 9:28)” Interpretarea biblică protestantă, p.249).

IX. Folosirea Vechiului Testament în Noul Testament

Există aproximativ trei sute de situații în care Noul Testament citează din Vechiul Testament. Unele sunt formule introductive (ex. „După cum este scris”) și citări exacte, în timp ce altele sunt pasaje adunate sau parafrazări pierdute ale Vechiului Testament. Deoarece revelația lui Hristos în Noului Testament împlinește promisiunile și modelele Vechiului Testament, aceasta nu ar trebui să ne surprindă pentru că este, într-adevăr o mare continuitate între cele două Testamente.

Problema se ridică când scriitorii Noului Testament eșuează în citarea cuvânt cu cuvânt din Biblia Ebraică sau când descoperă sensuri din pasajele Vechiului Testament care par să alerge contrar planului lor inițial. Atunci, Noul Testament deformează Vechiul Testament? Au fost apostolii lui Hristos unii din aceia care și-au luat o libertate nepotrivită pentru a reinterpreta pasajele clare ale Vechiului Testament? Putem noi, ca și credincioși evanghelici, să aderăm legitim la doctrina ineranței în lumina unor astfel de abuzuri asupra Vechiului Testament? Cu toate că aceasta nu este o problemă simplă de rezolvat, există, totuși, răspunsuri la astfel de întrebări care, în cele din urmă, apără doctrina ineranței și dovedesc că scriitorii Noului Testament nu au abuzat de Scripturile Vechiului Testament. Luați în considerare cu atenție următoarele puncte.

1. Citarea exactă, cuvânt cu cuvânt nu a fost atât de obișnuită în lumea Greco-Romană din primul secol după Hristos, ca în era noastră modernă a secolului douăzeci și unu. De obicei, un rezumat sau o parafrazare era suficientă pentru a exprima ceva, și aceasta este în special adevărat în cazul Rabinilor antici care citau Vechiul Testament mult, însă nu întotdeauna cu o precizie verbală. Sensul intenționat era lucrul important. Astfel, pentru a păstra scriitorii Noului Testament la un nivel de precizie care era rar practicat în vremea lor, este foarte nedrept. De fapt, sunt câteva situații când porțiuni de mai târziu ale Vechiului Testament citate de cineva mai timpuriu, a făcut asta fără aderarea la o procedură verbală exactă.
2. Mulți creștini cred greșit că atunci când autorul unei Evanghelii citează un verset din Vechiul Testament și îl aplică lui Isus – în special dacă este introdus de fraza, „Astfel s-a împlinit” – că astfel de pasaje au fost înțelese literal sau ca predicții directe care, inversate, au fost literal împlinite. Aceasta nu înseamnă că conceptul predicției directe al Vechiului Testament cu corespondentul său împlinit în viața lui Isus este total absent din gândirea autorilor Evangheliei (Isaia 53 este un asemenea exemplu), dar doar acele profeții Mesianice au fost mult mai extinse decât aceasta.

De fapt, contrar multor cărți populare despre profeția Mesianică (unde, de exemplu, găsim astfel de afirmații extravagante că Isus a împlinit trei sute de profeții literale prin prima lui venire!), majoritatea aparițiilor din Biblia Ebraică în Noul Testament urmează o interpretare non-laterală – după cum cercetătorul Noul Testament, Donald A. Hagner, a clarificat:

Dar o astfel de profeție predictivă clară și împlinirea ei este rar întâlnită în Noul Testament; este mai degrabă excepția decât regula. În schimb, … scriitorii Noului Testament s-au uitat după sensul Vechiului Testament ca fiind conținut în sensus plenior (sensul deplin). Făcând așa, ei au găsit corespondențe diverse, analogii și comparații sugestive – unele mai importante altele mai puțin importante – dar toate bazate pe accentuarea presupoziției suveranității lui Dumnezeu în problema istoriei; caracterul unic al Scripturilor ca inspirate divin; și identitatea lui Isus ca scopul, sau cauza istoriei salvării („Vechiul Testament în Noul Testament,” edit. Samuel Schultz & Morris A. Inch, Interpretând Cuvântul lui Dumnezeu, p. 103).

