de Arhimandritul Alexander Cutler
În lumea din Imperiul Roman, cuvântul grecesc liturghie însemna ‚orice lucrare publică’ sau ‚lucru făcut pentru binele comun’. Astfel cetăţenii stăteau în forum, votau, şi luau parte la liturghie sau la lucrarea publică a statului roman. Adunarea creştinilor, liberi sau sclavi, care stăteau în clădirea bisericii şi se rugau, era o lucrare făcută pentru bunăstarea spirituală şi binele tuturor, şi era numită Liturghia Divină. Despre rugăciunile Liturghiei Bisericii Ortodoxe se crede că susţin întreaga lume.
Liturghia Bisericii este divizată în trei părţi: pregătirea, Liturghia Cuvântului (sau Liturghia Catehumenilor), şi Liturghia Eucharistului (sau Liturghia Credincioşilor). Pregătirea este acea parte a Liturghiei când pâinea şi vinul sunt pregătite pentru serviciul Eucharistic. Liturghia Cuvântului este în mare parte ca serviciul de sinagogă evreiască, care constă din rugăciuni, psalmi şi imnuri, citirea scripturii, şi o predică. Catehumenii [cei care se pregătesc să între în Trupul lui Hristos, Biserica] erau admişi să frecventeze Liturghia Cuvântului. Îndeplinind porunca Domnului, Liturghia Eucharistului imită ceea ce Hristos a făcut la Ultima (Mistica) Cină, şi prin puterea Duhului Sfânt schimbă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului. Această Liturghie a Credincioşilor este închisă faţă de catehumeni. Doar creştinii ortodocşi iniţiai sunt admişi să frecventeze şi să primească Eucharistul.
Înainte ca preotul să înceapă partea pregătitoare a Liturghiei, el merge înaintea Uşilor Regale şi se roagă. În ruga sa, el cere iertarea lui Dumnezeu, şi ajutorul Lui pentru a îndeplini în mod vrednic Liturghia şi de a aduce un sacrificiu fără sânge. După aplecarea către oameni pentru care şi în numele cărora el va servi, preotul intră în zona altarului (numită de asemenea şi sanctuarul) rugându-se ultima jumătate a Psalmului 5: „Voi intra în casa Ta…” După plecăciune şi sărutarea Sfântului Altar, el îşi scoate haine exterioară şi începe să se îmbrace, sau să pună hainele de preoţie. Fiecare haină este pusă cu o rugă sau un verset din Psalmi. Înainte de a începe serviciul de pregătire, preotul îşi spală mâinile, rugându-se ultima parte a Psalmului 25: „Îmi voi spăla mâinile în nevinovăţie…”
În faţa preotului pe masa de jertfă (sau masa de ofrandă) – în practica rusă – sunt cinci pâini rotunde din pâine dospită numită prosphora sau pâinea de ofrandă. Înaintea coacerii, fiecare dintre aceste pâini este sigilată sau imprimată cu un semn pe vârful ei. Semnul uzual este o Cruce cu litere care proclamă faptul că Isus Hristos cucereşte. Uneori pâinile pot fi marcate cu o imagine a Maicii Domnului sau a unuia dintre sfinţi. Prima şi cea mai bună dintre pâini, cu cel mai clar însemn al Crucii, va deveni „mielul” sau pâinea de ofrandă aleasă să sfinţească Trupul lui Hristos. Aceasta este numită „mielul” deoarece Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, care i-a păcatele lumii” (Ioan 1:29). A doua pâine, care ar putea avea imaginea Mariei, va fi folosită în onoarea ei. A treia pâine va fi în cinstea celor sfinţi, a sfinţilor. A patra pâine va fi folosită pentru amintirea celor vii, iar a cincia pentru amintirea celor răposaţi. În practica bizantină, o pâine mare de ofrandă (deşi se poate folosi mai mult de una) este folosită în exact acelaşi fel ca cele cinci pâini mai mici.
