de A. Hodge
Oare Hristos chiar, într-adevăr, este prezent în mod personal cu noi în sacrament? De aceia facem noi legământ şi ne comunicăm cu el în persoană, atingere de atingere, imediat şi într-adevăr; sau este aceasta doar un indicativ, un simbol a ceva absent şi diferit de ceea ce pare?
Perversiunile grosolane ale Romaniştilor şi Ritualiştilor, care au făcut din aceasta o întrebare a prezenţei locale a trupului şi sângelui lui Hristos, au ocazionat multă confuzie de gândire şi multe prejudicii în acest subiect. Cu toate acestea, de fapt, fiecare credincios ştie că Hristos este prezent în sacrament – că el, de fapt, a experimentat prezenţa sa. Dacă el nu este prezent într-adevăr şi in mod real, atunci sacramentul poate să nu aibă nici un interes sau nici o valoare reală pentru noi. Nu foloseşte la nimic să spunem că această prezentă este doar spirituală, deoarece acea frază este ambiguă. Dacă aceasta înseamnă că prezenţa lui Hristos nu este ceva obiectiv pentru noi, ci doar o temere mintală sau idee despre el ca fiind prezent în mod subiectiv faţă de conştiinţa noastră, atunci fraza este falsă. Hristos ca un fapt obiectiv este pe atât de prezent şi activ în sacrament pe cât sunt pâinea şi vinul, sau lucrătorul sau cel care se împărtăşeşte de lângă noi. Dacă aceasta înseamnă că Hristos este prezent doar atâta cât el este prezent prin Duhul Sfânt, aceasta nu este în întregime adevărat, deoarece Hristos este o persoană şi Duhul Sfânt este alta, şi Hristos este cel care este prezent în mod personal. Duhul Sfânt fără îndoială că este co-activ un acea prezenţă şi în toată lucrarea de mijlocire a lui Hristos, dar aceasta duce la adâncimi dincolo de posibila noastră înţelegere. Nu foloseşte la nimic să spunem că divinitatea lui Hristos este prezentă în timp ce umanitatea sa este absentă, deoarece întreaga indivizibila Persoană divino-umană a lui Hristos cea care este prezentă.
Când Hristos promite ucenicilor săi, „Iată, Eu sunt cu voi întotdeauna, până la sfârşitul veacurilor”, şi „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor”, el vrea să spună, de sigur, că el, Mijlocitorul Dumnezeu-om pe care ei l-au iubit, l-au crezut, şi ascultat, avea să fie cu ei. Umanitatea Sa este la fel de esenţială ca şi divinitatea Sa, altfel întruparea sa nu ar mai fi fost o necesitate. Simpatia Sa, dragostea Sa, tandreţea sa ajutătoare sunt umane. El este capabil să fie perfectul nostru Mare Preot, „care are milă de slăbiciunile noastre”, pentru că el „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).
Dar ce vrem să spunem noi prin „prezenţă”? Este o mare greşeală să confundam ideea de „prezenţă” cu acea de apropiere în spaţiu. Aceasta ar putea fi o condiţie de prezenţă, sau nu poate fi, dar nu este niciodată „prezenţă” în sine. Dacă mergi peste tropice în miezul zilei, cel mai copleşitor lucru prezent pentru tine în univers este soarele intolerabil, deşi acesta este la 93 de milioane de mile distanţă. Dacă o altă persoană este doar la un pas distanţă, dar separat de tine doar de un zid care taie vederea şi sunetul, el este la fel de absent de parcă ar fi în centrul unei stele distante. Dar dacă aceiaşi persoană, la 100 de paşi depărtare de tine într-o cameră de audienţă, te vede faţă în faţă, şi îţi aude fiecare vibraţie a vocii tale, el este într-adevăr atât de prezent de parcă te-ar atinge în fiecare punct. Când predicarea lui Whitefield era pe deplin auzită şi puterea sa cădea peste Râul Delaware, el era prezent în mod real şi adevărat orice s-ar fi auzit şi elocvenţa sa fără de egal era simţită. „Prezenţa”, prin urmare, nu este o chestiune de spaţiu; aceasta este o relaţie. Prezenţa personală este o astfel de relaţie de persoane încât ele sunt conştiente una de alta ca obiecte imediate de percepţie şi surse de influenţă. Noi nu cunoaştem nimic referitor la natura ultimă a uniunii sufletelor şi trupurilor noastre, şi totuşi nu suntem mai puţini siguri de acest fapt. Aşa că nu trebuie să facem speculaţii faţă de ea despre cum se face că Hristos, deplinul Dumnezeu-om, trup, suflet, şi divinitate, este prezent în sacrament, dar noi suntem absolut siguri de acest fapt. El a promis-o. Am experimentat-o de sute de ori. Noi nu-i putem vedea nici faţa lui, nici auzi vocea lui cu simţurile noastre trupeşti; cu toate aceasta, atunci când exercitam credinţa, el, deplinul Hristos, ne vorbeşte, şi noi îl auzim; noi îi vorbim, şi el ne aude; el ia tot ceea ce-i dăm, el ne oferă şi noi primim totul de la sine. Aceasta este real, pentru că el este prezent. Ci aceasta nu este limitat de sacrament. El face clar pentru credinţa noastră realitatea prezenţei sale cu noi, şi comunică acelaşi har nouă, în multe alte ocazii şi în alte vremi, aici şi acum şi în ruperea pâinii noi avem o întâlnire personală cu Domnul nostru. Şi El nu-i dezamăgeşte niciodată pe cei care astfel îl caută pe el cu credinţă şi dragoste.