Stimatul învățător Biblic, S. Lewis Johnson, Jr., asemănător a scris:

Este o neînțelegere obișnuită a cititorilor neatenți ai Bibliei că atunci când Noul Testament stabilește că un text din Vechiul Testament este împlinit în Noul, folosirea textului din Vechiul Testament este ca împlinirea predictivă precisă. Astfel cititorii sunt încurcați când descoperă printr-o citire atentă a Vechiul Testament că pasajul Vechiului Testament nu pare să vorbească precis despre ceea ce pare să sugereze Noul Testament. Ei nu reușesc să poarte în minte filozofia autorilor biblici. Scriitorii Scripturii au crezut că Dumnezeu controlează istoria. Așadar, istoria de orice fel, în special înregistrarea sfântă, a vorbit în esență despre activitățile Dumnezeului triunic. Ei nu au crezut că este necesar să definească felul împlinirii precise găsit în textele Noului Testament, pentru că Dumnezeu a fost Acela care a vegheat profeții care au scris profeția predictivă directă și alți autori ai Scripturii care au scris despre oameni, evenimente și instituții ca exemple sau semne ale viitorului. Astfel, ambele feluri de material au fost împlinite în Noul Testament, chiar dacă în feluri ușor diferite (Vechiul Testament în Noul, p. 76).

3. Noul Testament folosește Scripturile Vechiului Testament într-o varietate de fome pantru a demonstra că, în Isus, profețiile biblice, modelele și semnele își găsesc împlinirea lor stabilită:

A. Predicție directă și Împlinirea. Versete specifice din Vechiul Testament au fost înțelese ca prevestind direct despre persoana și lucrarea lui Hristos (ex. Isaia 53; Mica 5:2 – Matei 2:4-6). În astfel de situații, o corespondețnă de unu la unu între predicția Vechiului Testament și împlinirea ei în Noul Testament.

B. Tipologia. În multe instanțe, scriitorii Noului Testament au folosit Vechiul Testament într-o manieră tipologică. Tipologia, potrivit lui Terry, este definită în felul următor: „În știința teologiei ea semnifică corect relația prestabilită reprezentativă în care anumite persoane, evenimente și instituții ale Vechiului Testament corespund cu persoane, evenimente și instituții din Noul” (Hermeneutica biblică, p. 336). O astfel de tipologie poate fi văzută în următoarele pasaje: Osea 11:1 – Matei 2:15; Isaia 7:14 – Matei 1:23; Melhisedec în Evrei 7:1-25; regele David (Psalmul 16:9-10; 22:11-18); și întregul sistem sacrificial care trimite la jertfa de mare preț a Mielului lui Dumnezeu (Ioan 1:29).

C. Analogic. În câteva locuri, scriitorii Noului Testament au interpretat persoanele și evenimentele Vechiului Testament într-un sens analogic (ex. Circumstanțele Noului Testament de a fi ca Vechiul Testament). În acest fel, evenimentele importante din istoria lui Israel sunt recapitulate în viața lui Isus (ex. Rahela plânge pentru copii în Matei 2:16-18) și ajută să demonstrăm identificarea apropiată care există între Mesia și aceia pe care a venit să-i răscumpere (consideră, de exemplu, botezul lui Isus din Matei 1:13-15; și cuvintele Lui pentru Saul adresate pe drumul Damascului în Fapte 9:4-5). Aceasta este adesea numită „solidaritate colectivă.” Poate fi ușor să acuzi pe Matei sau pe oricare alt autor al Noului Testament de răstălmăcirea pasajelor Vechiului Testament dar, după cum prolificul comentator biblic a zis:

Matei nu doar scoate pasaje din contextul Vechiului Testament deoarece are nevoie să găsească o profeție pentru care să ofere împlinirea. Principii perceptibile guvernează alegerile lui, cel mai important fiind că el găsește, de asemenea, în Vechiul Testament nu doar predicții izolate despre Mesia, ci istoria și oamenii Vechiului Testament ca paradigme care, pentru aceia care au ochi ca să vadă, fac trimitere la Mesia (The Expositor’s Bible Commentary: Matthew [Vol. 8], p.77).