Preotul începe serviciul de pregătire prin tăierea unui cub de pâine pentru „mielul”. Toată coaja este înlăturată din acest cub, cu excepţia aceleia din vârf cu imprimarea crucii. EL „sacrifică” apoi „mielul” cu un cuţit special numit o lance. El taie din centrul de sus spre jos şi din mijloc spre părţi, în forma unei Cruci, împărţind în patru cubul dar fără să taie coaja sau însemnul din vârf. Apoi el pune cubul împărţit în patru de pâine pe disc (sau taler) şi vâră lancea în partea dreaptă a „mielului”, imediat punând vin şi apă în potir (sau pahar). Aceasta este ceea ce spune preotul, şi ceea ce citim noi din Evanghelie: „Şi unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă” (Ioan 19:34).
Preotul taie apoi un triunghi sau o părticică în onoarea Mariei, Theotokos. Această părticică este pusă alături de „miel” pe partea dreaptă. În Psalmul 45:9 citim: „… regina stătea în partea dreaptă împodobită în aur de Ofir…” (În mănăstiri, o altă porţiune este tăiată în acest timp, de asemenea, şi păstrată pentru un serviciu pentru Mama lui Dumnezeu care are loc în sufrageria mănăstirii după Liturghie). Apoi preotul taie nouă părţi în cinstea sfinţilor. În practica rusă, prima părticică este pentru sfântul Profet şi Premergătorul, Sf. Ioan Botezătorul. În practica bizantină, prima părticică este pentru sfinţii îngeri. A doua este pentru sfinţii profeţi. A treia pentru sfinţii apostoli. A patra este pentru episcopii sfinţiţi. A cincia părticică este pentru sfinţii martiri. A şasea este pentru călugări şi călugăriţe care sunt sfinţi. A şaptea este pentru sfinţii medici care vindecă pe bolnavi pe gratis [Aceşti sfinţi sunt numiţi nemercenarii]. A opta bucăţică este pentru sfântul patron al parohiei sau mănăstirii, sfinţii care sunt „egali cu Apostolii” deoarece ei au convertit o naţiune sau popor, şi sfântul sau sfinţii sunt comemoraţi în acea zi. A noua bucăţică este pentru sfântul al cărei Liturghii o sărbătorim noi: Sf. John Chrysostom (Ioan Gură de Aur, n. tr.) sau Sf. Basil cel Mare. Toate aceste părticele sunt puse în partea stângă a „mielului” în rânduri de câte trei.
În spaţiul de sub „miel”, preotul pune bucăţile pentru cei vii şi pentru cei răposaţi. Se taie triunghiuri pentru patriarh, metropolitan, sau arhiepiscop şi pentru episcop prezident al eparhiei. Un alt triunghi este tăiat pentru autorităţile civile. Bucăţele mai mici sunt tăiate pentru numele fiecărei persoane vii amintite. După ce sunt pomeniţi cei vii, preotul taie un triunghi pentru episcopi, preoţi, monastici, şi pentru fondatorii parohiei sau a mănăstirii. Bucăţi mai mici sunt puse pe tale pentru a-i aminti pe indivizii care au adormit în Domnul. În final, preotul ia o bucăţică t sine şi o pune cu restul bucăţilor pentru cei vii. Când se termină toate acestea, noi vedem „mielul” – care va deveni Trupul lui Hristos în timpul Liturghiei Euharistice – întronat pe talerul încercuit de bucăţele care reprezintă Maica Domnului şi toţi sfinţii, şi pe toţi cei vii şi cei răposaţi. „Mielul” ia de acum imaginea unui miel întronat şi încercuit de sfinţi aşa cum este descris în Apocalipsa (sau Cartea sau Revelaţia), capitolul 7:9-17.