D. Paralele tematice. Scriitorii Evangheliei și chiar Isus Însuși, adesea, au lărgit sau construit pe motivele Mesianice care erau prezentate în Vechiul Testament (ex. Concepte ca „Fiul lui David” și „Fiul Omului”; „Slujitorul” idea cății lui Isaia). Asemenea paralele tematice au fost înțelese clar și apreciate de evreii timpurii a căror minte era cufundată în Scripturile evreiești și care înțelegeau implicațiile Mesianice ale istoriei răscumpărării.

4. În alte situații, o inexactitate poate aparent să apară deoarece autorul Noului Testament citează Septuaginta (traducerea greacă a Vechiului Testament), mai bine decât textul ebraic. Aceasta este, oricum, nu foarte diferit pentru creștinii contemporani care pot cita dintr-o traducere engleză pentru a exprima un punct de vedere biblic. Este de la sine înțeles ca Septuaginta să fie citată mai frecvent, după cum este în Noul Testament, deoarece era traducerea larg folosită în greacă – limba lumii perioadei secolului întâi. Scriitorii Noului Testament, apoi, au folosit o traducere care era familiară cititorilor ei, astfel ușurând orice confuzie nenecesară care adesea ar fi putut veni dacă ar fi folosit exclusiv manuscrisele evreiești pe care foarte puțin le găseau accesibile. De fapt, Septuaginta, în unele cazuri, a fost dovada unei mai clare exprimări a gândului original decât textul Masoretic.

5. Înainte de a acuza autorii Noului Testament de eroare, este important mai întâi, să stabilim scopul lor în citarea unui text din Vechiul Testament. Cu alte cuvinte, înainte de a acuza un scriitor al Evangheliei, ca Matei, de folosirea greșită a unor versete din Vechiul Testament, aplicându-le ca predicții literale despre Isus, ar trebui mai întâi să considerăm posibilitatea ca astfel de pasaje să nu fi fost înțelese de el ca profeții directe.

Există, de fapt, o mulțime de motive sau scopuri pentru a cita din Vechiul Testament (unele au fost explicate mai sus). Printre multe motive, autorul Noului Testament poate dori să confirme că un eveniment din Noul Testament este în acord cu un principiu din Vechiul Testament; pentru a clarifica sau explica un punct dat în Vechiul Testament; pentru a ilustra un adevăr din Noul Testament; pentru a oferi sensul general a ceea ce Vechiul Testament a spus privitor la Mesia; pentru a rezuma un concept din Vechiul Testament; pentru a stabili paralele între Israel și Biserică; pentru a trage semnale de alarmă credincioșilor Noului Legământ; pentru a arăta progresul istoriei răscumpărării; și, desigur, pentru a demonstra că Isus este într-adevăr Mesia prezis în Scripturile Vechiului Testament.

X. Rezolvarea discrepanțelor aparente

Orice persoană care a studiat Scripturile serios trebuie, inevitabil, să înfrunte pretenția criticilor necredincioși care încarcă Biblia cu numeroase contradicții interne și erori reale. Cercetătorul credincios, decât să evite astfel de întrebări spinoase, mai bine le înfruntă cu multă încredere că Biblia este Cuvântul inerent al lui Dumnezeu și argumentează înțelept că, deoarece Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului, El nu va lăsa contradicții adevărate sau greșeli istorice pentru a-i corupe veridicitatea. Următoarele sunt câteva criterii de bază pentru a ajuta interpretul în rezolvarea sau armonizarea dificultăților Bibliei.

1. Contrar opiniilor unora, căutând o soluție sau armonizare plauzibilă unui set de texte dificile nu reprezintă o necinste profesională. De fapt, armonizarea este ceva ce fiecare critic literar folosește când studiază texte ale antichității, cum ar fi texte ale lui Homer, Josephus sau ale Bibliei. Conform lui Craig Blomberg, Profesor asociat pe Noul Testament la Denver Seminary, „Toți istoricii, fie că folosesc termenul sau nu, practică anumite metode de armonizare când caută să reconstruiască adevărul despre evenimentele trecute…[Este o] practică standard printre istoricii seculari atât ai tradiției orale cât și scrise” („Legitimitatea și limitele Armonizării,” [edit. D.A Carson & John D. Woodbridge] Hermeneutică, autoritate și canon, pp. 139, 144). Astfel, armonizarea nu este, prin sine însăși, greșită sau o practică intelectuală dubioasă. Legitimitatea unei încercări de armonizare a unui pasaj dificil nu este dependentă de răspunsul inteligent la problemă, ci dacă armonizarea se potrivește cu sensul intenționat de autor și rezolvă contextual discrepanța. Stein sfătuiește cititorii săi să nu respingă o astfel de practică doar pentru că încearcă să armonizeze versetele contradictorii:

Termenii a armoniza și armonizare au căzut în dizgrație. Unele dintre aceștia pot părea armonizări forțate și neconvingătoare făcute în trecut de anumiți interpreți. Acest scriitor încă își amintește de o situație de graduare la un seminar de la o universitate faimoasă din Germania unde explicația unui student a fost respinsă din considerentul că „Das ist nur Harmonizierung!” („Că este simplu, o armonizare!”). A respinge o explicație pentru că armonizează pasajele dificile din evanghelie este cât se poate de păgubitor să accepți o explicație pe motivele că ea armonizează aceste pasaje. Corectitudinea sau incorectitudinea unei explicații nu este dependentă dacă armonizează sau nu pasajele disputate. Depinde de cât de corect acea explicație interpretează sensul autorului și ilustrează logica pe baza căreia aceste înțelesuri nu intră în conflict unele cu altele (Pasaje dificile în Evanghelie, p.13).

2. Recunoaște că în mare majoritate a cazurilor (dacă nu toate), răspunsurile directe sau soluțiile rezonabile există pentru pasajele problemă. Astfel de răspunsuri sau armonizări sunt găsite mai întâi în comentariile conservatoare ale Bibliei și lucrările specializate care tratează dificultățile biblice, astfel:

• Gleason L. Archer, Encyclopedia of Bible Difficulties (Grand Rapids: Zondervan, 1982).
• Robert H. Stein, Difficult Passages in the New Testament: Interpreting Puzzling Texts in the Gospels and Epistles (Grand Rapids: Baker Book House, 1990).
• Walter Kaiser, F.F. Bruce, Manfred Brauch, Peter Davids, Hard Sayings of the Bible (Downers Grove, IL: Inter-Varsity Press, 1996).
• John W. Haley, Alleged Discrepancies of the Bible (Grand Rapids: Zondervan, 1977).
• David E. O’Brien, Today’s Handbook for Solving Bible Difficulties (Minneapolis: Bethany House Publishers, 1990).