Serviciul de pregătire continuă cu aducerea de tămâie şi acoperirea pâinea şi a vinului cu voaluri sau acoperăminte. Preotul se roagă, „Îţi aducem tămâie, Hristoase Dumnezeu nostru”. Tămâia este făcută din răşina care provine de la pomi speciali, care este amestecată cu uleiuri înmiresmate. Aceasta se pune apoi pe un cărbune aprins, care arde tămâia şi face un fum cu miros plăcut. Deoarece tămâia este scumpă, atunci când o ardem, aceasta este o jertfă adusă lui Dumnezeu. Arderea tămâii simbolizează ruga noastră ridicată către Dumnezeu. Sf. Simeon de Tesalonic spune că templul umplut cu mirosul de tămâie ne aminteşte că Dumnezeu este prezent; căci în Vechiul Testament, când Templul lui Solomon a fost dedicat în Ierusalim, prezenţa lui Dumnezeu a umplut templul cu un „fum” aşa de mare încât preoţii au fost forţaţi să iasă afară!
După ce este oferită tămâia, pâinea şi vinul acoperit, atunci darurile noastre sunt oferite de preot, care se roagă, „Binecuvântă această ofrandă şi accept-o la tronul Tău ceresc. Aminteşte-ţi de cei care le-au adus şi pentru cei pentru care s-a oferit”: Pâinea şi vinul sunt în particular ofrande umane. Spre deosebire de grâu şi struguri, fructele şi vegetalele, sau păsările şi animalele care se găsesc în mod natural în lumea din jurul nostru, pâinea şi vinul trebuie să fie făcută de om. Grâul trebuie măcinat în făină, apoi amestecat cu apă şi drojdie, apoi copt pentru a deveni pâine. Strugurii trebuiesc zdrobiţi, sucul extras şi fermentat, şi vinul pus în sticle.
În Marea Biserică a Sfintei Înţelepciuni din Constantinopole, serviciul de pregătire avea loc într-o clădire separată, circulară din capătul de nord-est al templului. Această clădire era numită skeuphylakion sau ‚locul unde vasele sfinte [erau] păstrate’. În această sacristie, credincioşii aduceau ofrandele lor de pâine, grâu, vin şi ulei. Dina ceste ofrande, diaconii alegeau cele mai bune pâini şi vinul pentru a le folosi în Liturghie. Grâul era folosit pentru a face faină pentru mai multa pâine, iau uleiul era ars în lămpile templului – iluminând casa lui Dumnezeu. Tot ceea ce mai rămânea era disponibil clerului şi distribuit celor în nevoi.
Acest serviciu – care are loc astăzi cel mai adesea cu masa de oferire în colţul de nord-est al sanctuarului (în spatele iconastasului sau zidul de icoane) sau într-o cameră specială şi separată tot spre nord-estul zonei altarului – conclude cu eliberarea sa ca şi alte servicii. De obicei doar oamenii care văd acest serviciu îndeplinit sunt diaconii şi slujitorii de la altar, care sunt în sanctuar. În majoritatea parohiilor, serviciul are loc în timpul citirii din Ceasurile al Treilea şi al Şaselea, chiar înainte de a începe Liturghia. De îndată ce se încheie acest serviciu, preotul sau diaconul(ii) tămâiază zona altarului, iconastasurile, oamenii (pentru că toţi sunt făcuţi după chipul sau icoana lui Dumnezeu), şi întreaga biserică. Se sună clopotele. Totul este acum gata pentru începerea Liturghiei Cuvântului.
Aceste serii de articole, care îi introduc pe copii şi părinţii lor în teologie, simbolism, şi dezvoltarea istorică a Liturghiei va continua în următoarele două numere din OFL. Fr. Alexander Cutler, care „narează” Liturghia pentru copii la adunările servitorului de la altar şi a întâlnirilor de tineri şi îi instruieşte pe adulţi Vocaţiilor Târzii candidaţi în liturgice, este Stareţul Mănăstirii Ortodoxe din Sf. Ioan Teologul din Hiram, Ohio.