3. Când lucrezi cu o discrepanță aparentă, amintește-ți să aplici acele baze hermeneutice ca în studiul atent al contextului, fundalului istoric și a cadrului versetului care este în dezbatere; gramatica lui; și relația lui cu alte pasaje din Biblie care tratează același subiect sau doctrină.
4. Recunoaște că o mare parte a discrepanțelor adunate din Biblie sunt identificate nu cu greșelile reale din manuscrisele originale, ci cu erorile transmise în numeroase manuscrise pe care le avem, incluzând „varietatea numelor aplicate acelorași persoane sau locuri; diferite metode de a calcula timpul și anotimpurile; puncte de vedere locale și deferite; scopul și planul speciale ale fiecărei cărți în parte. Variațiile nu sunt contradicții, și multe variații esențiale apar din metode diferite de a aranja o serie de realități particulare. Particularitățile gândirii și vorbirii orientale, adesea implică exagerări aparente ale afirmațiilor și inexactități verbale, care ușor provoacă criticismul scriitorilor mai puțin pasionați ai Vestului. Și este corect să adăugăm că nu puține dintre contradicțiile adunate din Scriptură există doar în imaginația scriitorilor sceptici, și trebuie să fie atribuite unei neînțelegeri corupte a unor critici mofturoși” (Terry, Hermeneutica biblică, p. 514).
5. Amintește-ți că Biblia Însăși menționează că o parte din conținutul ei, prin natura sa, este greu și complicat (1 Corinteni 13:12; 2 Petru 2:16). Astfel, nu trebuie să ne surprindă când întâlnim porțiuni dificile care ne provoacă gândirea. În loc să ne aruncăm în frustrare, interpretul trebuie să-și încingă mușchii minții, muncind inteligent și cu rugăciune pentru soluția corectă. Vestea bună, după cum ne sfătuiește Gleason Archer, este că există „prea puține șanse ca Dumnezeu să rămână la distanță față de inima și mintea care capitulează ale adevăratului credincios” (Enciclopedia dificultăților biblice, p. 15).
6. Unul dintre motivele majore pentru care Dumnezeu a lăsat aparente contradicții în Scriptură este să silească pe copiii Săi să lupte cu sensul ei; a săpa mai adânc în text și așa se ajunge la o înțelegere matură a Cuvântului Său. Adevăratul credincios, apoi, se bucură la prezența dificultăților din Scriptură deoarece este una din multele căi alese de Dumnezeu de a-l aduce la o cunoaștere și apreciere avansate a Bibliei.
7. În cele din urmă, Dumnezeu în înțelepciunea și providența Sa infinite permite existența dificultăților pentru a exprima scopul testării caracterul moral al cuiva, așa asigurându-se obstacole pentru aceia care ar dori să „justifice” intelectual necredința lor în revelația Lui. Trebuie să ne amintim, oricum, că necredinciosul nu este neutru în respingerea lui Hristos, și caută cât poate el de bine (adesea sub veșmântul falsei intelectualități) să evite afirmațiile lui Dumnezeu pentru viața sa. Pentru astfel de oameni care refuză să primească adevărul pentru a fi salvați, Dumnezeu permite prezența dificultăților și a erorilor aparente așa ca pretinsa lor superioritate intelectuală să-i condamne. În multe situații, chiar și când știu că există soluții pertinente, aleg să le ignore și sfidător să rămână în presupozițiile lor greșite. Gândește-te la toți criticii necredincioși și infideli (ex. Voltaire, Thomas Paine, John Shelby Spong) care au căutat să scuze credința lor din cauza aparentelor contradicții din textul Scripturii, totuși, au uitat intenționt sau ignorat voit multele cărți scrise de cercetători creștini care au răspuns profund la astfel de „contradicții.” Un astfel de exemplu, după cum susține Haley, este „Călătorul Suedez, în căutarea bibliotecii lui Voltaire, a găsit Comentariul lui Calmet, cu bucăți de hârtie inserate, pe care dificultățile notate de Calmet erau așezate pe hârtie, fără nici un cuvânt la soluțiile oferite de el” (Discrepanțele afirmate ale Bibliei, p. 27).

Contradicțiile biblice au fost numite ca un test al caracterului moral; și, probabil, pentru a servi un scop juridic important. Ele pot fi privite ca alcătuind un element nu fără semnificație a testării condițiilor omului. Este o analogie specifică și grea și o armonie între forma exterioară și doctrina internă a Bibliei. Ambele ca dificultăți prezente – formidabile uneori – pentru căutător. Pune împreună sinceritatea și hotărârea sa pentru a atinge mărturia. Așadar, după cum bine a spus Grotius, Evanghelia devine o piatră de încercare pentru a testa onestitatea dispozițiilor oamenilor. Învățăturile Salvatorului nostru au fost îmbrăcate adesea în forme care pentru ascultătorii indiferenți sau cu idei preconcepute, pot să pară obscure, dacă nu chiar ofensatoare. Evreilor cicălitori și sceptici El le-a vorbit în pilde multe lucruri, ca cei ce aud sa audă și să nu înțeleagă, cei ce văd să vadă dar să nu priceapă (Marcu 4.12). Când El a spus: „Doar dacă mâncați trupul Fiului Omului, și beți sângele Lui, aveți viața în voi” (Ioan 6:53), el intenționat a folosit astfel de expresii pentru a fi antipatice ascultătorilor nesinceri și pretențioși. El a testat astfel și a dat pe față caracterul și motivațiile oamenilor, și a cernut pleava dintre ascultători. „Din acea clipă, mulți ucenici de-ai Lui s-au întors și nu au mai umblat cu El” (Ioan 6:66). Severitatea aparentă și obscuritatea zicerilor Lui l-au scăpat de acei urmași care nu aveau un duh de învățare, și seriozitate, și care nu se uitau la partea din interior a vasului. Cel indolent și superficial, cel mândru și pretențios, au fost descurajați și răscoliți de severitatea ciurului în care a căzut sâmburele doctrinal. Într-o manieră analogică, aparentele contradicții ale Bibliei oferă oportunitatea unei minți nedrepte și înșelătoare de a explica de departe și necinstit, ascunzând de sine însuși acea dovadă care se poate vedea…Aceia care sunt dispuși să obiecteze, în aranjamentul strălucit al lui Dumnezeu, găsesc oportunități pentru a obiecta. Dispoziția nu ratează ocazia…Există lumină destulă pentru aceia a căror dorință principală este să vadă; si întuneric destul pentru aceia care au o dispoziție contrară…Acele persoane care păstrează un spirit nemulțumitor, care sunt înclinați să înțeleagă greșit adevărul, și care provoacă obiecții docile și neserioase, găsesc în volumul inspirat, dificultăți și dezacorduri care ar părea să fie destinate ca pietre de cădere pentru aceia care „încurcă Cuvântul, fiind neascultători: spre care au fost și ei îndreptați” [1 Petru 2:8]. Peste susținătorii zeloși ai erorii, Dumnezeu trimite „o rătăcire puternică, pentru ca ei să creadă o minciună” [2Tesalooniceni 2:11], ca ei să poate lucra propria lor condamnare și ruină (Haley, Alleged Discrepancies of the Bible, pp. 38-40).

Lectură recomandată:

Dan McCartney & Charles Clayton, Let the Reader Understand: A Guide to Interpreting and Applying the Bible (Wheaton, IL: Victor Books, 1994). A clearly written and helpful introduction to the study of hermeneutics (Reformed).

Roy B. Zuck, Basic Bible Interpretation (Wheaton, IL: Victor Books, 1991). A practical and generally reliable guide (Dispensational).

Louis Berkhof, Principles of Biblical Interpretation (Grand Rapids: Baker Book House, 1950). An older, but generally reliable work on hermeneutics (Reformed).

Milton S. Terry, Biblical Hermeneutics (Grand Rapids: Zondervan Reprint, n.d.). A comprehensive and older treatment of hermeneutics, but considered by many (including myself) to be the finest on the subject (Moderately Calvinistic).

Robertson McQuilkin, Understanding and Applying the Bible (Chicago: Moody Press [Revised], 1992). A good book to give to beginning Bible students because of its simple style and practical guidelines (Moderately Calvinistic).

Bernard Ramm, Protestant Biblical Interpretation (Grand Rapids: Baker Book House [Third Revised Edition], 1970). A generally sound approach to hermeneutical issues and which, for many years, served as the primary textbook in most conservative theological institutions (Dispensational).

Gordon D. Fee & Douglas Stuart, How to Read the Bible for All its Worth (Grand Rapids: Zondervan [Second Edition], 1993). A well-written and popular book on Bible interpretation from two leading evangelical Bible scholars (Arminian).

Grant R. Osborne, The Hermeneutical Spiral (Downers Grove, IL: Inter-Varsity Press, 1991). A comprehensive and partly technical work on hermeneutics from a prominent evangelical New Testament scholar. While there are some questionable assumptions in this book, there is still much that can be read with profit (Arminian).

R.C. Sproul, Knowing Scripture (Downers Grove, IL: Inter-Varsity Press, 1977). An easy-to-read and practical guide for Bible interpretation (Reformed).

D.A. Carson, Exegetical Fallacies (Grand Rapids: Baker Book House, 1984). An outstanding work from a highly respected New Testament scholar who exposes many of the grammatical, logical, and historical fallacies which Bible interpreters make when handling Scripture